close

Promovate

PoeziePromovate

EU TREBUIA SĂ FIU PASĂRE

paun

 

Eu nu cred că trebuia să fiu ființa care se numește om,
Eu trebuia să fiu ființa floare, sau pasăre, sau flutur…
Uneori mă simt soră geamănă cu arborele, cu marea și cu cerul,
Cu armăsarul care-aleargă dezlănțuit ,
Cu fiara ce pândește tainic, flămând și neîmblânzit.
Nu știu exact ce trebuia să fiu din toate acestea
Căci toate acestea îmi sunt mult mai familiare
Decât îmi sunt eu mie însămi
În pielea mea de om.
Dar pentru că Soarta, sau Întâmplarea, a hotărât să mă nasc om,
A trebuit să învăț lecția esențială a umanului,
A trebuit să învăț suferința.
Ar fi trebuit să învăț mai multe
Dar nu a mai fost timp.
Și am învățat-o doar pe aceasta
Cea mai importantă
Definitorie pentru umanitate,
Care, iată, până și Hristosul și l-a răstignit
Și l-a trecut prin vămile suferinței!
Așa că cine sunt eu ca să mă plâng?
Și totuși, eu nu cred că trebuia să fiu om,
Eu cred că trebuia să fiu floare,
Sau pasăre,
Sau flutur…

(Corina Nistor)

mai mult
CreștinătatePromovate

ȚELUL: CUNOAȘTEREA LUI HRISTOS, NU MORALITATEA

ic45578

 

Noi nu suntem creștini pt că vrem să fim în primul rând morali. Noi
vrem să fim UCENICI ai LUI Hristos.
Moralitatea exista și în comunism. Nu e scopul nostru ci o consecință.
Ca să-i fim ucenici tre să-L cunoaștem.
FRAȚILOR, Hristos a înviat din morți cu trupul, și s-a înălțat la Ceruri. Hristos nu e un concept ci o persoană.
Vrea să intrăm într-o relație PERSONALĂ cu El. “Iată Eu stau la inima fiecăruia și bat”.
Păi și cum facem, nene?
Aparatul de radio e ceva complex. Dar funcționează DOAR dacă are curent și este acordat la o frecvență ANUME. Dacă are doar curent, paraie (zgomot de paraziți).
Creștinul se alimentează la Biserică și se acordează la Hristos. Dacă doar merge la Biserică și nu e acordat la Hristos, are o credință eretica (nelucratoare) și de aia nu convinge pe nimeni.
Cel acordat la Hristos vorbește pe unda lui Hristos.
Cum ne acordăm la Hristos?
Păi ne-a zis, “cel ce vrea să fie ucenicul meu să-și ia crucea și să mă urmeze”.
Crucea e frecvența bună. Adică e veșnică. Noi tre să ne așezăm pe o frecvență VEȘNICĂ (acum și pururea). Orice facem să vrem să fie de tip ” acum și pururea “. Altfel suntem de condiție / stare VREMELNICĂ.
Crucea ne așează în stare veșnică.
Atunci când suntem acordați la Hristos VOM SUFERI! Adică vom fi pe cruce.
Ne-a zis El: “Dacă pe Mine m-au urât și pe voi vă vor urâ”.
Nici o noutate Fraților! ASTA ne asumăm când suntem creștini. Asta e crucea.
Atunci reacția mea tre să fie: CUM să fiu lângă Tine, Doamne? și nu DE CE mi se întâmplă asta?
Suferința e îngăduită ca Hristos, cu acordul meu, să mă așeze pe cruce. Adică în stare VEȘNICĂ.
Atunci îl cunoaștem pe Hristos PERSONAL.
Ce timp avem acum să facem asta! Cât timp avem să ne rugăm!
Să ne rugăm, nu să ne jucăm de-a rugăciunea 30 min pe zi cu mintea la tv.
Fraților, nu asta vrem? Nu vrem veșnicia?
Hai să ne rugăm!
Hai sa-L cunoaștem pe Hristos!
Hai să ne acordăm la frecvența Lui Hristos!
Hai să facem lucrul care nu se va lua de la noi!
Hai să facem lucruri de condiție “acum și pururea”.
Doamne ajută!

(Cătălin Rusu)

mai mult
CronicăPromovate

DORA. GHEIȘA ÎN BLUGI

Dora

Câteva file din micul meu jurnal sentimental, despre Dora, tânăra și frumoasa soție a lui Nichita, în Observator cultural de azi:

„Părea că plutește continuu printre noi. Nu pășea, zbura ușurel, fluturîndu-și lent părul cel lung deasupra podelelor, marmurei, pietrișului, asfaltului sau a pămîntului din preajma unor castani bătrîni, de-abia miș­cînd din tălpile-aripi, precum o gheișă în blugi și cizme lungi de piele, cu un zîmbet împietrit și trist.”

Online, aici: https://www.observatorcultural.ro/articol/dora-gheisa-in-blugi/

(Ioan Mihai Cochinescu)

mai mult
CreștinătatePromovate

This new history of the Christian genocide during the Ottoman Empire sounds a dark warning for the future

bis2

Israeli historian Benny Morris doesn’t do things by half. The footnotes of his new book on the 30-year genocide of Christians by their Turkish rulers, cowritten with his colleague Dror Zeevi, take up more than a fifth of the 640-page work. “It was nine years, a long haul,” he admitted to me this week, with an audible sigh over the phone. And he talks about the involvement of Ataturk in the later stages of the genocide of around 2.5 million Christians of the Ottoman empire; how “religions do drive people to excessive violence” – he has in mind the Turks, Isis, the Crusades – and even condemns the Arabs for their inability to criticise themselves.

The mere title of the Morris-Zeevi book, The Thirty-Year Genocide: Turkey’s Destruction of Its Christian Minorities 1894-1924 (to be published by Harvard University Press in April) is going to have the Turks enraged, from Erdogan down. The Armenians and other Christians will dispute his apparent claim that he has only just discovered that their slaughter lasted for 30 years – others have talked of the Armenian genocide of 1915 bookended by the late 19th-century massacres in Turkey and the post-1915 killing of surviving Armenians and Greeks, Assyrians and others. And the Arab world will challenge his view that the holocaust (my word) of Christians was more motivated by Islam than Turkish nationalism.

Having written about the genocide of the Armenians for 35 years, I have doubts that the actual call for “jihad” in the Turkish Ottoman empire unleashed at the start of the First World War was as ferocious as Morris makes it out to be. Muftis were indeed told they were in a holy war against Christians – but not against German Christians, Austro-Hungarian Christians, neutral Christians or allies of the Central Powers (Bulgaria, for example). Many Muslim worshippers, sitting on the carpets of mosque floors, must have shaken their heads in puzzlement at these caveats. Well, one way was to notice the German officers training the Ottoman army, the German diplomats and businessmen who witnessed the genocide of the Armenians with their own eyes, and wrote home about it. Hitler asked his generals who now remembered the Armenians just before invading Poland in 1939.

But again and again, I was brought up short by the sheer, terrible, shocking accounts of violence in Morris’s and Zeevi’s work. “Strident religiosity” moved through the Muslim lands, write the authors.

The date: 1895. The place: Severek. The witness: Armenian survivor Abraham Hartunian. “The first attack was on our pastor [Mardiros Bozyakalian]. The blow of an axe decapitated him. His blood, spurting in all directions, spattered the walls and ceiling with red. Then I was in the midst of the butchers. One of them drew his dagger … Three blows fell on my head. My blood began to flow like a fountain … The attackers [were] sure that I was dead … Then they slaughtered the other men in the room, took the prettier women with them for rape …”

Now it is July 1915. The place: Merzifon. The witness: missionary JK Marsden. “They were in groups of four with their arms tied behind them and their deportation began with perhaps 100 … in a batch … they were taken about 12 miles across the plains, stripped of their clothing and, in front of a ditch previously prepared, were compelled to kneel down while a group of villagers with knives and axes quickly disposed of them. For a week, this was repeated until 1,230 of the leading Armenian men had been disposed of.”

In January 1920, YMCA secretary CFH Crathern was in Marash. The wife of an Armenian pastor had reached his hospital. “She was bleeding … from three bullet and three dagger or knife wounds while a child of 18 months had been taken from her breast and slain with a knife, and an older girl killed with an axe. To add to the sorrow of it, this woman was pregnant and had a miscarriage as soon as she reached the hospital.” The woman died the following day.

I have repeated above only a few of the less bloody episodes from the 30 years. I will spare readers the chopped off fingers, the thousands of raped girls, the priests beheaded or burned on crucifixes.

In the final annihilation of the Armenians, an American missionary spoke of “minds obsessed with Muslim fanaticism seven times heated”. Turks, he wrote, had “become drunk with blood and rapine, and plunder and power, and he will be a different man from what he was before the atrocities”. Benny Morris thinks it was more to do with a mixture of modern nationalism and the decline of “Islamic polity”.

I discussed all this with him. Is it possible for a people to be so inured to cruelty that they changed, that their acts of sadism could alter their humanity? Religions drive people to excessive violence, he said again, and then repeated this as “excessive sadism”. Morris agreed that the Romans were cruel, but they were pagans. “In terms of religion, the Romans were amateurs. Abrahamic religions drive people to excess.” Jews had avoided this. Palestinians will disagree.

There is certainly a frightening geographical scope to the killings. Many thousands of horrors were perpetrated in Mosul, Raqqa, Manbij and Deir ez-Zor, names grimly familiar from the Isis torments of 2014 onwards.

Why, one keeps asking, didn’t the Christians leave after 1924? But of course, they had been urged to return to settle in Cilicia and in Mesopotamia and Syria by the French and British – who left; and thus the Christian descendants waited for the next generational bloodletting.

The Turks were not the only killers, and Kurds also killed the Christians for the Turks, as Ukrainians killed the Jews for the Nazi Germans. At one point in Morris’s text, a group of Circassians plait a rope 25 yards long from the hair of young women they have killed, and send it as a present to their commander.

Mustafa Kemal Ataturk gets pretty well trashed in this volume. “There are accounts of him saying in 1922 that, ‘Our aim is to get rid of the Christians’ – he said this in a number of conversations,” Morris contends. “He gave orders, and men in his later government were responsible.” But if this 30-year history of blood was fuelled by “Muslim fanaticism”, there are “good Turks” in the book. In the first massacres, government officials arrested Essad Bey, an “honest, impartial and tolerant” judge who tried to help the Christians. There is a heroic Turkish doctor who throws out his sick Turkish soldiers from a hospital and replaces them with Armenian refugees. Missionary Tacy Atkinson hoped to meet the doctor one day “in the Kingdom of Heaven”. There are others. It’s true that the Greek Christians have fewer historians than the Armenians. Tens of thousands of Greeks were transported to Greece in return for an equal number of Muslims – official agreements kept the massacres a trifle smaller – but Morris and Zeevi give too little attention to the awe in which the Nazis held Ataturk’s people.

Ataturk himself cared little for Islam: he smoked and womanised, and was a nationalist before he was a Muslim. The Nazis admired his “Turkified” non-minority republic. When he died, the front page of Volkischer Beobachter was fringed in black.

The authors briefly compare the Jewish Holocaust and the Armenian genocide – I prefer the terms Jewish Holocaust and Armenian Holocaust – and there are some already published parallels. Armenians might be spared if they would convert to Islam or marry Muslim men. Jews could not save their lives by converting. The Turkish massacres were more sadistic. I rather think the German-inspired slaughter could be just as bad in the Second World War: witness the head-chopping at the Jasenovac camp on the Croatian-Bosnian border. Persecution of the Jews under the Nazis lasted at most 12 years, but persecution of Christians in Ottoman territories 30 years.

German civilians played little role in the Jewish Holocaust. Turkish civilians played a far greater role. If 2.5 million Christians is the correct figure for those murdered in the 30 years – Morris warned me that it cannot be accurately tallied, and I’m sure he’s right – at least six million Jews were killed in the 1939-1945 period, and so it took the Nazis five times as few years to slaughter more than twice as many human beings. The Turks simply didn’t have the industrial tools to kill more Christians more quickly, because these mechanics were unavailable at the turn of the 19th and 20th centuries. But working on this basis, how many people will be killed in the future – and how quickly – with new technology?

(Robert Fisk – independent.co.uk)

mai mult
Magna EuropaPromovate

„Înălțarea” Sfintei Cruci la noua biserică românească din Torino

Inaltarea-crucii-Orbassano

Parohia românească „Sfântul Emilian” din Orbassano-Torino își construiește biserică nouă. Sâmbătă s-a ajuns la momentul montării turlei și a crucii de pe biserică.

„În mijlocul Postului Mare, la înaintea-prăznuirii scoaterii Sfintei Cruci, celei de viață Făcătoare a Domnului în mijlocul bisericii, astăzi din mila Domnului am înălțat Sfânta Cruce, cu turla, pe Biserica din Orbassano, în văzul, mângâierea, apărarea, spre mântuirea sufletului și ajutorul tuturor celor ce o vor cinsti, se vor închina ei, amintindu-și de Cel ce a îndurat pe Cruce cele mai chinuitoare pătimiri cu putinţă şi moartea cea mai de ocară, Domnul nostru Iisus Hristos”, a declarat Pr. paroh Eugen Bînzari.

Momentul a fost filmat și publicat pe contul de Facebook al parohiei:

Parohia „Sfântul Emilian din Durostor” din Orbassano a fost înființată în anul 2016. Construcția bisericii a început în septembrie 2019, piatra de temelie fiind sfințită de Arhiereul vicar Atanasie de Bogdania.

Crucea așezată sâmbătă pe turla bisericii din Orbassano a fost sfințită în urmă cu două săptămâni.

(basilica.ro)

mai mult
ActualitateParteneriatePromovate

Reziliența, cale de reinventare profesională și de creștere a performanței manageriale a organizației

masti

~ Lansarea noului curs de tip post-universitar online de scurtă durată ~

De regulă, asociată cu redresarea, după o perioadă de criză pe plan personal sau social, ne raportăm la REZILIENȚĂ ca la acea capacitate pozitivă / abilitate de adaptare la noi situații precum contexte potrivnice și include laolaltă consolidarea energiei și flexibilității personale, atât în viața personală, cât și la locul de muncă.

Pe fondul dispariției a tot mai multe profesii și al necesității reinventării profesionale post-pandemie, Catedra Internațională Onorifică ”Jean Bart” (CIO-SUERD), proiect fondat de către Fundația EUROLINK-Casa Europei în parteneriat cu Academia Română (2012) oferă o oportunitate de ultimă oră privind formarea și certificarea ca ”Expert UE & Trainer în reziliență personală și în cadrul echipei”, prin intermediul unui curs online, combinat, la cerere, cu sesiuni de consiliere personalizată live.

Cursul se adresează, în principal, către două categorii:

  • psihologi și consilieri în dezvoltare personală, care vor să se formeze personalizat pentru acest gen de activitate de suport, de terapii alternative;

  • tuturor celor care doresc să practice un stil de alimentație și viață sănătoase, care să le sporească reziliența pentru succesul în carieră și viața personală.

Abordarea este interdisciplinară și pronunțat inovativă, Consiliul Științific incluzând experți în psihologie, management, ecologie, nutriție sănătoasă și filosofie morală.

Pentru informații suplimentare privind tematica, evaluarea, înscrierea și certificarea, cei interesați pot consulta siteul http://ciosuerd.houseofeurope.ro/ sau transmite expresia de interes la adresa ciosuerd@houseofeurope.ro .

Pentru conformitate,

CIO-SUERD ”Jean Bart”

c/o EUROLINK-Casa Europei

6 aprilie 2021

mai mult
PersonalitățiPromovate

Vintilă Horia – ”Dumnezeu s-a născut în exil”

Exil

”Mai devreme sau mai târziu, fiecare lucru și fiecare ființă se vor întoarce la locul lor, pentru ca ordinea Divină să nu aibă de suferit”.

Vintilă Horia

 

 

 

 

 

La 4 aprilie 1992 pleca la cele veșnice Vintilă Horia, singurul scriitor de origine română căruia i s-a decernat Premiul Goncourt în 1960 pentru romanul ”Dumnezeu s-a născut în exil”.

 

 

(Marilena Rotaru)

mai mult
CronicăPromovate

Alături de români și ruși la Plevna

Samurai

Samuraiul japonez Seigo Yamazawa

A luptat alături de romani și rusi la Plevna în 1877. Desi trimis de tara sa în calitate de corespondent de război, rusii l-au convins pe generalul-maior nipon sa fie comandant de pluton la asediul Plevnei. Se crede ca este primul samurai ce a călcat pe pământ romanesc, trecând apoi Dunărea, pe la Svistov, în Imperiul Otoman. Sabia sa se afla expusa într-un muzeu bulgăresc.

 

mai mult
CronicăPromovate

M-am născut intr-un oraș mic, cu trei biserici: ortodoxă, catolică și reformată…

oua

 

… și cu populație mixtă – români, unguri, câțiva germani…Știți cât de rar se intamplă ca sărbătorile de Paște să cadă în același timp pentru ortodocși si catolici (sau reformati)? Noi le spunem “Paștele românilor” și “Paștele ungurilor”. De Paștele “ungurilor” mama făcea întotdeauna câteva ouă roșii, chiar dacă vecinele unguroaice ne aduceau oua și prăjituri. Și la fel, de Paștele “românilor”, vecinele unguroaice făceau și ele câteva ouă roșii, chiar daca mama mă trimitea cu farfuriuțele cu ouă și prăjituri. “Cine știe cine are dreptate?…” zicea mama, dar cred că în sufletul ei era doar sentimentul ca importantă nu e ziua, ci ceea ce sărbatorim, și asta împărtășeam cu totii.
Sigur că în platoul cu ouă colorate la noi erau cateva oua albastre si la vecini, cateva ouă verzi, dar asta chiar nu are importanță…
Mi-e dor de copilaria mea, și de colegii și prietenii mei români și unguri, căci am avut și de unii, și de alții.

(Marcela Feraru)

mai mult
ActualitateCronicăPromovate

DORU PETRU MORARIU SAU OCHEANUL DE MARMURĂ, ÎN MIC JURNAL SENTIMENTAL

fila

 

Doru Petru Morariu a fost „un dirijor de cor strălucit, laureat al unor prestigioase concursuri naționale și internaționale, un ctitor al mișcării corale romînești, un compozitor inspirat, un pedagog înnăscut, un patriot adevărat care și-a iubit pînă la sacrificiu obîrșia bănățeană.

A plecat în urmă cu un an să dirijeze îngerii stelari, dar și-a uitat drumul de întoarcere către planeta de pămînt. Stă acum nemișcat pe prispa casei din Cer, cu privirea sa blajină ațintită prin vreun vechi ochean galileian de marmură către casa părintească din Reșița natală.”

O nouă filă din jurnalul meu, pur sentimental, azi în Observator cultural la chioșcuri și librării și, online, aici:
https://www.observatorcultural.ro/articol/ocheanul-de-marmura-doru-petru-morariu/

 

(photo © 2021 Ioan Mihai Cochinescu
“Compoziţie vintage despre o fotografie la minut în Cișmigiu. Iulie 1970”)

mai mult
PromovateRepere

Căpitanul Grigore Ignat – un erou uitat

CptGrigore Ignat

 

Căpitanul Grigore Ignat, din Bârlad, care s-a jertfit la Marasesti, pe Cota 100, murind cu mitraliera în mână, a fost decorat, post-mortem, cu ordinul militar Mihai Viteazul, clasa a III-a.

Căpitanul avea medalia Avântul Ţării şi primise, la 1 iulie 1917, Ordinul Steaua României, cu spade, în grad de Cavaler.

(Gavril Ibănascu)

mai mult
1 2 3 4 5 133
Page 3 of 133