Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 22 ianuarie 2025)
Binecuvântați căprioarele și anticomuniștii
„Acest Browning 6,35 îmi era cel mai bun amic, care-mi dădea curaj și siguranță în deplasările mele”
În cursul lunii februarie 1950, Marinaru a convocat o ședință lărgită a membrilor organizației PNȚ, la care au participat și reprezentanți ai PN, veniți din unele comune ale județului. Ședința a avut loc la casa din câmp a lui Ștefan Costache, situată lângă conacul boierului Drăghicescu din comuna Puchenii Moșneni, la care au participat aproape 30 de persoane. Totul a fost bine organizat, într-un desăvârșit secret și cu gardă armată în jurul casei. „Parcă îl văd și acum pe Ion Iorga, un țăran zdravăn din satul Odăile, cum patrula cu <Daimler>-ul german pe piept. Ședința a fost condusă de Marinaru, care a expus situația internă și internațională – după părerea lui – favorabilă nouă, războiul rece în plină desfășurare urmând a se încheia cu victoria Vestului. Se impunea, așadar, o activitate prodigioasă. Majoritatea membrilor fiind țărăniști, înțelegeau să desfășoare activitate în cadrul PNȚ și nu în cadrul unei organizații mai largi, așa cum definisem eu în statut”, relatează Nelu Ilie. Marinaru a propus ca organizația să poarte numele de <Organizația PNȚ Prahova>, formulă cu care toată lumea a fost de acord.
Jurământul
„A urmat jurământul cu mâinile pe pistolul lui Marinaru. Toți juram credință Partidului Național Țărănesc. Deveneam membri ai PNȚ în ilegalitate. Membrii organizației aveau sarcina de a întreține o atmosferă de neîncredere în regimul comunist prin propagandă de la om la om, prin denigrarea regimului, instigarea locuitorilor la a nu preda cotele către stăpânii comuniști, de a nu intra în întovărășiri și gospodării colective etc.” Cei din nucleu aveau sarcina de a procura armament și muniție pentru a fi folosite la răsturnarea regimului comunist. Documentele organizației erau ținute de Petre Florea, care păstra legătura cu conducerea județului, reprezentată de doctorul Ch. Petrescu. Din organizație făceau parte mulți țărani, învățători, preoți, muncitori, avocați, doctori și militari. „Eu aveam sarcina de a mă ocupa de armamentul organizației, care se afla în dotarea noastră și la unele gazde, pentru a-l ține în stare de funcționare. În acest scop, în mod periodic, făceam ședințe de trageri cu pistolul în grădina lui Drăghicescu, ce se afla de-a lungul râului Prahova, între Pucheni și Potigrafu.”
În „Codrii Vlăsiei”
O altă sarcină a lui Ilie era aceea de a realiza periodic informarea politică asupra evenimentelor internaționale, informații pe care le culegea de la posturile de radio occidentale, în special de la „Europa Liberă”, „Vocea Americii” și „Madrid”. „În calitate de partizan, îmi petreceam o bună parte din timp, mai ales vara, prin pădurile din apropiere, în vestiții <Codri ai Vlăsiei>. Istoria se repetă, precum observați. În mijlocul pădurii, într-un loc plin de hățișuri, am săpat, împreună cu Marinaru, un bordei în care țineam bagajele, alimentele și unde dormeam. Acest bordei a fost descoperit abia în 1955, când pădurea a fost defrișată.” Umbla îmbrăcat în ținuta folosită la muncile agricole, cu un sac de merinde și cu un pistol micuț, Browning 6,35, cu încărcătura necesară, pe care îl ținea în buzunarul mic de sus, din afara hainei, pentru a-l putea folosi cu ușurință când împrejurările o impuneau.
„Acest Browning 6,35 îmi era cel mai bun amic, care-mi dădea curaj și siguranță în deplasările mele. În pădure, unde riscul confruntării armate era mai mare, purtam întotdeauna un pistol Parabellum de 9 mm, mult mai practic în lupta deschisă. Marinaru purta tot un Parabellum, foarte eficace în luptă, lucru demonstrat în tragerile pe care le efectuam periodic. Bineînțeles, aveam în dotare pistoale și mai grele, ca Hauser sau Daimler Puck, pe care le păstram bine întreținute la anumite gazde.” Ilie și Marinaru n-aveau deloc o viață simplă. Veșnic erau în stare de alarmă. Un lătrat de câine, un zgomot de mașină, o persoană străină trecând pe drum „constituiau pentru noi motiv de îngrijorare, fiind gata oricând pentru acțiune în apărare. Mai ales în pădure, situația era foarte delicată, căci fiecare adiere de vânt stârnea zgomotul frunzelor, apoi zbortul păsărilor și fuga animalelor din pădure ne făceau să ciulim urechile și să încordăm mâna pe pistol. Toate acestea conduceau la o concentrare nervoasă care ne obosea.”
Tovarășe de haiducie
„Deși în continuă alertă, ca un vânat hăituit, aveam însă și momente plăcute, când, ascunși în tufărișul de pe marginea râului, se delectau privind șirul de căprioare care, foarte ordonat, prin flanc câte una, veneau de se adăpau la gârlă, mereu pe aceleași cărări știute de ele. Ca și noi, veșnic în alarmă, scrutau văzduhul, adulmecând aerul și ciulind urechile, apoi sorbind puțină apă și iar scrutând zarea. Câțiva cerbi bătrâni se întreceau în frumusețe, cu numeroasele ramificații ale coarnelor uriașe care le îngreunau deplasarea prin hățișuri”, notează Ilie.
Ideea de a împușca o căprioară, care le-ar fi asigurat hrana pentru mult timp, îi tenta din cale-afară. După o îndelungată reflecție și numeroase discuțiipe această temă, au ajuns la concluzia că niciunull dintre ei nu ar putea trage într-o căprioară. „Aceste animale, de o finețe și o suplețe fantastică, duceau aceeași viață ca și noi, mereu hăituite, gata oricând să fugă, să se ascundă, fără altă posibilitate de apărare. Oricât am încercat să mă conving să trag într-o căprioară, gândindu-mă la folosul material, nu am reușit. Le-am socotit ca pe tovarășele noastre de <haiducie>. Ca și ele, aveam și noi cărările noastre și vadul unde ne spălam sau făceam plajă. Dimineața, când soarele răsărea și-și oglindea razele sale în apele râului, pe răcoare, apăream și noi și ne făceam toaleta de dimineață, mereu în alertă, căci oricând puteam fi reperați de pe malul celălalt, care era mult mai înalt.”
Ținta Ilie
Se zice că de ce ți-e frică nu scapi. Într-una din zile („era de dimineață”), Ilie a plecat singur la gârlă, să se spele. În vreme ce se spăla, cineva, „nu se știe cine”, aflat pe malul celălalt, a tras un foc de armă în direcția lui Ilie. „Instinctiv, la detunătură, m-am aruncat în apă, unde am rămas câteva clipe. Revenindu-mi, am țâșnit în tufiș, am luat pistolul și, fără să mă gândesc, am ieșit pe mal, am tras un foc în aer și am strigat: <Acum vino să stăm de vorbă!>.
(continuarea miercuri, 5 februarie 2025)
A consemnat Leonida Corneliu Chifu
