close

Sfinții zilei

CreștinătatePromovateSfinții zilei

Sfântul Proroc Isaia – 9 mai

WhatsApp Image 2022-05-09 at 1.26.17 PM

Platon, în Dialogul Timaios, afirma că istoria este ciclică şi că timpul este o măsura dinamică a veşniciei. Istoria Vechiului Israel, precum şi cea de astăzi, a fost una dificilă, cu inconstanţa suişurilor şi a coborâşurilor. Dar pentru fiecare timp al nostru, istoria pogorâtă din cer, Dumnezeu ne trimite personalităţi profetice, capabile să îi schimbe sensul, spre mântuirea lui. Isaia, profetul-„evanghelist” al Vechiului Testament din secolul al VIII-lea î.Hs., este un astfel de om, nu doar instruit în înţelepciunea celor lumeşti, dar mai ales „lămurit” prin focul cărbunelui încins al Cuvântului revelat (6, 6-7). Profetul „mântuirii lui Dumnezeu”, Ieşaiahu, este modelul de care contemporaneitatea ar avea nevoie: model de politician-diplomat la curtea lui Ahaz, îndemnând umanitatea spre vremurile de pace mesianică (2, 2-4), model de om implicat în viaţa comunităţii, acuzându-i pe cei care „zic răului bine şi binelui rău” (5, 20), model de teolog al luminii dumnezeieşti, lansând îndemnul veşniciei: „Veniţi să umblăm în lumina Domnului!” (2, 5).

În Săptămâna Luminată de Învierea lui Hristos Domnul, Isaia îşi relevă specificitatea de profet al luminii Învierii: „Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce sălăşluiţi în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia” (26, 19). Dumnezeu este Cel care „întocmeşte lumina” (45, 7). El este pentru Israel „o lumină veşnică“ (60, 19-20). Legea lui Dumnezeu va fi „lumină popoarelor” (51, 4), care „va răsări ca zorile” şi „va grăbi tămăduirea” (58, 8). Lumina Slavei lui Dumnezeu nu poate fi pusă sub obroc. În vremurile mesianice, ea „va răsări în întuneric şi bezna va fi ca miezul zilei” (58, 10).

Isaia a fost cel care a afirmat cuvintele pe care Biserica le-a cântat în serile de Denie: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi” (9, 1). Şi tot el anunţa intrarea plină de lumină, dar şi de smerenie a lui Hristos în Ierusalim: „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit!” (60, 1). Dar profetul lui Hristos Răstignit, al Robului lui Dumnezeu (42, 1-4; 49, 4-9; 50, 4-9; 52, 13; 53), este şi profetul Învierii Lui, al vieţii noastre în lumina binecuvântării divine. De aceea Biserica ne cheamă astăzi nu doar la o simplă lectură a cărţii Isaia, ci şi la împărtăşirea de lumina înţelepciunii dumnezeieşti, prin cuvintele revelate ale profetului: „Veniţi acum cei ce poftiţi de luaţi darul luminii celei profeţeşti să ne apropiem cu osârdie şi cu poftă necurmată de cartea lui Isaia, cea plină de dumnezeiască cunoştinţă, şi să ne umplem de dumnezeiască lumină”

Cătălin Rusu

mai mult
PromovateSfinții zilei

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului

sfantul_ierarh_calinic_de_la_cernica_episcopul_ramnicului_10

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului – 11 aprilie

Născut la București, Sfântul Calinic a fost crescut de părinți binecredincioși, iar la vârsta de 20 ani a mers la Mănăstirea Cernica, fiind tuns monah după numai un an de ucenicie. A viețuit în acest loc 43 de ani, din care 31 având calitatea de stareț al chinoviei de la Cernica.
Episcop al Râmnicului timp de 16 ani, timp în care a zidit o biserică la Schitul Frăsinei, cu chilii și toată rânduiala din Sfântul Munte, Sfântul Calinic, slăbit fiind și îmbătrânit, s-a întors la Mănăstirea Cernica, iar după un an a trecut la cele veșnice. Trăind în sărăcie și aspră nevoință toată viața, Sfântul Calinic era cunoscut pentru blândețea sa și minunile pe care le-a făcut, tămăduind bolnavii și îngrijindu-se de cei săraci și de văduve.

 

mai mult
PromovateSfinții zilei

Sfânta Cuvioasă Teodora din Tesalonic – 5 aprilie

WhatsApp Image 2022-04-05 at 07.10.12

Născută în Eghina, din părinți binecredincioși, Sfânta Teodora, ajunsă la vârsta potrivită, s-a căsătorit și a avut o fiică. Povățuind-o spre calea monahismului, fiica ei s-a călugărit, iar după moartea soțului său, Sfânta Teodora s-a alătura fiicei, în mănăstire, în Tesalonic. După ce a făcut multe minuni, s-a mutat la cele veșnice și a fost îngropată în cimitirul mănăstirii.
La câțiva ani după aceea, când a murit stareța, trupul Sfintei Teodora s-a mutat mai încolo, de parcă ar fi fost viu, ca să îi facă mai mult loc egumenei. Mirându-se toți de cele întâmplate și de mirosul de bună mireasmă, au cules mirul izvorât din trupul Sfintei Teodora, făcându-se multe minuni prin ungerea cu el: demonii erau izgoniți, bolnavii erau vindecați, iar toți cei care cereau ajutor sfintei erau ajutați fără întârziere.

 

Cătălin Rusu

mai mult
CreștinătatePromovateSfinții zilei

Sfântul Ierarh Rafail din Brooklyn – 27 februarie

WhatsApp Image 2022-02-27 at 04.48.58

Părintele nostru între sfinţi Rafail de Brooklyn s-a născut la data de 8 noiembrie 1860, în Beirut, din părinţi sirieni refugiaţi din Damasc. El a urmat Şcoala Patriarhală din Damasc, Şcoala de Teologie Ortodoxă din insula Halki a Patriarhiei Ecumenice, precum şi Academia Teologică din Kiev, în Rusia Imperială.
În contextul în care comunitatea siro-arabă din Statele Unite creştea tot mai mult, Sfântul Rafail merge în anul 1895 în Statele Unite, pentru a sluji în această comunitate. A primit în grijă întreaga Misiune Ortodoxă Siriană, cu sediul la New York, unde a organizat parohia ce avea mai târziu să devină Catedrala Sfântul Nicolae din Brooklyn. Din această postură, întemeiază noi parohii pentru comunităţile de emigranţi şi se îngrijeşte de traducerea în limba arabă a Molitfelnicului Mare.
În 1904 a fost ales ca episcop de Brooklyn, fiind hirotonit episcop de către Sfântul Tihon, Arhiepiscopul Moscovei şi Episcopul Inochentie de Alaska şi devenind astfel primul episcop ortodox hirotonit în America de Nord.
În timpul slujirii sale în calitate de Episcop Vicar al Bisericii Ortodoxe Ruse din America, Sfântul Rafail a ctitorit Catedrala Sfântul Nicolae, folosită azi de Primatul Arhiepiscopiei Antiohiene a Americii de Nord. A mai pus baza a treizeci de parohii şi a sfinţit locul viitoarei Mănăstiri Ortodoxe Sfântul Tihon din South Canaan, Pennsylvania. În 1905 a fondat ziarul The Word Magazine (Cuvântul).
După 20 de ani de slujire în America de Nord, Sfântul Rafail a trecut la Domnul, în ziua de 27 februarie 1915 la reşedinţa din Brooklyn, aflată vizavi de Catedrala de pe Pacific Street.
Episcopul Rafail a fost trecut în rândul sfinţilor de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din America în martie 2000, iar slujba de canonizare a avut loc în luna mai a aceluiaşi an, la Mănăstirea Sfântul Tihon, cu participarea Episcopilor Arhiepiscopiei Ortodoxe Antiohiene din America de Nord, ai Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti din America şi ai Bisericii din Polonia. El este pomenit de Biserica Ortodoxă din America pe 27 februarie.

Catalin Rusu

mai mult
PromovateSfinții zilei

Fericitul Augustin – 15 iunie

Icoana-SfAugustin

 

Fericitul Augustin s-a născut la 13 noiembrie 354, în Tagaste, orășel din provincia africană Numidia. Tatăl său nu era creștin și s-a botezat numai pe patul de moarte, dar în schimb, mama sa, Monica, era o fierbinte credincioasă. Augustin a învățat mai întâi în Tagaste, apoi în Madaura și Cartagina. Fiind foarte înzestrat, a deschis o școală de retorică la Cartagina, ca după aceea să meargă la Roma și Milano.

În tinerețea lui a cunoscut și o viață de destrăbălare și abateri de la dreapta credință. La Milano a început să se apropie mai mult de Dumnezeu. Acolo a cunoscut pe dumnezeiescul episcop Ambrozie și a fost încântat de cuvântările acestuia. Mama sa, Sfânta Monica, plângea necontenit, rugându-se lui Dumnezeu pentru îndreptarea lui. Ca s-o îmbărbăteze, Sfântul Ambrozie i-a spus: „Fiul unor astfel de lacrimi, nu poate să piară”.

Acum Augustin a descoperit și rânduiala monahilor, citind viața Sfântului Antonie, scrisă de Sfântul Atanasie, care l-a mișcat și l-a adus la pocăință. Odată, aflându-se în grădina unui prieten și plângând pentru viața sa, a auzit un glas de copil, care-l îndemna: „Ia și citește!”. Deschizând Sfânta Scriptură, a citit următorul cuvânt din Epistola către Romani (13, 12-14): Nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă, ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos, iar grija de trup să nu o faceți spre pofte. Acesta era răspunsul lui Dumnezeu, la căutările lui Augustin. în Confesiunile sale, el mulțumește lui Dumnezeu pentru acest răspuns, In anul 387, Augustin primește botezul din mâinile Sfântului Ambrozie, în noaptea de Paști. Pe când avea 32 de ani, Sfânta Monica moare și Augustin se retrage în Tagaste, vinde tot ce are și întemeiază o mănăstire împreună cu prietenii și ucenicii săi.

După trei ani este sfințit preot la Hipon, de episcopul Valerius și începe o ascultare grea, slujirea Bisericii. Peste cinci ani este ridicat în scaunul lui Valerius și devine, în câțiva ani, căpetenia episcopatului african.

Scrierile lui Augustin dezvăluie măsura fără pereche a darurilor sale. Ca o conștiință vie a Ortodoxiei, Augustin se vede nevoit să apere dreapta credință, împotriva tuturor ereziilor, care se iviseră în Biserica lui Dumnezeu, în timpul acela: maniheii, donațienii, pelagienii. Dintre scrierile sale, cele mai însemnate sunt cartea Despre Trinitate, la care a lucrat 14 ani, și cartea Despre cetatea lui Dumnezeu. Scrierea care-i face cea mai mare cinste este cartea Retractărilor sale, o recunoaștere a propriilor greșeli, iar lucrarea lui cea mai citită este Confesiunile.

Fericitul Augustin rămâne dascălul fără asemănare al întregului Occident creștin. A murit la 28 august 430. Mormântul său se află în biserica Sfântul Petru din Pavia. în Biserica Ortodoxă este prăznuit la 15 iunie.

mai mult
PromovateSfinții zilei

13 iunie, pomenirea Cuviosului Iacov

inger

Tot în această zi, 13 iunie, pomenirea Cuviosului Iacov, cel ce prin înşelăciune s-a închinat lui anticrist, adică diavolului.

Acest fericit Iacov, fiindcă a iubit pe Hristos, a urât lumea, şi a părăsit toată averea sa, fără a întrebuinţa ceva din aceasta. Însă după acestea, prin lucrarea urâtorului de om, diavolul, atâta s-a mândrit, încât a îndrăznit şi zicea: “Cine altul ştie mai bine decât mine mântuirea mea?” Pentru aceasta a întrebuinţat multe şi mari nevoinţe, însă fără întrebare de cei socotitori, după cum învaţă dumnezeieştii părinţi. Ci cu însăşi voia şi bună plăcerea sa, pentru aceasta a şi fost înşelat de către diavolul, căci venind la dânsul un înger viclean, adică un demon, prefăcut în chip de înger al luminii, i-a zis: “Curăţeşte-ţi chilia ta, şi să aprinzi candele şi făclii, şi să o afumi cu miruri şi tămâieri, bine împodobindu-te pe tine însuţi, pentru ca, plăcându-i nevoinţa ta, Hristos vine în noaptea aceasta pentru ca să-ţi dea multe daruri”. Iar nepriceputul Iacov, prin mândrie fiind înşelat, a făcut toate acestea. Şi aşa a venit la el anticrist cu mărire şi nălucire multă, la miezul nopţii. Iar Iacov deschizând uşa chiliei sale s-a închinat lui; iar diavolul lovind pe Iacov în frunte, după dumnezeiască iconomie, n-a stat, ci s-a întors înapoi şi a fugit. A doua zi, dimineaţa, Iacov plângând a mers la un bătrân; iar bătrânul mai înainte de a auzi de la Iacov vreun cuvânt, a zis către el: “Fugi de aicea, căci ai fost batjocorit de satana”. Deci după ce Iacov a plâns de ajuns şi s-a sfărâmat cu inima, atunci bătrânul certându-l mult şi sfătuindu-l, l-a trimis la viaţa de obşte, iar el ascultând, a mers la obşte şi a slujit la bucătărie şapte ani, cu multă smerenie şi ascultare; după aceea a şezut singur în chilie alţi şapte ani, lucrând lucrul mâinilor cu măsură, şi păzind canonul dat cu multă scumpătate. Şi aşa învăţând calea lui Dumnezeu cea fără amăgire, cu multă desluşire, s-a făcut făcător de minuni prea ales; şi aşa şi-a săvârşit viaţa sa, mutându-se către Domnul.

mai mult
ActualitateSfinții zilei

Sfântul Nou Mucenic Evghenie Rodionov din Cecenia

Sf-ic

Sfântul Nou Mucenic Evghenie Rodionov din Cecenia (1977–1996) pomenit la 23 mai martirizat de musulmani pentru că a refuzat să-și scoată crucea de la gât

Sfântul Evgenie, soldatul rus cinstit în toată lumea ortodoxă, a fost decapitat de musulmanii ceceni pentru că a refuzat să-și scoată crucea și astfel să de lepede de Domnul Iisus Hristos. El este un adevărat model de credință și răbdare pentru vremurile noastre. Câți nu ar ezita să-și scoată crucea pentru a-și salva viața pământească? Printr-un lucru atât de simplu, printr-o mărturisire de credință aparent mică (dar pe care noi săracii și nevrednicii nu ne-o asumăm de multe ori nici în zile de pace) acest tânăr soldat a stăruit în credincioșie în ciuda torturilor și a dobândit slava cununii cerești.

Scurtă istorisire a vieții noului martir Evgenie

Când avea 11 ani, Evghenie Rodionov a primit de la bunica sa o mică cruce pe un lănțișor. El a vrut să o poarte la școală, dar mama lui, ateu convins, l-a avertizat împotriva acestui lucru deoarece autoritățile comuniste persecutau astfel de atituidini. Totuși, neluând seama la riscuri, Evghenie a purtat cruciulița și a refuzat să o scoată vreodată.

Crescând și ajungând la vârsta tinereții el s-a înscris ca soldat în armata rusă. La numai 19 ani a fost luat ostatic de rebelii musulmani ceceni. L-au chinuit și l-au ținut agățat de încheieturile mâinilor într-un subsol. A fost lăsat zile întregi fără mâncare și a fost bătut cumplit. Musulmanii au ordonat lui Evghenie și altor câțiva prizonieri ruși să-l nege pe Hristos și să se convertească la islam. Spre deosebire de majoritatea colegilor săi prizonieri, Evghenie a refuzat să se lepede de Mântuitorul și a fost decapitat de torționarii săi, pe 23 mai 1996. Nu și-a scos crucea nici măcar în cel mai greu moment al torturilor bestiale.

Mai târziu călăul musulman a spus mamei soldatului mărturisior: „Fiul tău a avut de ales să rămână în viață. S-ar fi putut converti la islam, dar nu a fost de acord să-și dea jos crucea.” Mama lui Evghenie a reușit apoi să recupereze trupul fiului ei pentru o înmormântare creștinească. Fiind dusă la un mormânt comun și văzând cizmele fiului ei, ea nu a crezut că este el până când nu a văzut crucea aflată încă în jurul gâtului său. Capul tânărului mucenic a fost găsit mai târziu.

Tatăl lui Evgheni a murit la scurt timp după întoarcerea trupului fiului său, iar mama sa, care niciodată nu pusese piciorul într-o biserică, este acum o evlavioasă creștină ortodoxă, luminată prin exemplul fiului ei, Sfântul Mucenic Evghenie Rodionov.
Cinstirea acestui Sfânt s-a răspândit rapid și pelerinii au venit de la mari distanțe pentru a se închina la moaștele sale făcătoare de minuni. De asemenea, o icoană a Sfântului Evghenie a început să izvorască mir.

Iată ce ne îndeamnă Biserica prin pilda acestui Nou Mucenic: să învățăm și noi din tăria, demnitatea creștină și vitejia lui Evghenie, pentru a înfrunta și a depăși propriile ispite zilnice de a-l trăda pe Hristos. Să nu ne fie niciodată rușine să purtăm la piept cruciulița noastră, dar să ne asumăm zilnic fiecare și crucea sufletească. Să fim gata în orice moment să ne apărăm sfânta credință creștină ortodoxă trăind o viață cât mai aproape de poruncile Domnului.

Tropar: “Mucenicul Tău, Doamne, Evghenie, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a luat de la Tine, Dumnezeul nostru, că având puterea Ta, pe chinuitori a învins, zdrobit-a și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.”

mai mult
PromovateSfinții zilei

Sfântul Apostol Andronic și soția sa, Iunia – 17 mai

sf12345

 

Sfântul Apostol Andronic împreună cu Sfânta Iunia, ajutătoarea sa, a fost vestit în ceata sfinților șaptezeci de apostoli, fiindcă a crezut în Hristos, mai înainte de Sfântul Apostol Pavel. Aceștia au fost rude ale Sfântului Apostol Pavel, precum mărturisește singur de aceasta în epistola cea către Romani, unde zice: Închinați-vă lui Andronic și Iuniei, rudeniile mele și împreună robiți cu mine, care sunt vestiți între apostoli și care au crezut în Hristos mai înainte de mine.

Sfântul Andronic a fost episcop în Panania. El însă a fost propovăduitor și învățător nu numai al unei cetăți și țări, ci și a toată lumea; pentru că, alergând pretutindeni fără preget, a smuls din temelie înșelăciunea diavolească, propovăduind pe Hristos. Și, având împreună ajutătoare pe minunata Iunia și, murind cu ea pentru lume, dar viețuind numai pentru Hristos, pe mulți i-a atras la dumnezeiasca cunoștință. Ei au stricat capiștile idolești, au zidit biserici dumnezeiești, au izgonit duhurile cele necurate din oameni și au tămăduit patimile celor neputincioși. Ei au plătit datoria cea de obște a firii, ca niște oameni buni platnici și, ducându-se din aceste de aici, au luat de la Domnul cununa apostoliei și a muceniciei, ca unii ce au pătimit mult de la cei necredincioși, ale căror sfinte moaște, împreună cu moaștele multor sfinți mucenici, s-au aflat în locașurile cele din Evghenia și s-au adeverit prin descoperire, precum se scrie despre aceasta în 22 zile ale lunii februarie.

(Cătălin Rusu)

mai mult
Magna EuropaPromovateSfinții zilei

Sfântul Mucenic Halvard Norvegianul -15 mai

ic124857

 

Sfântul Mucenic Halvard Norvegianul este cinstit până astăzi ca patron al celor nevinovați și al orașului Oslo – a cărui stemă îl înfățișează ținând în mâini trei săgeți și o piatră de moară.

Sfântul Halvard s-a născut în jurul anului 1020, în localitatea Husaby, în partea de sud-est a Norvegiei. Se trăgea dintr-o familie înstărită: tatăl lui, Vebjørn, era negustor pe mările nordului, iar mama sa, Torny, era rudă apropiată a Sfântului Rege Olav, creștinătorul Norvegiei. Părinții lui Halvard erau creștini și l-au crescut de mic în duhul învățăturii creștine și mai ales al jertfirii pentru ceilalți. Halvard a ajuns, asemenea tatălui său, negustor.

În primăvara anului 1043, tânărul Halvard se afla pe malul mării, pregătindu-și corabia pentru a trece fiordul Drammen. În acest timp a văzut o femeie tânără, însărcinată, alergând îngrozită spre el, cu hainele rupte și ochii plini de lacrimi. Prin­tre suspine, tânăra, care era o sclavă, i-a spus sfântului că trei bărbați o urmăreau, învinuind-o că furase ceva din cortul lor. Feme­ia a început să jure că este nevinovată, rugându-l pe Halvard să nu o lase în mâinile cruzilor urmăritori. Sfântul s-a umplut de milă și i-a spus femeii să urce în corabie și să nu se teamă de nimic. Cei doi au început să străbată fiordul Drammen, încercând să scape de vikingii care îi urmăreau. În cele din urmă, l-au ajuns pe Halvard și l-au somat ca să le-o predea pe femeie, însă le-a răspuns că nu le poate împlini cererea, pentru că aceasta jurase că nu furase nimic și le-a promis că va plăti el însuși tot ce le lipsea. Urmăritorii s-au înfuriat și mai mult și i-au spus sfântului că dacă nu le va preda femeia imediat, îl vor omorî și pe el.

Halvard s-a arătat neîndu­plecat, iar păgânii, luându-și arcurile, au început să tragă în cei doi. Trei săgeți au străpuns trupul lui Halvard, lăsându-l neînsuflețit în corabie, iar fe­meia însăși a murit sub ploaia de săgeți a barbarilor. După ce și-au văzut fapta mârșavă împlinită, bărbații au legat de gâtul lui Halvard o piatră de moară și l-au aruncat în mare. Potrivit tradiției, trupul tânărului mucenic, în loc să se scu­funde, plutea pe apă. În scurtă vreme, în jurul lui Hal­vard s-au adunat mulțime de oameni, înțelegând prin această minune că dobândiseră un nou sfânt în Cer. Au luat cu mare dragoste moaștele martirului viking și le-au așezat cu evla­vie într-o biserică din orașul Oslo, avându-l ca model și rugător pe mărturisitorul lui Hristos Halvard, cel care își dăduse viața pentru a împlini porunca Mântuitorului: „Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are: ca sufletul său să și-l pună pentru semenul său” (Ioan 15, 13). La moaștele sale au început să aibă loc minuni, iar lumea venea de pretutindeni pentru închinare și primenire sufletească. În anul 1130, pe locul unde odihneau moaștele sfântu­lui, a fost ridicată o biserică de piatră, iar Halvard a devenit ocrotitorul orașului Oslo. Din păcate, azi nu se mai păstrează decât ruinele acestei biserici, iar moaștele sfântului au dispărut.

 

mai mult
ActualitatePromovateSfinții zilei

Viața Sfântului Mucenic Ioan Valahul

ic45781

Multe ținuturi ale lumii s-au învrednicit să-i facă raiului belșug de suflete alese, care pururea se împărtășesc de neînserata lumină a lui Dumnezeu. între acestea, nici hotarele neamului românesc n-au fost mai sărace decât altele. Din duhul poporului român au izvorât suflete ce s-au suit în ceata drepților; din sângele lui s-au plămădit trupuri care n-au suferit stricăciunea morții; sub altarele lui s-au mucenicii mădulare care, prin suferință, au mărturisit puternicia duhului întru Hristos; prin munții lui s-au mântuit sihaștri în luminată cuvioșie, mistuindu-se în rugăciune, post și priveghere; și nu pe puține din scaunele vlădicești s-au nevoit ierarhi care, peste cununa de aur și nestemate a prețuirii celei de obște, și-au adăugat cununa cea nepieritoare a sfințeniei.

Slavă lui Dumnezeu pentru darurile Sale, că nu ne-a rușinat în fața altor seminții, lipsindu-ne de rugători apropiați. Deși aceștia, împreună cu toți sfinții, mijlocesc pentru noi în limba îngerilor, cea mai presus de orice limbă, ei cu osârdie ne pomenesc pe noi, purtătorii graiului în care L-au mărturisit aici pe Hristos. Cu toate că au chipuri duhovnicești, mai presus de orice chip al sângelui și al cărnii, ei sunt acolo iconarii chipurilor noastre, ca unii ce s-au desăvârșit în templele Duhului Sfânt. Și cu toate că sălășluiesc în cetatea luminii, cea mai presus de orice împărăție, ei cu osebire ne priveghează, ca niște străjeri neadormiți ai cetății lor celei pămân­tești.

Prin sfinții lor, toate neamurile pământului purced din Dumnezeu și se întregesc în Dumnezeu, așa cum culorile curcubeului purced din soare și se întregesc în soare. Și precum roua pământului răsfrânge soarele și-i arcuiește lumina pe boltă, desfătându-ne, așa sfinții cerului îl răsfrâng pe Dumnezeu Cel nevăzut și-I arcuiesc slava peste veacuri, mântuindu-ne cu puterea Lui. Slavă lui Dumnezeu că și pe pământul țârii noastre a revărsat îmbelșugată ploaie de har, din care s-a brobonit roua cea mântuitoare a sfinților noștri.

Un asemenea strop de răcoare duhovnicească este și Sfântul Nou Mucenic Ioan Valahul. El se cheamă «nou», pentru că a pătimit după 1453, când Constantinopolul a căzut sub turci, și de asemenea se numește «Valahul», pentru că era de neam din Valahia, adică din Țara Românească. Știut este că, în vechime, popoarele străine îi numeau pe români vlahi sau valahi, adică neam de obârșie latină, iar amintirea aceasta se păstrează până astăzi în numirea Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei.

Binecuvântatul Mucenic Ioan și-a purtat vremelnica viață la jumătatea celui de al XVII-lea veac de la Hristos. În acel timp, nu mult după evlavioasa domnie a lui Matei Vodă Basarab, la cârma Țării Românești a venit Mihnea Voievod, pe care pământenii l-au poreclit «Turcitul». Acest Mihnea, cu toate că se pretindea a fi român, era fiul unui cămătar grec și, arătându-se de mic atras de obiceiurile agarenilor, adică ale închinătorilor lui Alah și cinstitorilor lui Mahomed, a fugit de la părinții lui. S-a dus apoi la Țarigrad și s-a curtenit lui Sinan Pașa, zicând că este feciorul Radului Vodă, și așa a petrecut la turci și în legea lor vreme de patruzeci de ani. Acolo se chema Gioan Bei și era întru totul robit de pofta slavei celei deșarte. Deci, plătind sultanului multe pungi cu galbeni, a ajuns domn în Țara Românească și a început a asupri poporul cu biruri. Țara i-a stat mereu împotrivă, iar el nu s-a putut ține în scaun decât chemând, în câteva rânduri, pe tătari, care năvăleau în hoardă, pustiau ținuturile și duceau cu ei mulțime de robi. Dar mai pe urmă, nemaiputând face față lăcomiei otomane și râvnind oarecare câștig și pentru sineși, a poftit să nu mai plătească haraciul agarenilor din Țarigrad.

Așadar, Mihnea s-a unit cu alți doi voievozi și, după ce a ucis pe mulți din dregătorii săi de la curte, a pornit răscoală împotriva turcilor, tăindu-i pe unde-i găsea. Iar sultanul Mehmet, auzind de acestea, a trimis o hoardă de tătari în Moldova, o oaste de turci în Țara Românească și o alta în Transilvania. Tătarii au ieșit biruitori în Moldova și au făcut cumplită prădare în laturile ei. în Țara Românească s-a întâmplat că Mihnea i-a bătut pe potrivnici, dar îndată după aceea, cuprins de frică, a fugit peste munți, unde și-a dat sfârșitul nemântuit. Iar cea de a treia oaste a sultanului a câștigat biruință asupra voievodului transilvan, la Deva, și, întorcându-se prin ținutul Olteniei sau Vlahiei Mici – cum i se spunea atunci – a trecut munții prin văile Oltului și ale Jiului. Ea a făcut mare pierzanie în neamul creștinesc și a robit mulțime mare de bărbați, femei și copii, prinzându-i în arcane și târându-i, legați cu funii, în urma cailor și carelor lor. Prăpădul acesta s-a întâmplat în anul 1659, în luna lui noiembrie sau decembrie.

Printre cei robiți atunci a fost și tânărul Ioan, vlăstar de bun neam, născut și crescut aici, în Țara Românească, din părinți cuprinși în credință, evlavie și chivernisire gospodărească. Și Ioan, când a fost robit, era în vârstă de numai cincisprezece ani.

Cât de minunat însă se arată Dumnezeu cu aleșii Lui! Cu toate că era atât de tânăr, Ioan ajunsese la măsura vârstei plinirii lui Hristos, când curăția inimii de prunc se împletește cu înțelepciunea minții de bătrân. Și era Ioan frumos la chip, luminos în privire și bine legat în trup. Tocmirea lui era plină de sănătate, tinerească vlagă zburda în toată ființa lui. Și măcar că grumazul îi era încovoiat de robie, ochii îi străluceau de puterea credinței și de nădejdea mântuirii. Trupul minunat al tânărului era ca o biserică în care fumega, plină de miresme, cățuia sufletului său curat și jertfelnic. Așa mergea el pe drumul anevoios al robiei, apropiindu-se de Dunăre și lăsându-și în urmă părinții, neamurile și țara lui frumoasă, fără să știe că nu se va mai întoarce niciodată și că Dumnezeu îi pregătea o altă patrie, cea mai presus de orice hotar, împărăția cerurilor. In această împărăție însă nu se intră decât pe poarta cea strâmtă a nevoințelor; și după ce omul a trecut prin focul încercărilor de tot felul.

Robii agarenilor erau socotiți ca un bun al sultanului, dar ei puteau fi cumpărați de orice închinător al lui Alah, pe bani buni, potrivit vârstei și folosului fiecăruia. Așa se face că, încă fiind pe drum, un păgân din cei ce îi duceau pe români în robie s-a oprit asupra lui Ioan și, plăcându-l, l-a cumpărat, cu gând urât. Că n-a avut putere să înțeleagă frumusețea lui lăuntrică, ci s-a oprit cu nelegiuită căutătură spre mândrețea cea din afară. Și a început a-l sili să-și întineze trupul cu păcatul izvodit cândva în blestemata cetate a Sodomei, cea arsă de Dumnezeu cu foc și pucioasă pentru nelegiuirea ei; pe care păcat îl osândește și dumnezeiescul Pavel, în Epistola către romani, în cel de al douăzeci și șaptelea verset al întâiului capitol. Dar Ioan s-a împotrivit păcatului și s-a împlătoșat cu rugăciunea și cu semnul crucii împotriva celui ce voia să-l întineze.

I-a zis agareanul, plin de mânie: „într-atât de semeț ești înaintea mea și uiți că nu ești decât un biet rob?” Iar Ioan i-a răspuns: „Doar lui Hristos îi sunt rob, dar cât de largă îmi este libertatea în lăuntrul dumnezeieștii mele robii!” S-a încruntat păgânul: „Eu sunt stăpânul tău, pentru că te-am cumpărat cu preț de aur; fac cu tine ce vreau”. L-a înfruntat tânărul: „Hristos îmi e stăpânul, că El m-a răscumpărat cu preț de sânge; El face cu mine ce trebuie”. Și cugetul său se întărea întru puterea credinței. Atunci agareanul se pregătea să-l lege de un copac, spre a-i face silă. Iar Ioan, cumplit scârbindu-se în inima sa și nevrând să fie rușinat înaintea lui Dumnezeu, s-a întrarmat cu amintirea tânărului David, biruitorul lui Goliat, și cu a ostașului Nestor, cel ce surpase mândria lui Lie. Și, prinzând curaj, a pândit o clipă prielnică și l-a ucis pe păgân.

Nu mult după aceea, ceilalți agareni care-l duceau pe Ioan în robie au băgat de seamă lipsa stăpânului său. Deci au prins a-l întreba și, aflând adevărul, l-au legat în lanțuri și așa l-au purtat, îndelungată vreme, pe drumul Țarigradului. Cine va putea spune chinul celui târât printre robi? Că era vreme de iarnă și gerul îngheța trupul gol al tânărului. Dar el răbda cu bărbăție, gândindu-se că mai bine este a-i arde trupul în văpaia iernii decât sufletul în văpaia gheenei. Dar foamea pântecului nehrănit și sângerarea picioarelor desculțe și sfârșeala mădularelor ostenite, cine le va putea ști? Pe drumul greu din trecătorile înzăpezite ale Balcanilor și Rodopilor, viscolul îi biciuia obrajii, îi înlăcrima ochii și-i încovoia spinarea. Dar duhul său rămânea drept, cu toate că bănuia chinurile ce-l așteptau la capătul drumului, știind el că uciderea unui turc nu putea rămâne nepedep­sită.

Și astfel, legat, a ajuns la Țarigrad, unde iarna nu mai era iarnă, dar robia era robie. Iar cei ce-l păzeau l-au dus la femeia celui ucis, povestindu-i toate câte se întâmplaseră. Păzind legea ei, soția agareanului l-a înfățișat pe Ioan vizirului, spre judecată. Și Ioan a fost supus cercetării și a mărturisit adevărul, cum că el, omorându-l pe păgân, nu a făcut altceva decât să-și apere curăția lui de creștin adevărat. Iar vizirul l-a dat în puterea femeii celui mort, ca să facă cu el ce va voi dânsa.

Ascuțite sunt ispitele satanei împotriva mărturisitorilor lui Hristos! Iar Dumnezeu le îngăduie, pentru ca să urce puterea credin­ței. Și cu cât mai mari sunt ispitele biruite, cu atât mai neveștejită este cununa de slavă a biruitorului. Că i se dăduse lui Ioan frumusețe în trup și prin frumusețea trupului a fost ispitit.
Acea tânără văduvă a fost îndată răpită de mândrețea lui Ioan și l-a dus la locuința ei cea scumpă, unde duhul desfrânării se răsfăța pe covoare și divanuri, hrănit cu mâncăruri alese și cu otrăvite miresme. Și i-a zis femeia: „Iată ești în puterea mea! Fiindcă mi-ai ucis bărbatul, îi vei lua locul și-mi vei fi bărbat. Din rob te fac slobod, din sărac, te ridic bogat. Dar, pentru ca să-mi fii bărbat, trebuie să te faci de aceeași lege cu mine. Nimic mai ușor decât să te lepezi de Hristos și să te faci închinător al lui Alah și cinstitor al lui Mahomed, profetul său. Privește împrejur aurul și argintul, mătăsurile, pietrele nestemate, privește-mă pe mine, alături, care sunt gata de însoțire”.

Nu era ușoară ispita tânărului Ioan. Să schimbe lanțurile de fier pe veșminte de mătase; să îmblânzească năpârcile foamei prin sațul meselor îmbelșugate; în loc de osteneala drumului, să-și îngăduie odihnă mângâietoare; în loc de biciuirile viscolului, să primească adierile zefirului; în loc să sângereze prin stâncile munților, să lunece în caiac, pe undele Bosforului!

Ioan însă era plin de virtute și nu s-a plecat. Cu îndrăzneală i-a răspuns femeii: „Curăția sufletului mi-o voi păstra și la legea ta nu voi trece; neîntinarea trupului o voi păzi și nu mă voi însoți cu tine!” I-a zis femeia: „A fost aici, în Țarigrad, un tânăr din neamul vostru, pe nume Gioan Bei, a crescut în curțile seraiului și s-a bucurat de farmecele sultanei și a ajuns bogat și domn în țara voastră. Eu nu zic că și tu vei ajunge domn, dar Țarigradul e răscrucea multor drumuri către putere și slavă”.

Nu i-a trebuit multă vreme de gândire, căci neprihănitul tânăr dreptcredincios a adăugat din bogăția datinilor strămoșești: „Nu știu ce s-a ales acum de domnul nostru, că fugise peste munți de frica voastră, dar știu că poporul îi spune «Mihnea Turcitul» și cu acest nume de rușine o să rămână el în amintire. Eu nu vreau să mă rușinez de numele meu”.

Și iarăși a ridicat Ioan rugăciune la Hristos Mântuitorul și s-a întrarmat cu semnul crucii, pentru ca să fie păzit și întărit până la urmă, neabătut din credința părinților săi. Și și-a adus aminte de Iosif, fiul lui lacov, care a înfruntat ademenirile femeii lui Putifar, dregătorul din țara Egiptului. Și această aducere-aminte l-a luminat și l-a întărit peste măsură.

Câte meșteșuguri n-a încercat acea femeie păgână ca să-l întoarcă pe tânăr de la Hristos și să-l însoțească cu ea! Că era muncită de patimă și nu avea liniște. Toate aceste ispitiri au durat aproape doi ani și jumătate, pe măsură ce și tânărul se împlinea la trup. Dar Ioan nu s-a clintit din temelia cea tare a credinței lui ortodoxe.

În cele din urmă, văzându-se într-atât înfruntată, agareanca și-a dezlănțuit păgâneasca furie și l-a dat pe Ioan eparhului, adică mai- marelui cetății, care l-a aruncat în temniță. Și acolo a fost supus mucenicul la atât de multe, de cumplite și de înfricoșătoare chinuri, încât cineva nu să le pătimească, ci numai să le gândească s-ar îngrozi cu adevărat.

Caznele au durat mai multe zile. Și nici în vremea aceea Ioan nu a fost lipsit de ispită. Căci femeia, neîncetat împătimită de frumusețea lui, mergea în fiecare zi în temniță și cu lingușiri și făgăduințe îl ademenea spre întinare și lepădare de credință. Dar tânărul, asemenea unui diamant, a rămas neclintit în credință și în înțelepciune, căutând numai spre Domnul Hristos de la care prime putere și biruință asupra vrăjmașilor văzuți și nevăzuți. Căci el, cu mintea lui vârstnică sălășluită în trup nevârstnic, luminată de darul lui Dumnezeu, știa că întreagă trebuie păstrată curăția și a sufletului, și a trupului, ca pe o jertfă bineplăcută înaintea Cerului.

Întru sfârșit, văzând toți că în zadar se ostenesc cu chinurile și că asupra lui Ioan nu au nici o izbândă, au cerut vizirului îngăduință să-l omoare. Iar vizirul a poruncit eparhului să săvârșească aceasta. Deci, călăii, cei ce-l chinuiseră, l-au luat pe binecuvântatul tânăr Ioan și l-au dus în Parmac-Kapi, aproape de Bazestani, tot în Țarigrad, ca să-l ucidă prin spânzurătoare. Iar el, înseninat de chinuri și străluminat de harul sfințeniei, mergea spre locul muceniciei sale, mulțumind lui Dumnezeu. Și ochii duhului său, adânciți undeva, dincolo de hotarele zărilor și ale veacului acestuia, în împărăția luminii celei pururea fiitoare, descoperind răsplata pentru lanțurile robiei, pentru bicele crivățului, pentru nevoințele trupului și caznele temniței, vedeau straie mai scumpe decât mătăsurile Răsăritului, simțeau mângâieri mai dulci decât adierile Țarigradului și lăcrimau de o fericire ce nu se poate asemăna cu bucuriile pământului.

Și astfel, în anul 1662, în a douăsprezecea zi a lunii mai, pururea-fericitul tânăr Ioan a primit din mâna Domnului cununa biruinței. Iar viața sfântului, împreună cu pătimirea sa, a fost scrisă de Ioan Cariofil, un învățat grec din vremea lui, și apoi tipărită la Veneția de Sfântul Nicodim Aghioritul, după care s-a trecut în sinaxarele grecești și apoi în cele românești. Așa s-a scris numele Sfântului Nou Mucenic Ioan Valahul în cartea vieții lui Dumnezeu, iar pomenirea lui se săvârșește în inima neamului care l-a odrăslit. Cu ale sale sfinte rugăciuni, Dumnezeu să ne învrednicească și pe noi de bunătățile cele fără înșelare și fără de sfârșit. Amin.

mai mult
Sfinții zilei

De ce spunem că Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan „s-a mutat la Domnul”?

ic487477

Pe 8 mai este ziua Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, iar în ziua de 26 septembrie, Biserica noastră pomenește adormirea lui. De ce în unele calendare vedem că această zi mai este numită și „Mutarea la Domnul” a Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan?

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan s-a născut în Betsaida Galileei. Era fiul lui Zevedeu și al Salomeei și mai avea un frate, pe Iacob. Pe când Zevedeu pescuia odată la Marea Tiberiadei împreună cu fiii săi, a venit la ei Mântuitorul şi, stând pe ţărm, i-a chemat pe Ioan și pe Iacob, zicând: „Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi pescari de oameni” (Matei 4, 19).

Din acel moment, Ioan nu s-a mai despărțit de Hristos până la Răstignire. Alături de Petru și de Iacov, Ioan a fost martor al minunii învierii fiicei lui Iair și la momentul Schimbării la Față a Domnului. Tot el a fost cel care și-a plecat capul la pieptul Domnului în timpul Cinei celei de Taină. Când toți ceilalți Apostoli fugiseră și Îl lăsaseră singur pe Iisus, doar Ioan și Maica Domnului au rămas lângă Cruce. Ascultând întocmai porunca Mântuitorului, Ioan a avut mereu grijă de Sfânta Fecioară Maria, slujindu-i până în clipa Adormirii.

După ce Trupul Sfintei Fecioare a fost ridicat la cer de Mântuitorul Hristos, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan a mers la Efes, în Asia Mică, propovăduind cuvântul Evangheliei, însă din porunca împăratului Domiţian (81-96), a fost surghiunit în insula Patmos şi acolo a trăit multă vreme, scriind Evanghelia, cele trei Epistole şi cartea Apocalipsei. După ce Nero a urcat pe tronul Imperiului, Sfântul Ioan a revenit în Efes, unde a mai trăit câțiva ani, continuând lucrarea misionară începută anterior.

S-a mutat la Domnul în cel de-al treilea an al împărăţiei lui Traian (98-117), unde rânduise din timpul vieţii sale mai mulți episcopi şi preoţi. Ultimele clipe ale vieții sale sunt descrise în Sinaxar:

„Ucenicii au săpat un mormânt în chipul Crucii, de lungimea staturii sale, precum le-a poruncit, apoi i-a zis lui Prohor (n.r. ucenicul Sfântului Ioan) să meargă la Ierusalim şi acolo să petreacă până la sfârşitul său. Învăţându-şi ucenicii şi sărutându-i le-a zis: «Trăgând pământul, mama mea, acoperiţi-mă». Şi l-au sărutat ucenicii, acoperindu-l până la genunchi. El iar sărutându-i pe ei l-au acoperit până la grumaji, şi a pus pe faţa lui o basma, şi aşa l-au sărutat, plângând foarte tare, apoi l-au acoperit cu totul.”

 

Tradiţia Bisericii ne spune că, la puțină vreme de la îngroparea sa, trupul nu i-a fost găsit în mormânt, astfel încât există credinţa că „Apostolul iubirii” a fost mutat în chip minunat la cer, de unde va veni ca martor al celei de a doua veniri a lui Hristos, alături de Ilie şi Enoh. Din acest motiv, pomenirea sa din data de 26 septembrie a fiecărui an se numeşte „Mutarea la Domnul a Sfântului Ioan”. Biserica a rânduit încă o dată de prăznuire a Sfântului Ioan, pe 8 mai, când din mormântul său ieşea o pulbere albă, pe care creştinii din acea zonă o numeau „mana” şi cu ea se tămăduiau de toate neputinţele. Acest semn minunat a avut loc în fiecare an până în momentul cotropirii Efesului de către necredincioşi.

Pentru învăţăturile și scrierile sale deosebite, insuflate de Duhul Sfânt, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan mai este numit și „Cuvântătorul de Dumnezeu” sau „Bogoslovul”, adică Teologul.

(Cătălin Acasandrei)

mai mult
PromovateSfinții zilei

Sfântul și Dreptul Iov, mult răbdătorul – 6 mai

ic268

 

Din țara Avsitidei, al cincilea de la Avraam, a prorocit vreme de 45 de ani, fiind cel mai bogat om din Răsărit. Domnul l-a numit „drept și fără prihană”, de aceea diavolul l-a invidiat și l-a ispitit îngrozitor, cerându-I Domnului să îi îngăduie să îi facă rău lui Iov, gândind că atunci Iov se va lepăda și va cârti față de Dumnezeu. Așadar, a îngăduit Domnul ca diavolul să-i răpească lui Iov averea, să omoare toți copiii, să-i dea boli și chinuri fără vindecare, dar cu toate acestea Sfântul Iov se întorcea și mai smerit către Dumnezeu, slăvindu-L pentru toate.

Rupându-și hainele sale, Iov și-a presărat țărână pe cap și, căzând cu fața la pământ, s-a închinat Domnului, zicând: „Gol am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi duce în groapă; Domnul a dat, Domnul a luat! Precum a voit Domnul, așa a făcut. Fie numele Domnului binecuvântat de acum și până-n veac!”. Atunci diavolul i-a atacat trupul, îmbolnăvindu-l de lepră, așa că Iov a ieșit afară din cetate și, stând pe un maldăr de gunoi, își curăța rănile cu un hârb. Vreme de șapte ani și jumătate, viermii i-au mâncat trupul de viu. Iar soția lui, singura mângâiere rămasă, umbla prin sat și cerea de mâncare, ca să îi aducă.

Dar curând diavolul i-a ispitit și pe soția și pe prietenii lui, cu toții ajungând să-l hulească pe Iov cel smerit. Nici măcar așa, după ce a fost părăsit cu totul de toți, dreptul Iov nu a cârtit față de rânduiala Domnului, și atunci diavolul a fugit rușinat și înfrânt de smerenia bunului Iov.

Dumnezeu, văzând dragostea și credincioșia lui Iov până întru sfârșit, a apărut în nori și l-a înveșmântat pe Iov, dăruindu-i încă 140 de ani de viață, pentru răbdarea sa în toate scârbele, și i-a dat înapoi de două ori mai multe averi decât înainte. I s-au născut iarăși copii și a trăit până la al cincilea strănepot, sfârșindu-se întru adânci și binecuvântate bătrâneți.

mai mult
1 2 3 4 5 6 … 35
Page 4 of 35