Promovate

O întâlnire de gală între spirite alese

O seară intimă, monșer, în care am fost – câți ne-am nimerit – musafiri poftiți la o întrunire cum rar se mai vede: un omagiu adus culturii, cu dichis, cu ifos și cuviință, unde eleganța de pe vremuri a dat mâna, nu fără o ușoară plecăciune, cu spiritul vioi al zilelor noastre. O seară în care dress code-ul, să ne înțelegem, a fost unul singur și fără apel: lirismul.

Sub cupola timpului – vastă, rotundă și, pe alocuri, cam prăfuită de atâta istorie – am asistat la o scenă de toată frumusețea: Cenaclul „I.L. Caragiale”, un domn respectabil de 77 de ani, cu monoclu bine fixat și mustață în furculiță, a fost primit cu o plăcere cât se poate de simandicoasă de către gazda sa, Biblioteca Județeană „N. Iorga”. Venerabila doamnă, trecută binișor de suta de ani (dar nu-i dai!), cochetă nevoie mare, în botine fine și cu pălăria à l’époque așezată impecabil, și-a deschis larg porțile pentru a marca, fix pe 20 Mărțișor a.c., o cifră rotundă și respectabilă: 105 ani de când slova nu-i mai dă pace.

Cei prezenți – atenți, concentrați și, pe alocuri, ușor bănuitori – au stat la pândă, poate-poate or auzi scârțâitul unei uși secrete… Căci se zice (și nu fără temei) că, din când în când, mai dau târcoale pe aici niște umbre cu pretenții (întemeiate) de personalități:

– Dumitru Munteanu-Râmnic – întâiul director, om serios și de ispravă, care a pus lucrurile în mișcare și a scos la lumină „Gazeta Cărților”, prin februarie 1921, ca să știe lumea cum stă treaba.
– Nicolae Iorga – patronul spiritual, personalitate de prim rang, care n-a stat pe gânduri și a zis: „Să se facă bibliotecă la Ploiești!” — și s-a făcut, ba încă a mai și dat din cărțile dumisale, să nu fie vorbă.
– Constantin Dobrogeanu-Gherea – critic și sociolog, om cu capul pe umeri și idei multe, pe care biblioteca îl ține minte și-l pomenește la vreme potrivită.
– Ioan A. Bassarabescu – ploieștean de-al locului, scriitor fin, cu ochi pentru năravurile lumii, amestecat cum se cuvine în viața culturală a târgului.
– Nicolae Simache – profesor și istoric, figură de bază, fără de care cultura prahoveană ar fi fost, cum să spunem… mult mai săracă.

Și, dacă stai bine să te gândești, nu-i exclus ca, tiptil-tiptil, să fi trecut și spiritul lui Nicolae Boaru, directorul care, între 1996 și 2013, a pus lucrurile la punct și a făcut din toată povestea asta o adevărată citadelă a cărții. Și asemenea lui, mulți alții.

Dar, cum magia are uneori capriciile ei și întârzie să se arate pe deplin, realitatea și-a rostit, elegant, cuvântul: onorabila și onoranta gazdă, doamna director Mihaela Radu, a întâmpinat asistența cu un salut cald și ales, adresând mulțumiri Cenaclului literar „I.L. Caragiale” pentru armonioasa colaborare, precum și distinșilor invitați, Camelia Iuliana Radu și Teo Cabel (membri USR), reuniți sub același semn al bucuriei culturale, prilejuită de lansarea volumului Drum fără sfârșit, semnat de poetul Mircea Teculescu (membru USR), în cadrul Zilelor Bibliotecii „N. Iorga”.

Evenimentul de aseară a fost dedicat poeziei. Dar nu a fost cazul ca eu să vorbesc prea mult despre poezie… a fost suficient să privesc în jur… fiecare în parte, poeți ai propriilor vieți, rescriind lumea prin gesturi simple și adevărate. Căci, dacă stăm să judecăm drept, universul întreg e o poezie – cu rimă sau fără, după împrejurări. Iar viața, să-mi fie cu iertare, rămâne cel mai frumos poem scris vreodată. Iar noi, cei de aseară, adunați acolo cu rost, am fost – poate – o rimă nimerită, pusă la locul ei, în strofa unei după-amiezi care nu se va lăsa uitată cu una, cu două.

Și, ca tabloul să fie complet, până și soarele și-a făcut datoria conștiincios, ca un funcționar model: ieri, 20 martie, la ora 16:45 fix, a trecut regulamentar peste ecuatorul ceresc și a decretat, fără drept de apel, instalarea primăverii. Și nu oricum, ci cu efecte vizibile: în oraș, în inimi – dându-ne, cu voie de la natură, liber să înflorim odată cu ea.

A fost făcut cunoscut mesajul Asociației Culturale 24PH ARTE PLOIEȘTI, de profund respect față de această sărbătoare a spiritului ploieștean.
La acest ceas aniversar, conducerea asociației – poetul Ioan Vintilă Fintiș, regizorul Cătălin Apostol și jurnaliștii Florin Manole și Leonida Corneliu Chifu – a transmis gânduri de aleasă prețuire venerabilei Biblioteci „Nicolae Iorga”, doamnei director Mihaela Radu, precum și evenimentului de lansare de carte, poetului Mircea Teculescu și invitaților Camelia Iuliana Radu și Teo Cabel, poeți și redactori-șefi ai unor veritabile reviste culturale (Caietele Norr și Literadura), precum și tuturor celor prezenți, exprimând deschiderea și interesul pentru colaborări viitoare.

Apoi, ce să vezi, stimabile – a ieșit la rampă însăși POEZIA! Și nu oricum, ci cu ifos și aplomb, de parcă era (și chiar a fost!) stăpâna serii. Câteva cenacliste, doamne respectabile și bine înarmate cu metafore, au servit oaspeților, după datină, „pâine și sare” lirice, frumos dospite și cu tâlc, de să rămână omul pe gânduri: Luminița Bratu (Poeme scurte), Liana Sprânceană (Când), Diana Petroșanu (Calea regală), Maria Bem (versuri închinate Bibliotecii), Sorana Brucăr (Miez și coajă), Emilia Luchian, provocând protagonistul (Popas la borna de aur).

Lăsând la o parte tonul amuzant, caragialesc, menționez că poetul Mircea Teculescu a răspuns invitației de a prelua imaginara ștafetă lirică, povestind despre emoțiile și întâmplările — rareori capricioase, deseori norocoase – ale debutului (Exerciții de tăcere), despre relația cu editurile, publicațiile și redactorii-șefi ai acestora, precum și despre propriile căutări, abordări și reușite și nu în ultimul rând despre cele nouă volume de autor, dar și depre numeroasele publicări în reviste literare de ținută.

A vorbit, de asemenea, despre motivațiile care l-au „împins” către forma atât de prețioasă a haiku-ului, dar și despre planurile din viitorul apropiat. Totodată, a recitat din volumul de versuri aflat în pregătire, Puzzle Game. A evoluat între cei doi invitați, interpunându-se cu naturalețe și echilibru, povestind despre relația cu aceștia, despre tehnica și concursurile de haiku, motivând abilitatea dobândită de cronicar literar (despre volumele de versuri ale Cameliei Iuliana Radu, Ioan Vintilă Fintiș, și proză ale lui Vlad Mușat și Doinei Ofelia Davidescu) și recitând, într-un dialog viu, presărat cu reflecții și accente lirice, care a menținut atenția și interesul publicului pe tot parcursul intervenției sale.

Teo Cabel, redactorul-șef al revistei Literadura, o publicație serioasă, al cărei conținut își onorează pe deplin titlul, a mărturisit că apreciază în mod deosebit atmosfera aparte a formei de cenaclu, despre cât de dificil este să atragi tinerii în astfel de manifestări. A adresat felicitări Bibliotecii, a trecut în revistă conținutul revistei pe care o coordonează, precum și modul în care aceasta funcționează, oferind câteva repere despre activitatea editorială.

De asemenea, a remarcat și a apreciat atât aspectul, cât și conținutul micului volum albastru semnat de Mircea Teculescu, subliniind, totodată, talentul acestuia, sensibilitatea expresiei poetice și abordarea interesantă a formei poetice japoneze. Concluzionând că „esențele tari se țin în sticluțe mici” și că volumul este o capodoperă, a felicitat autorul, exprimându-și bucuria de a citi volumul în format fizic.

Poeta Camelia Iuliana Radu, redactor șef al revistei Caietele Norr, în cronica sa de întâmpinare a volumului Drum fără sfârșit. tanka & solo tan-renga & haiku, apărut la Editura Elstar, Câmpina, 2025, sugestiv intitulată „Un jurnal poetic al privirii”, a evidențiat calitatea deosebită a versurilor, subliniind faptul că autorul sublimează arta haiku-ului fără a imita, în mod mimetic, trăirile japoneze.
În opinia sa, Mircea Teculescu s-a impregnat profund de spiritul acestei forme poetice, scriind cu detașare și autenticitate, fidel propriilor emoții și unei contemplații discrete a lumii. Realitatea imediată se convertește astfel într-o iluminare interioară, prin imagini simple, dar cu o densitate meditativă aparte, care amintesc de tradiția poetică japoneză autentică: un fulg pe bradul din ghiveci, o pitulice pe o pârtie uitată, câteva pene într-o scobitură de salcie.
Poetul nu recurge la metafore elaborate, ci surprinde fulgurația clipei, iar poemele sale compun, în ansamblu, o veritabilă cronică a anotimpurilor, fiecare purtându-și specificul și sensurile sale subtile.
Camelia Iuliana Radu și-a continuat disecția creației teculesciene sub lupa sensibilă a unui cronicar serios și sârguincios, remarcând că decorul natural devine o veritabilă oglindă a stărilor interioare, dar și un pretext pentru reflecția asupra fragilității existenței.
A evidențiat, de asemenea, prezența discretă a umanului, ca element de umanizare a unei tehnici poetice de inspirație japoneză, precum și tensiunea subtilă dintre prezent și memorie — o relație pe care autorul nu o explicitează, ci o sugerează, lăsând cititorului libertatea de a intui și de a măsura singur distanța dintre acestea.
Timpul este redat în fracțiuni de secundă, iar atenția poetului se oprește asupra unor obiecte și detalii pe care, în mod obișnuit, le trecem cu vederea, conferindu-le o neașteptată încărcătură simbolică.
În aceste crochiuri lirice se conturează idei filozofice esențiale – conștiința trecerii timpului, unitatea dintre om și natură, valoarea clipei prezente -, poezia devenind, în acest sens, o reflectare subtilă a memoriei și a identității umane, iar tehnica Zen nu vine din doctrină, ci este construcția meditativă a poetului, evidențiind formele de tăcere poetică ale autorului, necesară și cititorului pentru a primi răspunsul emoțional căutat.
Titlul apare ca o veritabilă biografie interioară a poetului, sintetizând una dintre ideile centrale ale volumului: aceea că viața este un parcurs continuu, fără începuturi clar delimitate și fără un sfârșit propriu-zis.
Poemele se succed asemenea unor pași ai privirii autorului, fiecare text reprezentând o scurtă oprire pe acest drum existențial, un popas de reflecție și de decantare a trăirilor. Împreună, ele alcătuiesc un subtil filtru emoțional prin care realitatea este percepută, interiorizată și transfigurată.

Momentele de final i-au aparținut poetului Mircea Teculescu, care a recitat, la cererea publicului, atât din volumul prezentat, cât și din cel aflat în pregătire, PUZZLE GAME ÎN ORAȘUL DORMITOR.

Din volumul lansat:

efemeride
și-n aceste clipe
nimic altceva –
deja îndepărtată
ziua mea de naștere

soare-răsare –
pe noptieră deschis
un evantai

chioșc părăginit –
polenul mânat de vânt
cată adăpost

cana de ceai –
strânse cu ambele mâini
amintirile

colind de Crăciun –
în pătuțul de altădat
se joacă un copil

Felicitările asistenței și autografele acordate de poet au tras cortina peste o seară minunată de poezie, ale cărei ecouri au continuat, firesc, la un fursec, un pahar de vin și o vorbă bună.

Revenind la patronul nostru spiritual:
Și uite-așa, mon cher, am asistat la o seară în care cultura n-a fost nici solemnă peste măsură, nici plicticoasă, ci exact cum trebuie: cu har, bucurie și cuviință.

Au fost de față, cum se cuvine la o asemenea întrunire de ținută, persoane distinse și cu greutate în ale condeiului și ale spiritului: doamna director a Bibliotecii Județene „N. Iorga”, Mihaela Radu – gazdă primitoare și de toată isprava -, poetul Mircea Teculescu, în plină vervă lirică, poeta Camelia Iuliana Radu, cu ochi critic și vorbă cumpănită, și poetul Teo Cabel, domn serios și bine așezat în ale revistei.

Nu am lipsit nici eu, Doina Ofelia Davidescu, secretar literar al Cenaclului „I.L. Caragiale” Ploiești, atentă la rânduială și la bunul mers al lucrurilor, secondată, cu elan și talent, de inimoasele cenacliste: Luminița Bratu, Liana Sprânceană, Diana Petroșanu, Maria Bem, Sorana Brucăr și Emilia Luchian – fiecare cu partea ei de har și contribuție, cum se cuvine.

Printre domni, s-au remarcat Marian Mărchidanu, Florin Oprea-Sălceanu și Dan Constantin, prezenți cu interes și  dispoziție, cum stă bine oricărui iubitor de cultură.

Iar la capitolul invitați – lume aleasă: Iulia Dragomir, Cecilia Dragomir, Nicolae Pieptănaru și alții asemenea, fiecare cu plăcerea de a fi acolo și cu respectul cuvenit pentru cele petrecute.

Într-un cuvânt, o adunare cum rar se mai nimerește: nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar fix cât trebuie pentru ca seara să rămână, vorba aceea, cu ecou și cu folos.

Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Avem deosebita bucurie de a vă invita să celebrăm împreună, sub semnul miraculos al poeziei, 105 ani de existență ai prestigiosului lăcaș de cultură – Biblioteca Județeană „N. Iorga” Prahova, în cadrul unui eveniment dedicat lansării volumului „Drum fără sfârșit”, semnat de poetul Mircea Teculescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Alături de autor vor fi prezenți invitații:
Camelia Iuliana Radu, poetă și redactor-șef al revistei literare Caietele Norr, și Teo Cabel, poet și redactor-șef al revistei Literadura.

Amfitrioanele evenimentului:
Mihaela Radu, directorul Bibliotecii Județene „N. Iorga” Ploiești, și Doina Ofelia Davidescu, secretar literar al Cenaclului „I.L. Caragiale” Ploiești.

Evenimentul va avea loc în Sala de Lectură „Nichita Stănescu”, vineri, 20 martie, ora 16:30.

Membrii cenaclului își vor întâmpina oaspeții cu tradiționala „pâine și sare” lirică, într-o atmosferă de prietenie culturală, dialog literar și bucurie a cuvântului.

Vă așteptăm cu drag să celebrăm împreună poezia și cartea, într-o frumoasă întâlnire a iubitorilor de literatură.

Invitație, afiș, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

ZIUA MONDIALĂ A POEZIEI – UNESCO WORLD POETRY DAY
Muzeul Național al Literaturii Române | Casa Memorială „Mărțișor” Tudor Arghezi
Sâmbătă, 21 martie 2026, ora 12:00

FLORILEGIU LIRIC ÎN DIALOG CU SOUND EXPERIMENTAL
Catedra Internațională Onorifică „Jean BART”

INVITAȚIE

Cu ocazia Zilei Mondiale a Poeziei – UNESCO World Poetry Day, Casa Memorială „Mărțișor” – Tudor Arghezi găzduiește un eveniment-manifest care aspiră să redefinească raportul dintre cuvânt și sunet: șapte voci distincte ale poeziei contemporane românești – Mina Decu, Domnica Drumea, Radu Nițescu, Cătălin Constantin, Vanda Bienville, Alfred Benzar, Silvia Palască – în dialog live cu producția sonică experimentală a sound designer-ului OBEAH – Andrei Bucureci.

Moderarea evenimentului este asigurată de Prof. Sever Avram, critic literar și de artă, iar curatoriatul aparține scriitoarei Marieta Rădoi, custodele muzeului. Formatul propus oferă publicului o experiență-limită: poezia nu rămâne gravată în pagină, ci se metamorfozează live într-o ambiantă sonică, subtil elaborată de „Sound of Art to Come” – casa de discuri OBEAH, care îmbină elemente de dub, muzică electronică și texturi inspirate din tradiția lui Mark Stewart (The Pop Group), Massive Attack și din spoken word-ul radical european.

Versurile sunt menite să intre în rezonanță directă cu straturile sonore – amplificate, tensionate, fragmentate de producția muzicală în timp real. Casa Memorială „Mărțișor”, spațiu încărcat de memorie lirică provocativă, devine astfel un loc experimental, un teritoriu simbolic în care tradiția întâlnește estetica spoken word-ului, precum și poetica performativă live.

Cei șapte poeți, fiecare cu un ritm propriu și o respirație unică, își asumă temerar riscul de a-și mixa versurile alături de sunete complementare – un exercițiu de vulnerabilitate intrinsecă și de încredere acordată cuvântului rostit ca materie vie, transformabilă, autorezistentă.

PRIN CE ANUME SE IMPUNE CREATIV ACEST EVENIMENT:

• Redefinirea tradiției – autohtonul nu este doar muzeal, ci un organism viu

• Dialog inter-medial – cuvântul + sunetul = noul limbaj performativ

• Contextul UNESCO – poezia percepută ca patrimoniu imaterial viu, nu ca relicvă

• Experiment sonic emergent – „Sound of Art to Come” transplantează tradiția dub-poetry în spațiul contemporan

• Spațiu revalorizat simbolic – căminul lui Tudor Arghezi evoluează de la canon la experiment.

Evenimentul se înscrie în seria de manifestări dedicate Ziua Mondială a Poeziei și marchează un moment inedit în peisajul cultural românesc: întâlnirea dintre literatură și experimentul sonic, dintre pagină și energia analogică, situată între tradiție și viitoarea miză axială.

Reuniune oferită cu amabilul sprijin al dlui Eugen-Alfred Benzar, chef – Corks Cozy Winebar.

Contribuție sugerată: 30 RON
Locuri limitate – confirmarea prezenței este recomandată până cel târziu miercuri, 18 martie (București – zona metrou Stația de metrou Constantin Brâncoveanu).

Muzeul Național al Literaturii Române | Casa Memorială „Mărțișor” Tudor Arghezi
Strada Mărțișor 14, București

Pentru conformitate din partea organizatorilor,
Secretariatul tehnic „CIO-SUERD Jean BART”

Info suplimentare:

tel:0213325900/email : relațiipublice@mnlr.ro

#UNESCOWorldPoetryDay #ZiuaPoeziei #PoezieContemporană #SpokenWord #SoundDesign #OBEAH #SoundOfArtToCome #MuzeulTudorArghezi #LiteraturaRomână #ExperimentSonic #DubPoetry #PerformanțăLivă CuvântȘiSunet

Prima întâlnire de primăvară a cenacliștilor s-a petrecut luni, în calmul unei înserări de martie, în spațiul primitor al Sălii Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu”. Atmosfera a fost animată de frisonul curiozității și al așteptării, stârnit de promisiunea incitantă a lecturii de cenaclu, susținută de protagonistul serii, Sorin Vânătoru, un valoros veteran cenaclist.

Cea mai recentă creație s-a desprins de la reverul începutului de primăvară într-un dialog inspirat între proză și poezie: Adrian N. Ionescu (Nu m-atinge că iubesc), Luminița Bratu (În văzul tău nevăzutul), Amalia Melnic (Mi-am auzit bârfe), Liana Sprânceană (Globul de sticlă), Emilia Luchian (Captivitate albă), Eduard-Gabriel Tănase (Un kilogram)

11 minute de istorie și Lecția de poezie au format un neașteptat tandem la propunerea lectorei prof. Emilia Luchian. O fereastră deschisă spre trecutul Nigeriei, prezentată cu rigoare, concizie și farmec a înlesnit un moment de sensibilitate lirică surprinzător.

Mai întâi, o incursiune în cultura poporului ioruba din Nigeria ne dezvăluie un univers complex de mituri, ritualuri și structuri sociale bine conturate. În centrul tradiției se află figura legendară a lui Oduduwa, considerat întemeietorul civilizației ioruba, trimis pe pământ de un zeu suprem pentru a crea lumea și pentru a întemeia orașul sacru Ile-Ife, văzut drept leagănul acestei culturi. Din acest centru mitic s-ar fi răspândit descendenții săi, care au fondat orașe-stat devenite adevărate cetăți culturale.

Viața spirituală era dominată de cultul – valabil și în prezent – al divinităților (Zeul Metalului, Victoriei și Războiului, Zeul Curcubeu ș.a.) de ritualuri și jertfe menite să mențină echilibrul dintre oameni, natură și lumea spiritelor: în mitologia ioruba, mama zeilor nu putea avea copii și, pentru a afla cum să depășească acest blocaj, se consulta cu oracolul Ifá, care indica ritualuri și jertfe necesare pentru a restabili fertilitatea și echilibrul divin. Societatea era organizată ierarhic, cu regi, nobili și lideri religioși, iar în plan familial poligamia era acceptată. Un loc aparte îl ocupau gemenii, considerați o binecuvântare și protejați de divinitate. Femeile aveau un rol mult mai important decât ar sugera structura patriarhală a familiei. Ele administrau gospodăria și educația copiilor, dominau comerțul din piețele orașelor și puteau deține funcții sociale și religioase semnificative. Civilizația ioruba s-a remarcat și prin meșteșuguri rafinate: la Ile-Ife au fost descoperite ateliere vechi de producere a mărgelelor din sticlă colorată, folosite ca podoabe, însemne de prestigiu și elemente decorative pentru sanctuare și așezări, semn al rafinamentului artistic și al statutului social.

Apoi în Lecția de poezie am făcut cunoștință cu Wole Soyinka, unul dintre cei mai importanți scriitori nigerieni și africani contemporani, provenit dintr-o familie de intelectuali,  multiplu premiat dar și laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1986, primul african distins cu această recunoaștere. Născut în 1934 în Abeokuta, Nigeria, Soyinka a studiat literatura engleză și teatrul și a fost activ încă din tinerețe în mișcarea culturală și literară nigeriană. Pe lângă cariera literară, Soyinka s-a implicat activ în probleme politice, criticând regimurile dictatoriale și nedreptățile sociale din Nigeria, ceea ce l-a făcut să fie arestat și exilat în mai multe rânduri, chiar condamnat la moarte, de la care a scăpat ca prin minune. Opera sa, ca o „mască Gèlèdé”, cuprinde poezie (8 volume mari), piese de teatru (19), romane (2), eseuri (5 volume), memorii (5 volume) și filme (2), adesea inspirate de mitologia și tradițiile africane, dar și de realitățile politice contemporane, sculptând prin cuvânt tensiunile dintre tradiție și modernitate, justiție și tiranie, mit și realitate. Respectând cultura ioruba, SOYINKA crede că „un înțelept vorbește în noduri pentru ca cel ce ascultă să aibă satisfacția de a le desface”. Printre cele mai cunoscute lucrări ale celui care „nu scrie pentru a distra, ci pentru a trezi” (Ulli Beier) și care „a redat demnitatea cuvântului African” (Ben Okri) se numără piesele „Death and the King’s Horseman” (Moartea și cavalerul regelui) și „A Dance of the Forests” (Dansul pădurilor), care combină simbolismul cultural african cu reflecții asupra puterii, justiției și responsabilității civice.
Din exemplificările lirice sugestive ale lectorei (Ploaia de gheață, Recviem, Telefonistul, Zbor de noapte, Abiku, Post mortem, Gânduri la rece) reținem din ultima:

„16 pași pe 10
Atât e lumea acum
Pereții au ureche de piatră,
Iar tavanul e un cer de var
Care nu plânge niciodată.
Ei cred că m-au îngropat de viu,
Că liniștea va roade din mine ca un vierme.,
Dar eu am învățat să vorbesc cu furnicile,
Să număr bătăile inimii pământului.

Nu vă temeți pentru mine:
Cel care scrie pe întuneric,
Cu cerneală scoasă din propria durere
Nu poate fi niciodată cu adevărat singur.
Gândul meu e o pasăre care nu are nevoie de poartă.” (Wole Soyinka)

Liana Sprânceană a construit un scurt intermezzo prin evocarea marelui actor Toma Caragiu, oferindu-ne o înregistrare a unui fragment emoționant, Părinteasca dimandare, recitat de către acesta în limba aromână.

Lectura de Cenaclu – Prezența prețiosului veteran al cenaclului și cunoscut al lumii literare prahovene și naționale, scriitorul Sorin Vânătoru (apreciat de critici însemnați printre care Alex Ștefănescu), este întotdeauna o frumoasă provocare și chemare la gândire, înțelegere și citire. În prima parte a timpului rezervat exclusiv pentru el, a lecturat din creația sa literară: Auschwitz, Când voi fi cadavru, Filozofia porcului, Stalin, Un bun Dumnerzeu, A crede în Dumnezeu, Acum e momentul!

Florin Manole i-a mărturisit autorului că se numără printre poeții săi preferați și l-a felicitat pentru modul în care conceptul este prezent în creația sa literară, apreciind că acest aspect îi conferă valoare și îl distinge de poeții conceptuali. A adăugat că, deși poetul se declară „necredincios”, scrie ca un credincios: „când scrii despre Dumnezeu, scrii despre poezie.” Discuția a continuat pe ton calm și apropiat cu adaosul condimentat al lui Leonida Corneliu Chifu (Dumnezeu ia chipuri multiple, comunismul fiind o religie etc). În interveția sa, Florin Sălceanu a apreciat că autorul este „un furios, nihilist, revoltat împotriva spiritualității” și l-a îndemnat la „schimbarea orizontului revoltelor”, care îl apropie de Sartre, Heidegger ș.a.

Dacă asistența a aplaudat încântată lectura, eu am avut mai târziu, acasă – la lumina singuratică a unei veioze, privilegiul relecturării și alegerii unui text pentru publicare.  

„Nu știu dacă există zece milioane de îngeri și nouă milioane de diavoli, știu numai că Dumnezeu se câștigă prin muncă!
Pe Dumnezeu îl meriți numai dacă îl construiești pe cont propriu, dacă nu te lenevești într-o credință dulceagă pentru a scăpa de frică!
Nu vreau să cred în Dumnezeu, ca să mă odihnesc în credința mea!
Dumnezeu este Calea, Adevărul și Viața numai după ce ai înfruntat frica absolută!
Dumnezeu nu se poate mișca dacă stai smirnă în el!
Mă smulg din strânsoarea amorțelii colective și mă eliberez într-o singurătate absolută, orfan de supranaturalul unui creștinism de uz intern: nu a existat nicio revelație!
Dar faptul că merg pe stradă și primesc pietre și bastoane în spate, după ce am spus asta, mă îmbrâncește să cred că Revelația a existat ca Elucubrație absolut necesară în evoluția conștiinței, că totalitatea existenței este un delir sistematizat, un nonsens cu sens, care imprimă lumii un ritm mereu scos din fire și face din adevăr o Revelație de mâna a doua, o chestiune mediocră, o terfeleală.
Orice fel de limbaj aș folosi, de Revelație nu pot să scap și nici ea de mine.
Numai așa pot să intru și să ies din ea cât vreau, să-mi pun cenușă în cap și să strig acestei Judecăți de Apoi:
nu vreau să fiu un credincios care crede pentru că crede, nici un credincios sfâșiat de credință, care îi adaugă lui Dumnezeu complexele îndoielilor sale, în vreme ce credința rămâne doar un instrument de a scăpa de ele, o sfântă agitație psihomotorie!
Acum răstignit între huiduielile mulțimii și un cosmos demențial, cred pentru că m-am călit în necredință,
la apogeul necrediței mele, mă simt liber și voios în Dumnezeu!” (Sorin Vânătoru) 

Așa l-am regăsit pe autor cu viziunea sa existențialist-creștină asupra credinței, apropiată de gândirea lui Petre Țuțea. În concepția lui Sorin Vânătoru, Dumnezeu nu este acceptat pasiv, ci se câștigă prin efort personal și confruntarea cu frica și îndoiala. El critică credința superficială, practicată din comoditate sau conformism, și afirmă că adevărata credință apare doar după o criză spirituală profundă, când omul trece prin necredință și singurătate, devenind o experiență autentică și liberă, născută din lupta interioară cu absurdul existenței (idee apropiată de existențialism și de reflecțiile lui Søren Kierkegaard despre credința trăită ca experiență personală).

Sorin Vânătoru a rezervat partea a doua a expunerii sale unei conferințe, ajustând titlul inițial la „Neurobiologia credinței și a actului de creație artistică”, considerând că acesta reflectă mult mai fidel conținutul pregătit pentru prezentare.

Pornind de la ideea unificării spiritului cu materia, lectorul susține că elementele spirituale trebuie recunoscute în plan material și invers. Astfel, concepte precum vocea divină sau supranaturalul, deși nu erau formulate explicit la început, își au originea în preistoria umanității. În acest sens, antropologul britanic Edward Burnett Tylor, în lucrarea Primitive Culture, afirmă că prima formă de religiozitate este animismul, credința că fiecare ființă sau fenomen natural posedă un spirit sau un suflet, idee care subliniază diferența dintre spirit și suflet și rădăcinile ancestrale ale concepțiilor despre supranatural.

Dezvoltarea acestor concepte a fost posibilă și datorită evoluției umane: între Homo heidelbergensis și Homo sapiens, în urmă cu aproximativ 600.000 de ani, a avut loc trecerea treptată de la comunicarea prin semne și sunete la limbajul articulat, ceea ce a permis formularea și transmiterea simbolică a experiențelor spirituale.

La aceste perspective se adaugă teoriile cercetătorului Julian Jaynes, care a studiat în mod original textele sacre, formulate în lucrarea The Origin of Consciousness in the Breakdown of the Bicameral Mind. Jaynes susține că, în stadiile timpurii ale evoluției conștiinței, oamenii interpretau anumite procese mentale ca „voci divine”, percepute ca provenind din exterior și atribuite zeilor. Această interpretare explică apariția timpurie a ideii de revelație și a experiențelor religioase. Ceea ce noi numim „voce interioară” și „conștiință” ar fi evoluat din experiențele timpurii de tip bicameral, iar figura lui Avraam poate fi văzută ca un exemplu timpuriu de om care începe să audă această voce internă ca propriul său gând, nu ca pe un zeu extern. Saul din Tars pe drumul Damascului reprezintă ultimul episod de bicameralitate.

Lectorul și-a continuat expunerea teoriilor privind dezvoltarea religiei, prezentând argumente considerate esențiale. Cum se formează credința? Nu există un „centru” specific în creier dedicat lui Dumnezeu; fenomenul religios este mai degrabă rezultatul mecanismelor neurochimice, în special al eliberării dopaminei, care generează senzația de credință – fie în divinitate, fie în prieteni sau alte entități. Psihicul uman investește energie libidinală (conform lui Freud) în diverse obiecte simbolice (religie, relicvă, obiect personal etc.), într-un proces similar efectului placebo: credința și experiența subiectivă sunt produse de modul în care creierul interpretează aceste investiții afective și recompensa dopaminergică asociată. Lectorul a prezentat și traseul anatomic complicat al dopaminei, argumentând că vindecările spontane se explică mai degrabă prin mecanismele creierului decât prin credință.

Apoi a abordat tema surselor creativității umane, atribuind-o haosului. Expunând mecanisme neuronale complexe, a adus ca argumente studiile de estetică informațională ale lui Max Bense și Abraham Moles și a completat cu cercetările lui Noam Chomsky — subliniind că, fără filtru cultural, haosul și estetica informațională ar rămâne doar zgomot, lipsit de semnificație socială.

Constrâns de timpul care s-a scurs pe nesimțite, lectorul a încheiat, considerând că temele abordate în expunere erau suficiente pentru o singură seară. Comentariile celor prezenți au izbucnit concomitent, transformând finalul în momentul de savoare a unei cupe de șampanie.

Au participat: Sorin Vânătoru, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Amalia Melnic, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Eduard-Gabriel Tănase, Adrian N. Ionescu, Florin Oprea-Sălceanu, Dan Constantin, Mihail Ivănescu.

Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina-Ofelia Davidescu

Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

CENACLUL „I.L. CARAGIALE” DIN PLOIEȘTI

În montajul foto: imagini de arhivă de la întâlniri literare optzeciste ale cenaclului „I.L. Caragiale” din Ploiești, Câmpina, Slănic, Mizil, Pucioasa, Târgoviște, Văleni, Urlați și multe alte localități.

Anul acesta se vor împlini 77 de ani de existență a cenaclului și 30 de ani de la înființarea Societății pentru Literatură Ploiești, al cărei președinte onorific sunt bucuros să fiu încă de la înființare.

Acum 10 ani a avut loc, la Filarmonica „Paul Constantinescu” – Ploiești, o emoționantă întâlnire, după 20 de ani de întrerupere a activității Societății pentru Literatură Ploiești (SPLP) și la 67 de ani de existență a istoricului cenaclu „I.L. Caragiale” din Ploiești (condus, pe rând, de scriitorii George Moroșanu, Anton Tănăsescu, Florin Dochia, Romea Cantemir, Ioan Mihai Cochinescu, Ioan Vintilă Fintiș).

Au susținut atunci microrecitaluri soliști instrumentiști și vocali ai Filarmonicii ploieștene; a avut loc un recital de poezie și un dialog cald între poeții prezenți, iar apoi proiecția filmului artistic „Umilință”, în prezența regizorului Cătălin Apostol.

Mulțumiri speciale pentru contribuția deosebită la realizarea evenimentului se cuvin din plin următorilor: Vlad Mateescu, directorul Filarmonicii ploieștene, actorul Ilie Galea, regizorul de film Cătălin Apostol, Florin Dochia, Ioan Vintilă Fintiș, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Ioan Vieru, Ioan Mihai Cochinescu și Florin Andreescu.

Alți membri importanți ai cenaclului au fost: Marian Marin, Lucian Vasilescu, Cătălin Tzetze, Arthur Teodorescu, Florin Toma, Florin Sicoie, Bogdan-Lucian Stoicescu, Christian Crăciun, Cris Mariana, Lucia Gruescu, Sorina Ianculescu.

În perioada anilor ’80 au mai activat și scriitori de notorietate, remarcabili, precum: Romea Cantemir, Martin Culcea, Gheorghe Iova, Daniel Bănulescu, Radu Aldulescu, Ion Stratan, Florin Iaru, Puiu Damian Spiridon, regizorul Mihai Vasile și Emilia Vasile, Anton Tănăsescu, George Moroșanu, Costin Lupu, Sever Avram, Ion Vergu Dumitrescu, Bibi Vasilache, Ștefan Plăiașu, Doru Bogdan, Nelu Stan, Mihail Ispirescu, Persida Ispirescu, Constantin Hârlav, Nic. Dumitrescu, Reli Ionescu, Ioan Cordoș, Călin Angelescu, Florin Oprea-Sălceanu, Dan Mocănescu, Nicolae Stan, Ioan-Dan Nicolescu, Vladimir Deteșanu, Nicolae Ion Dragu, Maria Georgescu, Lili Enoiu, Marian Popescu și mulți alții.

Ioan Mihai Cochinescu

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

La început de martie, când lumina se întoarce blând peste oraș, vă invităm să ne reîntâlnim sub semnul unei noi primăveri, pentru a explora, cu prospețime, teritoriile spiritului.

Vă așteptăm la o nouă ședință a Cenaclului nostru luni, 9 martie 2026, ora 17:00, în Sala Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești.

Protagonistul întâlnirii, scriitorul Sorin Vânătoru, ne propune o incursiune fascinantă cu tema:
„Arhitecturi interioare. De la literatură la neurologie, religie, estetică.”

Programul se va desfășura respectând rubricile tradiționale, cu invitație la comentarii, discuții, intervenții critice și reflecții spontane.

• Cea mai recentă creație
  
• Lecția de poezie – lector: Emilia Luchian
• 11 minute de istorie – lector permanent: prof. Emilia Luchian
• Lectura de Cenaclu – Sorin Vânătoru

Invitație, afiș, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Acum vreo două dimineți Radioul național o invită pe o anume doamnă Andreea Paul, conferențiar la ASE, fondatoarea unui ONG, INACO, nume vehiculat pentru funcția de ministru al învățământului. Năucitoare viteza de mitralieră cu care doamna a vehiculat toate mantrele „reformei” blestemate care a distrus școala românească. Predictibilitate, reziliență, performanță, alfabetizare informatică, mobilitate, scăderea analfabetismului funcțional, gândire critică etc. etc. (apropo: mă șochează cum acești apostoli fanatici ai „gândirii critice” nu supun interogației critice niciunul dintre conceptele pe care le vehiculează), fără să spună niciun cuvânt despre CUM se pot face toate astea și fiecare în parte. Doar „indicații” generale. Lozinci. De exemplu să te întrebi simplu: de ce, după ce de vreo trei decenii tot luptăm cu analfabetismul funcțional, el crește de fapt în ritm galopant? Fără să spună cum va combate epidemia de plagiate doctorale și cum îi va sancționa pe îndrumătorii care le tolerează sau chiar „coordonează”. Mult mai apropiată de realitate și punând degetul pe una din numeroasele răni, analiza lui Vasile Ernu despre cauzele economice ale discriminărilor flagrante din școala românească, pur și simplu inaccesibilă pentru prea mulți elevi.

profesor dr. CRISTIAN CRĂCIUN

O seară densă, concentrată în sens și frumusețe, în deschiderea căreia am evocat pe scurt personalitatea sculptorului Constantin Brâncuși, „părintele sculpturii moderne”, la 150 de ani de la naștere. Am amintit, de asemenea, prezența artistului Alfred Dumitriu, apropiat și prieten al Asociației Culturale 24 PH ARTE, atât în cadrul expoziției omagiale organizate de Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu” — Esența memoriei: Constantin Brâncuși – documente, imagini, mărturii —, cât și la Ploiești, la Muzeul de Sculptură Monumentală Contemporană în Aer Liber GHEORGHE COMAN și la vechiul sediu al societății IPIP (strada Diligenței).

Luminița Bratu a citit poemul dedicat marelui artist, Piatra iubirii („Ai glas care cântă / pentru cine ascultă / două chipuri deodată / cu ochii de piatră”), iar Emilia Luchian a oferit un scurt text evocator, Modigliani despre Brâncuși.

CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a readus în prim-plan stilul inconfundabil al prozei lui Adi Serafim, prin textul În dimineața asta nu-mi vine să cred, o confesiune densă, traversată de memorie și introspecție („Oriunde m-ar duce, vin după mine o mulțime de amintiri, izbucnesc ca niște filme cinematografice din cornul abundenței mele, cu toate personajele lor, cu locuri și emoții surprinzătoare”). Lectura, susținută de bunul său prieten Adrian N. Ionescu, a potențat vibrația afectivă a textului și i-a pus în valoare dimensiunea evocatoare.

Seara a continuat sub semnul lirismului, prin intervențiile poetelor: Luminița Bratu (Magie cubică), Emilia Luchian (Vremelnicie, Două stări), Sorana Brucăr (Încolțirea în colțuri, Lăsați-mă să curg), Cati Rodica Enache (Rugăciune de seară), Liana Sprânceană (Foamea din noi, Să vină martie!) și Maria Bem (De Dragobete). Versurile au alternat între reflecție și emoție directă, între fragilitate și forță interioară, conturând o atmosferă caldă, confesivă și profund autentică.

LECȚIA DE POEZIE l-a adus în atenția celor prezenți, prin intermediul lectorei Cati Rodica Enache, pe Nichita Danilov, într-un demers care a fost nu doar o prezentare a unui autor preferat, ci și a unuia recent distins cu Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia (2024).

După o trecere în revistă a biografiei, a profesiei și a parcursului său literar, a urmat o incursiune într-un univers liric complex, în care sensibilitatea, meditația și forța imaginii se împletesc armonios, oferind cititorilor o experiență intelectuală și emoțională deopotrivă. Lectora l-a definit drept „un poet dureros de melancolic” și a amintit câțiva dintre criticii care s-au aplecat asupra creației sale: de la Nicolae Manolescu, care a ezitat în aprecieri premature privind „latura vizionară și mistică” a optzecismului, la Eugen Simion, care a atras atenția asupra originalității și rigurozității volumelor de debut. De asemenea, Bogdan Crețu l-a remarcat ca pe o voce bine conturată, subliniind raportarea eului la certitudinea de dincolo și la destinul final al omului, numindu-l „un optzecist atipic, un poet care visează că visează”, iar Șerban Axinte a evidențiat filonul tradițional al poeziei sale.
În încheiere, lectora ne-a propus spre lectură câteva dintre poemele preferate: Invocație, Numele casei tale, Melancolie, Poemul lacrimilor și Tristețe blândă.

Tristețe blândă 

L-am întrebat pe Domnul: cum îți simțeai
picioarele când ai călcat pe valuri?
Nu am simțit nimic, căci picioarele mele
erau chiar valurile, mi-a răspuns cu tristețe Domnul.
Dar când te-ai înălțat în văzduh,
cum ți-ai simțit umerii și trupul?
Nu am simțit nimic, căci umerii și trupul meu erau
văzduhul,
mi-a răspuns cu blândețe Domnul.
Dar ce ai simțit când ai înviat din morți?
Nu am simțit nimic, căci trupul meu e sufletul
ce nu cunoaște moarte, mi-a răspuns blând Domnul. (Nichita Danilov)

CRONICA UNEI PIESE DE TEATRU a luat locul – temporar abandonat – al rubricii Cinemartor. Diana Petroșanu ne-a prezentat, inspirată de vizionarea reprezentației Bukowski By Night, la Teatrul Nației din Ploiești, un spectacol contemporan inedit. Piesa este o adaptare realizată de Radu Aldulescu după opera lui Charles Bukowski, montată cu sprijinul UNITER.

În viziunea lectorei, spectacolul s-a remarcat prin interacțiunea directă cu publicul, spectatorii fiind integrați spontan în firul acțiunii — momente care au amintit de experiența oferită de Andrei Șerban în Trilogia antică. Decorurile minimaliste și mijloacele variate de expresie — de la jocul clasic la proiecții video și accente de music-hall — au contribuit la construirea unei atmosfere intense și simbolice.
Povestea îl are în centru pe scriitorul Art Legend, prins între două tipologii feminine care reflectă, de fapt, cele două fațete ale sale: una întunecată, instinctuală și autodistructivă, cealaltă fragilă, orientată spre echilibru și regenerare. Relațiile sale, marcate de impulsuri sado-masochiste și de inadaptare existențială, devin atât un eșec personal, cât și sursă pentru creația artistică.

Diana Petroșanu a apreciat ca puncte mai slabe: faptul că mesajul privind condiția artistului inadaptat ar fi putut fi aprofundat, iar timpii morți necesari schimbării decorului au creat o ușoară senzație de artificialitate și discontinuitate. Per ansamblu, însă, spectacolul a fost interesant, provocator și diferit ca formulă scenică.

11 MINUTE DE ISTORIE a continuat, prin cercetarea atentă și vocea caldă a lectorului permanent, prof. Emilia Luchian, aventura în lumea fascinantă a spațiului Caucazului antic. Expunerea a adus în prim-plan populațiile tătare, cu referire specială la Nogai, surprinzând aspecte legate de organizarea lor socială, de obiceiuri, de codul onoarei și de dinamica vieții nomade.

Un accent deosebit a fost pus pe rolul femeii în comunitățile tătare/Nogai – nu doar în plan familial, ci și simbolic și identitar. Femeia apare ca păstrătoare a tradiției, a limbii și a credinței, dar și ca figură emblematică în imaginarul colectiv. În acest context a fost evocată balada lui Kîz Jîbek și Tolegen (Ptolegen), o poveste de iubire devenită reper identitar pentru spațiul turcic al stepelor, unde loialitatea, curajul și destinul tragic se împletesc într-o narațiune cu profunde accente morale.

De asemenea, au fost amintite legenda lui Erlik, figură mitologică asociată lumii subpământene și forțelor întunericului, precum și legenda calului vorbitor, motiv recurent în folclorul stepelor, care subliniază legătura sacră dintre om și animalul său. Calul, simbol al libertății, al puterii și al mobilității nomade, ocupă un loc central în mentalul colectiv al acestor popoare, devenind adesea intermediar între lumi, confident al eroului sau chiar salvator.

Prezentarea a evidențiat faptul că aceste tradiții s-au transmis preponderent pe cale orală, prin balade, legende și epopei cântate, existând relativ puține izvoare scrise. Tocmai această oralitate conferă culturii lor o dimensiune vie, fluidă, dar și fragilă, dependentă de memoria colectivă. Legenda și istoria s-au împletit astfel într-o narațiune coerentă, oferind celor prezenți nu doar informație, ci și o perspectivă culturală amplă asupra unui spațiu de interferență între Orient și Occident.

LECTURA DE CENACLU l-a avut ca protagonist pe Florin Manole, care a propus asistenței  eseul „Spirit și Duh în credința ortodoxă”, o reflecție densă și bine articulată asupra antropologiei creștine răsăritene.

Pornind de la distincția dintre spirit (înțeles ca totalitatea funcțiilor psihice – rațiune, voință, conștiință, afectivitate) și duh (partea cea mai fină și profundă a sufletului, capabilă de comuniune directă cu Dumnezeu), autorul a construit un demers teologic coerent, cu aplicații existențiale clare. Eseul a pus în lumină diferența dintre „omul psihic” și „omul duhovnicesc”, subliniind faptul că doar prin trezirea duhului și prin lucrarea iubirii spiritul devine viu, creator și orientat spre mântuire.

Intervenția sa a îmbinat referințele patristice și biblice cu exemple culturale și literare, oferind o perspectivă accesibilă, dar profundă, asupra unei teme adesea tratate abstract. Accentul a căzut pe ideea trezirii sufletului, pe necesitatea neliniștii mântuitoare și pe rolul iubirii ca principiu unificator al tuturor facultăților omului.

Florin Manole – mărturisind dintru început referirile la Sfântul Apostol Pavel și IPS Bartolomeu Anania, pornește de la Canonul cel Mare al Sfântul Andrei Criteanul, care cheamă la pocăință și „schimbarea minții”, dezvoltând tema trezirii sufletului prin celebra invocație: „Suflete al meu, suflete al meu, scoală-te, pentru ce dormi?”. Accentul cade pe expresia „vei să te tulburi”, unde particula arhaică „vei” exprimă necesitatea, caracterul imperativ al trezirii în fața unui sfârșit posibil și imprevizibil.

Autorul clarifică faptul că adresarea nu vine dinspre trup către suflet, ci din partea duhului către suflet. În antropologia dihotomică, reluată de Apostolul Pavel, omul este trup și suflet, iar în interiorul sufletului se distinge duhul – partea cea mai fină, capabilă de comuniune directă cu Duhul Sfânt. Pavel diferențiază între „omul psihic” (dominat de labilitatea emoțiilor) și „omul duhovnicesc” (călăuzit de duh). Psihicul este schimbător, instabil – „sentimentele se schimbă asemenea norilor de pe cer”, cum spune Bartolomeu Anania –, de aceea creștinul este chemat să trăiască sub conducerea duhului, nu a simplei afectivități.

Îndemnul la trezire este universal, adresat oricărui om, deoarece sfârșitul este necunoscut și poate veni oricând. Este un avertisment la veghere, asemenea parabolei celor zece fecioare. În special în Postul Mare, duhul îl trezește pe suflet din amorțire și nesimțire, amintindu-i responsabilitatea permanentă a pregătirii.

Eseul problematizează aparenta contradicție dintre îndemnul la „tulburare” și idealul isihiei (liniștii) propriu spiritualității răsăritene. Tulburările exterioare – necazurile, vorbirea de rău, ispitele – trebuie lepădate pentru a dobândi pacea lăuntrică. Însă există o „neliniște a liniștii”: adevărata isihie înseamnă conștiința permanentă a propriei nevrednicii. Exemplul dat este al părintelui Paisie Olaru, care, deși ajuns la seninătate, păstra neliniștea responsabilității față de sufletele încredințate lui. Niciun sfânt nu are certitudinea propriei sfințenii; conștiința păcătoșeniei este temelia adevăratei păci.

Taina Spovedaniei devine astfel expresia concretă a acestei neliniști mântuitoare: o cercetare de sine sub călăuzirea duhului. Sunt evidențiate două ispite majore: descurajarea (neîncrederea în iertarea lui Hristos) și autoînșelarea (refuzul asumării vinei). Modelul contrastiv este pilda fariseului, liniștit în autosuficiența sa, și a vameșului, tulburat și smerit – doar acesta din urmă fiind îndreptat.

Dacă duhul nu insuflă viață spiritului, sufletul rămâne „adormit”, un suflet mort. Rațiunea, voința și sentimentele au nevoie de „duhul de viață” pentru a deveni vii și creatoare. Omul psihic devine om duhovnicesc abia când spiritul este luminat și înviat de duh. Atunci el devine „observabil” pentru Dumnezeu și capabil să primească harul.

Problema trezirii este legată și de raportul dintre cunoaștere și iubire. Părinții spun: „cunoașterea îngâmfă, iubirea zidește”. Cunoașterea, care aparține spiritului, poate devia în mândrie dacă nu respectă treptele firești: acumulare – înțelegere – luminare. Fără iubire, aceste trepte se confundă și se degradează; cunoașterea devine haotică și orgolioasă. La fel, artistul sau omul de știință, dacă nu lasă iubirea să-i anime spiritul, rămâne într-o creativitate sterilă. Devine un „spirit mort”, incapabil de adevărată creație.

În acest sens este evocată maxima lui Konstantin Stanislavski: „Nu iubi arta pe care o poți face, ci iubește arta din tine” – adică iubește viața insuflată de Dumnezeu. Doar răspunzând chemării duhului și păstrând iubirea originară, spiritul poate deveni viu și creator.

În final, eseul afirmă că toate componentele spiritului sunt, într-un fel, forme decăzute ale iubirii. Înainte de cădere, trupul, sufletul și duhul erau în armonie, asemenea comuniunii din Sfânta Treime. Chemarea la „neliniște” este tocmai dorul de refacere a acestei unități. Poetul Rainer Maria Rilke sugerează această tensiune: omul „delimitează prea tare”, separând ceea ce ar trebui unit. Când însă spiritul răspunde neliniștii sfinte – conștiință iubitoare, voință iubitoare, rațiune iubitoare –, el redevine formă a iubirii și, astfel, viu.

În concluzie, „tulburarea” la care îndeamnă duhul nu contrazice isihia, ci o adâncește: adevărata liniște creștină este vegherea neîntreruptă, conștiința smerită și trează a omului aflat înaintea lui Dumnezeu, conștient de fragilitatea sa, animat de iubire și permanent deschis comuniunii cu Hristos.

După expunerea eseului, Florin Manole a fost răsplătit cu aplauze pentru alegerea inspirată și pentru profunzimea cu care a tratat tema. Lectura a fost receptată cu interes și atenție, generând un dialog viu în rândul participanților, care au apreciat atât rigoarea teologică, cât și dimensiunea meditativă a textului.

Au urmat întrebări și dezbateri aprinse, provocate de Adrian N. Ionescu, Luminița Bratu, Cati Rodica Enache, Gabriela Petri, Florin Sălceanu, Sorna Brucăr ș.a. – semn că reflecțiile propuse au provocat interes, interogații autentice și dorința de aprofundare. Dialogul s-a concentrat mai ales asupra raportului dintre duh și spirit, asupra sensului „neliniștii” mântuitoare și asupra modului concret în care trezirea sufletului poate fi trăită în viața de zi cu zi, dincolo de cadrul teoretic al expunerii.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Luminița Bratu, Sorana Brucăr, Gabriela Petri, Ramona Müller, Diana Petroșanu, Liana Sprânceană, Maria Bem, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, Eduard-Gabriel Tănase, Adrian N. Ionescu, Dan Simionescu, Florin Sălceanu, Dan Constantin.

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Fotografii: Emilia Luchian, Diana Petroșanu, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

“Cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii? De ce suntem rupţi din coasta Moldovei şi trăim pe celălalt mal al Nistrului? Fraţii noştri! Nu ne lăsaţi, nu ne lepădaţi şi nu ne uitaţi! Şi dacă ne veţi uita, noi malul Nistrului îl vom săpa şi vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!”

Toma Jalbă,

reprezentant al românilor transnistreni la Congresul ostaşilor moldoveni din octombrie 1917.

Foto: Grup de refugiați din Transnistria, adăpostiți în căminele din Chișinău.

Un genocid antiromânesc prea puţin cunoscut a avut loc încă înaintea ocupării Basarabiei în 1940, asupra dimensiunii crimelor avem parte doar de informaţii fragmentare şi incomplete.

Românii transnistreni erau arestaţi, schingiuiţi, executaţi, sau deportaţi în lagărele Siberiei pentru vina de a fi români.

La început zeci, apoi sute dintre aceştia îşi lăsau tot ce aveau şi încercau să treacă apa Nistrului în România, înfruntând curenţii şi gloanţele grănicerilor sovietici.

Câţi au murit în Nistru sau sub gloanţe nu vom putea ştii niciodată, dar putem veni cu date şi exemple cutremurătoare despre masacrele de la Nistru.

Ziariştii occidentali spuneau în 1932 că ceea ce se petrece la graniţa sovieto-română este cu desăvârşire necunoscut lumii.

În fiecare noapte, la această graniţă se aud împuşcături, zilnic se găsesc morţi şi răniţi, dintre cei care nu au reuşit să treacă.

La început, refugiaţii erau în mare parte intelectualii români urmăriţi şi pentru activitatea lor proromânească dar câţiva ani mai târziu, după epurarea intelectualilor, teroarea s-a mutat asupra populaţiei rămasă fără îndrumători şi care se opunea colhozurilor.

De atunci, şi mai ales de la declanşarea foametei din Ucraina, exodul a luat amploare. Părintele îşi lăsa familia în voia soartei, ascunzându-se prin păduri până prindea momentul prielnic să treacă Nistrul în România.

Autorităţile sovietice, pentru a stăvili această fugă generalizată, detaşează în Republica Moldovenească Sovietică agenţi GPU şi trupe speciale menite să zăvorească frontiera.

Detaşamentele de grăniceri sunt întărite în aşa fel încât nimic să nu mai poată trece. Totuşi, românii, dar nu numai ei, ci şi ruşi sau ucraineni, încearcă şi uneori reuşesc imposibilul, mai ales în nopţile geroase de iarnă, când puteau păcăli mai uşor vigilenţa grănicerilor şi traversarea se putea face pe gheaţă.

Dar victimele erau nenumărate, grănicerii sovietici folosind mitralierele pentru a-i opri.

Continuarea articolului: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/28/unul-dintre-cele-mai-cumplite-masacre-carora-le-au-cazut-victime-romanii-s-a-produs-la-23-februarie-1932-pe-nistru-2/

24 februarie: DRAGOBETELE, sărbătoarea dragostei la români.

Dragobetele reprezintă o sărbătoare celebrată de români pe 24 februarie.

ORIGINI
ETIMOLOGIE
Etimologia cuvântului „Dragobete” a fost dezbătută de numeroși etnologi și filologi, propunându-se variate explicații pentru originea sa.

Nicolae Constantinescu, etnolog al Universității din București, a afirmat că nu există atestări documentare ale acestei sărbători decât în secolul al XIX-lea, „ceea ce nu înseamnă mare lucru pe scara timpului”. Profesorul presupune că, etimologic, cuvântul provine din derivarea cuvântului „drag-dragul”(cu temă slavă), adăugând că „nu putem ști sigur, pentru că în domeniul etimologiei ești tot timpul pe nisipuri mișcătoare”.

Lingvistul Lazăr Șăineanu a propus analogia cu „dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulțime”. Etnograful Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie al Moldovei a prezentat etimologia acestei sărbători populare, considerând că majoritatea denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare religioasă celebrată pe 24 februarie care în slavă se numește Glavo-Obretenia. Românii au adaptat-o, astfel apărând sub diverse nume („Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”) în perioada Evului mediu, până când s-a impus în unele zone (sudul și sud-estul României) ca Dragobete. Această explicație este dată și de „Micul dicționar academic”, care atestă folosirea cuvântului din anul 1774. „E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag și prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană; în acest caz, «zeul» s-a născut pornind de la un nume”, a afirmat Rodica Zafiu de la România literară. N.A. Constantinescu, în „Dicționar onomastic românesc”, 1963, tratează cuvântul „Dragobete” la articolul despre „drag” (cu temă slavă) și ca substantiv comun, însemnând „gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe fiecare elitră”, cunoscută și sub numele de „târtăriță” sau „repede” (Cicindela campestris).

În „Dicționarul etimologic al limbii române”, Al. Ciorănescu propune ca etimon, cu rezerve, cuvântul sârb „drugobrat” ce se traduce prin „cumnat”.

Alte teorii expuse de etnograful Marcel Lutic consideră proveniența numelui de la cuvintele din slava veche „dragu” și „biti”, care s-ar traduce prin „a fi drag” sau de la cuvintele dacice „trago” – țap și „pede” – picioare, acestea transformându-se, în timp, în drago, respectiv bete: „În paranteză fie spus, credem ca dacii au avut o divinitate celebrată în această perioadă a anului, divinitate al cărei nume nu ni s-a păstrat, după cum multe alte nume ale divinităților dacice nu ne mai sunt cunoscute”.

REPREZENTĂRI
Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicționar” (1997), asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în același sat, dar variabilă de la zonă la zonă (…), patron al dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile românești”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”. Autorul oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică”. Dicționarul menționează (în plan secund) că Dragobete este și o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu același nume”. Romulus Vulcănescu în „Mitologia română” (din 1985) îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos și bun”. Simeon Florea Marian, în „Sărbătorile la români” (1898-1901, reeditare din 1994), a scris că „în mai multe comune din Muntenia” și mai ales în Oltenia, sărbătoarea creștină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 23 februarie) „se numește Dragobete”. El a afirmat că după credința poporului, aceasta este ziua în care toate păsările și animalele se împerechează. „Dragobetele în aceste părți este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieții și fetele au deci credință nestrămutată că în această zi trebuie ca și ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiți în tot timpul anului”. Este menționată o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”. Autorul l-a descris ca fiind „o ființă, parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi”. A fost prezentat în aceeași lucrare și ca zeul dragostei și al bunei dispoziții, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul și aducătorul iubirii în casă și în suflet”. Dragobetele mai poate fi întâlnit și sub denumirea de „Dragomir”, cunoscut ca un cioban care o însoțește pe Baba Dochia în călătoriile prin munți, dar reprezintă de asemenea și o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii și se pregătea de primăvară. O alta reprezentare a acestuia este cea a unei plante, numite Năvalnic, în folclor fiind răspândită ideea ca Maica Domnului l-a transformat în aceasta pe Dragobete deoarece el a încercat din nesăbuință să-i încurce cărările.

Ovidiu Focșa, etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, a precizat că „despre Dragobete se crede că este un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate și de renașterea naturii.(…) Această sărbătoare marca revigorarea naturii și nu numai, ci și a omului care, cu această ocazie, se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetației, a vieții în creștere, o dată cu trecerea la anotimpul de primăvară durata zilei creștea, în contrapondere cu noaptea care descrește, ca dovadă și zilele sunt mai însorite. Se pare că, în această perioadă, păsările, vegetația dar și oamenii se puneau în acord cu natura, era o nuntă a naturii, însemnând renașterea acesteia, retrezirea la viață, ceea ce este și semnificația centrală a sărbătorii”. Marcel Lutic a afirmat că în trecut, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieții și fetele mari, ba chiar și pentru bărbații și femeile tinere”. Dragobetele mai are și alte nume: „Cap de primăvară”, „Cap de vară”, „Sânt Ion de primăvară”, „logodnicul pasărilor”, „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”.

TRADIȚII
Dragobetele tradițional se sărbătorește pe 24 februarie. Marcel Lutic a observat ca acestea se află „în preajma zilelor Babei Dochia și a echinocțiului de primăvară. Mai ales în sudul României, există o perioadă întreagă, la îngemănarea lunilor februarie cu martie sau, cel mai adesea, în martie care sta sub semnul Dragobetelui”. În majoritatea locurilor, data celebrării este 24 februarie, iar Nicolae Constantinescu a declarat că a descoperit un document în care Bogdan Petriceicu Hasdeu confirma 1 martie ca ziua în care se sarbatorea Dragobetele. Îmbrăcați de sărbătoare, fetele și flăcăii se întâlneau în fața bisericii și plecau să caute prin păduri și lunci, flori de primăvară. Dacă se găseau și fragi infloriți, aceștia erau adunați în buchete și se puneau ulterior în lăutoarea fetelor, timp în care se rosteau cuvintele: „Floride fraga/Din luna lui Faur/La toată lumea sa fiu dragă / Urâciunile să le desparți”. Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau și vorbeau fetele și băieții. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior și o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia Dragobetele sărută fetele!. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ți afișa dragostea în fața comunității.

„Unii tineri, în Ziua de Dragobete, își crestau brațul în formă de cruce, după care își suprapuneau tăieturile, devenind astfel frați, și, respectiv, surori de cruce. Se luau de frați și de surori și fără ritualul de crestare a brațelor, doar prin îmbrățișări, sărutări frățești și jurământ de ajutor reciproc. Cei ce se înfrățeau sau se luau surori de cruce făceau un ospăț pentru prieteni”, a afirmat Simion Florea Marian. Folcloristul român Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credințele și unele tradiții legate de ele.” scria: „Dragobete e flăcău iubieț și umblă prin păduri după fetele și femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde și le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureți …”. De aici și provine răspândita expresie adresată fetelor mari și nevestelor tinere, care îndrăzneau să lucreze în ac. Nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obișnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimele rămășițe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumusețare și pentru diferite descântece de dragoste. Există o serie de obiceiuri în zona rurala legate de această sărbătoare. Bărbații nu trebuie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine în tot anul. Tinerii consideră că în această zi trebuie să glumească și să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiți tot anul. Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de nici un reprezentat al sexului opus. În această zi, nu se coase și nu se lucrează la câmp și se face curățenie generală în casă, pentru ca tot ce urmează să fie cu spor. În unele sate se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară.

CONTROVERSE
După 1990, românii au importat din Vestul Europei Valentine’s Day, sărbătorită pe 14 februarie și considerată Ziua Îndrăgostiților. Au existat însă și contestări ale acestei datini, unele persoane acordând o importanță mai mare păstrării tradițiilor autohtone și, implicit, sărbătorirea zilei de Dragobete la 24 februarie în locul acesteia. Unele publicații sau companii au început să conducă campanii pro-Dragobete, sub sloganul „De Dragobete iubește românește!”. În România, celebrarea Sfântului Valentin a luat amploare datorită comercializării diferitelor produse având această tematică.

La 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, „părintele sculpturii moderne”, Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu” găzduiește expoziția documentară „Esența memoriei: Constantin Brâncuși – documente, imagini, mărturii”. Evenimentul a debutat joi, 19 februarie, și este deschis publicului până pe 30 martie 2026, propunând o incursiune fascinantă în arhiva personală și artistică a titanului de la Hobița și oferind mărturii ale unei moșteniri care a schimbat definitiv cursul artei mondiale.

Un punct important al manifestării de la Târgu Jiu îl reprezintă participarea reputatului sculptor Alfred Dumitriu, a cărui prezență nu este întâmplătoare, ci constituie un omagiu viu adus moștenirii brâncușiene de către un artist care a înțeles și a dus mai departe rigoarea formei și spiritul pietrei.

Expoziția „Esența memoriei” este o privire spre trecut, dar și un dialog cu prezentul, prin expunerea lucrărilor lui Alfred Dumitriu. Este o confirmare a faptului că „esența” căutată de Brâncuși rămâne o sursă de interogație și creație pentru sculptura monumentală de astăzi.

„Istovesc la «Pasărea Măiastră» din 1909 încoace și mi se pare, iată, că nu am desăvârșit-o încă. Eu aș dori să reprezint imponderabilul într-o formă concretă.” Constantin Brâncuși

„Tetrahedrons – iubesc această formă cu echilibru dinamic, în devenire continuă, la care lucrez de peste 45 de ani și simt că sunt abia la început. Toți pașii de până acum i-am făcut de parcă am fost călăuzit și îmi este foarte greu să vorbesc despre ceva care poate trece printr-o schimbare continuă, rămânând unitar, recognoscibil, intuibil, într-o diversitate fără limite.
O consider un suport al spațiului transcendenței, care face legătura între lumea materială, cu cele trei regnuri – mineral, vegetal, animal – și lumea spirituală, asemenea îngerilor. Dar, dacă în mod tradițional îngerii fac această legătură între pământ și cer, între sus și jos, această formă creează concomitent punți în toate direcțiile spațiului, mijlocind trecerea de la înălțare la o mișcare totală, absolută și de necuprins.” Alfred Dumitriu

Pentru publicul ploieștean, numele lui Alfred Dumitriu are o rezonanță specială. Artistul este o prezență marcantă în patrimoniul Muzeul de Sculptură Monumentală Contemporană „Gheorghe Coman” Ploiești, unde figurează cu trei lucrări reprezentative – frumos integrate în spațiul ploieștean, ce constituie un dialog deschis între lecția echilibrului brâncușian și viziunea contemporană a sculpturii românești.

Doina Ofelia Davidescu

Instituit oficial ca Anul „Constantin Brâncuși”, 2026 reprezintă un moment de referință pentru patrimoniul național și universal.
Brâncuși nu a plecat niciodată cu adevărat din Hobița. Și-a purtat satul în raniță, ascuns în tăietura dălții și în asprimea palmelor. Legătura cu locurile natale i-a fost călăuză morală și estetică. Format în tinda bisericii, unde a fost paracliser, și crescut printre grinzi de lemn sculptat, a dus în avangarda pariziană spiritul arhaic românesc, esențializat și transfigurat.

De la atelierul său din Paris la ansamblul monumental de la Târgu Jiu — cu celebra Coloana fără sfârșit, simbol al aspirației către absolut — opera sa a redefinit sculptura modernă și a influențat decisiv arta secolului XX. Simplitatea formelor, căutarea esenței și dialogul dintre materie și spirit au devenit repere universale, Brâncuși transformând tradiția în modernitate și materia în lumină.

Chapeau, Brâncuși!

Doina Ofelia Davidescu

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului Literar „I. L. Caragiale” Ploiești,

Următoarea ședință a Cenaclului Literar „I. L. Caragiale” Ploiești va avea loc luni, 23 februarie 2026, ora 17.00, la Filarmonica „Paul Constantinescu”, în spațiul intim al Sălii Studio.

Programul include rubricile obișnuite:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE

》LECȚIA DE POEZIE – lector: Cati Rodica Enache

》11 MINUTE DE ISTORIE – lector permanent: prof. Emilia Luchian

》LECTURA DE CENACLU îl va avea ca protagonist pe Florin Manole, care ne va propune eseul intitulat „Spirit și Duh în credința ortodoxă”, o incursiune în semnificațiile teologice și culturale ale celor doi termeni în tradiția ortodoxă.

Vă așteptăm cu drag să luați parte la o nouă întâlnire dedicată creației, dialogului cultural și prieteniei literare.

Invitație, afiș și editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești.
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș.

Atunci când l-am citit pe Radu Aldulescu, m-am bucurat că există, pentru că proza lui respiră realismul dur, tematica marginalității și o perspectivă profund umană asupra degradării sociale din perioada postcomunistă – asupra căreia este bine să reflectăm, din multe motive pe care evit să le enumăr aici.
De puțină vreme ne bucurăm că ne este coleg, în calitate de membru de onoare al Cenaclului „I.L. Caragiale” Ploiești.

Faptul că a adaptat textul piesei Bukowski by Night, după Charles Bukowski, mi s-a părut o idee excelentă, întrucât cei doi se aseamănă în multe privințe: par să respire la fel, prin același realism dur, necosmetizat, orientat spre zonele periferice ale societății. Așa că am mers la teatru.

Conceperea și organizarea spațiului vizual al spectacolului au fost moderne, cu un decor simplu, minimalist. Lumina – sau, uneori, absența ei –, intercalările muzicale, interacțiunea ocazională cu publicul, costumele și obiectele de recuzită au susținut consistent sensul artistic al montării. Accentul a fost pus pe evidențierea jocului actorilor, dominați de personajele delirante în pielea cărora au trebuit să intre, adaptându-se perfect textului minimalist, cu frază scurtă, limbaj direct, brutal, uneori cinic și ironic.

Karl Baker – excepțional – a fost, în același timp, Charles Bukowski, Radu Aldulescu și el însuși. Expresivitatea scenică a actrițelor Delia Lazăr și Gabriela Porumbacu a relevat cu finețe psihologia personajelor.

Astfel, regizoarea Alina Hiristea și scenograful Șerban Savu au realizat un tandem inspirat, oferind un spectacol coerent, intens și viu.

Și da, spectacolul mi-a plăcut — și a fost pe placul publicului, rezonând cu energia actorilor și cu forța mesajului scenic. Aplauzele prelungite au confirmat calitatea și impactul său emoțional.

Doina Ofelia Davidescu

În ciuda unui pui de ger ce colinda nestingherit orașul, cel mai recent rendez-vous al cenacliștilor a avut loc la Wokul Magic, în spațiul intim al unui separeu discret, într-o atmosferă colocvială, lipsită de presiunea timpului.

CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE

Rubrica a îngăduit poemelor, pe care nu se uscase încă bine cerneala inspirației, să iasă către lume din atelierele de creație ale autorilor: Adrian Frone (Kalkin, Rămânerea: „Eram demult plecat pe drumul lung, spre înalt, / Un pelerin umil spre locul sfânt, / Cu nimeni nu împărțeam nimic”; În lumină), Luminița Bratu (Decalog în concert: „să nu furi! / a strigat atunci secunda cu numărul 8 / și toate notele au picurat din clapele pianului / lacrimi și sudoare de trup re-născut”), Liana Sprânceană (Ceasul: „Ceas rotund, nebun, pătrat / Ce-am avut și ce-am păstrat?”), Emilia Luchian (Copiii spiralei: „Copilul de piatră stătea neclintit. / În piept adăpostea ale lor spirale, / privea cum se-ntâlneau, fără sfârșit, / marea, lumina și muntele din cale.”; Rugă de piatră și orgoliu, Jăratec și ninsoare, Sigiliul de argint), Amalia Melnic (Operație pe cord deschis: „Mi-ai resetat mecanismele pulmonare și cardiace / când mi-ai zis prima și ultima oară / că mă iubești; / ai rotit ceasornicul și inima / mi s-a oprit pentru un secol”).
Amalia Melnic a primit felicitări pentru recentul Premiu special pentru proza scurtă, obținut cu textul „Tăcerea unei vieți”, în cadrul concursului Universuri Fascinante, organizat de R.R.A.

LECȚIA DE POEZIE – a prilejuit, prin grija lectorului Doina Ofelia Davidescu, o întâlnire cu fascinantul univers al poeziei sud-americane, reflectat în opera lui Mario Benedetti.

Mario Benedetti (1920–2009) a fost unul dintre cei mai importanți scriitori uruguayeni ai „Generației de la ’45”, autor de poezie, proză, teatru și eseu. Format ca jurnalist și profesor, a trăit exilul după lovitura militară din 1973 (Argentina, Cuba, Spania), experiență care i-a marcat decisiv opera; revine în Uruguay în 1985.

Literatura lui transformă cotidianul în spațiu moral: oameni obișnuiți, iubiri fragile, pauze scurte de fericire, exil și memorie. Politicul este filtrat prin viața intimă, fără emfază sau propagandă. Scrisul său, clar și conversațional, refuză eroismul și virtuozitatea sterilă, mizând pe sinceritate, vulnerabilitate și „demnitatea gesturilor mici”.
Adesea etichetat drept „simplu” sau „sentimental”, Benedetti își asumă această simplitate ca valoare estetică și etică. A promovat o poezie „comunicantă”, coborâtă din abstract în viața reală. Foarte citit încă din anii ’60, rămâne actual prin umanitatea și accesibilitatea sa.
Deși nu a primit Premiul Nobel, a fost distins cu importante premii internaționale (Reina Sofía, José Martí, Pablo Neruda, Konex de Platino), iar influența sa este comparabilă cu cea a marilor clasici latino-americani.
Într-un peisaj literar obsedat de originalitate și șoc, Benedetti rămâne un scriitor al aproape-lui: al cuvintelor pe care le-ai putea spune și tu, dar pe care nu le-ai spus încă. De aceea e citit, recitit și iubit. Nu pentru că ar epata, ci pentru că însoțește. Iar uneori, literatura exact asta ar trebui să facă.

Apărarea bucuriei
pentru trini

Să aperi bucuria ca pe o tranșee
să o aperi de scandal și de rutină
de mizerie și de mizerabili
de absențele trecătoare
sau definitive
să aperi bucuria ca și când ar fi un principiu
să o aperi de șocuri și de coșmaruri
de neutralități și de neutroni
de dulcile infamii
și diagnosticurile grave
să aperi bucuria ca pe un drapel
să o aperi de fulgere și de melancolie
de naivi și de derbedei
de retorică și de stopuri cardiace
de endemii și de academii
să aperi bucuria ca pe un destin
să o aperi de foc și de pompieri
de suiciduri și de omucideri
de vacanțe și de extenuare
de obligația de a fi bucuros
să aperi bucuria ca pe o certitudine
să o aperi de rugină și de murdărie
de faimoasa patină a timpului
de umezeală și de oportunism
de proxeneții râsului
să aperi bucuria ca pe un drept
să o aperi de dumnezeu și de iarnă
de majuscule și de moarte
de nume de familie și de regretele întâmplării
și inclusiv de bucuria însăși

11 MINUTE DE ISTORIE

Lectorul permanent, prof. Emilia Luchian, ne-a adus în atenție civilizațiile din Caucaz, cu referire la osetini și, în special, la poziția femeii în cadrul popoarelor caucaziene din antichitate.

Osetienii sunt urmașii alanilor, un popor iranian din Caucazul de Nord. În antichitatea lor, femeile aveau o poziție duală: una scăzută în cadrul familiei patriarhale, dar un statut ridicat în societate, protejat de lege. Ele erau respectate public, considerate inviolabile și beneficiau de autoritate morală în familie și comunitate.
Principala sursă mitologică este epopeea Nartă (Nart Sagas), comparabilă cu Iliada sau Mahabharata, unde femeia apare ca factor de echilibru și inteligență, nu ca figură secundară. Personajul central este Satana (Shatana) – înțeleaptă, strategă și arbitru moral, adesea superioară eroilor masculini, simbol al rațiunii și al memoriei colective. Legendele păstrează, alături de întruchiparea femeii vindecătoare și înțelepte, și imaginea femeilor-războinic, cu ecouri ale mitului amazoanelor, precum și libertatea femeii de a-și alege destinul (de pildă, legenda iubirii dintre Dzeserassae – zeiță, spirit al apelor – și Soslan, erou legendar, în variante diferite și uimitoare).
Violența împotriva femeii era strict interzisă, iar insulta adusă acesteia afecta întreaga comunitate.

În ansamblu, mitologia și tradiția osetină reflectă o civilizație veche în care puterea feminină – morală, intelectuală și simbolică – era esențială pentru coeziunea socială și supraviețuire.

LECTURA DE CENACLU

Cati Rodica Enache, ca protagonistă a serii, a ocupat momentul central al întâlnirii, lecturând fragmentul „Scarpeții” din romanul aflat în lucru. De la escarpins-urile cu pretenții franțuzești la scarpeții modești de pânză ai unei localități de provincie se desfășoară o lume întreagă, populată de personaje inedite și istorii cu parfum de altădată, într-un timp în care luxul cobora rar, iar nevoia făcea parte din firescul vieții cotidiene.

Povestea se derulează în anii cincizeci ai secolului trecut, într-un orășel de provincie (Slănic), atingând și zonele apropiate, iar lupa imaginară a scriitoarei este fixată asupra personajelor și a psihologiei acestora, dezvăluind avatarurile unei căsătorii „din interes” a tinerei și frumoasei Cornelia cu Tică, un negustor de scarpeți – încălțăminte modestă, specifică mediului mai degrabă rural –, cam trecut de prima tinerețe, dar harnic, ambițios și promițător în perspectiva asigurării unui trai cât de cât confortabil tinerei familii.
Cornelia crescuse în sânul unei familii numeroase, cu opt fiice și un fiu mort în condiții tragice după război. Acolo, fetele, așteptându-și rândul la măritat, au fost nevoite să participe, rând pe rând, alături de mamă, la meșteșugul anevoios al confecționării pânzelor, carpetelor și covoarelor la războiul de țesut.
Nepotrivirile dintre așteptările fiecăruia și realitate duc la un deznodământ tragic, din care singura salvată este Cornelia, care reușește să meargă mai departe cu sprijinul apropiat al surorilor. Autoarea nu omite să atragă atenția asupra rolului comunității în derularea și amplificarea conflictului.

Textul are claritate narativă și o bună ancorare într-un realism de epocă, atent la detaliile materiale ca indici sociali și morali. Metafora încălțămintei funcționează eficient ca simbol al aspirației, al decalajului social și al compromisului, iar decorul provincial este valorificat nu ca simplu fundal, ci ca actor colectiv, cu presiuni și judecăți tacite.
Interesul prozei nu stă în spectaculosul acțiunii, ci în psihologia personajelor, mai ales în felul în care destinul Corneliei se construiește la intersecția dintre constrângere economică, așteptări familiale și normă comunitară. Meșteșugul țesutului devine o metaforă discretă a feminității tradiționale și a muncii invizibile care susține această lume.
Fragmentul dă dovadă de o proză matură, cu o sensibilitate bine dozată și fără excese melodramatice, mizând pe forța sugestiei și pe tensiunea dintre speranță și realitate.
Cei prezenți i-au transmis autoarei multă inspirație și spor la scris în elaborarea romanului.

Seara literară a suscitat interes, abundând în discuții și comentarii pe tot parcursul ei. Aprecierile lecturilor prezentate și ale protagonistei au fost entuziaste și sincere.

Au participat: Cati Rodica Enache, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Amalia Melnic, Diana Petroșanu, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Adrian Frone, Dan Simionescu, Dan Constantin.

Invitație, afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Fotografii: Emilia Luchian, Diana Petroșanu, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș