Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 19 februarie 2025)
În care Ilie se predă de două ori
„Când am ieșit din mânăstire, soarele încă nu apusese și își arunca razele de un roșu aprins spre răsărit. Era o zi frunoasă. M-am oprit și l-am privit îndelung. Mă întrebam cât îl voi mai vedea, dacă îl voi mai vedea vreodată.”
Conștient că ar fi putut fi luat oricând ca din oală din locuința vărului cumnatului său arestat – dacă acesta ar fi spus unde se află -, Nelu Ilie a hotărât să plece la Valea Călugărească, unde avea niște rude.
Întâlnirea
Întâlnirea cu tatăl și cumnatul a avut loc pe câmpul de lângă dispensarul din Valea Călugărească. „Mi-au spus că fuseseră arestați și torturați pentru a spune unde m-am ascuns, dar, cum ei nu știau nimic de soarta mea, nu le-au putut da vreun reper.” Atunci, „băieții cu ochi albaștri” s-au gândit la o stratagemă. I-au pus în libertate, cu condiția să dea de urma sa și să-l denunțe. Tatăl și cumnatul, cu lacrimi în ochi, „mi-au spus că nu pot face așa ceva, deoarece m-ar avea pe conștiință.” Suferința lor l-a impresionat profund pe Ilie. Știa că iarăși vor fi arestați și schingiuiți și, cum nu concepea ca alții să sufere pentru el, a luat pe loc hotărârea de a se preda. „Era soluția cea mai onorabilă, căci dacă tatăl meu m-ar fi predat, așa cum ceruseră securiștii, sunt sigur că ar fi murit de durere și remușcări.”
Să nu te predai securiștilor duminica. S-ar putea să-ți dea liber
Senin și gata de a înfrunta orice, chiar și moartea, a doua zi – era duminică, 21 decembrie 1956 -, a plecat spre București, cu intenția de a se preda trupelor de Securitate din M.A.I., forul superior al batalionului 7 Securitate Florești – Cluj, de unde plecase în ianuarie 1950. „Era un joc oarecum copilăresc, pornit din dorința de a nu le da satisfacție celor de la Securitatea din Ploiești, care ar fi considerat că le-a reușit planul de a mă determina să mă predau, deși știm sigur că, până la urmă, tot în mâinile lor voi ajunge.”
Ilie s-a prezentat la Comandamentul trupelor de Securitate. Ofițer de serviciu era un căpitan, căruia i-a explicat, pe îndelete, situația sa. I-a povestit cum și-a părăsit unitatea în ianuarie 1950, cam tot ce făcuse în perioada scursă de atunci și cum a ajuns la decizia de a se preda. „Căpitanul a rămas năucit pentru moment, fără să scoată vreun cuvânt”, notează Ilie. Într-un târziu, căpitanul avea să-și recapete glasul și să ia o hotărâre care ar fi putut să schimbe cursul vieții lui Ilie, cel căzut în dizgrația regimului comunist instalat în România și urmărit de Securitate de șapte ani! Ce decizie a găsit de cuviință să ia căpitanul? Ilie relatează: „După un lung moment de tăcere, mi-a spus că este mai bine să vin a doua zi, întrucât, duminică fiind, nu era nici un superior în unitate căruia să-i raporteze, iar el nu mă poate reține. Am zâmbit și mi-am zis: ce <vânat> bun scapă acest ofițer din mână și câtă încredere trebuie să aibă în mine, de mă lasă liber. În situația mea și în starea sufletească în care mă aflam puteam să iau altă hotărâre și să nu mai vin. Cu greu am reușit să mă ridic de pe scaun și să părăsesc încăperea – acuzând o stare de perplexitate, ca de altfel și tatăl meu. Am plecat la o verișoară de-a mea care locuia în cartierul Grivița, unde am rămas peste noapte. N-am reușit să dorm în acea noapte, având inima grea și nereușind să-mi revin din uluială. Dar nu-mi puteam schimba hotărârea, din motivele amintite. Toți au fost de părere că este mai bine să mă predau.”
„În sfârșit”, arestat
A doua zi, cei doi Ilie (senior și junior) s-au dus la comandament, unde, „de data asta, am fost primit de ofițerul de serviciu. Acesta a raportat prin telefon superiorilor săi și, după ce mi-am luat rămas bun de la tatăl meu, amândoi cu lacrimi în ochi, am fost condus la biroul șefului de Stat Major, care, spre uimirea mea, m-a primit în mod cu totul deosebit, mai mult decât colegial, deplângându-mi situația în care mă aflam. După câteva ore, timp în care s-a consultat cu superiorii săi, mi-a spus că are ordin să mă ducă în arestul comandamentului. După ce mi-a strâns mâna și mi-a spus câteva cuvinte de încurajare, m-a dat în primire unui alt ofițer, care m-a condus în arest.”
Arestul era o cameră mare, situată la subsol, cu câteva paturi („priciuri”) de lemn, fără saltele, numai cu pături pe ele, cu o masă pe care se afla o cană de tablă și o gamelă militară. Ofițerul care l-a condus pe Ilie în arest i-a spus că va rămâne acolo până la noi ordine. „În prima zi am stat singur. A doua zi însă, au apărut în arest doi tineri ofițeri, cu gradul de locotenent, care mi-au spus că sunt pedepsiți disciplinar cu o săptămână de arest. Din prima clipă mi-au părut suspecți, întrucât vorbeau foarte puțin despre ei și mai mult mă bombăneau cu întrebări care mă lăsau să înțeleg că erau băgați în mod special acolo, ca să mă tragă de limbă. Tineri și lipsiți de experiență în materie de informații, s-au deconspirat până la urmă că sunt ofițeri de Securitate.”
(continuarea miercuri, 5 martie 2025)
A consemnat Leonida Corneliu Chifu
