Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 1 ianuarie 2025)
Vacanțe prelungite sau pe când turnătoria nu exista
”… pe vremea aceea nu exista turnătorie ci, dimpotrivă, funcționa o solidaritate colegială perfectă.” Dar acele vremi aveau să ia sfârșit curând. Ilie nu știa încă nimic despre delațiunea instituționalizată, despre „datoria patriotică” de a-ți turna inclusiv părinții drept ”dușmani ai poporului”.
Ion Ilie rememorează principalele evenimente politice consummate în perioada anilor 38-41: Dictatul de la Viena, pactul Ribbentrop – Molotov, pierderea Ardealului de Nord și a Basarabiei, desființarea partidelor politice, dictatura personală a Regelui Carol al II-lea, abdicarea acestuia la 6 septembrie 1940, instaurarea Statului Național Legionar (14 septembrie 1940), dictatura Mareșalului Ion Antonescu etc.
După ce a terminat cinci clase primare, în toamna lui 1939 Ilie a susținut examen și l-a promovat la seminarul „Nifor” din București. „Era o școală serioasă, unde se făcea carte, nu glumă, și unde aveam profesori de la cele mai bune licee din București. Viața de internat m-a disciplinat și m-a determinat să dau importanța cuvenită școlii.” Ajuns în acest punct al istorisirii sale, Ion Ilie vorbește cu multă căldură despre anii de seminar. Acordă spații însemnate profesorilor și colegilor mai apropiați. Viața de seminarist este descrisă în ultimele detalii. Reținem doar o relatare care are o profundă semnificație pentru fostul deținut. Anul școlar era împărțit în trei trimestre. Elevii aveau o vacanță lungă de vară și alte două, de Paști și Crăciun, a câte două săptămâni fiecare. Vacanțele erau așteptate cu nerăbdare și, uneori, cei de la clasele mai mici recurgeau la diferite trucuri pentru a le prelungi. „Bunăoară, îmi aduc aminte că eram în clasa a doua. Cu două săptămâni înainte de a intra în vacanță, unui elev îi vine o idee: să ne batem cu peria pe burtă și, astfel, cu pielea iritată, să mergem la infirmerie și să-i spunem domnului doctor că avem râie. Zis și făcut. Câțiva colegi, după ce am practicat bătutul respectiv, ne-am dus la infirmerie cu burta iritată. Domnul doctor Mărgescu, un om bun, ne-a trimis pe toți la tratament, la o baie comunală situată lângă crematoriul din București. Acolo era un responsabil care se ocupa special de noi, ne făcea baie și ne ungea cu o soluție galbenă care ne ustura cumplit. După șase-șapte zile de tratament, eram aproape vindecați, dar, pentru a nu fi în contact cu ceilalți colegi, domnul doctor ne-a trimis acasă, în vacanță, cu o săptămână înaintea celorlalți. Așa am câștigat o săptămână de vacanță în plus. Desigur, nimeni nu a suflat o vorbă, căci pe vremea aceea nu exista turnătorie ci, dimpotrivă, funcționa o solidaritate colegială perfectă.” Dar acele vremi aveau să ia sfârșit curând. Ilie nu știa încă nimic despre delațiunea instituționalizată, despre „datoria patriotică” de a-ți turna inclusiv părinții drept „dușmani ai poporului”. Dar… puțintică răbdare. Nu va trece multă vreme și Ilie va afla cum e cu turnătoria și va face cunoștință cu unii dintre practicanții ei.
Nepotul lui Ion Antonescu
„Toate aceste evenimente le sesizam, dar – copil fiind – nu le percepeam în toată importanța și toată gravitatea lor. În seminar exista o puternică organizație a „frățiilor de cruce” legionare, care se manifesta în paralel cu activitatea școlară. Făceau parte din organizație cei mai buni elevi din clasele superioare. Era ceva frumos și interesant în manifestările lor, acei tineri aveau o ținută și un comportament deosebit, fiind educați în spiritual onoarei și al demnității, oricând gata să-și dea viața pentru țară și legiune”, notează fostul deținut politic. 21 ianuarie 1941 a însemnat înlăturarea legionarilor din viața politică. „În ziua respectivă, în oraș se auzeau focuri de armă, iar tineri legionari seminariști, grupați în formație, îmbrăcați în cămăși verzi, cântau în curtea seminarului, probabil așteptând ordine. Cert este că nu au ieșit în stradă. După înăbușirea mișcării, a treia zi ne-am trezit cu armata dând năvală în curte. A urmat percheziția generală și arestările de rigoare. O liniște de mormânt s-a așternut după aceea în seminar. Circula un zvon în clasele mari: că legionarii au fost trădați de un nepot al generalului Antonescu, elev în clasa a VI-a a seminarului. Mai grav: se spunea că în podul seminarului s-a găsit armament. „În țară a fost instaurată dictatura generalului Antonescu, „führer-ul României”. În anul 1943, când – după bătălia Stalingradului – cursul războiului luase altă întorsătură, „îngrijorarea cuprinsese multă lume din țara aceasta, căci venirea rușilor peste noi însemna o adevărată catastrofă. Catastrofă care n-a putut fi evitată.”
Grajdurile din biserici
„Îmi aduc bine aminte, deși eram copil, cum tatăl meu îmi spunea că dacă vin rușii va fi rău, căci bolșevicii sunt fără Dumnezeu, și așa cum au făcut în Rusia, transformând bisericile în grajduri pentru cai, așa vor face și la noi.”
În aceste circumstanțe, profesia pentru care Ilie-tatăl își menise fiul, cea de preot, i-ar fi adus mari necazuri juniorului și, cum tatăl era ceferist, s-a gândit că ar fi bine să-l transfere la Liceul „Aurel Vlaicu” din București, liceul CFR-ului, unde director era criticul literar Pompiliu Constantinescu, „un intelectual rafinat și un mare om de suflet.”
„Aș putea spune că la terminarea liceului aveam dejà cristalizată o concepție clară despre lume și viață, contrară concepției materialiste care a fost impusă societății românești de după 1944. Firește, acest conflict de idei avea să mă ducă la un <<război>> deschis cu societatea socialistă, care m-a sancționat ca atare.”
Tovarășii cu balalaici
Intrarea rușilor în țară – în anul 1944 – l-a găsit pe Ilie în comuna sa natală. Și cum pe-acolo ducea drumul spre vest, „mi-a fost dat să <trec în revistă> coloane nesfârșite de <mameluci> în drumul lor spre Berlin. Rușii jefuiau populația fără milă. Chiar în prima noapte, după trecerea primelor coloane de soldați sovietici, ne-au vizitat trei <<tovarăși>>. Un ofițer și doi soldați cu balalaicile la gât. După ce tatăl meu a descuiat ușa și după o lecție politică, desigur, cu înjurăturile de rigoare, a început percheziția. Nu știu ce căutau, știu însă că au luat banii și niște borcane cu dulceață”. Pasiunea soldaților sovietici pentru ceasuri era binecunoscută. La un moment dat, unul a întrebat de ceas, dar tatăl lui Ion, prevăzător, ascunsese bine „longinesul” de buzunar pe care îl avea. „În sfârșit, ne-au salutat cu nelipsitele înjurături și au plecat la preotul satului, la a doua casă de la noi. După mai multe vizite ale <eliberatorilor noștri sovietici de sub jugul fascist>, părintele avea să-și des duhul de spaimă.” Venirea rușilor le-a dat posibilitatea lui Ilie și alor lui să cunoască „omul sovietic”. „Curând aveam să asistăm la dezagregarea societății românești și la instaurarea unui regim străin mentalității și firii poporului roman”, notează „Nelu” Ilie.
(continuarea miercuri, 15 ianuarie 2025)
A consemnat Leonida Corneliu Chifu
