close

Promovate

CronicăPromovate

Vasile Alescandri, două sute de ani de la naștere.

Alecsandri

 

Unul din marii noștri creatori, un scriitor și un om care trebuie cunoscut și iubit, așa cum și el a iubit România și pe noi, lăsându-ne moștenirea geniului său creator.

Aici, în fotografie, alături de bunul său prieten Ion Ghica, a cărui corespondență cu Vasile Alecsandri a devenit una din capodoperele literaturii române.

(Mihai Gheorghiu)

mai mult
PromovateSocial

Aventuri de neuitat, amintiri de neprețuit cu CFR Călători

cfr

 

Aventuri de neuitat, amintiri de neprețuit cu CFR Călători! Există un tren direct Tulcea – București, la ora 12:55, gen săgeată! Caracteristica lui: o infecție, cu o toaletă insalubra, fără aer condiționat în unicul vagon care circulă înțesat de lume! Până la urmă, ceva normal pentru România, chiar dacă ne pretindem a fi în pandemie și condițiile ar fi normal să fie măcar un pic decente! Ok, hai la drum! Până la Medgidia avem mers de personal, oprește la toate bodegile! După Medgidia ar fi rost de un mers mai civilizat! In circa două ore am ajunge in Nord! Doar că la intrarea în Medgidia se întâmplă ceva! Un popas în câmp! Stăm aiurea vreo 10 minute, suportând și efectul de seră creat prin ermetizarea vagonului! Vine nașul și anunță: Tot trenul coboară la Medgidia și urcă în următorul care vine de la Constanța! In această splendidă săgeată sunt oameni care au legături, din Ciulnita, spre Cluj ori Satu Mare! Mai contează? Motivul acestei debarcari intempestive: s-ar fi rupt firele de cale ferată pe la Fetești! Coborâm și în câteva minute apare un personal, plecat din Constanța și ajuns la Medgidia cu frumoasa întârziere de 45 de minute! Urcăm, dar suntem atenționat că la Fetești ar trebui să coborâm iar! Aici avem, măcar, aer conditionat! Acum am ajuns la Cernavoda Pod! Trenul este personal! De la Fetești nu se stie ce vom face! Sperăm, noi bucureștenii, să ni se pună la dispoziție un autocar ceva! Altfel, nu se știe când revin in patrie! 🙂 Cei care au alte legături, Dumnezeu cu mila! Până una alta, și personalul asta s-a dat bătut înainte de termen! Tot trenul a coborât în halta Dunărea! Lumea e nervoasă!

(Text/foto Florin Gongu)

mai mult
PromovateRomânia Mare

Serbarea de la Putna 150

Eminescu

 

Smerit și discret, cu o putere de muncă pe măsura râvnei pentru binele poporului pe care îl iubea mai mult decât pe sine însuși, Mihai Eminescu și-a pus toată priceperea și puterea în organizarea Serbării de la Putna.

„Christ a învins cu litera de aur a adevărului și a iubirii; Ștefan, cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune, deci, o urnă de argint pe mormântul lui Ștefan, pe mormântul creștinului pios, a românului mare.” (Mihai Eminescu)

https://bit.ly/3xNw0Mo
#serbareputna150

mai mult
CronicăPromovate

AZI POMENIREA MS FERDINAND INTREGITORUL (+) 20 IULIE 1927

Ferdinand

 

Astăzi se împlinesc 94 de ani de la moartea Regelui Ferdinand, un Mare roman – Întregitorul Romaniei Mari.
Miercuri, 20 iulie 1927, la Castelul Pelișor de pe Domeniul Regal Sinaia, regele se stingea după o lungă suferință. Ziarul Universul, fondat de Luigi Cazzavillan în anul 1884, a consacrat zeci de pagini funeraliilor marelui rege.
După ceremoniile funerare ale Regelui Carol I, în septembrie 1914, și ale Reginei Elisabeta, în februarie 1916, funeraliile Regelui Ferdinand au fost al treilea eveniment național în care românii și-au condus suveranul pe ultimul drum, în istoria noastră modernă.
A fost unul dintre cele mai intense momente de comuniune între Națiune și Coroană, în care oamenii și-au manifestat discret, dar profund, admirația, respectul, recunoștința și afecțiunea față de regele întregitor de Țară.
Sub acest Rege romanii au reusit sa invinga Germania la Marasesti, Marasti, Oituz.
Vesnica pomenire, Majestate!

Doanme ajuta!

(Cătălin Rusu)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române aniversează împlinirea vârstei de 70 de ani

PatriarhDaniel

 

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel îşi sărbătoreşte ziua numelui de botez şi ziua de naştere în zilele de 20, respectiv, 22 iulie 2021. Biroul de presă transmite printr-un comunicat cum se desfăşoară evenimentele aniversare.


Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române aniversează împlinirea vârstei de 70 de ani

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, va oficia Sfânta Liturghie marţi, 20 iulie 2021, în ziua de cinstire a Sfântului și slăvitului Proroc Ilie, în Paraclisul cu acelaşi hram din Reşedinţa Patriarhală, deoarece Preafericirea Sa a primit la Sfântul Botez numele Ilie (Dan-Ilie).

Miercuri, 21 iulie 2021, în Palatul Patriarhiei, va avea loc slujba de Te Deum şi şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

În ziua de joi, 22 iulie 2021, la Altarul de vară al Catedralei Patriarhale va fi săvârșită o slujbă de Te Deum ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate asupra Bisericii Ortodoxe Române, a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi asupra ierarhilor, clericilor, monahilor şi credincioşilor mireni.

La finalul acestei slujbe se va citi Actul Aniversar al Sfântului Sinod, la împlinirea vârstei de 70 de ani ai Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.

După aceste momente liturgice se va desfășura, în sala Aula Magna din Palatul Patriarhei, un Moment aniversar, în timpul căruia vor fi prezentate mesajele din partea autorităţilor de stat, precum și din partea altor instituţii publice. În încheiere vor fi prezentate un volum şi un film aniversar.

Mesajele de felicitare cu ocazia aniversării zilei de naștere a Patriarhului României pot fi înmânate direct la Cabinetul Patriarhal sau trimise la adresa de e-mail cabinet.patriarhal@patriarhia.ro, ori la numărul de fax 021.406.71.62.

(Biroul de Presă al Patriarhiei Române – Basilica.ro)

mai mult
Dialog de ideiPromovate

Dialog de idei: Nicolae Manolescu – Klaus Iohannis

RoEdu

 

În sfârşit!… Un intelectual adevărat, profesionist, competent, dar, iată, curajos!…

În sfârşit, Cineva, nu chiar oricine, pune punctul pe I în legătură cu REFORMA ŞCOLII ROMÂNEŞTI!…

Cinste Domnului NICOLAE MANOLESCU!…

EXCELSIOR!…

(Bogdan-Costin Georgescu)


Angajamente

România Educată

„România Educată” este proiectul național inițiat de Președintele României menit să susțină reașezarea societății pe valori, dezvoltarea unei culturi a succesului bazate pe performanță, muncă, talent, onestitate și integritate. Demersul a fost proiectat către viitor, întreaga abordare încercând să răspundă provocărilor următoarelor decenii.

„România Educată” este cea mai amplă și de durată consultare publică desfășurată până acum în domeniul politicilor publice din educație. Acest demers exprimă dorința Președintelui României ca fiecare român să aibă ocazia de a contribui la proiect, consultarea pornind de la așteptările întregii societăți, nu doar ale experților.

Proiectul „România Educată” a început în 2016 și a fost structurat în următoarele trei etape:

  • Prima etapă (2016-2017) a presupus o serie de activități, precum opt consultări cu privire la viziunea și obiectivele de țară pentru educație (dezbateri regionale), dezvoltarea și diseminarea unui chestionar online, 35 de evenimente de consultare organizate de terți.
  • A doua etapă (2017-2018) a pornit de la elementele de viziune identificate în etapa anterioară, pentru a continua consultarea cu privire la strategia pentru educație la orizontul anului 2030.

În acest sens, Administrația Prezidențială a constituit șapte grupuri de lucru cu rolul de a dezvolta concluziile primei etape într-un pachet de strategii detaliate pe următoarele teme prioritare: cariera didactică; echitatea sistemului educațional; profesionalizarea managementului educațional; un învățământ profesional și tehnic de calitate; autonomie, calitate și internaționalizare în învățământul superior; educație timpurie accesibilă tuturor; evaluarea elevilor și studenților.

Materialele realizate de către grupurile de lucru și concluziile evenimentelor din prima etapă au fost agregate într-un document unitar.

  • A treia etapă (2018-2021) a presupus lansarea în dezbatere publică a documentelor rezultate în demersurile anterioare. Au fost organizate mai multe dezbateri, evenimente, studii sau proiecte sub egida „România Educată”. Totodată, în această perioadă, Administrația Prezidențială a coordonat un proiect finanțat prin Programul Uniunii Europene de Sprijin pentru Reformele Structurale (SRSS) în cadrul căruia au fost elaborate, în cooperare cu Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, (OCDE) patru documente de politici publice (policy briefs) pe următoarele teme: (1) carieră didactică, (2) management educațional, (3) echitate, (4) educație timpurie. Fiecare document completează propunerile „România Educată” cu exemple de bună practică din mediul internațional și propuneri de acțiuni care să contribuie la atingerea obiectivelor setate pentru 2030.

Rezultatele lansate în dezbatere publică stau la baza Programului de Guvernare 2020-2024. De asemenea, operaționalizarea lor a fost inclusă ca angajament în Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2020-2024. Toate rezultatele, etapele și activitățile sunt descrise în detaliu pe site-ul proiectului: www.romaniaeducata.eu.

În prezent, Administrația Prezidențială, prin Departamentul Educație și Cercetare, lucrează la finalizarea rezultatelor „România Educată”, în colaborare cu Ministerul Educației. De asemenea, este prioritizată corelarea obiectivelor „România Educată” cu discuțiile privind următorul ciclu financiar al Uniunii Europene.

Raportul Proiectul „România Educată” poate fi consultat aici.

(presidency.ro)

mai mult
PromovateRomânia Mare

Le Petit Journal

harta2

 

Pagina de copertă a ziarului francez „Le Petit Jurnal”, din 28 martie 1920, în care este reprezentată harta României Mari și chipurile celor doi suverani: Regele Ferdinand Întregitorul ( rămas în istorie și sub celălalt supranume de Ferdinand cel Loial) și Regina Maria. Cea care a fost cunoscută în epocă, de întreaga lume drept: „Regina Infirmieră”, dar și „Regina-Războinic”. În colțul din dreapta, jos, este blazonul Casei Regale. Mai precizez că „Le Petit Jurnal” era cel mai popular și mai influent ziar francez, dar și din Europa; publicație care avea 2 milioane de cititori și abonați în acel an. Acest ziar a fost unul dintre principalele instrumente de promovare ale propagandei românești în Franța și în Europa.

(Dorel Flinderss Condurachi)

mai mult
IstoriePromovate

„Neagu Djuvara şi-a depăşit competenţele şi a improvizat“

coperta

Interviu cu Matei CAZACU

Nu atît de cunoscut ca Neagu Djuvara, şi nu atît de prizat de publicul larg din pricina distanţei care separă România de Franţa, Matei Cazacu este unul dintre marii noştri istorici. Trăieşte la Paris de 40 de ani, după ce a absolvit, în 1969, Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Este doctor în istorie şi civilizaţia bizantină şi postbizantină al Universităţii Paris I Sorbonne Panthéon, conferenţiar la Sorbona şi cercetător la Institut National des Langues et Civilizations Orientales INALCO, Paris. Matei Cazacu a fost, înainte de 1989, un apărător al Mişcării Goma, al lui Vasile Paraschiv, în general, al drepturilor omului încălcate de regimul Ceauşescu şi al susţinerii satelor româneşti, ameninţate de distrugere, prin asociaţia Villages roumains. Matei Cazacu a avut, înainte şi după 1989, emisiuni la BBC şi Europa Liberă, un serial apreciat fiind difuzat, la începutul anilor ’90, de BBC, redacţia în limba română, despre făurirea României moderne.

De curînd, împreună cu Dan Ioan Mureşan, un alt istoric român stabilit în Franţa, Matei Cazacu a publicat la Editura Cartier din Chişinău volumul Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti. Este o carte polemică, minuţios alcătuită, o replică fără ocolişuri şi plină de sevă conceptuală împotriva a două cărţi publicate de Neagu Djuvara: Thocomerius-Negru Vodă. Un voievod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti (Editura Humanitas, 2007) şi Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă (Editura Humanitas, 2011). Pentru Matei Cazacu, lucrarea din 2007 a lui Neagu Djuvara este „scrisă în pripă, plină de idei preconcepute, bazată pe o documentaţie săracă şi care nu face apel la izvoare şi la studiile de specialitate“. Cartea scrisă de Matei Cazacu şi Dan Ioan Mureşan a fost lansată şi la Bucureşti. Vineri, 27 septembrie, l-am invitat pe Matei Cazacu în redacţia revistei Observator cultural, pentru a discuta despre istoria şi originile lui Basarab. Facem precizarea că vom publica orice replică pe care domnul Neagu Djuvara va dori să o facă după acest interviu. 

 

Domnule Matei Cazacu, cînd aţi aflat de teoria lui Neagu Djuvara cu privire la Basarab „cumanul“?

Imediat după 2007, după ce a apărut cartea lui Neagu Djuvara. Ca răspuns, am organizat, împreună cu cîţiva colegi de la Institutul „Nicolae Iorga“ din Bucureşti şi de la alte institute de cercetare din ţară, o dimineaţă de comunicări pe această temă, fiecare aducîndu-şi contribuţia la o critică a acestei lucrări.

L-aţi invitat şi pe Neagu Djuvara?

Da, l-am invitat din timp, dar nu ne-a onorat cu prezenţa. Comunicările au fost publicate în Revista istorică. După aceea, domnul Djuvara a publicat un alt volumaş, eminescian intitulat Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă. Ar trebui să spună duşman şi nu neprieten, doar duşman e un cuvînt de origine cumană. În această carte, Neagu Djuvara răspunde de sus tuturor celor care l-au criticat. În ceea ce mă priveşte, domnul Djuvara spune că deşi i-am atacat teza într-un mod frontal, nu găseşte nici un fel de argumente, în textul meu, care să-l facă să-şi schimbe părerea. Cînd am citit această concluzie, care mă privea, m-am înfuriat şi am zis: dacă e aşa, atunci am să iau cartea lui frază cu frază, pentru a arăta care sînt părerile mele şi care cred că este adevărul. Dan Ioan Mureşan, conferenţiar la Universitatea din Rouen, pe care îl cunosc de vreo zece ani, se ocupase şi el de aceste probleme şi mi-a propus să scriem o carte împreună. Eu i-am făcut o contrapropunere, să facem două texte, unul de deconstrucţie, al meu, şi un altul, de construcţie, al lui.

Nu poţi să atribui o origine unui om după numele pe care îl poartă

Ce v-a deranjat cel mai mult în teza lui Neagu Djuvara?

Sînt mai multe lucruri. Ceea ce m-a deranjat – şi o spun răspicat – este modul în care a tratat şi a desconsiderat istoriografia românească mai veche, începînd cu Hasdeu, Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu şi mulţi alţii, chiar dintre cei vii, pe care este evident că nu i-a citit, nu i-a înţeles. I-am avut profesori pe Aurelian Sacerdoţeanu, pe Constantin C. Giurescu, l-am cunoscut pe Petre P. Panaitescu, am cunoscut-o pe Maria Holban, care au scris lucruri fundamentale, de care Neagu Djuvara habar n-are. Pe de altă parte, din auzite, după notiţe, după discuţii cu diverse persoane, a însăilat un text. Această desconsiderare a vechii istoriografii a mers împreună cu desconsiderarea documentelor, a izvoarelor. Avem pentru epoca lui Basarab întemeietorul şi a urmaşilor lui direcţi izvoare care spun foarte clar că erau români şi ortodocşi, nicidecum cumani şi catolici. Nici un izvor nu spune că erau cumani catolici. Domnul Djuvara îşi plasează o piramidă întreagă pe un vîrf care spune că numele de Basarab este de origine turcă veche. Numele de Basarab trimite la o demnitate din Imperiul Mongol, un funcţionar care ştampila, care presa stampila pe o ceară. Dar Basarab este o poreclă. Numele lui adevărat era Ivanco, deci Ioan. Toate documentele spun că era român şi ortodox. Argumentul că numele, dacă este de origine turcă, înseamnă că posesorul are şi o origine cumană arată ignoranţa crasă – folosesc o sintagmă a domnului Djuvara, care se raportează însă la alţii – a acestui domn. Este ca şi cum ai spune că Johnny Răducanu era american pentru că-l chema Johnny. Mai aproape de zilele noastre, toţi românii din Transilvania, în epoca ocupaţiei maghiare, se duceau la ofiţerul stării civile să declare un copil, cu numele Ion. Cei de acolo îl făceau Ianos. În Basarabia rusească îl făceau Ivan. Asta însemna că Ianos şi Ivan erau ruşi sau unguri? Aşa era moda. Argumentul originii numelui este total fals, numele se dau după mode. Cîţi copii n-au fost botezaţi după celebrităţile muzicii, Elvis, de exemplu? Nu poţi să atribui o origine unui om după numele pe care îl poartă.

Basarab este o poreclă?

Este o poreclă şi o funcţie în Imperiul Mongol, care, foarte probabil, i-a fost atribuită la un moment dat, pentru că a fost vasal al mongolilor. Aşa au procedat toţi domnii români, pînă în secolul al XIX-lea, au oscilat între vasalitatea ungurească şi vasalitatea mongolă, mai tîrziu turco-otomană, apoi austriacă. Cauza era situaţia geopolitică a Ţărilor Române, care a impus această politică de basculă între marile puteri.

Aveţi în carte cîteva cuvinte, cîteva sintagme foarte critice la adresa lui Neagu Djuvara. Vorbiţi de „speculaţii nefondate“, de „ipoteză facilă şi cît se poate de gratuită“, de „erori“, „confuzii“, de faptul că Neagu Djuvara a livrat publicului „un monument de tinichea cu veleităţi de bronz etern“. Vă asumaţi toate aceste sintagme?

Bineînţeles că mi le asum. Am încercat să fiu cît mai reţinut, am utilizat expresia domniei sale cu „ignoranţa crasă“, dumnealui a lansat acest termen împotriva istoricilor români, în general, şi a istoriografiei româneşti mai noi, în special, lucru care m-a indignat profund. Dumnealui nu-i cunoaşte pe reprezentanţii istoriografiei româneşti. De cînd sînt la Bucureşti, am primit destule reproşuri: „ai fost prea dur“, „n-am să vin la lansarea cărţii tale, pentru că eu ţin la domnul Djuvara“.

Cine v-a reproşat?

Diverse persoane, nu dau nume. Am răspuns: îmi pare rău, dacă aş fi adoptat un ton neutru şi aş fi pus pe două coloane, iată ce scrie domnul Djuvara şi iată ce spun documentele, probabil că nu m-ar fi citit nimeni şi ar fi zis: „ce-i cu plictiseala asta?“. Şi atunci am pus şi eu cîteva epitete.

Numele de Basarab era o poreclă

Credeţi că Neagu Djuvara s-a inspirat de la vreun istoric?

Da, de la Laszlo Rásonyi, un filolog ungur, care scrie în 1935 că Basarab este cuman sau mongol, nici el nu ştie exact. Apoi, acest Laszlo Rásonyi scrie că boierimea şi toţi cnejii din Ardeal, ca şi boierii munteni şi moldoveni ar fi cumani. Şi dă exemple, din dreapta şi din stînga, fie cu etimologii greşite, fie exemple din secolele XVI şi XVII, cînd, dacă e vorba de o influenţă, aceasta este turcă-otomană, că nu mai existau cumani pe vremea aceea. Nu putem vorbi de o persistenţă a numelor cumane. Cumanii s-au botezat catolici, după cum ştie şi domnul Djuvara, începînd cu 1227, şi din acel moment au părăsit numele lor păgîneşti. Îi chema Ştefan, Laurenţiu, Bela, Gyula, Emerich, nume de regi unguri şi nume de sfinţi din calendarul catolic. Cum se face că numai Basarab al nostru, la 1300, cînd toţi cumanii erau creştinaţi şi purtau nume creştinesc, mai păstra un nume cuman? Evident că era o poreclă şi o fostă demnitate din Imperiul Mongol.

Dumneavoastră, ca istoric, puteţi susţine cu mîna pe inimă şi cu mîna pe documente că era vorba de un voievod român şi ortodox?

Toate documente spun asta. Am citat şapte mărturii, dintre 1332 şi 1370, contemporane cu Basarab, cu fiul său, Nicolae Alexandru, cu urmaşul lui la tron, Vlaicu Vodă. Toate spun că era român şi ortodox, fiul lui Tochomer, care era tot român şi ortodox. Cu mîna pe documente şi cu mîna pe inimă, spun: da, era român şi ortodox. Ca dovadă: s-a îngropat la Câmpulung, fiul său, Nicolae Alexandru, s-a îngropat tot la Câmpulung, în mănăstirea Negru Vodă, biserică ortodoxă. Ceilalţi s-au îngropat la Curtea de Argeş, dar nu în biserici catolice.

Legenda lui Negru Vodă susţine afirmaţiile dumneavoastră?

Negru Vodă apare în secolul al XVI-lea, fiind numele întemeietorului Ţării Româneşti. Aşa cum se spunea în basmele noastre Verde Împărat, Roşu Împărat, unui strămoş îndepărtat i s-a spus Negru Vodă.

Negru Vodă se suprapune cu Basarab?

Mai degrabă cu Tochomer, tatăl lui. Faptele cred că au fost acestea: între 1290 şi 1300, voievodatul de la Argeş, unde domnea acest Seneslav, menţionat de Diploma Cavalerilor Ioaniţi (1247), s-a unit cu voievodatul Olteniei, unde fusese Litovoi şi apoi fratele lui, Bărbat, şi au format Muntenia sau Ţara Românească, adică „ţara românilor“. Aceste două voievodate româneşti nu se limitau la crestele Carpaţilor, cum am crede noi astăzi, ci erau întinse pe ambele versante. Cel din Oltenia lui Litovoi avea Haţegul, Argeşul avea Făgăraşul, pe care l-a pierdut la 1290-1291, o ştim foarte bine din documente. În momentul în care voievodul român s-a retras de la Făgăraş la Argeş, această retragere a rămas în tradiţia populară drept un „descălecat“, ca o venire de peste munţi, de unde toată legenda care este povestită în Cronica Ţării Româneşti. Asta este ceea ce ştim: acest voievodat, Ţara Românească, între 1290 şi 1300, era vasal mongolilor, Hoardei de Aur, care, profitînd de criza dinastică din regatul Ungariei, au lansat o ofensivă şi au ocupat Turnu Severin. Cum ar fi putut un voievod de la Argeş sau din Oltenia să scape de această vasalitate? Basarab s-a proclamat vasal al mongolilor, ca să scape de dominaţia ungurească. Cînd s-a restabilit o dinastie în Ungaria, sub Carol Robert de Anjou, în 1308, Basarab a schimbat direcţia politică şi a prestat jurămînt de vasalitate regelui Ungariei. Aceasta se întîmpla la 1324-1325. A fost vasal pînă în 1330, cînd a urmat o nouă ruptură, cu bătălia de la Posada, prin care Basarab şi-a afirmat, pe de o parte, autoritatea lui de voievod, şi, pe de altă parte, a rupt vasalitatea faţă de Ungaria, pe care o va relua abia fiul său, Nicolae Alexandru, în 1343-1344. Această Ţară Românească, vasală mongolilor, mai întîi, apoi ungurilor, era condusă de români ortodocşi.

Unde e complicaţia?

Nu e nici o complicaţie, este doar o premisă greşită. Domnul Djuvara a spus că numele de Basarab este de origine cumană. Automat şi purtătorul numelui este de origine cumană, zice domnul Djuvara. Ar fi cuman şi catolic. Or, nu originea numelui îţi dă originea persoanei, ci ce spun documentele. Tot ce avem ca documente arată că Basarab era român şi ortodox, iar urmaşii sînt tot români şi ortodocşi.

E o poveste cu soţia lui Negru Vodă, doamna Marghita. Vreţi să refaceţi această poveste?

Despre mai multe soţii de voievozi este interesant să discutăm. Basarab – după legendă, Negru Vodă – a avut o soţie, doamna Marghita. Istoria acestei doamne se leagă de două monumente, unul de la Curtea de Argeş, şi unul de la Câmpulung. La Curtea de Argeş avem Biserica Sân-Nicoară. Această biserică era considerată catolică. Preoţii catolici de acolo afirmau că au documente, de danie, de la această doamnă Marghita – ea venea din Ungaria –, care construise o biserică unde se petreceau minuni. Această biserică ar fi fost construită, potrivit legendei, cînd soţul ei era plecat într-o expediţie contra tătarilor.  Întorcîndu-se domnul din bătălie, s-a supărat straşnic – fiind ortodox – şi a izgonit-o. Dacă era catolic şi cuman, de ce ar fi izgonit-o? Asta spune legenda, pe care domnul Djuvara o consideră reală. Atunci ne întrebăm: dacă avea o nevastă catolică, de ce a izgonit-o? Ar fi trebuit să se bucure… Şi Nicolae Alexandru are tot o nevastă catolică. La 1343-1344, el cochetează cu catolicismul şi se însoară cu o prinţesă catolică, doamna Clara, cu care are două fete. Nicolae Alexandru mai fusese căsătorit şi avea un fiu, pe Vlaicu Vodă.  Cele două fete ale voievodului Nicolae Alexandru, făcute cu doamna Clara, se numeau: Ana şi Anca. Ele au fost botezate ortodoxe, spre marea mîhnire a doamnei Clara. După un timp, cele două fete s-au măritat, una cu regele Bulgariei şi cealaltă cu regele Serbiei. Una dintre ele s-a convertit la catolicism, cealaltă a rămas ortodoxă. Papa se adresează doamnei Clara, o laudă pentru faptul că una dintre fete a trecut la catolicism, dar nu uită să spună că ar trebui să procedeze la fel şi cealaltă fată, poate chiar Vlaicu Vodă, care – sînt spusele Papei – nu trebuie să mai persiste în eroarea strămoşilor şi înaintaşilor săi la tron. Or, înaintaşii erau ortodocşi: Niculae Alexandru, Basarab şi Tochomer.

Cum să creezi un stat cu o populaţie migratoare?

În 2011, în public, la Tîrgul Gaudeamus, Neagu Djuvara afirma: „Nici unul dintre statele care s-au format în Evul Mediu în Europa nu a fost la iniţiativa unui băştinaş. Băştinaşii au fost, în Europa, mă scuzaţi, scopiţi politiceşte“. Cartea dumneavoastră spune ceva despre formarea statelor în Evul Mediu?

Este una din marile prostii pe care le-am combătut în această carte, luînd caz cu caz toate exemplele pe care le citează Neagu Djuvara. Cei care au întemeiat statele în Evul Mediu erau băştinaşi şi o dovedesc cu documente.

Cititorii vor citi aceste exemple în cartea dumneavoastră, vă puteţi referi doar la cazul românesc?

Domnul Djuvara insistă pe prezenţa cu­mană. În privinţa prezenţei cumane, domnia sa se contrazice de la o pagina la alta. La un moment dat, spune că aceşti cumani erau cu sutele de mii. Domnia sa uită că erau nomazi, erau crescători de vite, aşa cum fuseseră hunii, avarii, pecenegii, găgăuzii, mongolii. Populaţia cumană nu era stabilă. Aceşti cu­mani umblau de-a lungul rîurilor, cu turmele lor, ca să caute păşuni, şi locuiau în căruţe. Vă întreb: cum să creezi un stat în aceste condiţii? Domnul Djuvara vorbeşte de un stat. Nomazii aceştia ne-au lăsat urme. Arheologia ne spune că pentru toată Ţara Românească s-au găsit 13 morminte. Se îngropau cu calul şi foloseau ceaune, în care fierbeau carnea. Asta era civilizaţia lor, modul lor de viaţă. Au rămas şi nume de locuri: Bărăgan, Burnaz, Teleorman, Caracal – acestea sînt nume cumane. Nu formau aşezări umane sedentare, locuiau în stepele ierboase, cum a fost şi Bărăganul,  colonizat abia în secolul al XIX-lea. De la cumani au mai rămas şi nume de rîuri, cu terminaţia „ui“: Deznăţui, Călmăţui, Teslui, afluenţi mici ai Dunării. Aceşti cumani acolo locuiau, la cîmpie. Dacă acei cumani ar fi creat voievodatele româneşti, atunci ar fi avut capitala la Caracal,  Zimnicea sau Olteniţa, nu la Curtea de Argeş şi Câmpulung. Or, voievodatele româneşti erau în depresiunile şi zonele de dealuri ale Carpaţilor Meridionali, în Oltenia, în Banat.

Cum au influenţat cumanii aceste voievodate româneşti? Care erau raporturile cu populaţia băştinaşă?

Care puteau fi raporturile între nişte migratori care caută păşuni şi o populaţie sedentară? Erau raporturi de ostilitate. Creşterea oilor înseamnă o pendulare, o transhumanţă. De Sfîntul Gheorghe, pe 23 aprilie, oile urcau la munte şi mergeau pe cîmpuri abia semănate, producînd pagube însemnate. De Sfîntul Dumitru, pe 26 octombrie, coborau, cînd erau alte distrugeri agricole. Cei sedentari încercau să se opună şi se crea un conflict între crescătorii de oi şi agricultori. Şi, pînă la urmă, şi-au împărţit teritoriul. Cumanii la sud, românii la nord, în Muntenia. În momentul în care Basarab a avut de partea sa şi forţele din voievodatul Olteniei, în momentul în care a avut o armată serioasă, i-a supus şi pe cumani, care au devenit supuşi românilor. De aceea, nu mai există cumani, dar există români. Cînd s-a creat statul, îi zicea Ţara Românească, nu Ţara Cumanilor. Nici măcar nu i s-a spus Ţara Românilor şi a Cumanilor, ci doar Ţara Românească.

Nu putem vorbi de o organizare statală impusă de cumani?

Nu, nu vorbim de o organizare statală cumană, nu vorbim de relaţii diplomatice, nu vorbim de o cultură a cumanilor, nu vorbim de o religie. Dar vorbim de toate acestea în voievodatele româneşti.

Mai sînt şi alte teorii elucubrante

Cum vă explicaţi succesul acestei teze susţinute de Neagu Djuvara?

Teoriile „barbare“ au întotdeauna succes. Oamenii se plictisesc cu istoria tradiţională. În Franţa, în 1821, un individ a publicat o carte în care zicea că Napoleon I n-a existat, că e vorba de un mit solar. Napoleon moare în 1821, era în insula Sf. Elena. Iar acel individ scria, la şase ani de la abdicare, că Napoleon n-a existat. Aşa şi cu teoriile domnului Djuvara. Mai sînt şi alte teorii elucubrante. De exemplu, tracomania, care n-a început cu Iosif Constantin Drăgan, cum s-ar putea crede, ci cu Nicolae Densuşianu, cu lucrarea lui postumă, Dacia preistorică, publicată în 1915, şi care deja, între cele două războaie mondiale, dăduse nişte epigoni; tracomania a fost instrumentalizată politic sub regimul Ceauşescu, întrucît permitea ca, în numele unei tradiţii inexistente – aşa-zisa tradiţie daco-tracă – să respingă moştenirea romană şi creştină şi, prin extensie, democraţia europeană şi să susţină că sîntem altceva, că ne tragem din Zamolxe, din Burebista. Ce-or fi făcut ăia, nimeni nu ştie mare lucru; afară de Herodot, nimeni n-a consemnat nimic pînă tîrziu. La fel, în epoca anilor ’50, epoca lui Roller, slavomania este cuvîntul de ordine; s-a spus atunci că limba română este o limbă slavă. Şi au fost istorici şi lingvişti, chiar mari lingvişti, precum Alexandru Graur – care, la vremea lor, cînd erau liberi, recunoscuseră că limba română este o limbă latină – , care au susţinut că vorbim o limbă slavă şi sîntem un popor slav, că ne-am latinizat abia în secolul al XIX-lea, cînd am refăcut vocabularul, băgînd cu ghiotura neologisme latineşti. Tracomania şi slavomania erau teorii manipulate politic. Teoria despe cumani este doar „o modă“. Cred că şi-a găsit destui aderenţi, cîtă vreme Negru Vodă dă bine, sună bine. Faptul că nu ştim mai nimic de aceşti cu­mani ne permite toate fanteziile.

Ce fel de modă?

Această modă, cumanomia, a apărut într-un moment de criză existenţială, de criză economică, de criză de încredere, de impas al istoricilor români. Mulţi istorici români scriu greu, scriu fie pentru specialişti, fie pentru un grup restrîns şi nu fac destul efort să fie lizibili, să fie atractivi, să scrie pe înţeles. În ţara asta n-au existat şcoli care să te înveţe cum să scrii cărţi ştiinţifice pe care să le priceapă oricine. În Occident, există cursuri, universităţi şi specializări care te învaţă să scrii cărţi. Istoricii francezi, cei mai buni, de exemplu Jacques Le Goff sau Marc Ferro, fac mari eforturi ca să scrie pe înţelesul tuturor, să scrie bine, şi reuşesc, scoţînd tiraje enorme din cărţile lor. Or, Neagu Djuvara, care scrie fluid, agreabil, şi-a cîştigat o binemeritată reputaţie de povestitor al istoriei pentru tineret şi pentru nespecialişti, fiind asemenea unui unchiaş sfătos. Dar s-a băgat într-o chestie pe care n-o cunoaşte şi n-o stăpîneşte. Şi, cu toate acestea, domnul Djuvara n-a putut să primească o replică atractivă, care să fie pricepută de publicul larg. Şi o replică de ansamblu. Pînă acum, specialiştii au atacat cîte un punct, pe ici, pe colo. Eu am vrut să iau problema de la un capăt la altul. N-am dus o polemică cu expresii insultătoare, dar, uneori, cînd vezi asemenea exagerări, nu poţi să nu spui că Neagu Djuvara şi-a depăşit competenţele, atacînd un subiect major de istorie medievală, şi că a improvizat.

Nu credeţi că aţi căzut – ar putea fi voci din acestea – pe o pantă naţionalistă, revenind la românul ortodox?

Eu susţin pe baza documentelor un adevăr istoric. Dacă asta înseamnă să fii naţionalist, sînt naţionalist, că şi eu sînt român şi ortodox. Şi mă cheamă Cazacu. Tatăl meu era fiu de ţăran dintr-un sat de lîngă Dunăre: Rastu, lîngă Băileşti. L-am întrebat: avem noi cazaci în familie? Pe străbunicul lui îl chema Iordache Firu Gigea. Gigea era o poreclă, care însemna băiat frumos. Într-o bună zi, acest domn elegant şi-a tăiat pletele căzăceşte, s-a tuns scurt. Din momentul acela i-au zis Cazacu. Asta înseamnă că eu sînt cazac?

Publicarea la Editura Cartier a fost prima opţiune sau aţi fost refuzat de alte edituri?

Da, a fost prima şi unica opţiune. Un bun prieten, Nicolas Trifon, care şi-a publicat la Cartier cartea despre aromâni, m-a întrebat, într-o discuţie: de ce nu faci o carte contra lui Djuvara? Şi mi-a spus că a colaborat foarte bine cu cei de la Cartier. Aşa că am publicat la Editura Cartier. Dar cred că aş fi putut publica şi în altă parte. Nu la Humanitas, deşi am şi eu o carte acolo, Dracula. Ştiu că este dificil şi riscant să critici Humanitas şi pe autorii „sacri“ ai editurii. O tînără istorică – nu vreau să-i dau numele, ca să nu-i fac rău – mi-a spus că ei, ca istorici tineri, nu pot critica lucrări care apar la Humanitas, pentru că pot să-şi distrugă cariera şi să-şi piardă serviciile. Nu ştiu dacă este aşa situaţia, nu îmi este teamă de Editura Humanitas, dacă tineri istorici care nu agreează tezele domnului Djuvara au probleme cu Editura Humanitas, atunci putem s-o redenumim, să-i spunem: Editura Cumanitas. Celor de la Humanitas li se datorează o parte din marele tărăboi mediatic, lor li de datorează, nu lui Neagu Djuvara, personal.

Despre Republica Moldova aţi scris o carte, împreună cu Nicolas Trifon,  cu un titlu extraordinar: Un stat în căutarea unei naţiuni. Mai este Republica  Moldova un stat în căutarea unei naţiuni?

Mai mult ca oricînd, Republica Moldova este în căutarea unei naţiuni. Eu ţin mult la basarabeni. Îi văd şi la Paris, manifestînd în faţa Ambasadei Rusiei sau la Trocadero, pe esplanada drepturilor omului. Încearcă să se facă cunoscuţi, să-şi spună păsurile. Francezii sînt obişnuiţi cu astfel de oameni, pentru că la Paris vin toţi persecutaţii lumii, toţi amărăştenii, cum s-ar spune în Oltenia, şi toţi au impresia că Parisul este o cutie de rezonanţă, de unde vor fi auzite în lumea întreagă strigătele lor. În general, francezii sînt cam blazaţi, nu prea mai intră în rezonanţă cu necăjiţii lumii.

(observatorcultural.ro)

mai mult
PromovateRomânia Mare

A fost inaugurat primul monument comemorativ al rezistenței anticomuniste din Bucovina

ianug

 

Primul monument comemorativ al Rezistenței anticomuniste din Bucovina a fost inaugurat joi la Vicovu de Jos. Este amplasat pe locul unde a fost împușcat Lt. Vladimir Macoveiciuc, conducătorul celui mai important grup de Rezistență anticomunistă din Bucovina.

Memorialul, inspirat de o cruce de la biserica ștefaniană Pătrăuți și realizat în atelierul Mănăstirii Putna, a fost sfințit de Episcopul Vicar Damaschin Dorneanul.

La eveniment au participat Arhim. Melchisedec Velnic, Starețul Mănăstirii Putna, Acad. Radu Ciuceanu supraviețuitor al Experimentului Pitești și autorul unui studiu despre Rezistența armată din Bucovina, Irina-Loredana Stănculescu, Consulul general al României la Cernăuți, Părintele Ionel-Constantin Maloș, Protopop de Rădăuți, clerici și oficialități locale.

Ceremoniile au inclus salutul drapelului, sfințirea monumentului, o slujbă de pomenire pentru țăranii-ostași care au luptat voluntar în Batalionul Fix Regional Bucovina și onorul militar prezentat de Garda de Onoare a Batalionului 17 Vânători de Munte „Dragoș Vodă” Vatra Dornei și Garda de Onoare a Inspectoratului Județean de Jandarmi „Bogdan Vodă” Suceava, cu Muzica Militară a Brigăzii 15 Mecanizate „Podu Înalt” Iași.

În continuare, elevi din Bucovina de Sud (județul Suceava) și Bucovina de Nord (Regiunea Cernăuți) au oferit un program artistic omagial. Evenimentul s-a încheiat cu un praznic de pomenire organizat, cu respectarea normelor sanitare, în curtea bisericii.

Simbolistica monumentului

Monumentul a fost realizat de Asociația Centrul pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Arboroasa cu sprijinul Mânăstirii Putna, al Protopopiatului Rădăuți și al Comitetului de inițiativă al cetățenilor din Vicovu de Jos.

A fost amplasat pe drumul național DN2H, în dreptul clopotniței Bisericii „Pogorârea Sfântului Duh” din Vicovu de Jos.

Troița realizată la Mănăstirea Putna este copia identică a unei troițe de secol XIX de la Biserica monument UNESCO din Pătrăuți, județul Suceava, ctitorie a Sfântului Voievod Ștefan cel Mare.

47 de lamele din aripa monumentală îi reprezintă pe luptătorii comandați de Lt. Vladimir Macoveiciuc. Alte 6 lamele cu forme antropomorfe simbolizează familia lui Vladimir Macoveiciuc, victimă a represiunilor comuniste.

Trovantul din piatră care străjuiește edificiul comemorativ simbolizează o Masă a Tăcerii la care s-au așezat în ceruri toți luptătorii grupului Macoveiciuc – căzuți în luptă, uciși sau deportați în Siberia.

O masă similară se găsește din vechime la biserica monument istoric din Pătrăuți și se crede că ar fi putut fi sursa de inspirație pentru Masa Tăcerii realizată de sculptorul Constantin Brâncuși.

Cine a fost Vladimir Macoveiciuc

Vladimir Macoveiciuc s-a născut la 26 octombrie 1906, în comuna Voitinel, fostul județ Rădăuți, fiind fiul lui Samson și al Ioanei. Mama sa a rămas văduvă de tânără, cu trei copii. Macoveiciuc nu a făcut parte din nicio organizație politică.

De meserie comerciant, Vladimir Macoveiciuc avea și o bună pregătire militară. În armată fusese instructor, însărcinat cu pregătirea militară a tinerilor. A devenit partizan prin forța lucrurilor, din cauza abuzurilor și a crimelor de neimaginat săvârșite de militarii sovietici în perioada martie – septembrie 1944.

Batalionul Fix Regional Bucovina a fost o grupare de partizani anticomuniști români din Bucovina constituită din ordinul Marelui Stat Major român la 29 martie 1944.

Vladimir Macoveiciuc a acționat în zona de sud a Bucovinei, unde a luptat până în 1946. După 23 august 1944, a rămas în clandestinitate cu o parte din oameni, organizând rezistența în munți. Peste 40 de partizani au fost identificați ca făcând parte din grupul său, dar se pare că au fost mult mai mulți. Erau țărani din comunele Voitinel, Gălănești, Hurjuieni, Vicovu de Jos și de Sus, Horodnic de Sus și de Jos.

Dezvelirea edificiului comemorativ se încadrează în Anul omagial al pastoraţiei românilor din afara României şi Anul comemorativ al celor adormiţi în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor.

Proiectul și-a propus redescoperirea satului Vicovu de Jos ca loc al memoriei colective și dezvoltarea unei culturi a rememorării prin antrenarea comunității în recuperarea faptelor  istorice.

mai mult
CreștinătatePromovate

Viața Sfântului Slăvit Proroc Ilie Tesviteanul

icoana

 

Vrând să începem viața Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul, vă­zătorul cel slăvit, râvnitorul după Dumnezeu, mustrătorul împăraților celor fără de lege, învățătorul poporului celui depărtat de la Dumnezeu, pedepsitorul prorocilor mincinoși, minunatul făcător de minuni și râvnitor către Dumnezeu, cel căruia stihiile s-au supus și cerul i-a dat ascultare, marele plăcut al lui Dumnezeu, a celui ce petrece până acum în trup și va să fie, ca o înainte cuvântare, înainte mergător la a doua venire a lui Hristos, vom pune înainte faptele care le-a făcut el, pentru mai luminoasa arătare a râvnei lui, cu care a râvnit după Domnul Dumnezeu.

La început, popoarele lui Dumnezeu cele alese, care se înmulțiseră în douăsprezece seminții, după numărul celor doisprezece fii ai lui Israel, au fost nedespărțite între dânsele, cu o împreunare și cu o sfătuire, îndreptându-se cu un povățuitor care s-a început de la Moise, de la Isus al lui Navi și de la ceilalți judecători ai lui Israel, până la împăratul David și Solomon. Iar când după Solomon a luat împărăția fiul său, Roboam, și, ca un tânăr, neascultând sfatul cel bun al bătrânilor celor înțelepți, ci ascultând sfatul cel răzvrătit al tinerilor celor asemenea cu dânsul, a început a asupri poporul lui Israel, îngreunându-l cu felurite dajdii și pedepsindu-l cu bătăi și risipiri, atunci zece seminții ale lui Israel, rupându-se de dânsul, și-au ales alt împărat cu numele Ieroboam. Acel Ieroboam a fost mai înainte rob al lui Solomon, și vrând Solomon să-l bată pentru oarecare pricină, el a fugit în Egipt, unde a stat până la moartea lui Solomon. Iar după moartea lui Solomon întorcându-se, semințiile lui Israel, care se rupseseră de Roboam, și l-au pus lor împărat.

Deci Roboam, fiul lui Solomon, împărățea în Ierusalim numai peste două seminții: peste seminția lui Iuda și peste cea a lui Veniamin. Iar Ieroboam, robul lui Solomon, împărățea peste zece seminții ale lui Israel, în cetatea Sichem cea înnoită de dânsul, care mai înainte fusese risipită. Deci cele două seminții care rămăseseră cu fiul lui Solomon, Roboam, se numeau împărăția lui Iuda; iar cele zece seminții care se rupseseră cu robul lui Solomon, Ieroboam, se numeau împărăția lui Israel. Iar de vreme ce semințiile lui Israel, deși se despărțiseră în două părți, totuși ele slujeau împreună unui singur Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului, neputând să mai aibă alte biserici, decât numai pe cea din Ierusalim zidită de Solomon, și nici alți preoți, decât numai pe cei puși de Dumnezeu, de aceea popoarele din împărăția lui Israel veneau în toți anii la Ierusalim să se închine Domnului Dumnezeu, cu aducere de jertfe.

Iar Ieroboam, împăratul lui Israel, văzând aceea, s-a gândit în sine, zicând: „Aceste popoare, dacă vor merge totdeauna astfel pe la Ierusalim, pentru închinare lui Dumnezeu, iarăși se vor lipi de împăratul lor cel dintâi – de fiul lui Solomon și pe mine mă vor ucide”. Acestea gândindu-le, căuta cum ar putea să întoarcă pe israeliteni, ca să nu se mai ducă în Ierusalim; deci s-a gândit ca mai întâi să-i întoarcă pe dânșii de la Dumnezeu, zicând: „Nu se poate ei să lase Ierusalimul, dacă nu mai întâi vor părăsi pe Dumnezeu”.

Deci știind el că poporul acela este lesne aplecat spre închinarea de idoli și spre toată spurcata fărădelege, s-a gândit să-i depărteze pe ei de la Dumnezeu printr-un meșteșug ca acesta: A făcut doi vitei de aur – precum și israelitenii cei de demult care ieșiseră din Egipt, au făcut un viței de aur – și chemând la dânsul tot poporul acela și arătându-le lor vițeii, le-a zis: „Aceștia sunt zeii tăi, Israele, care te-au scos din pământul Egiptului! Nu mai umblați de acum la Ierusalim, ci să vă închinați acestor zei”. Apoi a pus acei viței în felurite locuri; pe unul în Betel și pe altul în Dan, zidindu-le case prea frumoase. Și le-a rânduit lor praznice și multe jertfe; și el însuși s-a făcut slujitor al lor. Apoi a poruncit, spre înșelarea popoarelor celor iubitoare de păcate, să săvârșească toată fărădelegea lângă acei idoli în chip de viței de aur, la necuratele lor praznice.

Astfel, acel împărat păgân, pentru împărăția cea vremelnică, și el însuși a căzut de la Dumnezeu și pe toate cele zece seminții le-a întors de la Dânsul. Deci, după acel împărat, și ceilalți împărați ai lui Israel și idoli, precum se deprinsese de la Ieroboam. Dar Preabunul Dumnezeu, nepărăsind pe poporul care îl părăsise pe El și căutând întoarcerea lor, le trimitea pe prorocii Lui cei sfinți, ca să le arate rătăcirea lor și să-i sfătuiască, ca, izbăvindu-se din cursele diavolului, să se întoarcă iarăși la binecredincioasa cinstire a Dumnezeului cel adevărat. Intre alți proroci, care în felurite vremuri au fost trimiși la dânșii, a fost și acesta, despre care ne este nouă cuvântul, adică Sfântul Ilie cel mare între proroci, despre a cărui naștere se povestește așa de către cei vrednici de credință:

Patria Sfântului Ilie, prorocul lui Dumnezeu, a fost țara Galaadului, de cealaltă parte de Iordan, care se învecinează cu Arabia, și cetatea Tesvi, pentru care s-a numit și Tesviteanul. El s-a născut din seminția lui Aaron, din tată cu numele Sovac. în timpul în care maica sa l-a născut, Sovac, tatăl lui, a văzut niște bărbați îmbrăcați în haine albe, vorbind cu pruncul și învelindu-l pe el cu foc, și băgându-i văpaie de foc în gură, ca să mănânce. Aceasta văzând-o tatăl său și spăimântându-se, s-a dus la Ierusalim și a spus preoților vedenia sa. Iar unul din acei preoți, bărbat mai înainte- văzător, i-a zis: „Omule, nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tău, ci să știi că el va fi locaș al luminii darului lui Dumnezeu și cuvântul lui va fi ca focul de puternic și de lucrător. Râvna lui către Domnul și viața lui va fi bineplăcută lui Dumnezeu, și va judeca pe Israel cu sabie și cu foc”.

Un semn ca acesta și o mai înainte-vestire pentru Sfântul Ilie la nașterea lui i-a fost arătată, adică în ce fel avea el să fie, după ce va veni la vârsta bărbatului desăvârșit. Iar pruncul, crescând, se deprin- dea printre preoți, ca unul ce era din seminție preoțească, și punându-și nădejdea spre Dumnezeu din tinerețe, a iubit curăția fecioriei și petrecea într-însa ca un înger al lui Dumnezeu, curat cu sufletul și cu trupul. Și îi plăcea să se îndeletnicească în dumnezeiasca gândire și adeseori ieșea la liniște în locurile pustiului și astfel mult vorbea cu însuși Dumnezeu, prin rugăciunea cea fierbinte, arzând ca un serafim de dragoste înfocată către Dânsul. Și era iubit și el însuși de Dumnezeu, pentru că Domnul iubește pe cei ce-L iubesc pe El. Deci se învrednicise Ilie vorbirii celei milostive cu Dumnezeu și a câștigat mare îndrăzneală la El, pentru viața sa cea asemenea cu îngerii, căci toate câte cerea de la milostivirea lui Dumnezeu, le lua, ca cel ce aflase înaintea Lui mult dar.

Sfântul Ilie, auzind și văzând fărădelegile ce se făceau în poporul cel răzvrătit a lui Israel – împărații petrecând în păgânătatea cea potrivnică lui Dumnezeu, judecătorii și cei mai mari făcând nedreptăți, popoarele slujind urâciunilor idolești, tăvălindu-se în toate necurățiile fără frică și fără teamă de Dumnezeu, și aducând pe fiii și pe fiicele lor ca jertfă diavolilor; iar adevărații cinstitori de Dumnezeu primejduindu-se în strâmtorare și în prigonire, necăjindu-se și fiind dați la moarte -, îl durea foarte tare inima și plângea; pe de o parte tânguindu-se pentru pierderea sufletelor omenești celor fără de număr, iar pe de alta, pentru prigonirea cea cumplită împotriva drepților. Și mai ales se întrista și se umplea de râvnă văzând necinstirile ce se făceau adevăratului Dumnezeu de cei necredincioși.

Deci mai întâi se ruga la Dumnezeu ca să întoarcă pe cei păcă­toși la pocăință; dar de vreme ce Dumnezeu are trebuință de la cei păcătoși de însăși voința lor spre bine, iar în acei oameni împietriți nu era deloc acea voință a binelui, de aceea prorocul râvnind foarte tare, s-a rugat lui Dumnezeu să-i pedepsească pe ei vremelnic, ca măcar astfel să se înțelepțească. Dar, văzând pe Domnul zăbavnic spre pedepsire, ca un iubitor de oameni și îndelung răbdător, a îndrăznit a cere să-i poruncească lui să pedepsească pe călcătorii de lege, că poate se vor întoarce oamenii spre pocăință când vor fi pedepsiți de om. Și nu s-a depărtat de la o rugăciune ca aceea până ce nu a câștigat-o și a luat cererea aceea de la Preaînduratul Dumnezeu, pentru că nu voia Preamilostivul Dumnezeu, ca un Părinte iubitor de fii, să mâhnească pe acel iubit rob al Său, care îi slujea Lui ca un fiu, necălcând nici cea mai mică poruncă a Lui; ci precum Ilie îi era în toate ascultător, nemâhnindu-L câtuși de puțin vreodată, tot așa și Dumnezeu îi asculta rugăciunile lui, nemâhnindu-l pe dânsul.

Pe acea vreme împărățea peste Israel, Ahab, împăratul cel fără de lege, având scaunul său în Samaria. Ahab și-a luat de soție pe Izabela, fata lui Ieteval, împăratul Sidonului și a adus cu ea în Samaria pe urâciunea Sidonului, pe spurcatul idol Baal și a pus idolul în casa urâciunii lui, pe care o zidise în Samaria. Și se închina aceluia ca unui Dumnezeu și tot Israelul venea la închinarea lui Baal. Acel împărat a mâniat pe Dumnezeul Cel Preaînalt mai mult decât toți împărații care au fost în Israel înaintea lui, căci a înmulțit foarte închinăciunea de idoli în împărăția sa. Deci prorocul lui Dumnezeu Ilie, fiind plin de râvnă către Dumnezeu, a mers la Ahab și l-a mustrat pentru rătăcire, căci, părăsind pe Dumnezeul lui Israel, se închina diavolilor și pe toate popoarele le trăgea cu sine în pierzare.

Și văzând pe împărat că nu-i asculta sfaturile lui, Sfântul Proroc Ilie a adăugat și fapte pe lângă cuvinte, pedepsind pe potriv­nicul lui Dumnezeu și pe poporul lui. El a zis:Viu este Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia stau eu, că nu va fi în anii aceștia rouă și ploaie din cer pe pământ, decât numai prin cuvântul gurii mele. Aceasta zicând, a plecat dinaintea lui Ahab. Deci, îndată cu cuvântul prorocului, s-a încuiat cerul și s-a făcut secetă și nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus pe pământ, iar uscăciunii pământului i-a urmat nerodirea, lipsa de hrană și foametea poporului. Pentru că unul împăratul greșind, a venit mânia lui Dumnezeu asupra tuturor, precum și mai înainte pentru David singur care greșise, se primejduia toată împărăția. Iar proro­cul lui Dumnezeu, Ilie, aștepta să se înțelepțească Ahab, împăratul lui Israel și, cunoscându-și rătăcirea sa, să se întoarcă prin pocăință la Dumnezeu și pe popoarele cele răzvrătite cu el să le întoarcă la calea cea dreaptă.

Iar după ce l-a văzut pe Ahab petrecând în împietrire ca pe Faraon și că nici nu gândea să se lase de acea păgânătate, ci mai vârtos mergând spre mai mare adânc de răutate, prigonind și ucigând pe cei ce slujeau lui Dumnezeu cu dreaptă credință, a lungit acea pedeapsă până în al doilea și al treilea an. Atunci s-a împlinit cuvântul Sfântului Proroc Moise, întâiul văzător de Dumnezeu, care a zis către Israel:Va fi cerul deasupra capului tău de aramă și pământul cel de sub tine de fier. Pentru că, încuindu-se cerul, pământul nu avea umezeală, nici nu își dădea rodul său, iar văzduhul fiind aprins întotdeauna, și arșiță de soare în toate zilele, pomii și florile se veștejiseră, toată iarba pământului se uscase și pieriseră toate roadele pământului; grădinile, țarinile și câmpiile se făcuseră pustii, fiindcă nu era cine să are, nici să semene. încă și izvoarele apelor se uscaseră, râurile erau mici și pâraiele secaseră, iar apele care erau mari se împuținaseră. Și tot pământul rămăsese fără de apă și uscat, iar oamenii, dobitoacele și păsările mureau de foame. Dar această foamete nu era numai asupra poporului lui Israel, ci venise și asupra țărilor dimprejur, pentru că atunci când se aprinde o casă din cetate, sunt în primejdie și cele de primprejur. Astfel, casa lui Israel atrăgând asupra sa mânia lui Dumnezeu, din această pricină pătimea toată lumea.

Iar acestea s-au făcut nu atât cu mânia lui Dumnezeu, cât cu râvna prorocului Ilie, pentru că Domnul, Preamilostivul iubitor de oameni, biruindu-se de îndurările Sale și văzând primejdia popoarelor și pieirea tuturor viețuitoarelor, voia să trimită ploaie pe pământ; dar se oprea, făcând voia prorocului, ca să nu fie mincinoase cuvintele care le zisese:Viu va fi Domnul, că nu va pogorî ploaie sau rouă pe pământ, decât numai prin cuvântul gurii mele. Și zicând acestea, el era cuprins cu atâta râvnă după Dumnezeu, încât nu se cruța nici pe sine; căci știa că, dacă va lipsi hrana de pe pământ, atunci și el va răbda aceeași foamete ca și celelalte popoare. însă nu se îngrijea de aceasta, că mai bine voia să moară de foame decât să miluiască pe păcătoșii care nu se pocăiau și erau ca niște vrăjmași ai lui Dumnezeu.

Dar ce a făcut Domnul cel milostiv? A trimis pe proroc într-un loc oarecare osebit, depărtat de oameni, zicându-i:Du-te spre răsărit și ascunde-te la pârâul Cherit care este în fața Iordanului. Vei bea apă din pârâu, iar corbilor le-am poruncit să te hrănească acolo. Domnul a făcut aceasta, pe de o parte, ca să păzească pe proroc de mâinile ucigașe ale Izabelei, iar pe de altă parte, că nu voia să-l omoare cu foamea, ci să-l aducă în umilință pentru popoarele care se topeau și mureau de foame și sete, prin pilda corbilor și a râului Cherit. Căci firea corbilor este mult mai mâncăcioasă de cărnuri decât a altor păsări și nu numai spre oameni nu se milostivesc, dar nici spre puii lor; căci cum fac pui, îndată îi părăsesc să moară de foame, zburând aiurea, dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu îi hrănește, trimițându-le în gură muște din văzduh. Deci corbii, zburând în toate zilele la proroc, după porunca lui Dumnezeu, îi aduceau hrană: dimineața pâine, iar seara carne. Iar Dumnezeu, orânduind aceasta, părea că-i grăiește cu vorbe tainice în inima lui: „Vezi cum corbii, care sunt sălbatici, lacomi, mâncăcioși, urâtori de pui, se ostenesc pentru hrănirea ta? Ei singuri, fiind flămânzi, îți aduc ție de mâncare; iar tu, fiind om, nu te milostivești spre oameni și nu numai pe oameni voiești să-i omori, ci și dobitoacele și păsările!”. Asemenea, când prorocul a văzut după câteva zile și râul secat, Dumnezeu a zis către dânsul: „Iată acum este vremea de a milui făptura cea muncită și a trimite ploaie spre dânsa, ca să nu mori și tu de sete”. Însă râvnitorul lui Dumnezeu se întărea, rugându-se lui Dumnezeu dimpotrivă, ca să nu fie ploaie, până ce nu se vor pedepsi cei neînvățați și se vor pierde de pe pământ vrăjmașii lui Dumnezeu.

Deci Domnul, plecând cu înțelepciune spre milă pe robul Său, l-a trimis în Sarepta Sidonului, care nu era sub stăpânirea împăratului lui Israel, la o femeie văduvă și săracă, ca să se gândească în sine câtă primejdie a adus nu numai asupra oamenilor bogați și însurați, dar și asupra văduvelor sărace, cărora, nu numai în vreme de foame­te, ci și în îndestulare și belșug, de multe ori le lipsește hrana zilnică.

Și ducându-se prorocul la porțile acelei cetăți, a văzut acolo o văduvă adunând lemne, nu mai mult decât două despicături mici; căci nu avea nici făină mai multă în vas, decât numai un pumn și într-un ulcior o picătură de untdelemn. Deci, fiind el flămând, a cerut de la dânsa o bucată de pâine. Iar ea, spunându-i despre sărăcia sa cea mare, i-a zis și aceasta, că din acel pumn de făină are să-și gătească masa sa cea mai de pe urmă pentru ea și pentru copilul ei, iar după aceea să moară de foame.

Omul lui Dumnezeu putea și prin aceea să se umilească și să-i fie milă de toate văduvele cele sărace, care se topeau de foame, dar râvna cea mare din el către Dumnezeu biruia pe toate, neîngrijindu-se de făptura care pierea, voind să proslăvească pe Făcătorul și să arate în toată partea cea de sub cer tăria cea atotputernică a Aceluia. Și având de la Dumnezeu darul facerii de minuni, după măsura credinței sale, a înmulțit cu îndestulare făina și untdelemnul în casa văduvei și astfel a fost hrănit de dânsa până ce a trecut vremea de foamete. Și a înviat Sfântul Ilie cu rugăciunea sa pe fiul ei care murise, prin sufla­rea de trei ori asupra lui, de care lucru se citește în dumnezeiasca Scriptură și se povestește de fiul acela înviat al văduvei că numele lui era Iona și, venind în vârstă, s-a învrednicit de darul prorocesc. El a fost trimis de Dumnezeu să propovăduiască pocăința în cetatea Ninive și, fiind înghițit de un chit în mare, a ieșit din el după trei zile, mai înainte închipuind în sine învierea lui Hristos cea de a treia zi, precum se povestește pe larg în cartea cu prorociile lui și în viața lui.

Iar după trecerea celor trei ani de neplouare și de foamete, preabunul Dumnezeu, văzând zidirea sa că se topise desăvârșit de foame, s-a pornit spre milostivire și a zis către robul Său Ilie: „Du-te și te arată lui Ahab, pentru că voiesc să miluiesc lucrul mâinilor mele, să dau ploaie și să adăp pământul cel uscat prin cuvântul gurii tale, ca să-l fac aducător de roade; căci acum și Ahab se pleacă spre pocăință și te caută, și te va asculta la ceea ce-i vei porunci”. Deci plecând Prorocul Ilie din Sarepta Sidonului, a mers la Samaria, cetatea împărăției lui Israel.

Împăratul Ahab avea un iconom cu numele Obadia, bărbat temător de Dumnezeu, slujind cu credință aceluia. El ascunsese de sabia Izabelei o sută de proroci ai Domnului, în două peșteri, câte cincizeci într-una, și îi hrănea cu pâine și cu apă. Pe acest iconom chemându-l împăratul Ahab la sine mai înainte de venirea lui Ilie la dânsul, l-a trimis să caute iarbă pe la pâraiele apelor celor uscate, pentru hrănirea puținilor cai ce rămăseseră și a celorlalte dobitoace. Și când Obadia a ieșit din cetate, a întâmpinat pe Sfântul Proroc Ilie și i s-a închinat până la pământ, apoi i-a spus că Ahab l-a căutat cu dinadinsul prin toată împărăția sa. Și a zis Sfântul Ilie către Obadia: Du-te și spune Stăpânului tău că vin la dânsul. Iar Obadia se lepăda, zicând:Mă tem că, dacă voi pleca de lângă tine, Duhul Domnului să nu te răpească în altă parte și mă voi face mincinos înaintea stăpânului meu, care, mâniindu-se, mă va ucide. Sfântul Ilie i-a zis: Viu este Domnul puterilor, Căruia îi stau înainte, că astăzi mă voi arăta lui Ahab. Deci, Obadia, ducându-se, a spus împăratului toate acestea, iar el, grăbindu-se, a ieșit în întâmpinarea omului lui Dumnezeu și când l-a văzut, îndată, din răutatea pe care o avea în sine, a îndrăznit a zice către dânsul un cuvânt aspru ca acesta:Oare tu ești cel ce răzvrătești pe Israel? Iar prorocul lui Dumnezeu i-a răspuns împotrivă fără frică:Nu eu răzvrătesc pe Israel, ci tu și casa tatălui tău; căci ați părăsit pe Domnul Dumnezeul vostru și ați mers în urma spurcatului Baal.

Apoi, prorocul lui Dumnezeu, ca cel ce avea în sine puterea ajutorului dumnezeiesc, a început a porunci împăratului cu stăpânire, zicându-i: „Acum trimițând, adună la mine în muntele Carmelului, pe toate cele zece seminții ale lui Israel și să aduci pe cei patru sute și cincizeci de proroci fără de rușine ai lui Baal. Asemenea să aduci și pe ceilalți patru sute și cincizeci de proroci, care jertfesc la alți necurați idoli în munții cei înalți și în prăpăstii, și cu toții mănâncă din masa Isabelei. Toți aceia să se întrebe cu mine despre Dumnezeu și vom vedea care este Dumnezeul cel adevărat”.

Și trimițând împăratul îndată în pământul lui Israel, a adunat în muntele Carmelului mulțime de popor nenumărat și pe toți prorocii cei mincinoși, împreună cu slugile lor și cu mult popor; apoi însuși Ilie, râvnitorul către Dumnezeu, a mers acolo. Și stând el înaintea tuturor, a zis către împărat și către tot poporul lui Israel:Până când veți șchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul Dumnezeu, Care v-a scos pe voi din pământul Egiptului cu mână tare, este Dumnezeu, apoi pentru ce nu mergeți în urma Lui? Iar dacă Baal este zeul vostru, apoi mergeți după el. La aceste cuvinte ale lui, poporul tăcea și nici nu putea răspunde ceva; căci toți câți erau israeliteni, erau mustrați de conștiință pentru rătăcirea lor. Iar pro­rocul le-a zis: „Iată acum, ca să cunoașteți pe adevăratul Dumnezeu, faceți ceea ce vă voi porunci. Mă vedeți pe mine prorocul Domnului, rămas singur în tot Israelul, căci pe toți ceilalți i-ați ucis. Vedeți aici și pe prorocii lui Baal, cei atât de mulți; deci aduceți-ne nouă doi viței spre jertfe – mie unul, iar slujitorilor lui Baal altul -, și să nu faceți foc. Drept aceea, peste a cărui jertfă va cădea focul din cer și o va arde, al aceluia este adevăratul Dumnezeu și toți să vă închinați acelui Dumnezeu, iar potrivnicii să se dea morții”.

Aceasta auzind poporul, a lăudat judecata prorocului lui Dumnezeu și a zis: „Așa să fie! Bun este cuvântul acesta”. Deci, fiind aduși amândoi vițeii în mijlocul soborului, Sfântul Ilie a zis către prorocii cei fără de rușine ai lui Baal: „Alegeți-vă un vițel și aduceți-l întâi voi jertfă, de vreme ce voi sunteți mai mulți, iar eu însumi voi face pe urmă. Și punând vițelul pe lemne, să nu aprindeți focul, ci să vă rugați către zeul vostru Baal, ca să vă trimită foc din cer și să vă ardă jertfa”. Deci prorocii lui Baal au făcut așa. Aruncând sorți, ei și-au luat un vițel, apoi, punând lemne multe, au junghiat vițelul, l-au tăiat în bucăți, l-au pus pe altar și au început a se ruga către Baal, zeul lor, ca să le trimită foc spre jertfa lor. Și au chemat numele aceluia de dimineață până la amiază, strigând: „Ascultă-ne, Baale, ascultă-ne pe noi!”. Dar nu era nici glas, nici ascultare și toți alergau împreună împrejurul jertfelnicului lor.

Iar când s-a făcut amiază, Ilie, prorocul lui Dumnezeu, îi batjocorea și le zicea:Strigați cu glas mare ca să vă audă zeul vostru, de vreme ce acum poate are altă îndeletnicire; poate face altceva sau vorbește cu alții sau benchetuiește sau doarme. Deci, strigați cu glas mare, ca să-l deșteptați! Iar prorocii cei mincinoși strigau tare și se crestau cu cuțitele, după obiceiul lor; iar unii se băteau cu bicele până la vărsarea sângelui lor.

Apoi trecând amiaza și slujitorii cei fără de rușine nesporind nimic, Sfântul Ilie Tesviteanul le-a zis:Tăceți de acum și încetați, căci a sosit vremea jertfei mele. Iar prorocii lui Baal au încetat și Ilie a zis către popoare:Apropiați-vă de mine! Și toate popoarele s-au apropiat de dânsul și a luat douăsprezece pietre, după numărul celor douăsprezece seminții ale lui Israel, și le-a pus pe altarul Domnului, apoi, tăind vițelul în bucăți, l-a pus pe lemne, a săpat groapă împrejurul altarului și a poruncit popoarelor ca, luând patru vase de apă, să toarne apa pe jertfă și pe lemne, și au făcut așa. Apoi le-a zis: „Turnați al doilea rând!”. Și au turnat. Apoi le-a mai zis: „Turnați al treilea rând!”. Și au turnat. Și a străbătut apa împrejurul altarului, și groapa s-a umplut cu apă.

Atunci Sfântul Ilie, privind către cer, a strigat către Dumnezeu: Doamne, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui lacob, ascultă-mă pe mine, robul Tău, și trimite de sus foc peste această jertfă, ca astăzi să cunoască toate aceste popoare, că Tu singur ești Dumnezeul lui Israel și eu robul tău și Ție ți-am înălțat această jertfă. Ascultă-mă pe mine, Doamne, ascultă-mă cu foc, pentru ca să se întoarcă inimile acestor popoare în urma Ta. Și a căzut foc din cer de la Domnul și a mistuit toate jertfele cele întregi, lemnele, pietrele, țărâna și apa care erau în groapă. Și au căzut popoarele cu fețele la pământ, strigând: „Cu adevărat Acesta este Unul Dumnezeu și nu este alt Dumnezeu afară de El”. Iar Sfântul Ilie le-a zis:Prindeți pe prorocii lui Baal, ca să nu scape nici unul dintr-înșii. Deci i-au prins pe toți prorocii mincinoși și Sfântul Ilie i-a dus la râul Chișon, care intră cu repejuni de apă în marea cea mare, și acolo i-a junghiat cu mâna sa; iar necuratele lor stârvuri le-a aruncat în apă, ca să nu se spurce pământul cu ele, nici să se vatăme văzduhul de putoarea lor.

După aceasta, Sfântul Ilie a grăit către împăratul Ahab ca degrabă să mănânce și să bea, apoi să înhame caii la caretă ca să alerge în cale, pentru că o să se coboare ploaie mare și o să-i ude pe toți. Deci Ahab șezând să mănânce și să bea, Sfântul Ilie s-a suit în muntele Carmelului și, plecându-se la pământ, și-a pus fața între genunchii săi și s-a rugat lui Dumnezeu să trimită ploaie pe pământ. Și îndată cu rugăciunea lui, s-a deschis cerul ca și cu o cheie și s-a pogorât o ploaie mare, încât a udat pe toți și pământul cel însetat l-a adăpat din destul. Atunci împăratul Ahab, cunoscând rătăcirea sa, plângea pentru păcatele sale, mergând pe cale spre Samaria. Iar Sfântul Ilie, încingându-și mijlocul, a alergat pe jos înaintea lui Ahab, bucurându-se în Domnul Dumnezeul său.

Dar spurcata împărăteasa Izabela, soția lui Ahab, înștiințându-se de toate acestea, s-a umplut de iuțime și de mânie pentru pierderea prorocilor săi celor fără de rușine și a trimis la Sfântul Ilie, jurân- du-se pe zeii săi, că a doua zi, în care ceas a ucis el prorocii lui Baal, în același ceas îl va ucide și ea. Iar Sfântul Ilie s-a temut de moarte, ca un om supus neputinței firii omenești, după ceea ce s-a zis:Ilie era om asemenea nouă, pătimitor. Și a fugit de frica Izabelei în Beer-Șeba, pământul Iudeei. Și ducându-se în pustie cale de-o zi, a stat să se odihnească sub un ienupăr și, fiind mâhnit, își cerea moarte de la Dumnezeu, zicând: „Doamne, destul am trăit pe pământ până acum, ia acum de la mine sufletul meu. Oare eu sunt mai bun decât părinții mei?”. Aceasta a grăit-o prorocul, nu că era supărat de acea prigonire, ci ca un râvnitor al lui Dumnezeu, care nu suferea răutățile omenești, necinstirea lui Dumnezeu și hulirea Preasfântului Său nume. Căci îi era mai ușoară moartea, decât să audă și să vadă oamenii cei fără de lege, defăimând și lepădând pe Dumnezeu, Ziditorul lor.

Astfel rugându-se, s-a culcat și a adormit sub copacul acela, când iată, îngerul Domnului s-a atins de el, zicându-i:Scoală-te și mănâncă. Deșteptându-se Ilie, a văzut la căpătâiul său o azimă caldă și un ulcior cu apă. Deci, sculându-se, a mâncat și a băut și apoi iarăși a adormit. Atunci îngerul s-a atins a doua oară de el, zicând: Scoală și mănâncă, căci calea îți este depărtată! Deci, sculându-se el, a mâncat și a băut, și, cu puterea mâncării aceleia, a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți, până la muntele Horeb. Acolo a locuit în peșteră, vorbind mai întâi cu îngerul, după aceea cu însuși Domnul Dumnezeu, Care i S-a arătat în vânt subțire, suflând cu liniște prin văzduh luminos. Iar când Domnul se apropia de dânsul, mergeau înainte semnele cele înfricoșate ale venirii Lui. La început era un vifor mare, care răsturna dealurile și sfărâma pietrele; după aceea venea foc, dar nu era în foc Domnul, iar după foc un glas de lumină subțire și acolo era Domnul.

Și când Ilie a auzit venirea Domnului, și-a acoperit fața cu cojocul lui și, ieșind, stătea înaintea peșterii. Și a auzit pe Domnul grăind către dânsul: „Ce faci aici, Ilie?”. El a răspuns: „Râvnind, am râvnit după Tine, Doamne Atotțiitorule, că fiii lui Israel au părăsit legea Ta, altarele Tale le-au risipit, pe prorocii Tăi i-au tăiat cu sabia și am rămas numai eu singur; și acum ei caută și sufletul meu, ca să mi-l ia”. Iar Domnul, mângâindu-l pe el în necaz, i-a spus că nu tot poporul lui Israel s-a depărtat de la Dânsul; ci mai are ascunși încă șapte mii de robi ai Săi, care nu și-au plecat genunchii zeului Baal. După aceea, i-a vestit și pierzarea lui Ahab și a Izabelei împre­ună cu toată casa lor, care avea să fie degrab; și a poruncit Domnul ca, pe un oarecare bărbat vestit cu numele Iehu, să-l numească mai înainte la împărăția lui Israel, ca unul ce avea să piardă toată seminția lui Ahab. încă a mai poruncit ca și pe Elisei să-l ungă proroc și astfel mângâind Dumnezeu pe robul Său, S-a dus de la dânsul.

Iar prorocul Ilie, plăcutul lui Dumnezeu, ducându-se de acolo după porunca Domnului, a găsit pe Elisei, fiul lui Safat, arând pământul cu douăsprezece perechi de boi. Deci și-a pus cojocul și i-a spus lui voia Domnului, numindu-l pe el proroc și poruncindu-i să meargă în urma sa. Iar Elisei a zis către dânsul: „Rogu-mă ție, lasă-mă puțin să sărut pe tatăl și pe maica mea și apoi voi merge după tine”. Iar Sfântul Ilie neoprindu-l, Elisei s-a dus de a sărutat pe tatăl și pe maica sa și, înjunghiind o pereche de boi, cu care el singur ara, a dat ospăț vecinilor și casnicilor săi; apoi a plecat după Sfântul Ilie, fiindu-i lui slugă și ucenic și urmându-i în tot locul. În acel timp, împăratul Ahab, fiind stăpânit de Izabela, nelegiuita lui soție, pe lângă cele mai dinainte fărădelegi ale sale, a adăugat altă fărădelege în acest fel.

Un oarecare israelitean, anume Navute, avea o vie în Samaria, lângă aria împăratului Ahab. Acesta a zis către Navute:Dă-mi mie via ta, ca să fac o grădină de verdețuri, pentru că este aproape de casa mea; iar eu îți voi da ție altă vie mai bună decât acesta. Iar de nu-ți va fi cu plăcere, atunci îți voi da argint pe ea. Navute a răspuns: Să nu-mi fie mie acesta de la Domnul Dumnezeul meu, ca să-mi dau eu ție moștenirea părinților mei. Auzind aceasta Ahab, s-a întors la casa sa tulburat și necăjit de cuvintele lui Navute și de necaz n-a mâncat pâine. Atunci Izabela, înștiințându-se de pricina mâhnirii lui, a râs de dânsul și a zis: „Oare în acest fel este stăpânirea ta, împărate al lui Israel, că nu ești puternic asupra unui om, să faci după voia ta? Nu mai fi mâhnit și mănâncă pâine; apoi așteaptă puțin că eu singură îți voi da în mâini via lui Navute”.

Aceasta zicând, a scris poruncă în numele împăratului la mai- marii cetăților lui Israel și a pecetluit-o cu pecete împărătească. Iar într-însa a scris ca să pună asupra lui Navute o pricină nedreaptă, ca și cum ar fi vorbit rău de Dumnezeu și de împărat; apoi, punând de față martori mincinoși, să-l ucidă cu pietre afară din cetate. Astfel s-a săvârșit acea nedreaptă ucidere, din porunca celor fără de lege. Și murind nevinovatul Navute, Izabela a zis către Ahab: „Acum moștenește via lui Navute iară de argint, pentru că el s-a dus dintre cei vii”. Ahab, auzind de uciderea lui Navute, s-a mâhnit puțin, apoi s-a dus să ia via; dar pe drum a fost întâmpinat, din porunca lui Dumnezeu, de Sfântul Proroc Ilie, care a zis către dânsul: „Deoa­rece ai ucis cu nedreptate pe Navute cel nevinovat și i-ai răpit via lui, pentru aceasta zice Domnul: «În locul în care au lins câinii sângele lui Navute, tot în acel loc și sângele tău îl vor linge câinii. Asemenea și pe femeia ta, Izabela, o vor mânca câinii și toată casa ta se va pierde»”.

Iar Ahab, auzind cuvintele acestea, a plâns și, lepădând hainele sale împărătești, s-a îmbrăcat în sac și a postit. Și atât a putut de mult acea puțină pocăință a lui înaintea lui Dumnezeu, încât acea vremelnică pedeapsă asupra casei lui a mutat-o după moartea sa, pentru că Domnul a zis către prorocul Său Ilie: „De vreme ce Ahab s-a smerit, pentru aceasta nu voi aduce rele asupra casei sale în zilele lui, ci în zilele fiului lui”. După aceasta, Ahab a mai viețuit trei ani și a fost ucis în război. Și l-au adus în Samaria cu careta lui, iar sângele care a curs pe roate l-au lins câinii, după cuvântul prorocului lui Dumnezeu. Asemenea și cele prorocite despre Izabela și despre toată casa lui Ahab, s-au împlinit toate la vremea lor, după răpirea Sfântului Ilie.

După moartea lui Ahab, a împărățit în locul lui fiul său, Ohozie; dar precum a fost moștenitor al scaunului tatălui său, tot așa a fost și al păgânătății lui, căci, ascultând pe Izabela, ticăloasa sa mamă, a slujit cu jertfe și cu închinăciuni necuratului Baal și a mâniat foarte tare pe Domnul Dumnezeul lui Israel. Iar din întâmplare a căzut de pe fereastra foișorului său și s-a îmbolnăvit. Atunci a trimis soli la spurcatul zeu Baal sau mai bine zis la diavolul care locuia în acel idol și dădea răspunsuri mincinoase la cei ce-l întrebau. La acela a trimis ca să întrebe despre sănătatea sa, adică dacă se va scula din pat.

Și ducându-se trimișii lui Ohozie la Baal, i-a întâmpinat în cale prorocul lui Dumnezeu Ilie, din porunca Domnului, și a zis către dânșii:Oare nu este Dumnezeu întru Israel de vă duceți să întrebați pe întinatul Baal? Deci întoarceți-vă și spuneți împăratului, care v-a trimis: Domnul zice astfel: «Nu te vei mai scula de pe patul pe care te-ai culcat, ci pe el vei muri». Iar ei, întorcându-se, au spus aceste cuvinte împăratului cel bolnav. Și i-a întrebat împăratul: „Ce fel de om era acela care a spus aceste cuvinte?”. Ei au răspuns: „Era păros și încins cu o curea peste mijloc”. Împăratul a zis: „Acela este Ilie Tesviteanul”.

Apoi a trimis pe un mai mare peste 50 și 50 de bărbați cu el, ca să prindă pe Ilie și să-l aducă la dânsul. Iar aceia ducându-se, l-au găsit în muntele Carmelului, pentru că acolo obișnuia a petrece mai mult. Deci mai-marele acela, văzându-l șezând în vârful muntelui, a zis către dânsul: „Omule al lui Dumnezeu, împăratul îți poruncește să te pogori de aici și să mergi la dânsul”. Sfântul Ilie a răspuns: „Dacă sunt om al lui Dumnezeu, atunci să se pogoare foc din cer să te mistuie pe tine și pe cei cincizeci de oameni ai tăi”. Atunci a căzut îndată foc din cer și i-a prefăcut pe toți în cenușă. Apoi împăratul a trimis pe un alt mai-mare peste 50, cu același număr de bărbați, și acelora li s-a făcut același lucru; căci, căzând foc din cer, i-a mistuit. Deci împăratul a trimis și pe al treilea mai mare peste 50 de bărbați.

Iar acela, știind ce au pătimit trimișii cei mai dinainte de el, s-a dus la Sfântul Ilie cu frică și cu smerenie și, plecându-se înaintea lui, l-a rugat, zicând: „Omule al lui Dumnezeu, sufletul meu și sufletele acestor robi care sunt cu mine sunt gata înaintea ta. Miluiește-ne pe noi, care n-am venit de voia noastră, ci fiind trimiși; deci nu ne pierde cu foc, ca pe cei trimiși mai înainte de noi”. Iar prorocul a cruțat pe cei ce veniseră cu smerenie, iar pe cei ce veniseră cu mândrie și cu stăpânire și voiau să-l ducă ca pe un rob, nu i-a cruțat. Și s-a făcut porunca Domnului către Sfântul Ilie, ca să meargă la împărat fără de temere cu cei din rândul al treilea și să-i zică aceleași cuvinte, care le zisese mai înainte.

Deci sculându-se omul lui Dumnezeu, a mers cu cel mai mare peste cei 50 și cu oamenii lui și, ajungând la împărat, a zis către dânsul:Așa grăiește Domnul; deoarece ai trimis la Baal să întrebe despre viața tay ca și cum n-ar fi fost Dumnezeu în Israelg pe care ai fi putut să-L întrebi, pentru aceea nu te vei scula de pe patul pe care zaci, ci vei muri. Și a murit Ohozie, după cuvântul Domnului cel grăit prin gura prorocului. După Ohozie, împărăția lui Israel a luat-o Ioram, fratele lui, deoarece Ohozie n-a avut fiu. In vremea lui Ioram, s-a sfârșit casa lui Ahab, pierzându-se de mânia dumnezeiască, în zilele Sfântului Proroc Elisei, precum se scrie în viața lui.

Iar când s-a apropiat vremea în care voia Domnul să ia pe Ilie la Sine viu cu trupul, Ilie și Elisei mergeau de la cetatea Galgal la cetatea Betel. Și văzând cu dumnezeiască descoperire răpirea lui, care i se apropiase, voia să lase pe Elisei în Galgal, tăinuind înaintea lui, cu smerită cugetare, preamărirea ce era să i se facă de Dumnezeu. Deci a zis către Elisei:Tu să șezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul până la Betel. Iar Sfântul Elisei, știind de asemenea din dumneze­iasca descoperire ceea ce avea să fie, i-a răspuns:Viu este Domnul și viu este sufletul tău, că nu te voi lăsa pe tine. Deci au mers amândoi până la Betel. Iar fiii prorocilor care locuiau în Betel, apropiindu-se deosebi de Elisei, i-au zis:Oare pricepi tu că Domnul va lua pe stăpânul tău de la tine, pe deasupra capului tău? Elisei a răspuns: Cunosc și eu, dar tăceți. După aceasta Sfântul Ilie a zis către Elisei: Tu șezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul la Ierihon. Elisei a răspuns:Viu este Domnul și viu este sufletul tău, că nu te voi lăsa. Și au mers amândoi la Ierihon.

Și apropiindu-se fiii prorocilor din Ierihon de Elisei, i-au zis: Oare pricepi că Domnul va lua astăzi pe stăpânul tău de la tine, pe deasupra capului tău? Elisei a răspuns:Am priceput, tăceți. Sfântul Ilie a zis către Elisei:Șezi aici, că Domnul m-a trimis la Iordan. Elisei a zis:Viu este Domnul și viu este sufletul tău, că nu mă voi depărta de tine. Și au mers amândoi, iar 50 de bărbați din fiii prorocilor s-au dus în urma lor, de departe. Iar când amândoi sfinții proroci au ajuns la Iordan, Ilie a luat cojocul său și, învârtindu-l, a lovit apa cu dânsul și s-a despărțit în două; și au trecut amândoi ca pe uscat. Iar după ce au trecut ei Iordanul, Ilie a zis către Elisei:Cere de la mine ce vrei, mai înainte de a fi luat de la tine. Elisei a zis:Cer ca darul din tine să fie îndoit în mine. Ilie i-a zis:Greu lucru ai cerut; însă, dacă mă vei vedea când voi fi luat de la tine, ți se va împlini cererea; iar de nu mă vei vedea, nu ți se va împlini cererea.

Și pe când mergeau ei și grăiau, deodată s-a arătat între amândoi un car de foc cu cai de foc și Ilie a fost luat spre cer. Iar Elisei privea și striga:Părinte, părinte, carul și caii lui Israel, ca și cum ar fi zis: „O, părinte, tu ai fost toată puterea lui Israel, care mai mult cu rugăciunea și cu râvna ta ai ajutat împărăția lui Israel, decât multă mulțime de viteji și de ostași înarmați”. Și nu l-a mai văzut Elisei. Deci s-a apucat de hainele sale și le-a rupt, tânguindu-se. Atunci a căzut de sus cojocul lui Ilie și, luându-l Elisei, a stat pe țărmurile Iordanului; și despărțind cu el apa ca și Ilie, a trecut pe uscat; și s-a făcut moștenitor darului care lucra în învățătorul lui.

Iar Sfântul Ilie, prorocul lui Dumnezeu, fiind luat cu trupul în carul cel de foc, până acum este viu în trup, păzindu-se de Dumnezeu în locașurile raiului. El a fost văzut în Tabor de cei trei Sfinți Apostoli în vremea Schimbării la Față a Domnului și iar se va vedea de oamenii cei muritori trupește, înaintea venirii a doua pe pământ a Domnului. în acea vreme, cel ce mai înainte a scăpat de sabia Izabelei, va pătimi de sabia lui Antihrist. Și atunci nu numai ca proroc, dar și ca mucenic în ceata sfinților se va învrednici de mai mare cinste și slavă, de la dreptul dătător de plată Dumnezeu, Cel Unul în trei fețe, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Căruia se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

(doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

ÎPS Bartolomeu Anania – Predică la Duminica a 4-a după Rusalii – Vindecarea slugii sutașului

predica

 

“Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L, Şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.” (Matei 8, 5-13)

 

(Canal youtube ”Slavă Lui Dumnezeu!”)

mai mult
1 2 3 4 5 147
Page 3 of 147