Lectia de istorie 23 – Marea Unire din 1918

Unirea teritoriilor locuite de români (Basarabia, Bucovina și Transilvania) cu patria-mamă s-a realizat ca urmare a luptei națiunii noastre în Primul Război și a unui context internațional favorabil. La finalul războiului nici unul dintre marile imperii multietnice – Austro-Ungaria, Rusia, Imperiul Otoman – nu au supraviețuit si din dezmembrarea lor au rezultat o serie de state naționale precum Cehia, Polonia, Finlanda si altele.

În cazul României, dispariția Imperiului Austro-Ungar, dar și a Rusiei țariste, au permis realizarea idealului național prin unirea cu teritoriile istorice grație principiului autodeterminării popoarelor. Acest ideal, unirea, s-a realizat întâi prin afirmarea autonomiei acestor regiuni și apoi prin unirea cu țara în adunări cu rol plebiscitar.

1. Unirea Basarabiei

S-a realizat în câteva etape sub conducerea Partidului Național Moldovenesc, creat în timpul războiului și condus de Vasile Stroescu.

– După ample manifestații în care se cerea autonomia Basarabiei, s-a organizat Congresul ostașilor moldoveni în data de 25 septembrie 1917 care a proclamat autonomia și a înființat Sfatul Țării sub conducerea lui Ion Inculeț.

– Sfatul Țării a proclamat Republica Democrată Moldovenească – 2 decembrie 1917, încă parte a Republicii Federative Ruse. Deoarece noua republică Ucraina avea pretenții la teritoriul basarabean, s-a solicitat intervenția trupelor române.

– Acestea au intervenit, drept urmare Rusia Sovietică a rupt relațiile cu România și a confiscate tezaurul de la Moscova. – R.D. Moldovenească este declarată independentă pe 24 ian. 1918. Pe 27 martie 1918 Sfatul Țării a votat unirea cu România. Regele Ferdinand a aprobat unirea prin decretul din 22 aprilie 1918.

2. Unirea Bucovinei

La fel ca în cazul Basarabiei, drumul spre unire a fost parcurs în etape sub egida unei organizații românești – Consiliul Național Român, format din deputați români de la Viena. Ei au inițiat formarea unei adunări naționale în octombrie 1918, respingând manifestul împăratului Carol de a forma un stat federativ din imperiu.

– Adunarea națională devine Adunare Constituantă sub conducerea lui Iancu Flondor și proclamă dorința de unire cu România printr-o moțiune.

– Se crează un Consiliu Național care a solicitat intervenția trupelor române pentru a izgoni unitățile ucrainiene și austriece care provocau dezordini.

– Consiliul formează un guvern bucovinean condus de Flondor, dă o Constituție și convoacă un Congres General al Bucovinei pe problema unirii.

– 15 noiembrie 1918 Congresul de la Cernăuți votează în unanimitate unirea necondiționată cu România. Prin decretul regal de pe 18 decembrie 1918, regele Ferdinand confirmă unirea.

3. Unirea Transilvaniei

Acțiunile de unire cu România au fost purtate sub egida celor două partide românești din Transilvania – Partidul Național Român și Partidul Social Democrat.

– La 29 septembrie PNR adoptă Declarația de la Oradea, afirmând dreptul la autodeterminare al poporului român.

– În octombrie 1918 se formează Consiliul Național Român Central din 6 membri PNR și 6 PSD, care a pregătit unirea în provincii prin preluarea administrației și înarmarea de gărzi naționale. Negocierile cu maghiarii a eșuat tot în această perioadă. CNRC a convocat o adunare națională pentru data de 1 decembrie 1918 unde urma să se exprime voința românilor din Transilvania cu privire la unirea cu România.

– Marea Adunare Națională de la 1 decembrie a votat Rezoluția unirii cu patria mamă, sub conducerea lui Vasile Goldiș. Ea a avut un caracter național, dar și plebiscitar, la adunare participând 100.000 de români.

– Adunarea a ales două alte organe – Marele Sfat Național și Consiliul Dirigent, sub conducerea lui Iuliu Maniu. Aceste două instituții au organizat unirea cu România, aprobată de regele Ferdinand pe data de 11 decembrie 1918.

(Ora de Istorie – canal YouTube)

Maia Sandu (n. 24 mai 1972, Risipeni, RSS Moldovenească, URSS) este o economistă și politiciană pro-europeană din Republica Moldova, care este președintele ales al Republicii Moldova, după ce a câștigat alegerile prezidențiale din 2020.

A exercitat funcțiile de prim-ministru al Republicii Moldova în iunie-noiembrie 2019 (Guvernul Maia Sandu) și de ministru al educației în 2012-2015. A fost membră a parlamentului între 2014-2015 și în 2019.

Este prima femeie care a câștigat alegerile prezidențiale din Republica Moldova.

Citește mai mult pe Wikipedia

Doar trei pretendenți la funcția de șef al statului au scris în declarația privind consimțământul de a candida la alegerile prezidențialele din Republica Moldova că vorbesc limba română. Ceilalți zece, printre care unioniștii Octavian Țîcu și generalul Ion Costaș, dar și proeuropeanul Andrei Năstase au folosit sintagma „limba de stat”.

Copiile declarațiilor celor 13 candidați au fost făcute publice de liberalul Dorin Chirtoacă, care le-a obținut de la Comisia Electorală Centrală în urma unei cereri prealabile.

„La depunerea actelor pentru a fi candidat la funcția de președinte, trebuie să completezi o declarație privind consimțământul de a candida care se scrie de mana, pe baza modelului CEC, de tipar. Acolo trebuie să spui ce limbă vorbești, ca dovadă că știi limba respectivă, fiind vorba despre limba română. În modelul declarației este scris „limba de stat”. Demnitatea de om iți spune însă ca nu poți scrie o prostie cu mana ta, respectiv scrii – limba româna. Din păcate nu toți au scris limba română, majoritatea au scris – limba „de stat”, a menționat Chirtoacă.

Din documentele respective se observă că Maia Sandu, candidatul PAS, Tudor Deliu, candidatul PLDM și Dorin Chirtoacă, candidatul Blocului Electoral Unirea, au preferat să înlocuiască sintagma „limba de stat” din cererea pusă la dispoziție de autoritatea electorală cu denumirea corectă „limba română”.

Ceilalți zece candidați, în frunte cu rusofilul Igor Dodon, au preferat să scrie „limba de stat”, care în Republica Moldova nu reprezintă decât o găselniță moldovenistă de sorginte sovietică. Mare le-a fost mirarea internauților să-i regăsească printre cei care au utilizat sintagma buclucașă și pe Octavian Țîcu, candidat PUN, pe generalul Ion Costaș, dar și pe Andrei Năstase, candidat PPDA.

La același fotografii distribuite și de Valeriu Munteanu, liderul USB, a reacționat generalul Ion Costaș. El a menționat că autoritatea electorală intenționat și obligatoriu cerea ca solicitantul, candidatul la funcția de Președinte să copieze întocmai și cu scris de mână textul propus de CEC. „Aceasta era o dovada cerută de CEC că solicitantul cunoaște, vorbește limba (de stat)- ROMÂNA. Evident că aceasta este o figură de a compromite in viitor persona semnatară a DECLARAȚIEI, așa cum și o face UNIONISTUL- Valerii MUNTEANU. O speculă grasă și învinuiri nefondate, aiureli și provocări de doi lei. Un om, un patriot român știe foarte bine că limba de stat în R. Moldova este limba ROMÂNĂ. Pentru denumirea limbii de stat în R. Moldova că e limba ROMÂNĂ am votat în parlament, fiind deputat RSSM în1989 și punctum”, a adăugat generalul Ion Costaș.

Precizăm că în Codul Electoral este stipulat că în „funcția de Președinte al Republicii Moldova poate fi ales cetățeanul Republicii Moldova cu drept de vot care are vârsta de 40 de ani împliniți în ziua alegerilor, a locuit sau locuiește permanent pe teritoriul Republicii Moldova nu mai puțin de 10 ani, posedă limba de stat și îndeplinește condițiile prevăzute de prezentul cod”.

Totuși, la 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională a decis că limba de stat în Republica Moldova este limba română. Dovadă fiind și faptul că Tudor Deliu, candidatul PLDM, unul dintre cei care a preferat să nu se ghideze după exemplul oferit de CEC și și-a asumat că vorbește limba română a fost înregistrat în cursa electorală.

Sursa: infoprut.ro

(timpul.md)

Întreprinderea de stata Bacul Molovata, care gestionează podul plutitor ce face legătura pe Nistru dintre mai multe sate subordonate Chişinăului, dar amplasate pe malul stâng al Nistrului, anunță că administrația de la Tiraspol a interzis de vineri, 18 septembrie, tranzitul prin regiunea transnistreană a cetățenilor Republicii Moldova care și-au înregistrat domiciliul în satele Molovata Nouă, Cocieri, Roghi și Corjova după 3 iunie.

Pe 3 iunie președintele Igor Dodon și liderul de la Tiraspol, Vadim Krasnoselski, au discutat la telefon despre „facilitarea circulației” locuitorilor din satele din raionul Dubăsari, care nu pot trece pe malul drept al Nistrului decât cu bacul, după ce Tiraspolul a închis circulația terestră pe motivul luptei cu epidemia de COVID-19. Un comunicat de la Președinție anunța atunci că „oficialii au fost unanimi privind necesitatea simplificării reciproce a circulației locuitorilor între cele două maluri ale Nistrului”. S-a convenit ca locuitorii din satele respective să poată trece liber linia administrativă.

Însă administrația de la Tiraspol a decis vineri, 18 septembrie, să permită libera circulație doar persoanelor care aveau deja viza de reședință în aceste sate până la data de 3 iunie, când a avut loc discuția dintre Dodon și Krasnoselski. Asta, pentru că, susțin funcționarii de la Tiraspol, mai multe persoane profită de această înțelegere și își fac viză de reședință în satele subordonate Chişinăului pentru a circula în regiunea transnistreană fără a sta în carantină.

În acest context, într-o postare pe Facebook întreprinderea Bacul Molovata anunță că anticipează un trafic sporit de pasageri și autoturisme la podul plutitor peste Nistru și solicită celor care vor să ajungă în satele de pe malul stâng „să aibă o rezervă de timp la traversarea râului Nistru, să-și păstreze calmul și să respecte ordinea de îmbarcare”. „Angajații de la Bacul Molovata vor îndeplini curse adăugătoare pentru a vă ajuta să ajungeți acasă”, se spune în comunicat.

Duminică, Chişinăul nu avea încă o reacție oficială la decizia Tiraspolului.

Sursa:  moldova.europalibera.org

(timpul.md)

De câțiva ani ne amăgim cu iluzia unei bogății imense: câteva sute de miliarde de metri cubi de gaz ascunse pe fundul Mării Negre. Cu o valoare de aproape 100 de miliarde de dolari, această rezervă de gaz reprezintă cea mai mare bogăție pe care o are România. Cu gazul existent în platoul continental românesc al Mării Negre, România ar deveni al doilea deținător de rezerve și producător de gaz din Uniunea Europeană, după Olanda. Cu acest gaz am putea să producem cel puțin o treime din electricitatea de care are țara nevoie în următorii 30 de ani. Cu acest gaz am putea alimenta consumul casnic din întreaga Românie timp de câteva zeci de ani. În fine, cu acest gaz am putea relansa industria petrochimică și am compensa principala sursă de deficit comercial; astăzi, jumătate din deficitul comercial al României (8 miliarde de euro din 17 miliarde de euro în 2019) este cauzat de importul de produse chimice.

Și cu toate acestea, România își ignoră această bogăție imensă: sutele de miliarde de metri cubi de gaz au fost uitate de administrația de la București pe fundul Mării Negre. În vremea aceasta, România importă gaz rusesc, fericiții care au acces la alimentarea cu gaz (unul din trei români) plătesc de trei ori mai mult decât face pentru gazul primit, iar producătorii de petrochimie din țara noastră sunt siliți să-și plătească materia primă (gazul) mai scump decât în Ungaria vecină și concurentă, lipsită total de resurse.

Ba chiar, colac peste pupăză, vecinii noștri turci din Marea Neagră au uimit lumea zilele trecute cu descoperirea unui zăcământ mult mai mare și care va face și mai puțin interesant gazul românesc. Chiar lângă zăcămintele românești:

Ei bine, turcii au descoperit zăcământul Sakarya într-un mod foarte simplu: făcând bine tot ceea ce noi am făcut greșit. Lecția turcească ar trebui să fie usturătoare și exemplară pentru multele guverne de la București care s-au făcut de râs încercând să ascundă de propriul popor cea mai mare avuție națională.

Spuneam că turcii au făcut numai pași corecți, mergând pe același drum pe care noi am făcut numai pași greșiți.

Startul lor bun coincide cu startul nostru dezastruos. În vreme ce guvernul de la Ankara a concesionat explorarea gazului din Marea Neagră propriei companii naționale, Türkiye Petrolleri Anonim Ortaklığı (TPAO), deținută de către Fondul Suveran al Turciei (Türkiye Varlık Fonu, un fond suveran de 33 de miliarde de dolari), România a preferat să ofere explorarea propriilor zăcăminte unei firme străine, OMV (Austria), căreia i-a dat, mai înainte, două din primele trei rafinării ale țării, jumătate din petrochimia națiunii plus întreaga rezervă națională de țiței și jumătate din rezerva națională de gaz on-shore.

Atunci când guvernul de la București dădea această avere colosală către concurenții austrieci pentru mai puțin de jumătate de miliard de dolari, austriecii căpătau dreptul de a explora zăcămintele marine până în….2030! Între timp, au mai căpătat timp până în 2045 (Sursa:AICI). Guvernul care le-a mărit perioada de licențiere a exploatării celor de la OMV a fost guvernul Dăncilă, condus de către soția unuia din angajații OMV, plătit cu 8.000 de euro/lună. Ați auzit, cumva, de vreun procuror DNA care să se ocupe de asta? Nici eu.

Când credeți că s-a apucat OMV de explorare, dacă avea oricum tot timpul din lume? Abia prin 2008, la patru ani de când căpătase compania Petrom, OMV reușește să facă o înțelegere pentru explorare cu ExxonMobil, adică cu unii care știau să sape după gaz, austriecii nemaifăcând asta niciodată. Ironia sorții, românii fac explorări în Marea Neagră încă din 1969, iar de prin 1980 exploatează zăcăminte offshore de hidrocarburi. Să mai pun un pic sare pe rană: România și-a vândut compania cu care exploatau de zeci de ani petrol și gaze, pe uscat și pe apă, unora care nu văzuseră sonde decât la televizor.

Ei bine, obosiți să negocieze compania mixtă dintre ei, OMV și Exxon s-au odihnit un pic, vreo trei ani adică, până prin 2011, când au început să caute gaz pe bune. Și au tot căutat: în 2012, sonda Domino-1 a găsit gaz la o adâncime de 1.000 m și, drept urmare, s-a mai trecut la un nou program de odihnă până prin 2014, când o altă sondă, Domino-2, a găsit gaz și pe la 800 m adâncime. Și tot așa, s-au jucat până prin 2017, când, după 9 ani glorioși, s-a anunțat că s-a găsit gaz în zăcământul Neptun Deep. Dar pentru că poporul nu avea acces la documente secrete, nu i s-a mai spus și cât gaz s-a găsit. Unii ziceau 40, alții 84 de miliarde mc. Ei, lasă-i pe fraierii de contribuabili în pace, și-au spus marii actori ai acestei povești.

Drept pentru care, austriecii și americanii au început să negocieze gazul găsit în biroul lui … Liviu Dragnea. Cu acest prilej, națiunea proprietară de gaz a luat act de disprețul golănesc al marelui conducător Liviu Nicolae Dragnea, care negocia cu OMV și Exxon de parcă se găsise gaz în fundul curții lui. În fine, după ce unii au mai pus întrebări, la masa negocierilor au apărut și colegul de partid al lui Dragnea, Iulian Iancu, președintele Comisiei de Industrie de la Camera Deputaților și colegii din Opoziție ai acestuia. Pe vremea aceea, singurii care au mai țipat cerând transparență au fost Nicușor Dan și Cosette Chichirău, dar nici pe ei nu i-a ținut mai mult de câteva săptămâni.

Și-așa s-a făcut celebra Lege Offshore, dublată apoi de și mai celebra Ordonanță 114, care au oprit, din motive de nimeni spuse, exploatarea gazelor găsite. Au oprit exploatarea de către OMV și Exxon (între timp americanii au anunțat că pleacă din această afacere și își vor înapoi banii cheltuiți pe explorare). Dar să vezi minune mare! Legile înrobitoare, care îi împiedicau pe OMV și Exxon să exploateze gazul, se pare că i-a mulțumit îndeajuns pe americanii de la Carlyle care, sub numele de BSOG (Black Sea Oil and Gas), s-au apucat de treabă și exploatează zăcăminte mai mici, Ana, Doina și Pelican. Ba chiar și rușii de la Lukoil s-au apucat să exploateze prin zăcământul Trident, în parteneriat cu Romgaz. Despre magnatul constănțean Gabriel Comănescu se aude cam același lucru, cu micuțul zăcământ pe care l-a primit și el. Numai OMV este îmbufnat și nu vrea să exploateze gazul pe care România i l-a dăruit. Dar zăcămintele luate de OMV sunt și cele mai mari.

Hai să ne întoarcem și să sintetizăm: OMV și Exxon spun că au cheltuit 1,5 miliarde de dolari între 2008 și 2016 și au anunțat că au găsit sub 100 de miliarde de mc în Neptun Deep. Dar sunt nemulțumiți că vor trebui să plătească impozite către statul român, așa că au hotărât să lase gazul pe fundul mării.

Ei bine, turcii au făcut hărți seismice până în 2018. Atunci au cumpărat , la mâna a treia, un vas de explorare. Vasul este produs de coreenii de la Hyundai în 2011, la Ulsan, sub denumirea de Deepsea Metro II și ajunge la compania turcească TPAO abia în 2018, după ce trece și pe la Chalfont Shipping (2016–2018) și Chloe Marine, ieftinindu-se de la 830 de milioane de dolari până la 230 de milioane de dolari. Turcii îi schimbă denumirea în Fatih (cuceritorul, după Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolelui), îl renovează și îl trimit, prin strâmtori (după ce i-au demontat, preventiv, turnul de 103 m) la Istanbul. Aici i se reasamblează turnul și pleacă, pe 29 mai către portul Trabzon, unde ajunge pe 6 iunie. Pe 20 iulie începe forările și pe 23 august vine anunțul oficial al companiei TPAO: au găsit 320 miliarde mc de gaz în zăcământul Sakarya. (Sursa: AICI ).

Ba mai mult, în doar 3 ani, aici se va începe exploatarea (Sursa: AICI). Ei bine, în cei trei ani de explorare, cu cele două vase turcești, Fatih și Yavuz (după Selim I, cel aspru, tatăl lui Soliman Magnificul Kanuni),  săpând după gaz în două mări (Marea Neagră și Mediterana), turcii au  cheltuit aproape 1 miliard de dolari, inclusiv cumpărarea celor două vase.

Deci, turcii au cheltuit 1 miliard de dolari, au rămas și cu vasele, au găsit de 4 ori mai mult gaz, ba chiar încep și exploatarea în trei ani, iar noi trebuie să îi despăgubim pe americani de vreo 800 de milioane de dolari, am așteptat 12 ani să aflăm ce gaz avem și mai suntem și fraieriți de austriecii de la OMV, care ne transmit că nu prea au chef să extragă gazul din Marea Neagră. Oare cum vine asta?

Orice conducător al României, dacă ar fi fost cât de cât bine intenționat, ar fi descoperit un lucru simplu, dacă ar fi avut curiozitatea să „frunzărească” un pic site-ul companiei OMV: austriecii se bazează pe exploatarea unor zăcăminte da gaz din Rusia și asta este singura lor prioritate în domeniul gazului. OMV a cumpărat (Sursa: AICI) , de la Gazprom, pe 3 octombrie 2018, 24,98 % din blocul Akimov 4A/5A din zăcământul Urengoy, al doilea cel mai mare zăcământ din lume , după cel iraniano-qatarez de la South Pars / North Dome. 10 000 miliarde de mc de gaz se estimează a fi la Urengoy. A, am uitat să vă spun că, în 2016, OMV a cumpărat și 24,99% din zăcământul Yujno Russkoye, care produce anual cam 25 de miliarde de mc de gaz (cam cât producția pe 3 ani a României). Zăcământul Yujno Russkoye se află în Yamal-Neneț și de acolo se pompează direct în sistemul de conducte Nord Stream (Sursa:AICI). Pam pam…

Nu mai zic că oricine ar avea curiozitatea să citească strategia OMV până în 2025 ar vedea că principala preocupare a austriecilor este dezvoltarea zăcămintelor de gaz din Rusia. (Sursa: AICI ).

Dacă exista vreun conducător al României, cât de cât bine intenționat, oare nu ar fi observat că orice metru cub de gaz ar  veni din Marea Neagră ar face concurență celor 4-5 miliarde de mc de gaz vândute de OMV pe piața noastră? Cum naiba te poți gândi să dai pe mâna celui care are jumătate din piața internă singura sursă alternativă de gaz?

Dar nu, lucrurile nu se opresc aici, e și mai rău: poate vă întrebați de unde atâta disperare la toți conducătorii țării să construiască conducte prin care să se exporte gazul de la Marea Neagră. Totul a început timid, cu câteva sute de milioane de euro din fondurile structurale disponibile pentru România pentru a face conducta BRUA, care să transporte 1,75 miliarde de mc de gaze din Bulgaria până la Viena, la hub-ul gazeifer Baumgarten, deținut de către OMV în proprietate.

Apoi s-a suplimentat conducta, cu o legătură de la Marea Neagră și creșterea capacității de la 1,75 la 4,4 miliarde mc pe an. Pe banii pe care Transgaz i-a împrumutat special pentru asta. Chiar și când ungurii au stopat traseul BRUA la Budapesta, Bucureștiul s-a încăpățânat să continue de unul singur. Oare de ce ? Cine beneficia de această conductă? Evident, OMV, care putea să exporte gazele, eventual extrase, din Marea Neagră și care evita astfel să fie supra-ofertă de gaze pe piața internă și să scadă prețul. Dacă cei de la vârful puterii ar fi dorit să valorifice în interes național gazul din mare, ar fi conceput, tot din fonduri structurale, și proiecte pentru centrale electrice sau pentru alimentare cu gaze, nu doar proiecte de conducte.

Nu știu dacă toți guvernanții noștri au lucrat în beneficiul unei companii străine dar nu pot decât să observ aceste stranii coincidențe: doi premieri au avut soția/soțul angajată/angajat la OMV, singura sursă alternativă de gaze pentru piața internă a fost cedată tocmai celui care controla piața internă, aceeași companie OMV, România își consumă banii europeni să construiască conducte pentru exportul gazului, nicidecum pentru valorificarea internă a gazului, iar cel mai mare zăcământ de la Marea Neagră zace îngropat în pământ, deși celelalte zăcăminte de acolo sunt exploatate. În paralel, turcii găsesc soluții să exploreze ei înșiși, cu nave proprii, în aceeași porțiune de Marea Neagră, ba chiar anunță în mod transparent cât gaz au găsit și demarează rapid exploatarea. Deci, se poate! Numai să vrei…

Bine că măcar s-au luat măsuri în al doisprezecelea ceas. Și ce măsuri înțelepte! Dându-și seama că „E strigător la cer că am ajuns să importăm energie” (Sursa: AICI), ministrul Economiei a găsit și soluția: noul secretar general adjunct al ministerului va pune ordine în domeniul energetic. Cum cine? ”Nea Gicu Jupânu’ Iorga, şeful clubului de table din Giurgiu şi mâna dreaptă a domnului deputat ALDE Toma Petcu. Omul care ia lunar 10.000 euro, din 2017, pentru a administra compania Electrica în numele nostru. Așa ne trebuie!

PETRIȘOR PEIU

(timpul.md)

SONDAJ. 55% vor ca RM să devină membră a UE. 30% vor unirea cu România. Doar 40% vor ca RM să devină membră a Uniunii Euro-asiatice

Video: https://www.privesc.eu/70e5356f-6465-4338-90ad-8a7345e36d1c

(timpul.md)

Moldovenismul, ca produs rusesc, reprezintă esența confruntărilor dintre cetățenii de ieri și de azi din R. Moldova.

În perioada de ocupație sovietică, moldovenismul, fabricat în laboratoarele staliniste și cominterniste, constituia un mijloc camuflat de a desprinde în mod accelerat peste trei milioane de români de la blocul unitar românesc, de la cultura și spiritualitatea românească și de a-i îmbrăca într-o haină locală, cu denumire geografică de moldoveni. Condiția de bază a fost ruperea totală de România și de românism, precum și îmbrățișarea necondiționată a moldovenismului de tip stalinist, adică moldovenism antiromânesc.

Pe durata ocupaţiei, operele artistice și literare, lingvistica, istoria, cultura, învățământul, manualele școlare – toate erau îmbibate de ideologia comunistă, de contribuția marelui popor rus la ajutorarea republicilor unionale înapoiate și, în Basarabia, suplimentar, de îmbibarea cu moldovenism antiromânesc. Practic, generațiile postbelice din Moldova Sovietică au cunoscut o otrăvire în masă cu moldovenism stalinist.

Parohul bisericii „Acoperământul Maicii Domnului” din satul Romanovca, raionul Ungheni, aflată sub jurisdicția Mitropoliei Basarabiei, Nicolae Tverdostup, riscă să fie sancționat pentru faptul că a arborat luni, 31 august, drapelul R. Moldova și cel al României pe clopotniță.

Poliția a mers miercuri, 2 septembrie, la acesta, cerându-i să coboare steagurile, iar preotul se împotrivește, susținând că el nu consideră că a admis vreo încălcare.

„Am pus pe clopotniță drapelul R. Moldova și cel al României. Poliția mă obligă să cobor drapelul României, mi s-a spus că nu am dreptul. Îmi face proces-verbal, eu nu sunt de acord, eu nu cobor niciun drapel, deoarece parohia noastră aparține Patriarhiei române, suntem în Mitropolia Basarabiei, aceasta este biserica neamului și eu sunt împotrivă. Eu categoric nu cobor.

Salariul mediu din România este de aproape trei ori mai mare decât cel din R. Moldova, arată datele Institutului Național de Statistică. Astfel, în România un lucrător câștigă în medie 1.110 euro, pe când în R. Moldova doar 395 de euro, relatează infoprut.ro.

Câștigul salarial mediu nominal net plătit în luna iunie curent în România a fost de 3 298 de lei românești (peste 13,2 mii de lei moldovenești), în creștere cu 3,7% față de luna precendentă, potrivit sursei citate.

Valorile cele mai mari s-au înregistrat în serviciile ce țin tehnologia informației, inclusiv cele informatice unde salariile au ajuns până la 7 540 de lei (peste 30,3 mii de lei), iar cele mai mici în hoteluri și restaurante – 1 773 de lei (peste 7,1 mii de lei). De altfel, sectorul HoReCa a fost unul dintre cele mai afectate de epidemia de coronavirus și de restricțiile impuse pentru a ține sub control răspândirea bolii.

Potrivit datelor Institutului Național de Statistică din România, câștigul salarial mediu nominal brut a fost în iunie 2020 de 5 369 de lei (peste 21,5 mii de lei moldovenești), cu 3,5% mai mare decât în luna mai.

Acest salariu este de aproape trei ori mai mare decât cel plătit în R. Moldova. Potrivit Biroului Național de Statistică de la Chișinău, în primul trimestru al anului 2020, câștigul salarial mediu lunar nominal brut a fost de 7 633,9 lei, în creștere de 10,3% față de trimestrul I 2019 și în scădere cu 2,3% față de trimestrul IV 2019.

În R. Moldova, cele mai mari valori ale câștigului salarial mediu lunar s-au înregistrat în domeniile informații și comunicații – 17 786,3 lei, activități financiare și de asigurări – 13 728 de lei, producția și furnizarea de energie electrică și termică, gaze, apă caldă și aer condiționat – 11 820 de lei.

Cele mai mici salarii din stânga Prutului sunt achitate în agricultură, silvicultură și pescuit – 4 842 de lei, activități de cazare și alimentație publică – 5 152 de lei, artă, activități de recreere și de agrement – 5 587 de lei.

(timpul.md)

Zeci de moldoveni au format cozi imense la vama Leușeni și frontierele române, încercând să ajungă în mai multe state din Uniunea Europeană pe timp de pandemie. Chiar dacă la frontiera Republicii Moldova acestora le este permis să treacă prezentând doar pașaportul, de la frontiera română aceștia au cale întoarsă.

Mai mulți internauți au distribuit pe rețelele sociale fotografii cozile imense de la vamă.

Solicitată pentru o reacție, purtătorul de cuvânt al Poliției de Frontieră, Raisa Novițchi, a declarat că la frontiera Republicii Moldova, cetățenii sunt supuși unui control simplu și sunt lasați să treacă, însă ulterior, aceștia sunt întorși de la frontiera română.

„La ieșirea din Republica Moldova noi nu solicităm acte de contracte de muncă, programări, ci doar pașaportul. Toți sunt supuși termometriei pentru a ne asigura dacă nu prezintă simptome de Covid-19. Zeci de moldoveni sunt întorși de la frontiera română pentru că nu întrunesc condițiile de intrare pe teritoriul UE”, a declarat Raisa Novițchi.

Am solicitat și reacția reprezentanților de la Poliția de Frontieră Română, iar purtătorul de cuvânt al PTF România, Lazăr Denis, a declarat că toate persoanele care se prezintă în această perioadă la frontieră sunt supuse unor controale riguroase efectuate de toate autorităţile cu competenţă în punctele de frontieră, inclusiv de reprezentanţi ai Direcţiilor de Sănătate Publică şi Autorităţilor Regionale Vamale de la frontierele externe.

„Se permite intrarea în ţară a cetăţenilor străini doar în situațiile de excepție prevăzute expres în cuprinsul Hotărârii privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 17 iulie 2020, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19. În cazul cetăţenilor moldoveni care sunt în tranzit şi se deplasează în scop de muncă spre Italia, acestora li se va permite continuarea călătoriei, cu respectarea cadrului normativ aplicabil şi a prezentării documentelor care dovedesc scopul călătorie (tranzit)”, a declarat purtătorul de cuvânt.

(timpul.md)

La 4 august 1919, ora 18:00, armata română ocupă fără lupte Budapesta în cadrul războiului româno-ungar de la 1919. Comandantul Trupelor din Transilvania începînd din 12 aprilie 1919, generalul Gheorghe Mărdărescu (foto, pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta), a condus această operațiune.

Capitala Ungariei, Budapesta, a fost ocupată de trupele române fără niciun ajutor militar aliat. A fost singura capitală inamică ocupată de un stat din Antanta în cursul primului război mondial, considerînd războiul româno-ungar din 1919 ca parte a acestuia, sau consecinţă imediată a lui. Meritul armatei române este imens, ţinînd cont că în toată istoria modernă, România a dus război doar în coaliţie, această acţiune militară fiind singura în care România a acţionat singură, fără aportul aliaţilor. Deoarece atît trupele franco-sîrbe din sud, cît şi cele cehoslovace, s-au mişcat mult mai tîrziu şi fără lupte, doar ocupînd zone de securitate în Ungaria, după ce armata bolşevică ungară a fost zdrobită de cea română.

Cu atît mai importantă apare victoria românească, cu cît România, în acea perioadă, ducea un război pe două fronturi, al doilea front fiind în est, pe linia Nistrului, împotriva bandelor bolşevice ce făceau dese incursiuni în Basarabia, încercînd să răscoale populaţia şi să reia teritoriul dintre Prut şi Nistru în “marea familie sovietică”, aşa cum vor face cu Ucraina şi Georgia în anii 1920.

Referitor la ocuparea Budapestei de către armata română în august 1919 există unele dezbateri pînă în ziua de astăzi. Cînd a fost ocupată Budapesta, la 3 sau la 4 august 1919. Pînă în prezent, data ocupării Budapestei a rămas în istorie cea de 4 august, conform generalului Gheorghe Mărdărescu, deşi o unitate a armatei române pătrunsese deja în oraş încă din ziua precedentă, nerespectînd dispoziţiile generalului. Această faptă apare şi în lucrarea lui Constantin Kiriţescu, una dintre cele mai complete relatări ale războiului nostru dintre 1916 -1919. De aceea, public aici memoriul generalului Rusescu, cel ce a intrat primul în Budapesta, în 3 august 1919.

Ocuparea Budapestei de către armata română (1919)

Memoriu asupra operaţiunilor Brigadei a IV-a Roşiori, de la 31 Iulie – 3 August 1919, data intrării în Budapesta

Prin ordinul general de operaţiuni din 30 Iulie, Brigada a IV-a a intrat în compunerea Diviziei II-a cavalerie, prevăzîndu-se, după trecerea Tisei, pentru fiecare brigadă, un sector separat, acela al Brigadei a IV Roşiori cu direcţia generală Sud-Vest.

Instrucţii verbale şi scrise prevedeau şi un rol principal al cavaleriei cu un caracter de oarecare independenţă, ca inamicul sa fie izbit în toate direcţiunile, întors, şi să nu fie lăsat de-a se organiza, etc.

31 Iulie 1919

În amurgul zilei de 31 Iulie, brigada IV Roşiori termină trecerea la Tissa-Köre la 24, şi ajunge la Psz. Hayzonghios, unde se găseşte proprit escadronul de descoperire şi un batalion de infanterie ce luptase cu inamicul pînă la ora 22.

Din propria iniţiativă iau dispoziţiuni de atac şi la ora 3 dimineaţa brigada intră în cantonament la Pely.

1 August 1919

Se raportează situaţiunea şi la ora 9, fără a se a aştepta vreun ordin, din propria iniţiativă, spre a nu se pierde timp, mă pun în marş în urmărirea inamicului Ordinul de Operaţiuni al Diviziei II (primit în marş) confirmă aprecierea justă a situaţiunii de către brigadă.

Acţiunea de la Pely şi urmărirea grăbită a brigadei IV a avut de efect punerea în derută a Diviziei VI roşie, care pe distanţa de la Ianoshida pînă la Tapio Gyorgye de peste 15 km, pe dreapta şi pe stînga drumului, aruncă din căruţe şi abandonează cantităţi enorme de muniţii de infanterie şi artilerie precum şi multe mitraliere, prin culturi.

În noaptea de 1 August se cantonează în Tapio Gyorgye, ăn contact cu grosul forţelor inamice de la Czegled.

După diferite informaţii şi după discursul lui Bella-Kuhn ţinut în Tapio, am dedus că moralul armatei roşii era cu totul slăbit şi situaţiunea guvernului zdruncinată.

2 August 1919

În cursul nopţii mi se completează informaţiile despre inamic, că se execută o retragere de la Abony spre Cyegled şi de acolo o pregătire spre Buda-Pesta.

Încă de cu noapte încercuiesc inamicul cu recunoaşteri de ofiţeri, şi fără a mai aştepta vreun ordin, din propria iniţiativă, ghidat de ordinul general de la 30 Iulie, dau ordinul de operaţiune pentru ziua de 2 August, prin care în zorii zilei, arunc două escadroane şi apoi al 3-lea în spatele şi flancul inamicului, iar cu grosul forţelor mă îndrept spre Sörek Psz, de unde aştept mersul operaţiunilor.

În acest timp primesc ordinul de operaţiune al Diviziei II cavalerie pentru 2 August care mă îndreaptă, prin Czegled, la Alberty.

Din judecarea situaţiunii la faţa locului, căci inamicul începuse retragerea, derog de la ordin şi mă îndrept spre Tapio Szt. Marton la Alberty unde se interceptează capul coloanei inamice.

Pe şoseaua dintre Alberty şi Czegled se fac peste 3000 de prizonieri şi 4 baterii de diferite calibre, mai multe autocamioane şi unul blindat.

Se poate deduce că dacă nu operam decît la primirea ordinelor şi litera cum le primisem, pe lîngă că ar fi fost prea tîrziu, nu se obţineau rezultatele atît de hotărîtoare fără pierdere.

Pe cînd mă aflam în localitatea Alberty, pe la orele 14 soseşte automobilul cu reprezentanţii misiunii italiene la Buda-Pesta.

Aceştia arătîndu-şi identitatea ne-au pus în vedere o adresă a Locotenent-colonelului Romanelli, preşedintele misiunii, către comandantul cavaleriei din această direcţiune, cu rugămintea de a opri aici înaintarea spre capitala Ungariei pînă la sosirea răspunsului Antantei, alăturată fiind şi copia după telegrama noului guvern ungar către domnul Clemenceau.

Această împrejurare m-a pus în măsură să apreciez că situaţia la Buda-Pesta e disperată, că guvernul ungar nu mai poate face faţă împrejurărilor şi că recurge la expediente.

Astfel o acţiune temerară şi prin surprindere ar putea avea şanse de reuşită cu efect hotărîtor în întrega Ungarie, armată şi particulari, şi apoi că pe acea direcţie nu mai sunt alte trupe mai avansate ca ale noastre (brigada IV Roşiori).

Evident intervenţia misiunii italiene nu am luat-o în srios, dar nu o puteam lăsa să plece înapoi şi am crezut că trebuie să o trimitem Marelui Comandament, cu actele originale, arătînd şi situaţiunea că mă voi îndrepta spre Buda-Pesta, iar misiunea prin orice mijloc, să fie oprită.

Acest raport, din eroare, mi se pare, că l-am adresat Marelui Cartier General.

După expedierea misiunii împreună cu situaţiunea, văzînd că, pînă la ora 15, nu primesc raportul situaţiunei de la Czegled, căci nu era terminată, amîn înaintarea la Pesta şi dau un ordin de operaţiuni, prin care îndreptăm întreg regimentul 11 Roşiori la Czegled, iar cu Reg. 6 să se termine capturările pe tot lungul şoselei.

Din aceasta se poate deduce că, potrivit împrejurărilor, am renunţat a pleca la Buda-Pesta în acea seară.

Pe dată însă ce, în timpul nopţii, am primit informaţii mai clare de la Reg. 11 de capitularea Corpului I armata roşie şi a diviziilor de la Czegled dau ordinul de operaţiuni pentru 3 august.

3 August 1919

În darea ordinului de operaţiuni am fost ghidat de ordinul Diviziei II cavalerie care îmi făcea cunoscut că încă din data de 2 August sunt pus sub ordinele Diviziei VI-a.

Astfel, potrivit situaţiei, am prevazut ca Reg. 11 cu cinci escadroane, o secţie de artilerie şi două grupuri de de mitraliere să termine operaţiunile la Czegled şi spre Sud. Reg 6 să lase un escadron şi două plutoane pentru paza prizonierilor şi a întreg materialului de la Czegled la Alberty, iar cu restul de trei escadroane şi două plutoane; o secţie de artilerie şi două grupe de mitraliere, sub conducerea mea directă, să mă îndrept spre Buda-Pesta.

Pe la orele 9 dimineaţa (3 August) cînd mişcarea se începea deja, primesc, la Alberty, ordinul Diviziei VI-a prin care se ordonă ca brigada IV să acţioneze în direcţia Czegled-Kecks-kemet pentru a termina încercuirea inamicului la Sud.

Fără cea mai mică ezitare şi fără a-mi trece prin gînd că pot comite cea mai mică călcare de ordine, menţin ordinul de operaţiune dat, punînd în vederea regimentului 11 a executa singur şi în întregime, spre sud, ordinul Diviziei VI-a, pe care i-l alătur în original, aceasta din judecarea situaţiunii reale.

Astfel dacă aş fi reversat mişcarea celor trei escadroane ale Reg. 6 Roşiori de la Vest (dinspre Buda-Pesta) la Est (spre Czegled) ale cărui elemente erau deja pornite, s-ar fi pierdut peste două ore, iar recunoaşterile nu ar fi trebuit abandonate. Se ajungea la Kes-kemet, ce se găsea la 50 km Alberty prea tîrziu şi Reg. 11 ar fi trebuit să opereze tot singur, căci învăluirea nu ar fi putut avea efect decît făcută cu repeziciune.

Mai mult, efectivele regimentelor brigadei IV Roşiori, 6 escadroane cu efectivul de 150 cai dădea o tărie Reg. 11 singur ca a unei brigăzi, avînd pe lîngă 2 tunuri şi grupe de mitraliere. Apoi încă din ajun, cu acţiunea energică a numai 3 escadroane s-a influenţat capitularea.

Corpul I Armată cu atît mai uşor ar fi fost capturat mai cu seamă că în rîndurile inamicului demoralizarea era acum mai mare.

Deci cu credinţa că execut o acţiune bine judecată şi temerară cu riscul şi sacrificiul însăşi al persoanei mele, căci în tot timpul m-am aflat în capul coloanei, cere să execut nu numai ordinul, dar chiar mai mult.

Ajuns în înprejurimile oraşului, la răspînteea Sarvasz-Cz, am surprins mai multe companii cu piramidele făcute şi o baterie gata de tragere.

Pentru a nu pierde o clipă am impus celor peste 1000 de luptători inamici să se împrăştie imediat sub ameninţarea de moarte şi o patrulă a fost lăsată a scoate închizătorile de la arme şi a demonta tunurile.

În urmă, am aflat că rolul celor două companii şi al bateriei inamice era de a mă opri pînă la sosirea delegaţiei guvernului şi sub presiune, să renunţ la înaintarea spre oraş.

Într-adevăr nu străbat decît vreun kilometru şi sunt întîmpinat de o delegaţie de trei a guvernului unguresc ce venea în goana automobilului, ca să mă roage a mă opri, avînd comunicări importante.

La rîndul meu i-am rugat să mă scuze, dar sunt în timpul de trap şi nu pot opri coloana; după care, am parcurs o distanţă de încă trei kilometri, şi cînd am apreciat că am întrega capitală în bătaia tunului, am oprit.

Plouînd torenţial, am intrat într-o locuinţă şi am angajat următoarele tratative:

Delegaţia îmi spune: – „Guvernul se află întrunit într-un consiliu şi mă roagă a mă retrage cu trupa.”

Am răspuns: – „Nu numai că nu mă retrag, dar imediat voi intra în oraş şi oprirea de înaintare nu o poate ordona decît Comandamentul Superior Român la care, le spun că trebuie să se adreseze; şi în faţa delegaţiei dau ordin celor două tunuri a pune în baterie asupra oraşului (5000-6000 m)”, după care adaug: – „Timp nu este de pierdut, orice tratative altele decît ce priveşte detaşamentul meu, care este fapt îndeplinit, nu le pot trata eu, şi dumnealor să se adreseze Comandamentului Armatei Române, la Törek Szt Miclos.” Delegaţia în faţa mea comunică Guvernului la telefon hotărîrea.

Răspunsul, tot telefonic, a fost că autoriză delegaţia a se duce la M.C.G. , iar eu să trimit un delegat la Consiliul de Miniştri.

Le-am făcut cunoscut că voi veni chiar eu, fixîndu-le că dacă pînă la orele 20 tratativele nu vor fi terminate bombardez oraşul!

Odată cu plecarea misiunii, am raportat şi situaţia.

La Consiliul Guvernului Ungar, am ajuns la ora 18:30, Venise şi căpitanul Mihăilescu ce intrase cu un escadron spre Malxasföld, Est – N-Est – Pesta.

Guvernul îmi comunică că aşteaptă sosirea şi a delegatului misiunii italiene, locotenent-colonel Romanelli. Le răspund că e de prisos şi că nu se poate schimba întru nimic hotărîrea mea.

Consiliul îmi face cunoscut că situaţia este dificilă că populaţia e agitată, că 20.000 de lucrători armaţi se vor răscula, iar 3 regimente ce au în oraş, poate, că nu vor putea fi stăpînite la intrarea armatei române.

I-am asigurat să nu aibă nici o teamă, că armata română va menţine ordinea cea mai perfectă în Buda-Pesta, că trebuie să intru şi să îmi pună la dispoziţie cazarma husarilor „Herzog Ioseph” (acum „Lenin”) şi care să fie evacuată de trupele ungare. (Era răspîndit zvonul că toate cazarmele erau minate, dar n-am dat crezare).

Discuţiile prelungindu-se, le pun în vedere că armata roşie întregă este capitulată, oraşul e încercuit de trupele noastre şi catastrofa e inevitabilă.

O singură concesie ce le pot face este ca grosul forţelor mele (real nu avem nimic mai mult decît cele trei escadroane, 2 plutoane, 2 tunuri şi 2 grupuri de mitraliere) să fie oprite, pentru noapte, acolo unde se găsesc, iar în oraş să nu intre decît Brigada IV, deja sosită cu mine.

Ora fiind avansată, le pun în vedere că din eroare am uitat a contramanda ordinul ca la ora 20:30 dacă nu se termină tratativele bombardamentul să înceapă chiar fiind eu în oraş.

Consiliul cedează! Şi la ora 20:00 (8 seara) un ofiţer de legătură ungur este trimis cu ordinul meu ca trupa să intre în oraş!

La cazarmă am primit defilarea trupei. Apoi am revenit în oraş şi am luat cartier la hotelul „Dunapalota” (Rietz) la care erau ofiţeri italieni şi francezi.

Alte tratative nu am făcut decît cele privitoare la detaşamentul meu.

4 August 1919

A doau zi, 4 August, am fost rugat din nou pentru a scoate trupa din oraş. Le-am raspuns că sunt şi rămîn, şi în caz contrar, mă retrag la punctul iniţial din ajun şi încep operaţiile de bombardament.

Pe la ora 10 soseşte de la Viena o delegaţie engleză şi franceză care cere a o primi în audienţă.

Din conversaţia oficială, delegaţia lasă să se înţeleagă că ar fi bine să nu se ocupe Buda-Pesta, şi mai mult ar fi voit să cunoască situaţia.

Le-am răspuns că sunt chestiuni ce nu mă privesc pe mine, şi cît despre situaşie, nu cunosc decît aceea că sunt cu Brigada IV Roşiori la Buda-Pesta, şi că armata roşie a capitulat la Czegled, şi în împrejurimi.

Delegatul francez, Bachet, m-a lăsat să înţeleg că ar voi să vorbească cu mine în mod confidenţial.

În această conversaţie mi-a comunicat că la Viena, sub auspiciile Antantei, se voieşte a se constitui un guvern ungar şi se urzeşte a se opri înaintarea armatei române şi ocuparea Buda-Pestei.

Dorinţa, însă a misiunii franceze, şi crede că a întregii Franţe, este ca armata română să înainteze şi să ocupe, cît mai repede, oraşul.

Le-am răspuns că acesta este fapt împlinit încă de ieri şi armata română continuă înaintarea.

Crezînd importanta această declaraţie a delegatului francez, l-am rugat a veni personal cu mine la comandamentul trupelor din Transilvania.

În drum spre Manor, l-am prezentat D-lui General Mărdărescu cu care a convorbit.

Acestea sunt toate detaliile a căror exactitate se poate vedea din ordinele originale pe care sunt trecute şi orele.

Să vedem cum priveşte generalul Gheorghe Mărdărescu (foto, pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta), Comandantul Trupelor din Transilvania, în această funcţie de la 12 aprilie 1919, înlocuindu-l pe generalul Traian Moşoiu, care preia comanda Grupului de Nord, responsabil direct cu astuparea capului de pod principal inamic, de la Szolnok, în atacul de la 20 iulie 1919.

Mărdărescu îşi exprimă foarte clar opinia chiar cu prilejul Ordinului de zi din 5 august 1919, în care, după ce mulţumeşte soldaţilor şi ofiţerilor pentru comportarea meritorie în luptă, specifică foarte clar data şi ora ocupării Budapestei: 4 august 1919, ora 18.00. Să vedem ordinul de zi:

“Ordin de zi No. 56, din 5 August 1919

Bravi ostaşi ai Comandamentului trupelor din Transilvania,

Acum câteva zile, vă găseaţi paşnici pe malul stâng al Tisei, formând cu piepturile voastre zid de apărare pentru suflarea omenească de dincoace de Tisa.

În dimineaţa zilei de 20 iulie, duşmanul nelegiuit, care tulbura liniştea inimii Europei, v-a atacat în mod furios.

Vrajmaşul, mare în număr şi mijloace, a trecut pe stânga Tisei, şi, ameţit de izbânda împingerii perdelii noastre de acoperire, a înaintat ca o vijelie spre răsărit, în primele zile ale bătăliei, atras fiind de frumuseţea şi bogăţia Ardealului, această podoabă a neamului românesc.

Cel de Sus însă, care împarte dreptatea şi veghează la înfăptuirea sfintei noastre năzuinţi, a făcut ca bucuria inamicului să fie vremelnică; în adevăr, sosind momentul intrării în luptă a grosului trupelor noastre, duşmanul a fost aruncat peste cap, dincolo de Tisa, cu mari pierderi în oameni şi material de război.

De astă dată însă, punerea Tisei între noi şi vrăjmaş nu mai era destul. Inamicul, care ne atacase în mod îndrăzneţ, trebuia îngenunchiat, zdrobit în aşa măsură ca să se poată dobândi în mod sigur liniştea noastră şi a întregului apus.

Sprijinit pe voi, bravi ostaşi ai Comandamentului trupelor din Transilvania, Înaltul comandament a hotărât trecerea pe dreapta Tisei şi continuarea operaţiunilor până la sfârşit; dar, dincolo de Tisa, inamicul care simţise bărbăţia loviturii noastre, n-a mai fost în stare să opună nici o rezistenţă şi, diviziile lui dezorganizate în urma bătăliei de pe stânga Tisei, au fost capturate una câte una.

Astfel, în curs de 16 zile numai, inamicul a fost cu desăvârşire distrus, iar în ziua de 4 august, orele 18, trupele noastre au ocupat Budapesta, ducând cu ele liniştea tuturor cetăţenilor paşnici ai Ungariei şi prin aceasta risipirea norilor din centrul Europei.

Faptul strălucit de arme săvârşit de voi, va rămâne pe vecie în cartea Neamului şi în Istoria omenirii; deci, vă puteţi mândri de roadele ostenelilor voastre, şi când vă veţi înapoia la vetrele voastre, puteţi spune tuturor, cu seninătate, că v-aţi făcut pe deplin datoria faţă de neam, ţară şi MM. LL, care, în momentele grele ale bătăliei, au venit în mijlocul nostru şi a urmărit de aproape bravura voastră.

Sunt nespus de mândru că v-am comandat; şi adânc recunoscător tuturor pentru inima ce-aţi pus în înfăptuirea izbândei, vă mulţumesc la fiecare în parte şi vă zic:
Sănătate şi totdeauna voie bună, bravi ostaşi ai Comandamentului Trupelor din Transilvania.

Comandantul Trupelor din Transilvania

Generalul Mărdărescu.”

La fel, în telegrama adresată regelui:

“Majestăţii Sale Regelui

Am onoarea a raporta, că ieri, 4 august, orele 18, trupele au ocupat Budapesta fără rezistenţă.

După luarea măsurilor de menţinerea ordinii, am trecut în revistă şi am primit defilarea (o brigadă din divizia I de vânători, un divizion a 3 baterii şi un divizion din Brigada a 4-a de roşiori) pe Andrasystrasse.

Guvernator al Budapestei l-am numit pe Generalul Holban. Populaţia a primit trupele noastre în mod simpatic.

Comandantul trupelor din Transilvania

General Mărdărescu

Şef de stat-major

General Panaitescu”

Mai departe, în memoriile sale, apărute prima dată în 1922, încearcă să stabiliească ferm tot data de 4 august, minimizând rolul generalului Rusescu, pe care aproape îl acuză de insubordonare şi neglijenţă. Să vedem:

“Grupul General Holban (Divizia a II-a de cavalerie şi Diviziile I şi a II-a de vânători) au continuat înaintarea spre Budapesta; Divizia a II-a de cavalerie a ocupat un cap de pod la vest de Budapesta, în timp ce o parte din trupele Diviziei I de vânători lua măsuri de ordine şi siguranţă în Pesta; iar la ora 18, capitala Ungariei a fost ocupată de restul trupelor Diviziei I de vânători. Să fie bine stabilit dar, că trupele Grupului General Holban au ocupat Budapesta, în ziua de 4 august.

Un detaşament – compus din Regimentul 4 de vânători, un divizion din Regimentul 23 de artilerie şi un divizion din Regimentul 6 de roşiori – intrând în oraş, a defilat în faţa Comandantului trupelor din Transilvania, precum şi a unui imens public, pe Andrasystrasse, din Pesta.

Ţinuta ofiţerilor şi a trupei era impunătoare, trupele au fost primite de public cu linişte, încredere şi chiar cu simpatie.

Comandantul trupelor din Transilvania a numit guvernator al budapestei pe Generalul Holban.”

şi

“Flancgarda din stânga a dirijat Brigada a 4-a de roşiori de la Alberti Irsa spre Kecskemet, cu misiunea de-a cădea în spatele inamicului concentrat în această regiune; iar Divizia a VI-a s-a deplasat de la Abony la Nagy Koros.

În realitate, Brigada 4-a de roşiori a trimis de la Alberti la Kecskemet numai 5 escadroane, sub comanda locotenent-colonelului adjutant Athanasescu, iar restul brigadei (3 escadroane) s-a îndreptat spre Budapesta, poposind în cursul noăţii de 3/4 august într-o cazarmă de la periferia oraşului.

Prin împingerea celor 3 escadroane din Brigada 4-a de roşiori spre Budapesta, în ziua de 3 august, nu numai că nu se putea obţine nimic, – căci, vom vedea mai jos, cum s-a făcut şi cum trebuia să se facă ocuparea Budapestei – dar, operaţiunea a întrecut marginile admisibile îndrăznelei şi, în plus, era în dauna scopului urmărit de comandamentul trupelor din Transilvania.

În adevăr, dacă cele 3 regimente de bolşevici (peste 7000 oameni) din Budapesta, care au fost dezarmate de Divizia I-a de vânători în ziua de 4 august, ar fi ridicat armele în seara de 3 august contra celor 3 escadroane din Brigada 4-a de roşiori (3-400 de călăreţi), desigur că le-ar fi creat o situaţie mai mult ca neplăcută; iar prin dirijarea acestor 3 escadroane de la Alberti spre Budapesta, în loc de Kecskemet, se contraria intenţiunea Comandamentului trupelor din Transilvania, care urmărea tăierea liniei de retragere spre sud a diviziilor maghiare din regiunea Kecskemet, divizii care se puteu salva pe frontul sârb, ceea ce ar fi pricinuit pierderea unei mari cantităţi de material de război ce am capturat de la inamic. Energia cu care a operat locotenent-colonel adjutant Athanaescu a remediat însă această greşeală regretabilă.”

Ar mai fi un motiv de natură subiectivă, pentru care generalul Mărdărescu să ţină aşa de mult la data de 4 august. Atunci, la 4 august 1919, împlinea 53 de ani, şi ce cadou mai frumos pentru orice general ar fi putut fi intrarea în capitala cucerită tocmai de ziua sa.

Deci, păreri diferite, chiar opuse, între generalul Rusescu şi generalul Mărdărescu. Ulterior, Mărdărescu îl va marginaliza pe Rusescu, deoarece considera că a încercat să-i sufle onoarea de a ocupa capitala inamică, suprema apoteoză pentru cariera oricărui militar. Rămâne în sarcina istoricilor să decidă cine şi când a fost ocupată Budapesta, dar un lucru rămâne clar: a fost ocupată de trupele române, condusă de ofiţeri români, fără niciun ajutor militar aliat. A fost singura capitală inamică ocupată de un stat din Antanta în cursul primului război mondial, considerând războiul româno-ungar din 1919 ca parte a acestuia, sau consecinţă imediată a lui. Meritul armatei române este imens, ţinând cont că în toată istoria modernă, România a dus război doar în coaliţie, această acţiune militară fiind singura în care România a acţionat singură, fără aportul aliaţilor. Deoarece atât trupele franco-sârbe din sud, cât şi cele cehoslovace, s-au mişcat mult mai târziu şi fără lupte, doar ocupând zone de securitate în Ungaria, după ce armata bolşevică a fost zdrobită de cea română.

Cu atât mai importantă apare victoria românească, cu cât România, în acea perioadă, ducea un război pe două fronturi, al doilea front fiind în est, pe linia Nistrului, împotriva bandelor bolşevice ce făceau dese incursiuni în Basarabia, încercând să răscoale populaţia şi să reia teritoriul dintre Prut şi Nistru în “marea familie sovietică”, aşa cum vor face cu Ucraina şi Georgia în anii 1920. Puţin cunoscut, în acest permanent război pe Nistru a căzut la datorie şi un general, Stan Poetaş, care se remarcase la Mărăşeşti. Nu pot să nu remarc că, în acelaşi an, în care trupele române zdrobeau armata maghiară şi ocupau Budapesta, eroul de la Mărăşeşti, generalul Eremia Grigorescu se stingea de gripă spaniolă. Un mare general, un mare erou, ce-şi doarme acum somnul de veci în Mausoleul de la Mărăşeşti.

Sursa: istoria.md

(timpul.md)

Igor Dodon a mai comis un act de trădare la adresa statului pe care pretinde că îl conduce, primindu-l la reședința prezidențială de la Condrița pe liderul separatist de la Tiraspol și gratulându-l pe acesta la sfârșitul discuțiilor cu apelativul „președinte al Transnistriei”.

S-au dus vremurile când Nicolae Timofti îl găzduia la Condrița pe președintele român, Traian Băsescu, cu ocazia semnării de către Republica Moldova a Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană, și pe alți șefi de stat și de guvern, cu alte ocazii. De câțiva ani pe aleile și terasele reședinței prezidențiale se plimbă ca la ei acasă prietenii de afaceri ruși ai lui Dodon și diverși agenți de influență ai Kremlinului. Când va pleca Dodon de la Condrița, cu destinația Rostov-pe-Don sau direct în penitenciarul numărul 13, reședința va trebui, probabil, sfințită, iar copacii din împrejurimi – curățați de microfoane și camere de luat vederi subtile.

Prin acțiunea sa deplasată și provocatoare, Dodon a arătat încă o dată că este dispus să încalce orice lege sau conveniență și să tranzacționeze interesele Republicii Moldova, pentru a-și atinge scopurile politice și personale. El are nevoie de Krasnoselski, un milițian mărunt pus de Moscova să mențină ordinea neconstituțională în zona de ocupație de peste Nistru, la alegerile prezidențiale de pe 1 noiembrie, când acesta îi poate trimite câteva zeci de mii de voturi din regiunea transnistreană, care pot face diferența la urne. Așa s-a întâmplat la ultimele două scrutine importante din Republica Moldova, când alegătorilor din regiunea transnistreană li s-a permis să voteze la secțiile electorale amplasate în proximitatea râului Nistru.

Aproximativ 250 de mii de transnistreni dețin cetățenia moldovenească, obținută prin larga îngăduință a fostelor guvernări moldovene, la presiunea Moscovei. Tot din cauza dependenței politice față de administrația de la Kremlin, frontiera cu Transnistria este controlată doar de către grănicerii separatiști, asta însemnând că persoanelor provenite de pe malul stâng al Nistrului nu li se verifică pașapoartele la intrarea pe teritoriul controlat de autoritățile constituționale, doar li se controlează sumar bagajele. Se poate doar imagina cum în felul acesta au pătruns de-a lungul anilor pe teritoriul Republicii Moldova mii de agenți secreți și indivizi din lumea criminală rusă.

Un sfert de milion de voturi, valorificate peste noapte, ar reprezinta oriunde în lume o bombă cu efect imediat, iar în Republica Moldova acestea chiar au schimbat paradigma politică internă și cursul strategic extern. Ele pot menține în continuare teritoriul dintre Nistru și Prut în sfera de influență a Federației Ruse, dacă resursele umane din teritoriul constituțional nu vor fi suficiente unui asemenea scop.

Susținând că tratează cu „omologul” său transnistrean pentru a „reunifica țara”, Dodon participă în mod conștient la punerea în aplicare în Republica Moldova a unei mai vechi strategii rusești, de „transnistrizare” a întregului teritoriu. Este limpede că, cel puțin în actualele condiții geopolitice, pentru o perioadă indefinită, Transnistria nu este recuperabilă. Toți experții serioși și dezinteresați au arătat că negocierile cu Tiraspolul trebuie înghețate pentru vremuri mai bune. Dodon procedează exact invers, fără să-i pese că legitimează regimul separatist și creează un precedent de atitudine pe care rușii nu vor ezita să-l folosească în viitor, în negocierile cu autoritățile de la Chișinău.

În afară de ajutorul sub formă de voturi pe care mizează din partea lui Krasnoselski, Dodon speră să-și redreseze imaginea de lider pragmatic pe care încearcă să și-o cultive de mai mulți ani. Ignorat de majoritatea demnitarilor occidentali cu care de fapt ar trebui să discute pentru a promova interesele Republicii Moldova pe plan internațional, lui nu-i rămâne decât să se facă util Moscovei și să se prezinte acasă ca un om politic cooperant. Propaganda sa oficială a și început să testeze acest subiect în spațiul public, în încercarea de a-l prezenta pe Dodon capabil să readucă Transnistria sub controlul Chișinăului, ceea ce este nu doar o utopie în momentul de față, ci și o manipulare.

În plus, Dodon face un serviciu Federației Ruse, prin deschiderea ostentativă pe care o arată față de regimul de la Tiraspol, în ochii publicului local și ai comunității internaționale, atenuând crimele pe care le-au comis în 1992 militarii Armatei a 14 și „cazacii” trimiși de Moscova la acea vreme să lupte împotriva combatanților moldoveni.

După acest episod, în orice altă țară din lume Dodon ar fi fost inculpat imediat pentru abuz de putere și trădare de Patrie. Scăpând însă în trecut basma curată după alte asemenea isprăvi degradante, el speră ca majoritatea electoratului să nu reacționeze negativ, ca și instituțiile de drept chemate în teorie să-i tempereze elanul. Nici factorii occidentali n-ar trebui să-i dezavueze comportamentul, din cauza predispoziției lor clasice spre o cooperare cu orice preț, cu oricine.

Rămâne slaba speranță a mândriei unor cetățeni și a unor elite locale, care poate nu și-ar dori ca și după alegerile prezidențiale de anul acesta un fanfaron ca Dodon să ne umilească în fața ocupanților care ne-au ucis frații, tații și buneii.

(Vlad Țurcanu – podul.ro)

(timpul.md)

Cum sunt trădați din nou românii din Ucraina în timp ce Ungaria și Bulgaria își apără comunitățile.

Consiliul Naţional al Românilor din Ucraina a adresat autorităţilor de la Bucureşti mai multe memorii în care reclamă încălcarea, de către autorităţile de la Kiev, a dreptului la educaţie în limba maternă acuzând „un genocid cultural-lingvistic” şi remarcă faptul că acţiunile statului român în această perioadă au fost şi sunt „mai mult decât modeste”, în condiţiile în care alte state, precum Ungaria şi Bulgaria, au încheiat acorduri cu Kievul pentru asigurarea respectării drepturilor propriilor comunităţi de pe teritoriul ucrainean, transmite Romanian Global News citând un documentar de presă.

Ei consideră imperios necesar ca România să-şi revizuiască atitudinea faţă de comunitatea românească din Ucraina. Comunitatea românească s-a adresat în mai autorităţilor urcrainene, iar în luna iunie a scris comisiilor pentru românii din afara graniţelor şi comisiilor de politică externă din Parlament, preşedinţilor celor două Camere, premierului, ministrului de Externe şi au pregătit un document în care îi solicită preşedintelui Klaus Iohannis o audienţă, reliterând de fapt cererea şi argumentele similare celor adresate în ianuarie şefului statului. „În discursul public din Ucraina s-a creat imaginea faptului că doar Ungaria, Polonia şi Rusia au de obiectat faţă de politica asimilaţionistă ucraineană, în timp ce România e mulţumită de ceea ce se întâmplă”, este argumentul românilor din Ucraina.

În scrisoarea adresată în 4 iunie preşedintelui Comisiei pentru comunităţile de români din afara ţării, Viorel Badea, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, ministrului de Externe, preşedinţilor comisiilor de politică externă din cele două Camere Consiliul Naţional al Românilor din Ucraina (CNRU) acuză ”preconizata fărâmiţare a comunităţii româneşti” prin reforma administrativ-teritorială în curs de desfăşurare şi ”violarea grosolană a dreptului constituţional al cetăţenilor de etnie română la educaţie în limba maternă”.

Referitor la reforma administrativă, românii din Ucraina afirmă că în prezent comunitatea românească locuieşte compact în patru din cele 11 raioane ale regiunii Cernăuţi, iar ca urmare a proiectelor de reformă administrativă aflate în curs de analiză, regiunea s-ar împărţi în 3 sau 4 macroraioane, în care românii vor reprezenta 10% din populaţie, ceea ce are drept consecinţă faptul că nu vor mai avea nicun reprezentant în Rada Supremă şi o subreprezentare la nivel local, neputând astfel să-şi apere drepturile la educaţie, la folosirea limbii materne, identitare, garantate de Constituţie. iar asmiliarea va deveni ireversibilă.

Dând ca exemplu înţelegerile Ungariei (privind păstrarea limbii materne în şcolile comunităţii maghiare) şi Bulgariei (privind păstrarea unităţii comunităţii bulgare în cadrul reformei teritorial-administrative) cu Ucraina, comunitatea românească cere autorităţilor de la Bucureşti să negocieze şi să semneze acorduri similare. Românii din Ucraina cer ca problema învăţământului în limba română să fie rezolvată după modelul celei pentru maghiarii din Ucraina.
De asemenea, solicită adoptarea unei Declaraţii a Parlamentului privitoare la Legea educaţiei din Ucraina.

RASPUNSUL COMISIEI PENTRU COMUNITĂŢILE DE ROMÂNI DIN AFARA ŢĂRII

Comisia pentru comunităţile de români din afara ţării a discutat în 10 iunie documentul transmis de comunitatea românească din Ucraina.

”Ca urmare a deciziei luate în cadrul şednţei, solicitarea dumneavoastră a fost transmisă Ministerului Afacerilor Externe şi Ministerului Educaţiei şi Cercetării spre analiză şi elaborarea unui punct de vedere pe această speţă”, se arată în răspunsul transmis Consiliului Naţional al Românilor din Ucraina de preşedintele comisiei, senatorul Viorel Badea.

RĂSPUNSUL COMISIEI DE POLITICĂ EXTERNĂ DIN CAMERA DEPUTAŢILOR

În 24 iunie, şi Comisia de politică externă a Camerei a transmis un răspuns Consiliului Naţional al Românilor din Ucraina în care afirmă că unele aspecte semnalate erau deja cunoscute şi se declară preocupată de soluţioarea ”probelemelor cu care se confruntă minorităţile etnice din afara graniţelor”, invocând Declaraţia Parlamentului României referitoare la adoptarea Legii educaţiei în Ucraina, audierea ministrului de Externe în legătură cu acest subiect, declaraţii de presă şi numeroase luări de poziţie, ”demersuri care vor continua atât timp cât va fi necesar”.
”Vă asigur că vorm analiza şi dezbate în Comisie solicitările CNRU, iar ca deputat voi prezenta o declaraţie politică în plenul Parlamentului în vederea respectării drepturilor fundamentale ale minorităţilor din Ucraina, în special dreptul la educaţie în limba maternă. Avem convingerea că autorităţile statului român, la nivel guvernamental şi parlamentar, vor depune eforturi concrete pentru iniţierea unui dialog eficient cu factorii decizionali la cel mai înalt nivel din Ucraina pentru deschiderea şi soluţionarea cât mai urgentă a problemelor cu care se confruntă minorităţile naţionale din Ucraina”, afirmă preşedintele comisiei, Biro Rozalia Ibolya, în răspunsul transmis CNRU.
Conform site-ului Camerei Deputaţilor, Biro Rozalia Ibolya nu a făcut încă nicio declaraţie sau interpelare cu acest subiect.

DOCUMENTUL DESTINAT PREŞEDINTELUI KLAUS IOHANNIS

Consiliul Naţional al Românilor din Ucraina urmează să depună şi la Preşedinţie un document referitor la situaţia comunităţii româneşti, în care reiau solicitarea de a fi primiţi de preşedinte, precum şi argumentele dintr-un memoriu similar depus în 6 ianuarie la Preşedinţie de Centrul ”Eudoxiu Hurmuzachi”.
”Subsemnaţii, reprezentanţi legali ai mediului asociativ românesc din Ucraina, întruniţi în Consiliul Naţional al Românilor din Ucraina, vă adresăm frăţeasca rugăminte de a interveni pentru stoparea genocidului cultural-lingvistic la care comunitatea românească din Ucraina este supusă de aproape 30 de ani, dar care a luat o deosebită amploare după evenimentele din 2014, de când Ucraina şi-a declarat oficial cursul de integrare europeană şi de asumare a valorilor general-europene”, scriu reprezentanţii românilor din Ucraina.
Ei reclamă că românii din Ucraina, care sunt aproximativ 500.000, a doua minoritate naţională în ţară după cea rusă, ”sunt supuşi unui proces sistematic bine organizat, la toate nivelele politicii de stat, de ucrainizare forţată, sens în care a fost adoptată şi legislaţia necesară”.
Ei argumenează că prevederile din Constituţia Ucrainei, Declaraţia drepturilor minorităţilor din Ucraina ”au rămas literă goală”, Tratatul politic de bază între România şi Ucraina nu mai e considerat o obligaţie pe care statul urcainean să o respecte. Românii din Ucraina susţin că cea mai bună dovadă a politicii de asimilare forţată o reprezintă scăderea numărului de şcoli, de la 123 la începutul anilor 90, la 71 în prezent, iar ”destrămarea sistemului de învăţământ duce implicit la pierderea limbii române”.

De asemenea, membrii conducerii Consiliului Naţional al Românilor din Ucraina vorbesc despre marginalizarea românilor din administraţie şi despre faptul că rezultatele referendumurilor privind revenirea la denumirile istorice ale localităţilor nu sunt recunoscute, despre numirea unor directori ucraineni în şcolile româneşti şi despre destituirea celor care refuză să deschidă clase ucrainene paralele, lichidarea şcolilor fără consultarea comunităţilor, ”promovarea moldovenismului politic şi a limbii moldoveneşti”, promovarea unei imagini false a României în presă, interzicerea şi cenzurarea cărţilor din România şi din Republica Moldova.
”Acţiunile statului român în această perioadă au fost şi sunt mai mult decât modeste”, afirmă ei, criticând faptul că de 16 ani statul român nu reuşeşte să deschidă un Institut Cultural Român la Kiev, cu o reprezentanţă la Cernăuţi, deşi există o decizie în acest sens din 2004, dar şi faptul că de 30 de ani statul român nu reuşeşte să restaureze casa lui Aron Pumnul.
Ei invocă situaţia comunităţii maghiare din Ucraina, care nu doar că nu a pierdut nimic, dar, cu ajutor statului maghiar, şi-a ameliorat semnificativ situaţia.

„În discursul public din Ucraina s-a creat imaginea faptului că doar Ungaria, Polonia şi Rusia au de obiectat faţă de politica asimilaţionistă ucraineană, în timp ce România e mulţumită de ceea ce se întâmplă”, afirmă Consiliul Naţional al Românilor din Ucraina
”În aceste condiţii, este imperios necesar ca România să-şi revizuiască atitudinea faţă de comunitatea românească din Ucraina înţelegând că doar măsurile urgente pot să salveze de la dispariţie o comunitate istorică bine conservată. Este cazul de a crea o celulă de criză pentru coordonarea tuturor activităţilor Deschiderea ICR-ului la Kiev, cu reprezentanţe funcţionale la Cernăuţi, Slatina şi Ismail nu mai poate fi amânată. România nu poate tolera la nesfârşit atittudinea în forţă a autorităţilor ucrainene de a ne asimila prin toate mijloacele. niciun alt interes şi nicio altă posibilă influenţă din exterior nu pot justifica dispariţia unei comunităţi. Noi nu dorim să ajungem în situaţia confraţilor din Valea Timocului, pentru ca apoi să ne deplângem soarta”, scriu Românii din Ucraina.
Ei precizează că nu cer nimic în plus faţă de ceea ce permit Constituţia şi bunul simţ.

”Ţara trebuie să ne audă în clipele grele”, afirmă reprezentanţii românilor din Ucraina, soilicitând sprijinul urgent al statului român pentru a-şi păstra identitatea naţională.
Ei solicită o audienţă la preşedinte ”pentru o discuţie concretă asupra modaităţilor deacţiune menite să păstreze şi să promoveze identitatea românească din Ucraina.

CENTRUL CULTURAL ROMÂN ”EUDOCIU HURMUZACHI A DEPUS UN MEMORIU LA PREŞEDINŢIE ÎN LUNA IANUARIE

În 6 ianuarie, reprezentanţii Centrului ”Eudoxiu Hurmuzachi” au depus la Preşedinţia României un document în care vorbesc despre ”pericolul de dezintegrare, desnaţionalizare şi dispariţie rapidă” care ameninţă comunitatea românească din Ucraina, adfirmând că învăţământul în limba română este în pragul colapsului.

SOLICITAREA ADRESATĂ AUTORITĂŢILOR DE LA KIEV

Conform Agenţiei BucPress din Cernăuţi, în data de 28 mai Consiliul Naţional al Românilor din Ucraina (CNRU a solicitat autorităţilor centrale şi locale să nu permită divizarea comunităţii româneşti în cadrul reformei administrativ-teritoriale.
Într-un memoriu al CNRU, adresat preşedintelui, premierului din Ucraina, şefului parlamentului, guvernatorului regiunii Cernăuţi, şefului Consiliului Regional şi parlamentarului Gheorghe Mazuraşu, li se solicită să nu admită divizarea administrativ-teritorială a românilor.
„Cele patru raioane cu populaţie compactă românească în cadrul reformei administrativ-teritoriale în regiunea Cernăuţi să fie incluse într-un singură unitate administrativ–teritorială (aşa-numitul macro-raion)”, propune CNRU.
„Includerea artificială a teritoriului locuit compact cu minoritatea românească în componenţa unor macro-raioane diferite va determina o asimilare forţată, fapt ce intră în contradicţie cu obligaţiile internaţionale asumate benevol de Ucraina. Menţionăm că în contextul nerezolvării problemei privind predarea în limba maternă în şcolile minorităţilor naţionale, creată de guvernarea anterioară, în loc să se dezamorseze starea conflictuală, scenariul care se conturează poate deveni un motiv pentru agravarea situaţiei interetnice într-un ţinut cunoscut ca fiind tolerant”, potrivit Memoriului.
CNRU are o conducere colectivă, constituit în Comitetul Coordonator, compus din 7 membri. Hotărârea Comitetului coordonator este adoptată prin majoritate simplă de voturi. Comitetul coordonator va reprezenta, cu drepturi depline, CNRU în relaţiile sale cu terţii, atât în Ucraina, cât şi în exteriorul ţării. La 22 februarie 2020, în timpul Adunării Generale CNRU, au fost aleşi 7 membri ai Comitetul Coordonator.
Din CNRU fac parte: Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi, Editura „Alexandru cel Bun” din Cernăuţi, Societatea „Golgota” a românilor din Ucraina, Asociaţia ştiinţifico-pedagogică „Aron Pumnul” din Cernăuţi, Centrului Media BucPress – asociaţia jurnaliştilor români din Ucraina, Liga Tineretului Român „Junimea” din regiunea Cernăuţi, Societatea Scriitorilor Români din Cernăuţi, Asociaţia Tinerilor Români din Transcarpatia, Fundaţia de Binefacere „Casa Limbii Române” din Cernăuţi, Societatea pentru Cultură şi Literatură în Bucovina „Mihai Eminescu”, Societatea pentru Cultură Română „Grigore Nandriş” din Mahala, Societatea Bibliotecarilor Bucovineni, Asociaţia Cadrelor Didactice de Etnie Română din regiunea Cernăuţi, Asociaţia „Basarabia” a românilor din regiunea Odesa, Asociaţia „Malanca” din Crasna, Asociaţia „Anastasia” din Ciudei, Asociaţia Cadrelor Didactice de Etnie Română din regiunea Odesa, Asociaţia Naţional-Cuturală „Valul lui Traian” din regiunea Odesa, Societatea „Petru Movilă” din Kiev ş.a.

(dantanasa.ro)

În după amiaza acestei zile, în 1941, trupele române au intrat victorios în principalul oraș al Basarabiei, din direcția Nord.

Orașul, distrus de exploziile dirijate ale bolșevicilor puși pe fugă, era plin de incendii.

Fuseseră aruncate în aer zeci de clădiri administrative, strategice și de menire culturală, inclusiv licee și biserici, dar și case particulare, în special, în cartierele evreiești, incendiate chiar de stăpânii lor care se refugiau.

Ceva mai târziu, au fost găsite și gropile cu var, cu sute de cadavre ale basarabenilor împușcați în ceafă – urme ale odioasei poliții sovietice NKVD.

În dimineața acelei zile, de 16 iulie 1941, linia frontului se afla pe linia Căpriana-Negrești-Presecina (pe direcțiile nord și vest), și pe linia Văsieni-Hâncești–Cimișlia (la sud și sud-vest).

Pornind ofensiva pe la orele 3-30, și înfruntând o luptă grea pe linia Peresecina – Micăuți – Strășeni, deja pe la orele 6 dimineața, blindatele diviziei 5 românești se dislocau în pădurea Buruiana (undeva între Stăuceni și Poșta Veche).

De notat că în acea zi, comandantul Armatei 9 sovietice, general-colonelul Cerevicenko, a emis ordinul de apărare cu orice preț a Chișinăului.
Tot el era cel care, în acea zi, a condus acțiunile de luptă ale trupelor sale, pe linia Chișinău – Orhei, pierzând lupta de lângă Micăuți, în fața ostașilor români, bravi urmași ai lui Ștefan cel Mare.

Pe la orele 8 dimineața, adică peste doar 4-5 ore, tancurile maiorului Spirescu puseseră deja stăpânire pe Poșta Veche, iar de acolo, au mers mai departe, fără oprire spre centrul orașului.

Pe vremea aceea, șoseaua Orheiului pornea pe linie dreaptă chiar din centrul Chișinăului, prin străzile actuale Eugen Doga, Petru Rareș și piața Visterniceni.

Trupele sovietice care mai erau în oraș s-au împrăștiat în dezordine. Doar un batalion al regimentului 90 de infanterie sovietic, aflat în retragere prin Chișinău, a opus o anumită rezistență pe străzile orașului. Dar s-a retras și acesta spre Broasca-Floreni, unde se afla punctul de conducere al corpului 35 sovietic. După amiază, prin oraș se retrăgea o unitate a regimentului 134 de artilerie sovietic, din corpul 35 de infanterie.
Vreo câteva tunuri tractate se deplasau pe strada Columna.

În zona Catedralei, care zăcea și ea distrusă de sovietici, tancurile române au atacat prin surprindere.
Lupta n-a durat mult. Ostașii roșii au abandonat tunurile și au fugit de la fața locului. Nu se știe câți au murit sau au fost făcuți prizonieri.

Niște fotografii cu rezultatele acelei lupte din centrul Chișinăului au rămas însă în istorie. Se știe că, în 16 iulie 1941 și în zilele următoare, populația Chișinăului a întâmpinat armatele române eliberatoare cu mult entuziasm.

(timpul.md)

Video

(timpul.md)

Video