Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 26 februarie 2025)
Haidamacii. Badea, căpitanul, și Blidaru, strungarul
„Cum securiștii erau aproape aliniați iar eu treceam triumfal printre ei, am schițat un zâmbet de dispreț pe tot traseul, până am intrat în culoarul de jos al arestului.”
La început, mult mai experimentatul Nelu Ilie, fost cadru militar și trecut prin ale vieții, s-a jucat cu neexperimentații tineri securiști „de-a șoarecele și pisica”, fără a le servi vreo informație. Mai târziu, când aceștia i-au vorbit despre rolul lor acolo, Ilie i-a înțeles și le-a servit câteva informații. Le-a vorbit despre pistoalele pe care le aruncase în puțul de pe câmpul de la Pucheni. De altfel, despre aceste pistoale se dorea să se vorbească în anchetă, deoarece nu mai reprezentau un secret. Marinaru cunoștea situația și avea evidența lor.
Iubirea de tată sau „sediul” anticomuniștilor
După câteva zile, cei doi ofițeri au fost scoși din arest, iar Ilie a rămas singur alte câteva zile. După o săptămână de ședere în arestul comandamentului trupelor de Securitate, a fost scos și condus în curtea unității, unde îl aștepta o mașină mică a Securității din… Ploiești. În ea se aflau doi ofițeri de Securitate și tatăl său. Unul dintre ofițeri a coborât și i-a atras atenția lui Ilie să nu vorbească nimic cu tatăl său, că altfel nu i-ar fi fost bine. „Tatăl meu stătea în față, lângă șofer, iar eu, cu cătușele la mâini, stam între cei doi ofițeri, pe banca din spate. Unul din ei mi-a atras atenția să nu-mi mișc mâinile, deoarece cătușele se strâng și o să mă doarăîncheieturile. Când am intrat în mașină și l-am văzut pe tatăl meu, care sta nemișcat, fără a se uita la mine, mi-au dat lacrimile și, înnebunit de durere, am strigat: <Ce faci, tată?>.” Cei doi ofițerin-au scos o vorbă, parcă surprinși și ei de durerea noastră, iar tatăl meu, care probabil avea același consemn, nu mi-a răspuns și nici nu a schițat vreo mișcare. Trist, dar adevărat. În perioada cât am stat în arestul comandamentului, mi-am recăpătat liniștea după atâtea peripeții petrecute în ultima vreme, zicându-mi: de-acuma, gând pe pușcărie, căci acolo era locul celor care gândeau ca mine”, notează Ilie.
Erou al neamului
Problema era mai delicată. Cel mai mult îl îngrijora ancheta care urma și de care se temea, bănuind prin ce avea să treacă. „M-am întărit întru Domnul și mi-am zis: mai mult decât moartea ce poate fi? Nu sunt nici primul, nici ultimul, voi deveni erou al neamului.” Modul în care a fost tratat la comandament a avut darul de a-i ridica moralul lui Ilie. „parcă mă simțeam protejat de cineva.” A ajuns la Securitatea din Ploiești în plină zi. Mașina l-a lăsat în fața pantei ce duce la beciul clădirii Securității, din strada Vasile lupu. După ce a coborât din Mașină, a fost luat în primire de un ofițer și, coborând pe panta ce ducea la arest, a observat cum de o parte și de alta a pantei căscau gura, roși de curiozitate, mulți ofițeri și subofițeri, care ieșiseră din birouri pentru a-l vedea pe Nelu, captura cea mai grasă și periculoasă din organizația lui Marinaru.
Triumful. Ochelarii de tablă
„Cum securiștii erau aproape aliniați, iar eu treceam triumfal printre ei, am schițat un zâmbet de dispreț pe tot traseul, până am intrat în culoarul de jos al arestului. Acolo m-au băgat într-un birou, m-au dezbrăcat și m-au percheziționat. Mi-au luat cureaua și șireturile de la bocanci, după care mi-au pus niște ochelari de tablă, negri. Apoi m-au dus sus, într-o cameră, unde am fost lăsat singur vreme de circa o jumătate de oră.” În cameră se aflau un birou cu scaunul anchetatorului, un fișet, iar într-un colț, o măsuță fixă, ca un pupitru, cu un scaun tot fix, unde i s-a spus să se așeze și să aștepte.
Canaliile
„După acea jumătate de oră au intrat în birou patru haidamaci, toți ofițeri, care mai de care mai solid și mai bine hrănit. Unul dintre ei, cum aveam să aflu mai târziu, era căpitanul Badea, un țigan vânjos. Fără altă introducere, haidamacul a zis: <Ăsta e, mă?>, și, deodată, toți patru s-au năpustit asupra mea cu o ploaie de pumni și picioare, încât m-au paralizat pur și simplu, eram o grămadă de carne de om pe podea și fără cunoștință.
Nu știu cât m-au bătut, nu știu când au plecat din cameră, știu doar că m-am trezit mai târziu în niște dureri cumplite. Eram lovit peste tot corpul, dar ceea ce mă neliniștea mai mult era faptul că nu mai auzeam deloc cu urechea stângă. Celui care m-a lovit peste ureche i-am reținut figura și l-am identificat mai târziu în persoana anchetatorului meu, locotenentul Blidaru Nicolae, o fiară cu chip de om, o lepădătură, fost strungar la Întreprinderea 1 Mai din Ploiești.”
Să nu le s
urâzi securiștilor
Acesta a fost primul contact al lui Ilie cu „faimoasa Securitate din Ploiești.” Avea să afle mai târziu că exista o gamă mai largă de metode de tortură, care se foloseau în funcție de individ. Ilie a plătit scump surâsul pe care l-a schițat când a trecut printre securiști, în drum spre arestul de la subsol. Apoi, un ofițer i-a pus ochelarii cei negri și l-a dus la beci, într-o celulă cu două paturi de beton, o masă tot din beton, între paturi, și, în colțul de la ușă, un WC turcesc. În celulă mai era un tânăr, pe chipul căruia se citeau urmele mai multor ani de pușcărie. „Nu-mi mai amintesc numele său, știu doar că mi-a spus că este aviator și că așteaptă să fie condamnat. Era un băiat inteligent, vorbea frumos și încerca să-mi ridice moralul după proba de foc prin care trecusem.”
(continuarea miercuri, 12 martie 2025)
A consemnat Leonida Corneliu Chifu
