Promovate

Republica Moldova se pregătește să aducă în prim-plan duminică, 28 iunie, două dintre cele mai negre pagini din istoria sa. La Palatul Republicii din Chișinău se va desfășura cea de-a doua ediție a Congresului Național al Memoriei, un eveniment de o profundă semnificație identitară, dedicat împlinirii a 80 de ani de la foametea organizată din 1946–1947 și a 85 de ani de la primele deportări în masă din vara anului 1941.

Potrivit organizatorilor, ediția din acest an vine să sprijine direct angajamentul ferm al autorităților de la Chișinău de a apăra adevărul istoric și de a combate orice tentativă de dezinformare. În acest sens, congresul rezonează cu noile inițiative legislative care prevăd condamnarea prin lege a negării represiunilor comuniste.

Evenimentul oferit de Consiliul Memoriei, în parteneriat cu ministerele Culturii și Educației, dar și cu Institutul de Istorie al USM, va aduce la aceeași masă supraviețuitori ai calvarului sovietic, descendenți ai victimelor, istorici din Republica Moldova, România și Germania, dar și oficiali de rang înalt.

În deschiderea reuniunii de duminică vor fi transmise mesaje de salut din partea președintelui Parlamentului, Igor Grosu, a miniștrilor Cristian Jardan și Dan Perciun, dar și din partea ambasadorului Poloniei la Chișinău, Tomasz Kobzdej. Discuțiile din cadrul sesiunilor plenare se vor axa pe conservarea memoriei victimelor regimului totalitar și pe necesitatea asumării instituționale a trecutului represiv sovietic, pentru promovarea valorilor democratice și europene în societate.

Preluare TVR Moldova

Doina Ofelia Davidescu

Mă gândeam, folosind ca model un clișeu demodat și sentimental: ce s-ar mai putea spune despre cineva – în cazul nostru, omul risipitor, vivant, imprevizibil, și poetul profund, inimitabil, visător, Nicolae Stanciu – la un an de când nu mai este un jongleur al aleselor cuvinte, ci doar călătorește în ceruri, pe un drum de stele?
Că a fost un om bun, un talent remarcabil, un prieten desăvârșit și amuzant, un frate preocupat și inimos, un tată atipic dar prezent, că a avut ocazia să se întâlnească cu Salvatore Quasimodo și câteva dintre poeziile sale au primit aprecierea scriitorului premiat cu Nobel…?

Alături de toate acestea i se datorează implicarea, cu trup și suflet în viața Cenaclului Literar „I.L. Caragiale”, pe care l-a și condus o perioadă importantă. De aceea, dar nu numai, Asociația Culturală 24 PH ARTE Ploiești a găsit de cuviință că o întâlnire „In Memoriam” e un gest mic de venerație pe deplin meritat de amintirea dragului literat al comunității noastre.

În sala Studio a Filarmonicii, într-un amestec omogen de emoții și amintiri, s-au strâns, la ceas de seară și de taifas sentimental: cenacliști vechi și noi, membri ai familiei, prieteni și apropiați.

După o scurtă introducere în atmosferă, la propunerea amfitrionului – Leonida Corneliu Chifu, s-a ținut un moment de reculegere care a atins cu pană de înger trist asistența. Apoi, rând pe rând, o bună parte din invitați au fost prezentați pe scurt și au luat cuvântul, amintindu-l cu noblețe, sinceritate și cu bucuria de a-l fi cunoscut pe al lor Nae Stanciu.

Ioan Corneliu Dinu consideră relevante conversațiile și dialogurile avute, de regulă, în limba lui Caragiale – pe care, fără falsă modestie, amândoi o stăpâneau cum nu se putea mai bine, în umbra universalității matematicii.

Emilia Luchian a prezentat, cu mare emoție, un dar prețios și cu adânc înțeles din partea poetului: o mică lanternă de culoarea bronzului care a așteptat cuminte într-un sertar, „purtând pe umeri praful secretelor”. A adus și un text emoționant – sub cupola unor metafore perfecte, pentru ziua de azi, când „foaia albă cere lumină”, căci mica lanternă se aprinde singură uneori, „ca un far de buzunar”, pentru „rătăcirile ce aveau să vină”.

Traian D. Lazăr ne prezintă sinuoasa și interesanta rută a biografiei și operei lui Nae Stanciu. Totul începe din vremea tinereții lor, printr-o prietenie ce a debutat prin interpus – mai exact, prin vărul său, viitorul scriitor Nicolae Turtureanu. A urmat reîntâlnirea miraculoasă de la Iași, în cadrul aceleiași universități, și, mai apoi, stabilirea în Ploiești – un oraș considerat atunci și acum lipsit de o perspectivă culturală demnă de luat în seamă, deși prin cenaclurile ploieștene trecuseră, de-a lungul timpului, ca niște vise frumoase, nume celebre.

Distinsul invitat regretă că nu a avut instinct de istoric în perioada școlară, căci „altfel am fi avut ocazia de a citi acum minunatele poezii de început ale poetului, desigur, cu teme adecvate vârstei”. De altfel, în perioada studiilor universitare, Nae Stanciu era considerat „speranța poeziei românești”, aspect confirmat și de amintirile criticului literar Teodor Codreanu.

Vorbitorul a subliniat critic faptul că „Ploieștiul nu este un oraș cultural”, iar cenaclurile existente (atât cele de atunci, cât și cele de acum) nu au o „deschidere către național”. În acest context, scriitorilor le revine datoria personală de a se afirma și de a se face cunoscuți dincolo de granițele provinciei, mai ales că lipsa unei reviste literare autentice este profund descurajantă. Traian D. Lazăr regretă că viața a pus presiune pe debitul poetic al autorului, tocmai din cauza absenței unui mediu favorabil.

Dacă în concepția vorbitorului există două categorii de poeți, cei „născuți” și cei „făcuți”, Nae Stanciu a ocupat cu naturalețe un loc în prima categorie. El a scris o poezie religioasă și de stare sufletească, trăind poezia, iar nu construind-o. După venirea sa în Ploiești, Traian D. Lazăr a făcut eforturi constante pentru promovarea lui Nae Stanciu la nivel național, prin realizarea de prefețe, cronici critice ale volumelor și prin susținerea afirmării sale în reviste literare de prestigiu. În final, acesta apreciază scriitura lui Nae Stanciu care, deși puțină cantitativ, este extrem de valoroasă, fiind redactată cu gingășie și delicatețe, exprimându-și totodată regretul că nu a apărut un moment potrivit pentru republicarea întregii sale opere.

Gheorghe Stanciu, fratele mai mare al poetului, ne-a relatat cu glas blând și molcom secvențe amuzante din copilăria și tinerețea lor, perioadă în care i-a fost adesea confident. Nopțile de vară petrecute pe prispa casei, ascultând poveștile interminabile ale lui Nae despre istoria Romei sau cultura greacă, au rămas memorabile. Atmosfera era cu atât mai deosebită cu cât frații au fost crescuți doar de o mamă singură (tatăl fiind pierdut pe front), o femeie profund religioasă, care considera că cititul cărților vine de la „Satana”.

Cu toate acestea, Nae și-a urmat drumul: a citit enorm și a câștigat numeroase concursuri școlare literare. Fratele său a evocat cu mândrie și nostalgie aceste episoade, culminând cu întâlnirea providențială de la Constanța cu scriitorul Salvatore Quasimodo, laureat al Premiului Nobel, care i-a apreciat poeziile. Vorbitorul a scos în evidență preocuparea neîncetată a fratelui său pentru lectură și poezie, o pasiune cultivată în ciuda faptului că în casa părintească nu existau cărți, radio sau televizor.

Gheorghe Stanciu a amintit cu recunoștință că Nae a fost cel care l-a îndrumat profesional către zootehnie. Totodată, a subliniat că decizia ulterioară a poetului de a veni la Ploiești a fost sinonimă cu o dureroasă „îngropare în provincie”. În final, acesta a evocat cu plăcere o discuție purtată pe seama scriitorului Mario Vargas Llosa între poet și fiul său, recunoscând în amândoi aceeași patimă neobosită pentru citit.

Cunoscutul epigramist Constantin Tudorache, efervescent ca șampania abia turnată în cupă, a captat atenția micuței arene cu spiritul său ales. Discursul său a debutat în forță cu o epigramă cu tâlc:

„În lumea asta infernală,
Cu nebunia în derivă,
Prefer greșeala personală
Decât prostia colectivă!”

Din dialogurile lui cu poetul Nicolae Stanciu au țâșnit flash-uri de memorie superbe, cum ar fi cele ivite pe marginea lecturilor din Gabriel García Márquez: „Forța invincibilă care împinge lumea înainte nu este iubirea fericită, ci aceea neîmplinită”. La acest citat, găsit și prezentat cu uimire de Nae Stanciu, epigramistul i-a adus în contrapartidă două aforisme memorabile aparținând lui Vasile Ghica: „Cele mai tulburătoare iubiri se derulează în contumacie” și „În inimile multor oameni, jilțul iubirii ideale rămâne toată viața neocupat”.

Alocuțiunea a alunecat apoi spre zona sacră, epigramistul amintindu-i prietenului său de pilda Apostolului Pavel: „Trupul este cortul lui Dumnezeu.” Ca o extensie lirică a acestei idei, Nae Stanciu a deschis un volum de poezii de Ștefan Dimitriu, pe care îl avea întâmplător asupra sa, și i-a citit:
„Trup al meu, m-ai luat în primire/ Din chiar clipa nașterii mele,/ Într-o zi de mai cu flori de zăpadă,/ Și iată-mă acum,/ Aproape să mă lepăd de tine/ Ca șopârla de coadă.”

Evocând marii clasici, cei doi mărturiseau că preferă poezia lui Baudelaire și Rilke. Însă firul roșu al serii a rămas meditația asupra finitudinii. În prefața volumului „Moartea este o minciună”, scris de vorbitor, se poate găsi următorul paragraf elocvent: „Moartea a fost o preocupare circadiană obsesivă a omului din cele mai vechi timpuri până la venirea lui Iisus Hristos, cel care a spus: «Eu sunt Calea, Adevărul și Viața»”. În aceeași carte, Nae Stanciu semnează o pagină întreagă impregnată de metafore profunde: „Viețile noastre, pești aurii în râu de întuneric”, „Balerină vicleană, coboară moartea dintr-un surâs” sau „Fără odihnă, pe covoarele vieții, cu pas voievodal coboară moartea”.

O altă lectură preferată de cei doi interlocutori era cea a lui Stanisław Jerzy Lec, din care Nae Stanciu a citat: „Numai atunci anonima este valabilă când cel care a scris-o este un nimic”. Prompt, epigramistul i-a răspuns cu o definiție proprie: „Ce este scrisoarea anonimă? E o răutate pusă pe hârtie, între lașitate și ticăloșie”.

Deși le plăceau și distihurile lui Vadim, discuția s-a întors tot la versurile de o melancolie amară ale lui Ștefan Dimitriu:

„Pomul vieții se usucă,
Ne cad moarte la picioare
Zilele – cireșe negre,
Și pietroase, și amare…
Doar câțiva oameni sfinți care se roagă
Țin în spinarea lor planeta întreagă.
Când te simți mai singur și îți e mai greu,
Pune-ți, Doamne, capul și pe pieptul meu…”

Distinsul invitat Constantin Tudorache a încheiat într-o notă de o profundă solemnitate, amintind de cuvintele prin care Michelangelo își definea propria existență și artă: „Nu este gând în care să nu fie dăltuită moartea”.

Actorul Ilie Gâlea, un prieten apropiat al poetului Nae Stanciu, a preluat ștafeta imaginară a mărturisirilor. Acesta din urmă a fost descris drept o prezență plină de viață și cu un glas puternic. De altfel, pe cei doi îi lega o veche prietenie, din cercul lor făcând parte și regretatul actor Lupu Buznea.
Charismaticul actor a rememorat cu emoție întâlnirile culturale în care drumurile lor s-au intersectat, subliniind felul în care vivantul poet reușea întotdeauna să se facă remarcat datorită unui farmec incontestabil. În cadrul evenimentului, actorul a recitat cu sensibilitate două poezii deosebite (Jocul de-a viața, Întoarcerea în sat) incluse în calendarul cultural de colecție alcătuit de Adrian Zagorodnei.

Adrian Zagorodnei s-a așezat cu aerul său natural boem pe pupitru, pornind șirul amintirilor. Prima evocare a fost legată de momentul în care, într-unul dintre numerele revistei „Atitudini vechi și noi” a lui Gelu Ionescu, a apărut un material de excepție, alcătuit prin grija și preocuparea lui Traian D. Lazăr și a lui Marin Constantin. Acest articol așeza poezia lui Nae Stanciu în oglindă cu cea a celebrei Emily Dickinson.

Ulterior, un montaj realizat în glumă prin alăturarea fotografiilor celor doi poeți a dat naștere ideii unui album inedit, care să reunească imagini din diversele împrejurări ale vieții lui Nae Stanciu, alături de prietenii de-o viață, printre care și Nino Stratan.  Albumul cuprinde instantanee din tinerețe, dar și din ultima parte a vieții, iar ultima fotografie este cea în care poetul Nae Stanciu apare elegant, la costum și cu cravată.

Adrian Zagorodnei a povestit și despre aventura găsirii editorului – devenit de negăsit în ultima vreme –, culminând cu momentele de așteptare tensionată în fața porții acestuia, într-o dimineață foarte devreme. O altă mărturisire emoționantă a serii a fost legată de concepția copertelor albumului pe care, Alexandra, nepoata poetului, a realizat o reproducere remarcabilă după celebra gravură „Lupta lui Iacov cu Îngerul” de Gustave Doré.

A urmat Octavian Onea, care s-a adresat direct poetului, ca și cum acesta ar fi fost prezent: „Salut, Nae! M-am trezit copleșit de un ocean de amintiri, care sunt atât de vii în sufletul meu!”.
Vizibil emoționat, el și-a început alocuțiunea povestind un episod deosebit din tinerețe. Pe atunci, fiind nevoit să accepte un post de propagandist în învățământul politic, nu a putut scăpa de această sarcină ingrată până când Nae Stanciu nu s-a oferit voluntar să îi ia locul. Octavian Onea a presupus că motivul real pentru care poetul a acceptat acel rol ideologic a fost dorința de a-și proteja familia și viitorul, mai ales în condițiile în care fiul său se orienta către o carieră teologică – un parcurs extrem de sensibil în acea epocă.

Preotul Dragoș-Gabriel Stanciu, fiul poetului, s-a adresat publicului cu o profundă emoție, modestie și respect. El a mărturisit că cei prezenți în sală reprezintă adevăratele „mituri ale copilăriei” sale, amintindu-și cum tatăl său l-a învățat de mic să aibă o prețuire deosebită pentru lectură și pentru scriitori.

În cadrul evocării, el și-a descris tatăl ca pe un părinte autoritar în anumite privințe, dar care i-a acordat totuși o deplină libertate socială și intelectuală. Din punct de vedere financiar, l-a creionat ca pe un antreprenor păgubos, care a ajuns de câteva ori la limita falimentului total. Una dintre aceste ocazii memorabile a fost aceea când a cumpărat o întreagă ediție a „Istoriei românilor” scrisă în limba maghiară, din care nu a reușit ulterior să vândă niciun exemplar.

Deși inițial a acceptat cu mare greutate decizia fiului de a urma o carieră teologică – conștient de consecințele politice aspre pe care regimul le-ar fi impus asupra familiei –, temerile sale s-au adeverit.

 În ciuda firii sale nonconformiste și a vieții boeme pe care o ducea, Nae Stanciu nu și-a ignorant familia. Atunci când soția sa s-a îmbolnăvit, i-a fost alături necondiționat, îngrijind-o cu devotament până la sfârșit.

Dragoș-Gabriel Stanciu a subliniat că tatăl său și-a contaminat toți apropiații cu „virusul culturii”, adăugând că cel mai fericit loc de muncă din viața poetului a fost cel de la bibliotecă. Cu o eleganță deosebită, fiul a refuzat să emită judecăți despre talentul literar sau despre cărțile părintelui său, preferând să vorbească despre omul din spatele versurilor. În final, el a subliniat că gestul prietenilor de a-i realiza acel album de fotografii i-a prelungit vizibil viața, devenind o bucurie constantă în ultimele sale zile.

Minel-Ghiță Mateucă a evocat întâmplările care l-au legat de Nae Stanciu și de fiul acestuia, recomandându-se, înainte de toate, prin perioada în care a activat în calitate de cronicar literar la Revista Altphel – o etapă marcată de o totală libertate de exprimare, lipsită de cenzură. Vorbitorul a nuanțat conceptul de oraș cultural, argumentând convingător că și centrele urbane de provincie (Târgoviște, Ploiești) își pot asuma cu mândrie o astfel de identitate. Apoi a prezentat cele trei volume semnate de Nicolae Stanciu: două cărți de versuri și un album de fotografii (realizat cu ajutorul prietenilor, o parte dintre aceștia fiind prezenți la comemorare), subliniind totodată personalitatea vulcanică a autorului, un om care „a ars” în permanență pentru artă.
Scriitorul a citit fragmente din cronica pe care a realizat-o la zece ani de la apariția volumului „Însângerarea zăpezilor” (publicat în 1996). În acest text, Minel-Ghiță Mateucă îl numește pe Nae Stanciu „poet de plăcere și de timp liber”, un creator care nu a făcut din poezie o carieră afirmată zgomotos. A vorbit, de asemenea, despre funcțiile modeste pe care acesta le-a ocupat în interiorul fenomenului cultural și despre celebrul său „birou de sub scară” – supranumit „biroul proscrișilor” –, evocând vremurile în care poezia devenise un refugiu și o consolare. Nae Stanciu a stat mereu în banca lui, evitând lumina reflectoarelor.

Despre minunatul volum „Însângerarea zăpezilor”, apărut în anul 1996 la Editura Fundației Culturale Aromâne „Dimândarea Părintească” (cu o prefață semnată de însuși Minel-Ghiță Mateucă și o postfață de Hristu Cândroveanu), cronicarul a subliniat că aduce o „poezie a obsesiilor existențiale” și o „stare perpetuu tensionată”. Dintre toate poemele, piesa capitală a volumului a fost indicată ca fiind „Jocul de-a viața”.

În încheiere, vorbitorul a oferit o concluzie memorabilă: „Fără să fie un poet consacrat, Nicolae Stanciu scrie o poezie mare. Nu-i de ici, de colea să fii autorul unei capodopere”.

Venerabilul Serghie Bucur a adus un omagiu profund prin lectura unei poezii-dedicație, lăsată ca mărturie în cadrul cenaclului: „În memoria poetului Nicolae Stanciu și a soției lui, romanciera Nina, în ziua comemorării lor. Luni, 22 Cireșar, 2026”:

„Ca o vocală-ntre consoane
 această viață între tampoane
flămândă de-o iubire-n pace
pe când nimic nu mai se-ntoarce.

Ca o vocală în ghilimele
scrisă cu degete rebele
respiră gata să dispară
în cea mai limbă de ocară.

Doar o singură vocală
în limba ei pur muzicală
această viață-ntre tampoane
când numai ea e-ntre consoane.”

Leonida Corneliu Chifu și-a îndeplinit rolul de amfitrion, intervenind cu comentarii aplicate sau simpatice la adresa invitaților ori cu amintiri proprii, pline de culoare.

Doar două ore. Seara nu a fost una obișnuită. Nu a întors nicio clepsidră și nu a fost nevoie ca cei prezenți să refacă prezența unui îndrăgit personaj. A fost ca și cum timpul nu a trecut, iar memoria nu a ajuns un mozaic de cioburi, încă.
Nicolae Stanciu – talentatul poet și boemul prieten nu are cum să dispară cu adevărat niciodată; el continuă să trăiască în propriile metafore scrise în pagini de carte, pe colțuri de șervețel în cafenele literare sau pe colț de suflet. Și cred că, de fapt, a fost de față, printre scaune și invitați, încercând să ne aducă aminte că poezia este singura formă de a locui, fără teamă, în curcubeu.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Amalia Melnic, Ramona Müller, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, Valentin Irimia, Adrian N. Ionescu, Florin Oprea Sălceanu, Dan Simionescu, Eugen Petri, Nicolae Drăgulin, Dan Constantin, Dan Manoliu.

Invitați: Dragoș-Gabriel Stanciu, Gheorghe Stanciu, Traian D. Lazăr, Constantin Tudorache, Adrian Zagorodnei, Ilie Gâlea, Corneliu Dinu, Minel-Ghiță Mateucă, Serghie Bucur, Octavian Onea

Alți invitați: Tania Radu & Traian Radu ș.a.

Fotografii: Liana Sprânceană, Doina-Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Maestrul Constantin Chiriac, președintele Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu și directorul general al Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, va primi titlul onorific „Lifelong Learning Visionary Education Ambassador” din partea Catedrei Internaționale Onorifice „Jean Bart” pentru contribuția sa excepțională la dialogul cultural european și managementul artelor spectacolului.
Ceremonia de decernare va avea loc miercuri, 24 iunie 2026, la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, în cadrul Festivalului U-TALK. Prestițioasa distincție va fi înmânată oficial de profesorul asociat Sever Avram, coordonatorul general al Catedrei Internaționale Onorifice „Jean Bart”.

Comunicatul de presă CIO – SUERD, aici:

Maestrul Constantin Chiriac onorat cu Titlul și Diploma de Excelență ”Lifelong Learning Visionary Education Ambassador”

Doina Ofelia Davidescu

Familia de români Daniel și Bianca Samson, stabilită în Suedia, trece printr-o situație critică după ce autoritățile locale le-au preluat abuziv cele două fetițe. În decembrie 2022, serviciile sociale suedeze au preluat fetele sub pretextul unui stil de viață prea religios. De peste trei ani, părinții nu își pot vedea copiii, caz care a provocat proteste mari și intervenția autorităților române.
Patriarhia Română este pe deplin solidară cu familia Samson și susține ferm toate eforturile statului pentru repatrierea imediată a minorelor.

Redăm integral comunicatul Patriarhiei Române:

Patriarhia Română este îngrijorată de situația foarte dificilă în care se află familia de români Samson din Suedia, ca urmare a separării de părinții lor a celor două fiice, Sara și Tiana, în urma deciziei autorităților locale suedeze din data de 2 decembrie 2022.

Biserica învaţă dintotdeauna că responsabilitatea principală pentru creșterea și formarea copiilor revine părinților, iar familia rămâne mediul natural și binecuvântat al dezvoltării armonioase a copiilor. 

De asemenea, Biserica apără demnitatea familiei în societate şi încurajează mereu cooperarea dintre Stat și Biserică în toate domeniile care privesc activitatea socială, educațională, spirituală și culturală referitoare la familie. Aşadar, suntem solidari cu familia Samson şi ne alăturăm demersului Senatului României către Statul Suedez, pentru repatrierea în România a celor două fiice ale familiei Samson, astfel încât să fie create condițiile necesare pentru restabilirea conviețuirii celor două surori alături de părinții şi de fraţii lor mai mici.

Totodată, ne rugăm ca Dumnezeu să le dăruiască putere și speranţă copiilor și părinților aflați în această încercare grea și să-i lumineze pe toți cei responsabili de soluționarea acestei situații.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

https://share.google/kJTZqwjsGBd0uPv0T

Doina Ofelia Davidescu

Cenaclul Literar „I.L. Caragiale” Ploiești vă invită la o nouă ședință de suflet.

 Evenimentul va avea loc luni, 22 iunie 2026, de la ora 17:00, în sala Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești.

„Să locuiești în curcubeu / Și în metaforă mereu.”

Moment comemorativ – Nicolae Stanciu (1940 – 2025)

Seara va fi dedicată în întregime unui om special. S-a  împlinit un an de când distinsul literat Nicolae Stanciu – poet boem al cenaclurilor locale și un prieten drag și apropiat al cenacliștilor noștri – a plecat în ceruri. Ne vom strânge în jurul versurilor și amintirilor sale pentru a-i onora memoria și lumina pe care a lăsat-o în inimile noastre.

Invitați speciali
Prezența unor personalități culturale dragi, vor îmbogăți atmosfera acestui eveniment: Dragoș-Gabriel Stanciu, Gheorghe Stanciu, Constantin Tudorache, Traian D. Lazăr, Marin Constantin, Nic Dumitrescu, Ioan Vintilă Fintiș, Adrian Zagorodnei, Minel-Ghiță Mateucă, Serghie Bucur, Ilie Gâlea, Ioan Corneliu Dinu, Ion C. Petrescu, Octavian Onea.

Amfitrion: Leonida Corneliu Chifu

Invitație, afiș și editare: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a IV-a (Ploiești 2021)

 R.:Ați mai fost pe aici, ați văzut toate lucrările?

V.n.:Am mai fost o dată, înainte de prima ediție a taberei de sculptură. Era un tăpșan al câinilor fugiți de la casele lor.

”Furtul”

R.:Presimt că acum ați venit cu un interes. Presupun că acela de a cerceta – eventual admira – operele realizate aici la cele patru ediții.

V.n.:Și asta, desigur. Și altele. Eu – practic – am venit să ”fur”, pentru un proiect personal.

R.:Deci interesul dvs. este mult mai ”larg”.

V.n.:(zâmbind) Da. Am prezentat anul trecut un proiect, în cadrul unui concurs de televiziune, cu ”leii imperialiști” despre care am mai pomenit, și am obținut un – să-i zicem – ajutor, din partea unui multimilionar din România, pentru o idee similară, în fapt, un parc având mai multe secțiuni, un parc de parcuri: unul dedicat persoanelor cu dizabilități, un parc care să aibă o secțiune pentru copii, unul care se numește Rocolandia și altul pentru skateboard.

”Pădurea celor care spun povești”

Apoi: am demarat proiectul în vederea realizării  unei scene pentru teatru sătesc și o zonă numită ”Pădurea celor care spun povești”, o pădure vopsită.

R.:Dacă-i pe-așa, ne lăsăm „jefuiți”.Sunteți pensionar?

V.n.:Da.

R.:Situația dvs. îmi amintește de celebrul film din 1952 al lui Akira Kuroshawa, ”Ikiru”(”A trăi”). Acolo, un bătrân funcționar, în prag de pensionare, Kanji Watanabe (Takashi Shimura într-un rol memorabil), care vreme de peste 30 de ani nu lipsise și nu întârziase un minut la slujbă, află că suferă de o boală incurabilă (cancer la stomac), timpul care i-a rămas pentru a trăi fiind foarte limitat. Abia atunci începe să-și caute sensul vieții. Hotărăște să utilizeze cu folos scurtul timp care i-a rămas de trăit și să facă ceva ce nu mai făcuse până atunci: să se distreze.

V.n.: Cunosc filmul. L-am văzut de trei, poate de patru ori. După scurt timp însă realizează că aceste distracții sunt inutile și că există un singur mod de a-și încheia viața: făcând ceva util prin slujba sa. Astfel, Kanji Watanabe pune tot sufletul în construirea unui parc pentru copii, moștenirea sa pentru lumea ce avea să o părăsească în curand”.

R.: Dvs. bateți mai departe. Vă gândiți nu doar la copii, ci și la persoanele cu dizabilități. Și mai aveți destul timp. Sper că sunteți sănătos, deci aveți un mai lung timp la dispoziție pentru a vă finaliza proiectele.

V.n.:Pentru posteritate.

Orașul Stâncii

R.:Dar și aici există o scenă în aer liber. Parcul va fi unul polivalent. Nu va fi doar un parc al sculpturilor, urmând să aibă multiple funcționalități… Dar va trebui să mai așteptați, pentru că acum nu prea aveți ce ”fura”.

Vn.:În Arganda del Rey, Madrid, España, există un parc uriaș pentru rocăreală! ”Rock in Rio” este un eveniment originar din Brazilia care include o serie de concerte rock și pop organizate de omul de afaceri brazilian Roberto Medina. Prima ediție a Rock in Rio a avut loc între 11 și 20 ianuarie 1985 pe o suprafață de 250.000 m², care a primit numele de „Cidade do Rock” (Orașul Stâncii), situat în Jacarepaguá, la vest de Rio de Janeiro, Brazilia. Marile vedete au fost: Queen, Iron Maiden, Rod Stewart, AC/DC, George Benson, Yes, Scorpions și Ozzy Osbourne. DE ce n-am face așa ceva și la noi? Păi dacă primarul din Păulești nu vrea bani pentru comună, măcar Primarul Volvo să vrea pentru Ploiești!

Unt Old cu Medina la Ploiești?

R.:Și cum merg treburile?

V.n.:Din păcate, cei de la Primăria Păulești (și Cocoșești, unde intenționez să-mi finalizez proiectul) nici măcar nu mi-au răspuns. Urmează să deschid un proces. În sfârșit, chestii de durată… Dar oricum sunt uimit că s-a făcut ceva atât de valoros în Ploiești. Sper ca forurile locale să se implice mai mult. E prea pustiu de natură, vreau să spun. Mă așteptam să ”calci” pe natură, să dau peste tot felul de boscheți… E prea puțină iarbă, prea puțină vegetație. Vreau ca la primăvară să răsară lalele aici!

R.: Odată cu parcul, va crește și vegetația. Eu mă gândeam – până vă judecați dvs. cu autoritățile din zonă – să vă luăm partener de proiect, că văd că știți și vreți atâtea. Dar s-ar putea să intrați în conflict de interese cu dvs. înșivă. Adică să vă faceți concurență.

V.n.:Da? Eu mă angajez să îl aduc pe Medina și să-i batem pe clujeni cu „untul” lor ”old” (joc de cuvinte – Untold), și dacă în Santiago de Chile o să urmeze edițiile din 2022 și 23, poate în 24… 25 să-l facem în buza gării de vest. Pentru că doar suntem ploieșteni!

Baron în parc

R.:Văd că sunteți plin de idei și gândiți mult.Dar constat că, după ani, sunteți într-un stadiu incipient.De când datează proiectul dvs. Land Art Cocoșești?

V.n.:De trei ani.Dar m-am lovit de imobilitatea organelor locale. Gândire obtuză, lipsă de curaj, nu-și asumă responsabilități, merg pe calea minimei rezistențe.

R.:Cine sunteți?

V.n.:Eu am un titlu de noblețe. Sunt Conde de Transilvanya și Baron de Simferopol, titluri primite de-acolo și… cam atât.

R.:În Spania le-ați primit?

V.n.:Da.

R.:Am înțeles. Avem și un titlu nobiliar în parcul nostru!

V.n.:Da? Cine?

R.:Cum cine? Păi ce-mi spuserăți? Dmneavoastră!

V.n.:(ușor surprins) Ah, eu! O statuie, ceva?

R.:Se aranjează. Vorbim cu artiștii care au lucrat la ediția asta. Dar repede, că suntem la închidere și astăzi vor pleca. Trebuie să vă arătați în mărime naturală. Poate se încumetă vreunul să vă dăltuiască în marmură. Sau în granit, ce-o fi.

V.n.:Sunt pregătit. Dar să știți că nu un titlu sunt, ci o persoană care deține aceste titluri… Nu mă faceți, vă rog, să mă simt ridicol! Persiflarea această probabil considerați că mă dezavantajează? Nu! Pentru mine este o onoare!

R.: Aduceți-vă aminte că întrebarea dvs. a sunat astfel: ”Cine?”. Apoi, cine n-ar fi onorat să dobândească titlurile de baron sau de conte? Unii au vărsat sânge – al lor și al altora – pentru a le obține. În plus, acestea trebuie purtate cu onoare, demnitate și apărate permanent.

V.n.: Nu-i o problemă. Sunt un luptător. Am făcut-o și în zilele lui decembrie 1989.

Băiețelul cu șosetuța pierdută

R.: Ce lucrați sau ați lucrat?

V.n.: Lucrez – că și a scrie este a lucra – la o poveste pentru copii despre o șosețică a unui copil elvețian care și-a pierdut-o în vacanță la bunica sa în Cocoșești Păulești.

R.: Sper că povestea dvs. se va încheia cu bine pentru drăgălașul urmaș al lui Wilhelm Tell  și pentru cititori, desigur. Nu trebuie să vă reamintesc faptul că în orice basm trebuie să triumfe binele.

V.n.: Așa va fi și în povestea mea.

R.:Cum să vă prezint?Aveți și un nume românesc?

V.n.:Da.

R.:Puteți să ni-l destăinuiți?

V.n.:Da. Alexandru Petrescu.

R.:În sfârșit, v-am aflat numele! Pe românește.

Alexandru Petrescu: Mă bucur pentru reușita dvs.

¹Ion Heliade-Rădulescu, cunoscut și ca Ion Eliade (așa cum semna) sau Ion Eliade Rădulescu (n.6 ianuarie1802, Târgoviște, Țara Românească – d. 27 aprilie1872, București, România), a fost un scriitor, filolog și om politic, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cea mai importantă personalitate din cultura română prepașoptistă, prin aportul său cultural și estetic la dezvoltarea literaturii române, fiind apreciat și ca un precursor al poeziei moderne. (Wiki)

²Evgheni Petrov (numele real Evgheni Petrovici Kataev, 1902–1942) a fost un celebru prozator și jurnalist sovietic. Este renumit în special pentru parteneriatul său literar cu Ilia Ilf, cei doi formând faimosul duo care a creat romanele satirice clasice Douăsprezece scaune și Vițelul de aur.

³Vizitatorul se referă laGheorghe Coman (n. 8 septembrie 1925, Ploiești– d. 9 august2005, București) a fost un sculptor român, absolvent al Institutului de Artă ”NicolaeGrigorescu” – București, secțiasculptură, promoția 1945-1950, membru al UniuniiArtiștilorPlastici.A trăit la Ploiești, fiindunuldintreceimaicunoscuțiartiștiplastici de pemeleagurileprahovene.A fost creatorul și animatorul vestitei Tabere de sculptură MăguraBuzău, printre primele de acest gen din România, inițiativă care a avut un larg ecou și peste hotare.

⁴ Interlocutorul se referă la monumentul megaliticpreistoric situat pe Câmpia Salisbury, în comitatul Wiltshire, Anglia.Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a IV-a (Ploiești 2021)

Interviu cu Alexandru Petrescu, jurnalist, revoluționar, vizitator al Taberei

În ziua încheierii lucrărilor taberei, observai un vizitator cu un aspect vădit exotic și mers agale, cu aspect de viking tomnatic, care s-a așezat calm pe lucrarea abia terminată intitulată ”Ochiul – poarta sufletului” a sculptorului Vlad Dumitriu, de unde contempla tot ce se întâmplă. Nu purta la brâu un topor, o sabie și un cuțit lung, de care am auzit că vikingii nu se despărțeau niciodată. Dimpotrivă – cum aveam să remarc: nu s-a arătat deloc războinic, ba chiar avea un aer înțelept și cumsecade, de Moș Crăciun mai degrabă. O doamnă care-l însoțea, bănuiam că însăși soția (fapt care avea să se confirme ulterior), îl privea admirativ, cu o uitătură încărcată de iubire. Doar că acest tablou idilic avea să fie ”stricat” de însuși autorul lucrării, care s-a arătat ușor iritat de atitudinea ciudatului vizitator. ”Vikingul”, deloc furios, s-a ridicat alene, i-a explicat ceva artistului, care s-a îndepărtat. După care omul nostru s-a reașezat pe granitul proaspăt șlefuit.

Ne-am apropiat, curioși, cu intenția de a-l descoase nițel. Interviul n-a fost foarte scurt, cum preconizasem. Asta pentru că ”vikingul” are capul plin de idei și nici vorba nu-i e scurtă. Privindu-l mai atent, mi-am dat seama că-l cunoșteam. Și nu de azi, de ieri, dar n-am realizat în primă instanță, din cauza travestiului.La dorința sa, cea mai mare parte a interviului s-a desfășurat fără să dezvăluim numele vizitatorului. Așa că i-am spus ”Vizitatorul necunoscut”. Abia la final avea să-și dezvăluie numele. Dar să-l urmărim pe ”necunoscut”.

Reporter:Iată un vizitator care se odihnește pe una dintre lucrările realizate de artiștii noștri îndrăgiți! Este un bun loc de hodină?

Vizitatorul necunoscut:De hodină este un bun loc, dar artistul care a conceput această lucrare mi-a spus să nu stau pe ea, că e, totuși, o lucrare de artă. Bine. Ăsta este conceptul artistului român. Ori eu cred că arta trebuie să se deschidă efectiv, ca lumea să intre în contact cu ea, să pună mâna, picioarele, să ”muște” din lucrarea respectivă.

(Între timp, Vlad Dumitriu a reapărut, însoțit și de colegul său Dan Daniel. Am întrerupt interviul și m-am îndepărtat. A urmat o nouă rundă de convorbiri, în urma căreia – deloc convins – interlocutorul nostru s-a ridicat cu greu și a „părăsit” lucrarea).

”Volvo” și Cult Ură pe alei

R.:Un artist prezent anul trecut la tabără, Florin Strejac, ne-a spus că pe el nu-l deranjează că vizitatorii se cațără pe lucrarea sa, ba îi consideră pe cățărători – de fapt, copii – drept coautori. Dar nu toate lucrările au același regim. Unele trebuie chiar protejate.

V.n:Mă provoci să scot limba la cultură? Păi termenul, dacă-l disecăm: Cult… Ură…, avem răspunsul. Îmi doresc o inflație de cultură. Heliade¹ rămâne un reper important în dezvoltarea literaturii de limbă română. Îndemnul său impetuos: „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!” este emblematic pentru generația care a contribuit decisiv la dezvoltarea modernă a literaturii și culturii române în genere. Așa și primarul ”Volvo” (așa-l alintă unii pe dom Andrei Volosevici, primarele): după ce i-a lăsat pe unii să mâzgălească oripilant tramvaie (care oricum sunt urâte estetic), a pus la intrările orașului cenușiu caragialesc și o zis: ”Hai bă, să dați cu ciocanu în piatră!” (nu în Evgheni Petrov²),să vă faceți cu toții gheorghecomani³ și le-au dat drumul unor sculptori să bage ”cult ură” pe alei.

Noi și ”stohăniștii”

Să protejăm ce? Piatra cioplită? Păi stonhăniștii⁴ (din Stonehenge, Salisbury) aveau opreliște să nu facă pipi sau să scoată „limbul” la ”hărmălaia” aia de pietre cocoțate? Arta este pentru oameni. Pentru Domnul zeu sunt bisericile!

R.:Totuși, majoritatea sculptorilor care au lucrat la tabere sunt artiști remarcabili! Credeam că ați observat…

V.n.: Nu mă îndoiesc de asta. Se observă asta foarte repede, chiar de la prima vedere, privind sculpturile realizate aici.Dar să-mi continui ideea. De exemplu, dacă aș fi fost comisar sau organizator al acestui puzzle de intenții, aș fi adunat copii ai Liceului de Artă de pe fosta stradă Bobâlna și foști studenți originari din Ploiești să își sculpteze visul.

R.: Ideea a avut-o atât comisarul taberei, doamna Alice Neculea, cât și unii dintre artiștii care au lucrat aici. Mă refer la Dan Daniel, la Maxim Dumitraș… Citiți pe siteul Asociației Culturale 24PH ARTE comentariile și interviurile realizate la ultimele ediții ale Taberei și vizionați filmele realizate de TVR după fiecare ediție! Am fi scutiți de multe explicații. Dacă aș sta să-i povestesc fiecărui vizitator ce și cum, ar însemna să consumăm un spațiu editorial și un timp imens, umplut cu același text.

V.n.: N-am știut. Dacă-i cum spuneți, e de bine.Promit să intru pe siteul Asociației 24 PH ARTE și să citesc tot despre tabără.

Durere vs.bucurie sau Elogiu Land Art(ei)

R.:Cum vi se pare lucrarea pe care vă hodineați și celelalte realizate de artiști în parcul ploieștean?

V.n.:Am rămas surprins de ce s-a făcut aici, la Ploiești! E perfect! Iar artiștii, cum spuserăți dvs., sunt, într-adevăr, remarcabili. E un prim pas, probabil o jumătate de pas, pentru că mai e de lucru. Am trăit în Spania, în Madrid, 25 de ani, unde am văzut, printre altele, Parcul ”Juan Carlos I”. Acolo, pe o suprafață cam ca asta, poate nițel mai mare, au făcut un parc extraordinar, în care s-au deschis lucrările către public. Deci, există o conlucrare între artiști, între vizitatori, între cei care vin acolo.

R.:Despre ce fel de lucrări vorbiți? Tot de artă sculpturală?

V.n.:Land Art. Mișcare apǎrută la sfârșitul anilor 1960 în cadrul preocupǎrilor pentru ambianțǎ, în care artistul acționeazǎ asupra unor forme de relief, modificându-le sau populându-le cu repere ale intervenției sale. Astfel Land Art este ”…arta transformării mediului înconjurător”, reflectă relația pe care o au oamenii cu natura, reușind să transmită o anumită emoțieprivitorului. Astfel, cu Land Art se exprimă durerea, întrucât deteriorarea mediului care există pe Pământ este de așa natură încât ar fi chiar contradictoriu să exprimăm bucuria.

Faimoasa Spiral Jetty

R.:Asta fac și artiștii pomeniți de mine mai devreme…

V.n.:Popularitatea acestei tendințe nu s-a făcut simțită decât în 1970, atunci când Robert Smithson a creat ceea ce este considerată cea mai faimoasă operă de artă: SpiralJetty.

R.: Cea mai faimoasă operă de artă spuneți?!

V.n.:(operează pe mobil) Am căutat și iată ce am găsit acum despre: ”Spiral Jettyis an earthwork sculpture constructed in April 1970that is considered to be the most important work of American sculptor Robert Smithson (Spiral Jetty este o sculptură de pământ construită în aprilie 1970 care este considerată cea mai importantă lucrare a sculptorului american Robert Smithson”).

R.:Cea mai importantă și faimoasă operă a luiSmithon, poate a Land Art ca mișcare, dar nu cea mai ”tare” operă – fie și doar sculpturală – realizată vreodată. Faimoasă, poate. Dar cea mai faimoasă nu înseamnă neapărat și cea mai valoroasă. 

V.n.:Da, aveți dreptate. Ținea strict de mișcarea Land Art.

Manual de utilizare în stadiu incipient

R.: Bine, bine. De ce vă preocupă într-atât toate acestea?Este vorba de o pasiune?

V.n.:Eu am prezentat Primăriei Păulești, și apoi, după ce ăia nici nu mi-au răspuns, celor de la Imperiul Leilor, conceptul meu, că există și alte forme, cum ar fi cea care exprimă trecerea timpului sau mersul. De fapt, un Land Art poate trece pur și simplu de multe ori și multe zile la rând printr-o secțiune: impactul pașilor împiedică germinarea semințelor, astfel încât, odată cu trecerea zilelor, se realizează o cale în care poți să vezi doar pământul și pietrele care pot exista. De exemplu utilizând:

Ideea: că se poate face sculptură și din alte materiale.

Materiale: pietre, pământ, lemn, bușteni…

Punerea în scenă: vânt, foc, apă și chiar orientările atât ale solstițiilor, cât și ale echinocțiilor.

Repere ale naturii: paratrăsnet, mașini, telefoane mobile, țesături etc.

Oare ați văzut cumva un sculptor – eu da – în mămăligă? Arta nu se agață de anumite materii pentru a exprima… Am cunoscut o artistă din Columbia care lasă pe asfalt, în Madrid, opere efemere din frunze… care la bătaia vântului se spulberă… 

R.: Că tot veni vorba, pot fi invocate și celebrele sculpturi în gheață…

V.n.:Păi agatârșii, dacii, cumanii și apoi corolarul pe care l-am numit mai apoi…  românii s-au născut gânditori, că doar Cultura Hamangia este o cultură neolitică din mileniul IV-II î.Hr., a cărei dezvoltare a început încă din mileniul VI î.Hr.

R.: Înțeleg că vă situați într-o descendență multimilenară. Deduc din ce spuneți că românul e născut și gânditor, nu doar poet. Iar după ce vor vizita parcul ploieștean, s-ar putea să-și descopere și vocație de sculptori. Dvs. nu?

V.n.:Ba da. Mi-am descoperit vocația dinainte. Acum, în parcul ploieștean, mi-o redescopăr.(Sfârșitul primei părți)

¹Ion Heliade-Rădulescu, cunoscut și ca Ion Eliade (așa cum semna) sau Ion Eliade Rădulescu (n. 6 ianuarie1802, Târgoviște, Țara Românească – d. 27 aprilie1872, București, România), a fost un scriitor, filolog și om politic, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cea mai importantă personalitate din cultura română prepașoptistă, prin aportul său cultural și estetic la dezvoltarea literaturii române, fiind apreciat și ca un precursor al poeziei moderne. (Wiki)

²Evgheni Petrov (numele real Evgheni Petrovici Kataev, 1902–1942) a fost un celebru prozator și jurnalist sovietic. Este renumit în special pentru parteneriatul său literar cu Ilia Ilf, cei doi formând faimosul duo care a creat romanele satirice clasice Douăsprezece scaune și Vițelul de aur.

³Vizitatorul se referă laGheorghe Coman (n. 8 septembrie 1925, Ploiești– d. 9 august2005, București) a fost un sculptor român, absolvent al Institutului de Artă ”NicolaeGrigorescu” – București, secțiasculptură, promoția 1945-1950, membru al UniuniiArtiștilorPlastici. A trăit la Ploiești, fiindunuldintreceimaicunoscuțiartiștiplastici de pemeleagurileprahovene.A fost creatorul și animatorul vestitei Tabere de sculptură MăguraBuzău, printre primele de acest gen din România, inițiativă care a avut un larg ecou și peste hotare.

⁴ Interlocutorul se referă la monumentul megaliticpreistoric situat pe Câmpia Salisbury, în comitatul Wiltshire, Anglia.

Interviu realizat deLeonida Corneliu Chifu

Stațiunea Bușteni va găzdui cea de-a XX-a ediție a Taberei Internaționale de Creație Plastică „Dan Platon”, în perioada 21-27 iunie 2026.

Publicația „găzarul – Ziarul prahovenilor” relatează că evenimentul aniversar reunește artiști din România, Republica Moldova, Franța și Cehia, culminând cu vernisajul expoziției finale pe 27 iunie la Centrul Cultural „Aurel Stroe”.

Detalii suplimentare privind artiștii invitați, organizarea și alte informații importante despre acest eveniment sunt disponibile pe site-ul găzarul.ro

https://share.google/AnbSdkMy1Nt48XV8J

Doina Ofelia Davidescu

„Homosexualitatea ca erezie” – o analiză tăioasă semnată de părintele Savatie Baștovoi despre cum societatea modernă încearcă să schimbe ordinea creației. Părintele Savatie Baștovoi explică de ce transformarea unui păcat într-o ideologie publică înseamnă, de fapt, o rătăcire a minții (erezie). O analiză dură, dar extrem de profundă despre vremurile noastre.
Gânduri de pus pe gânduri:

„Homosexualitatea nu este doar un păcat al trupului, ci și al minții. Dacă avem astăzi o săptămîna a homosexualității pe străzile capitalelor noastre, este pentru că cineva a avut mintea să impună acest păcat în așa fel, încît nimeni să nu i se mai poată împotrivi. Dacă pînă acum glasuri din Biserică cereau interzicerea paradelor gay, în acest an un episcop a făcut apel către credincioși cerînd să nu participe la astfel de evenimente.

A trata homosexualitatea doar ca pe un păcat trupesc, chiar și contra firii, a fost o greșeală care, pe termen lung, a erodat poziția Bisericii. În replică, am auzit mereu că ceilalți desfrînați nu sînt cu nimic mai breji, ba chiar că mulți episcopi și călugări sînt gay și asta nu face ca bisericile să ia foc. Că homosexualii fac SIDA și mor ca Freddie Mercury a fost un alt argument contrazis de mitropoliți octagenari care nu au făcut sida. În sfîrșit, prea multa anatomie și medicină internă pe care s-a bazat zidul anti-gay ridicat în numele Creștinismului a dăunat înțelegerii, surpîndu-se sub tăvălugul ideatic al ofensivei homosexuale.

Majoritatea celor care mărșăluiesc în aceste zile sub flamurile curcubeului nu sînt homosexuali. Ei au fost atrași nu de o poftă trupească nouă stîrnită de vreun homosexual, ci au fost convinși de ideile care întemeiază și întrețin această mișcare. Faptul că tabăra homosexuală a devenit țintă electorală, ca în cazul ultimelor alegeri prezidențiale din România, ne vorbește despre amploarea fenomenului. Homosexualii au o platformă politică capabilă să obțină legi care să le înlesnească ofensiva, dar au și o doctrină care trece dincolo de zona politicului, căutînd întemeieri academice și chiar biblice pentru propria lor condiție.

Homosexualitatea militează pentru o nouă antropologie și, din această perspectivă, pentru o nouă raportare la creație și Creator. Începînd de la simbolul biblic al curcubeului sub care se adună, discursul activismului gay este înțesat de citate și referințe biblice, terminînd cu pretenția de a fi cununați de Biserică și de a accede în cler, fapte care se petrec tot mai des peste tot în lume. Biserica Catolică și papii Romei suportă presiuni mari pentru că nu acceptă căsătoriile homosexuale. Aceste presiuni fac apel la dragostea divină și speculează tema egalității tuturor “copiilor” lui Dumnezeu. Îndemnurile la iubirea, iertarea și nejudecarea aproapelui propovăduite de creștinism sînt și ele mereu pe buzele homosexuale.

În timp ce miile de absolvenți ai facultăților de teologie își scriau tezele de licență și doctoratele despre cîte căruțe avea cutare mănăstire în preajma Reformeu lui Cuza, mediile academice s-au umplut de pseudo studii despre mutațiile creierului și alienarea hromozomilor care au dus la apariția speciei homosexuale, la confuzia genurilor și, desigur, la nevoia de a rescrie antropologia și felul în care ne organizăm familia, societatea și Biserica. Biserica – pentru că, de vreme ce unii se nasc homosexuali (auzim expresia “așa i-a făcut Dumnezeu”), înseamnă că preferința lor pentru același sex e una firească și nu poate fi incriminată.

Cu siguranță ați auzit toate aceste lucruri, iar unii poate că le și credeți adevărate. Mulți preoți au de acum aceste convingeri pe care le prezintă ca pe niște argumente științifice de ultimă oră. În fapt, toată această învățătură este o rafală de erezii care strică ordinea naturală a creației, deci lovește în Creator.

Dacă bărbatul poate fi femeie, iar femeia poate fi bărbat, toate celelalte lucruri pot fi răsturnate, răstălmăcite, anulate, distruse prin instaurarea minciunii apocaliptice. Așa ne-am pomenit în ceea ce numim epoca post-adevăr.

Homosexualitatea este măciuca cu care Antihristul bate popoarele pentru a le îndepărta de Dumnezeu.

Că homosexualitatea este o Erezie Apocaliptică o arată amploarea globală prin care acest păcat își obține nu doar dezincriminarea morală și biblică, ci și pedepsirea celor care i se opun. Faptul că nimeni nu i se mai poate împotrivi în tot mai multe țări ale lumii, ne convinge că acest război e purtat de puternicii lumii. De aceea putem spune că păcatul homosexualității este în strînsă legătură cu puterea.

Acest duh necurat și hulitor pune stăpînire pe sufletele semețite de putere și bogăție, regăsindu-se printre conducătorii de diferite ranguri, printre judecători, procurori și mai marii poliției și armatei, precum și printre ierarhii și preoții care, necunoscînd puterea lui Dumnezeu, s-au socotit pe sine puternici și stăpîni peste sufletele și trupurile celor ce vin la ei, vînzînd sfințenia preoției în schimbul spurcării.

Toți sîntem păcătoși și nici un păcat nu este mai breaz ca altul. Desfrînații se pot mîntui prin smerenie și cei curați cu trupul se pot pierde prin înălțarea minții. Mintea este cea care ne înalță sau ne coboară. Mintea care îndreptățește păcatul, mintea care hulește pe Ziditor, mintea care plăsmuiește cuvintele ispitei și ale amăgirii, mintea care urzește planurile diavolești prin care se pierd chiar și cei aleși, aceasta se opune minții care se unește cu Dumnezeu în rugăciune și vede adevărul lucrurilor.

Paza de erezie, care este o stricare a minții, un cancer al diavolului, a fost grija milenară a Bisericii. Erezia nu este altceva decît un păcat îndreptățit, un păcat care ajunge să nu mai fie considerat păcat, un rău care ajunge să fie numit bine. De aceea Hristos ne învață să ne rugăm cu “Și ne izbăvește de cel viclean”, adică de cel care ne prezintă răul drept bine.

Nu mulțimea celor ce mărșăluiesc în aceste zile mă îngrijorează, căci înțeleg prea bine cum funcționează mulțimile, ci lipsa de înțelepciune și înainte-vedere a ierarhiei și preoției noastre care nu au înțeles că homosexualitatea, în forma în care este astăzi promovată, nu mai este demult doar un păcat trupesc și o imoralitate, ci este un păcat al minții, o erezie apocaliptică și poate cea mai cuprinzătoare și distrugătoare dintre toate cîte s-au abătut asupra omenirii, lovind nu doar în Biserica lui Hristos, ci nărăvind să schimonosească firea întregii zidiri.

Biserica nu este chemată să alerge cu biciul prin piețe după homosexuali și desfrînați, nici să facă referendumuri care să ne apere de păcat, căci firea păcatului nu poate fi biruită decît de harul lui Dumnezeu. Destul ne este să combatem prin învățătură orice îndreptățire a păcatului, orice hulă adusă Ziditorului prin batjocorirea zidirii Lui, revenind la practica anatemelor răspicat formulate.

Anatema teoriilor care răstoarnă sau anulează genurile făcute de Dumnezeu, anatema celor care încuviințează ciuntirea mădularelor pentru a face din bărbat femeie și din femeie bărbat, anatema tuturor celor care schimonosesc învățătura despre om, despre zămislire și naștere, despre începutul și sfîrșitul vieții, ucigînd în pîntece sau la bătrînețe, luptînd în tot chipul împotriva vieții și a Izvorului vieții Care este Dumnezeu.

Oricine își îndreptățește păcatul este blestemat de Dumnezeu, după chipul lui Adam în Rai și oricine își mărturisește păcatele cu încrede în mila lui Dumnezeu, este iertat. Credem în iertarea tuturor celor ce se întorc cu pocăință, indiferent de felul și mărimea păcatelor, și nu socotim pierdut pe nimeni pînă în ultimul ceas, ba chiar și după trecerea din viața aceasta ne rugăm pentru mîntuirea tuturor.

Hristoase, Lumina cea adevărată, Care luminezi și sfințești pe tot omul ce vine în lume, să se însemneze peste noi lumina feței Tale ca întru dînsa să vedem lumina cea neapropiată. Îndreptează pașii noștri spre lucrarea poruncilor Tale, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale și ale tuturor sfinților Tăi. Amin.”

Savatie Baștovoi

Preluare internet, via facebook

Doina Ofelia Davidescu

Lavra Peșterilor din Kiev, un monument istoric de o importanță rară protejat de UNESCO, a fost grav afectată în urma unui atac cu rachete în iunie 2026.

Catedrala istorică din interiorul complexului a luat foc, provocând distrugeri mari unui simbol al credinței ortodoxe.
Patriarhia Română a reacționat imediat și a condamnat cu fermitate printr-un mesaj acest incident dureros. Reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române au numit distrugerea lăcașului de cult o mare pierdere pentru întreaga creștinătate. Ei au subliniat că violența armată nu ar trebui niciodată să distrugă locurile sfinte ale rugăciunii și păcii.

Redăm integral mesajul Biroului de Presă al Patriarhiei Române:

„Patriarhia Română își exprimă profunda îngrijorare și tristețe în legătură cu atacul care a afectat Lavra Pecerska din Kiev, unul dintre cele mai importante centre ale spiritualității ortodoxe și monument înscris în patrimoniul mondial UNESCO.

Orice atingere adusă unui lăcaș de cult și unui monument de o asemenea valoare religioasă, istorică și culturală reprezintă o pierdere pentru întreaga creștinătate și pentru patrimoniul universal al umanității.

Ne rugăm lui Dumnezeu pentru încetarea violențelor, pentru restabilirea păcii, pentru protejarea vieților omenești și pentru conservarea patrimoniului spiritual și cultural aflat în calea conflictelor armate.”

Foto: via Internet

Doina Ofelia Davidescu

Jurnalistul Virgil Rădulescu descoperă și scrie în „găzarul – Ziarul prahovenilor” despre povestea fascinantă a lui Marian Petre, un sculptor talentat din Dumbrava, județul Prahova, care transformă lemnul brut în adevărate opere de artă sacră.

Într-o lume dominată de tehnologie și produse de serie, acest meșter autentic luptă să păstreze vie tradiția românească prin realizarea manuală de icoane, cruci și troițe unice, adaptate dorințelor fiecărui client. Artistul a reușit să îmbine perfect secretele sculpturii tradiționale, perfecționate inclusiv prin cursuri în Anglia, cu promovarea modernă pe rețelele sociale, unde strânge mii de aprecieri și este susținut oficial de programe naționale de promovare a culturii.

Dincolo de obiectele religioase sfințite cu grijă, atelierul său prinde viață și prin panouri decorative sau portrete deosebite, fiecare lucrare fiind o punte emoționantă între trecutul și prezentul neamului nostru.

Despre cum reușește un singur om să sculpteze zilnic, cu răbdare și credință, o lecție vie de continuitate culturală pentru tânăra generație, citiți în articolul integral publicat pe site-ul Găzarul.ro

https://gazarul.ro/2026/06/16/din-inima-prahovei-spre-sufletul-romanilor-marian-petre-sculptorul-care-pastreaza-vie-traditia-icoanelor-din-lemn/

Acasa – Găzarul

Doina Ofelia Davidescu

În luna iunie 2026 se împlinesc 85 de ani de la primul val de deportări staliniste, când mii de români din Basarabia și Bucovina de Nord au fost urcați cu forța în trenuri și trimiși în Siberia. Acest eveniment tragic a lăsat răni adânci în istoria poporului nostru.

În noaptea de 12 – 13 iunie a anului 1941, o mare nenorocire a lovit familiile de români din Basarabia și Bucovina de Nord. Regimul sovietic a decis atunci să scape de cei mai buni oameni ai locului, cum erau învățătorii, preoții și țăranii gospodari.

În toiul nopții, soldații înarmați au intrat în case și i-au trezit pe oameni din somn. Aceștia au primit doar câteva minute pentru a-și strânge câteva haine și puțină hrană. Apoi, mii de părinți, copii și bunici au fost urcați cu forța în vagoane de tren murdare, folosite de obicei pentru vite. Drumul spre Siberia și Kazahstan a fost un adevărat coșmar, marcat de o sete cumplită, foame și boli grele. Mulți dintre cei deportați au pierit pe drum, înainte de a ajunge în locurile reci și străine unde au fost condamnați la muncă silnică.

Procesul de deportare a avut loc între anii 1941 – 1951. Primul val de deportări a însemnat relocarea a aproape 30.000 de români. Ulterior, în al doilea val, din 6-7 iulie 1949, au fost deportate alte 35.796 de persoane, dintre care două treimi erau femei și copii. Ultimul val a fost în 1 aprilie 1951 și a vizat 5.917 de membri ai Martorilor lui Iehova.

Astăzi, la 85 de ani de la acele evenimente dureroase, este un bun prilej de a ne aminti cu respect de suferința lor și de curajul de a rămâne români.

Sursa: Basilica.ro

Doina Ofelia Davidescu

Mineriada din 13-15 iunie 1990 rămâne cel mai sângeros atac asupra democrației din istoria modernă a României. Astăzi se împlinesc 36 de ani de la zilele în care Capitala a fost transformată într-un câmp de luptă, iar protestele pașnice din Piața Universității au fost reprimate cu o violență extremă.

În data de 13 iunie, forțele de ordine au evacuat brutal manifestanții, iar a doua zi, peste 10.000 de mineri aduși în București au atacat studenți, intelectuali și simpli trecători. Atacul s-a încheiat pe 15 iunie, zi decretată oficial ca Ziua Națională a Memoriei Victimelor Mineriadei. Bilanțul oficial a înregistrat 3500 persoane bătute cu bestialitate, 1024 arestări ilegale, 746 răniți, 6 morți – oficial (130 de morți – neoficial), 6 violuri – oficial (120 violuri – neoficial).
Dosarul judiciar nu are nici astăzi o sentință definitivă.

Sloganul „Dreptate, ochii plânși vor să te vadă!” a devenit simbolul luptei pentru dreptate în toate dosarele nerezolvate ale anului 1990, inclusiv cel al Mineriadei.

Doina Ofelia Davidescu

Festivalul Internațional Shakespeare de la Craiova, un eveniment de amploare care transformă în fiecare an, în mod uimitor orașul, s-a desfășurat în perioada 21–31 mai. Cu acest prilej sunt aduse în fața publicului spectacole de o importanță deosebită și dezbateri profunde despre actualitatea pieselor marelui dramaturg în lumea contemporană.

De această dată, în cadrul secțiunilor dedicate universităților, studenții de la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași au impresionat audiența punând în scenă un spectacol de dans intitulat „Hamlet”, realizat sub regia lui Gabriel Scalschi

După spectacol, criticul cultural Sever Avram a acordat un interviu în care a analizat în detaliu această reprezentație. Domnia sa nu s-a oprit doar la primele impresii, ci a explicat legăturile adânci dintre teatru, mituri, simboluri și viața omului din zilele noastre.

Interviul integral, aici:

Hamlet fără cuvinte. Un dialog cu profesorul Sever Avram la Festivalul Internațional Shakespeare Craiova, 2026

Doina Ofelia Davidescu

Membrii cenaclului s-au întâlnit, din păcate, într-un număr mai restrâns ca de obicei – și nici nu a început bine vara! – pentru a onora programul anunțat.

În deschiderea ședinței, am făcut referire la bucuria cenacliștilor față de interesul și aplecarea redacției revistei „Euphorion” din Sibiu (sub egida USR), care, în primul număr din acest an, a alocat cu generozitate un amplu spațiu poetului Ion (Nino) Stratan, atât de îndrăgit de către comunitatea literară ploieșteană și de prietenii acestuia din cadrul cenaclului nostru; totodată am adresat mulțumiri pentru invitația adresată grupării noastre de a participa la proiect și la lansarea publicației.

De asemenea, i-am felicitat pe colegii noștri pentru volumele lansate recent la Editura Eikon în cadrul Salonului Internațional de Carte „Bookfest” 2026: Ramona Müller, cu volumul „Globetrollerul Rozalindion – Aventuri la cald, la rece și la capăt de lume”, și Eduard Gabriel Tănase, cu volumul „Despre răni și răniți”, dar și pe Amalia Melnic (pentru numeroase diplome obținute la concursuri online) și pe Sorana Brucăr pentru Mențiunea obținută la Concursul de poezie „Radu Cârneci” al Arenei Literare.

Pentru a nu întrerupe valul inspirației și euforia literară a serii, am schimbat ordinea rubricilor, dând voie istoriei să iasă prima la rampă.

Cele 11 minute de istorie ne-au purtat, prin intermediul lectorei permanente, prof. Emilia Luchian, în mozaicul populațiilor antice siberiene indigene. Pentru acestea, lumea se împărțea „între cer, pământ și adâncuri subterane”. Deși societatea era patriarhală, iar poligamia făcea parte din existență și supraviețuire, autoritatea femeilor era pe deplin recunoscută, acestea – în special cele vârstnice – având un statut sacru în cosmogonie (simbolul strămamei imortalizat în păpuși și statuete feminine). Totuși, statutul acesteia oscila între umilința cotidiană și puterea șamanismului (spiritele protejau clanurile).

Lectora și-a continuat expunerea vorbind despre istoria și spiritualitatea populației ciukci („poporul gheață al vânturilor de nord”). Această comunitate din Peninsula Ciukotka reprezintă una dintre cele mai rezistente și fascinante culturi arctice din Siberia. Viața lor s-a desfășurat mereu într-un mediu extrem. Membrii ei erau împărțiți între crescătorii nomazi de reni din tundră și vânătorii de mamifere marine de pe coastă.

În această societate, copiii erau antrenați de mici să facă față condițiilor vitrege prin metode dure, ce astăzi ar părea barbare, iar femeile au deținut mereu un rol fundamental. Ele nu doar că asigurau supraviețuirea materială prin construirea locuințelor (yaranga) și prelucrarea blănurilor, dar aveau și o autoritate decizională majoră în interiorul familiei. Totodată, ele dădeau dovadă de o tărie de caracter legendară: tradiția interzicea cu desăvârșire manifestarea durerii, astfel că, atunci când nășteau, femeile nu scoteau niciun sunet, considerând plânsul sau vaierul o dovadă de slăbiciune.

În comunitățile lor erau complet inacceptabile lașitatea, risipa de hrană, refuzul ospitalității față de călători și jignirea ritualurilor șamanice, dar și alianța cu membrii triburilor dușmane.

Spiritualitatea lor animistă se baza pe credința că întreaga natură este guvernată de spirite. Șamanii, apelând la transă, tobe și plante sacre, acționau ca mediatori pentru a vindeca bolile și a asigura succesul la vânătoare. În acest univers mistic, populația ciukci manifesta o fluiditate unică a genului prin fenomenul „oamenilor moi”. La porunca spiritelor, unii șamani bărbați își asumau complet identitatea socială, hainele și sarcinile casnice ale femeilor, adesea căsătorindu-se cu alți bărbați. Acest travesti ritualic era privit cu un respect profund, fiind considerat o sursă de uriașă putere spirituală.

Spre deosebire de alte triburi siberiene, populația ciukci s-a remarcat printr-o rezistență militară feroce (susținută de arme rudimentare: arcuri, sulițe cu vârf de os sau piatră, armuri din fâșii de os de balenă sau piele de morsă) în fața expansiunii țariste din secolul al XVIII-lea. Pentru că nu au putut fi cuceriți prin forță, Imperiul Rus (Ecaterina cea Mare) a fost nevoit să le recunoască independența printr-un decret special. Acest statut unic le-a permis să își păstreze pământurile, legile și tradițiile șamanice aproape intacte pentru mult timp.

Totuși, adevărata lovitură aplicată modului lor de viață a venit în secolul XX, odată cu instalarea perioadei sovietice. Regimul comunist a implementat politici dure de „modernizare” și colectivizare forțată. Renii au fost confiscați și trecuți în proprietatea statului, iar nomazii au fost obligați să se stabilească în sate permanente, în case din cărămidă.

Copiii ciukci au fost trimiși în școli-internat obligatorii, unde li s-a interzis să își vorbească limba maternă. Cel mai grav lovit a fost șamanismul, inclusiv fenomenul „oamenilor moi”. Considerate superstiții primitive și periculoase, practicile ritualice au fost interzise prin lege. Mulți șamani au fost arestați, trimiși în lagăre sau executați.

În ciuda acestor traume culturale uriașe, care au degradat structura lor socială, micile comunități din Ciukotka încearcă astăzi să își recupereze și să își protejeze identitatea spirituală, refăcând legătura cu trecutul.

Rubrica Cea mai recentă creație a transferat emoția serii în spațiul liric, trecând de la rigorile istoriei la sensibilitatea poeziei. Imaginația și forța cuvântului scris au fost onorate de lecturile colegelor noastre, care au adus în fața celor prezenți universuri interioare unice: Luminița Bratu (Undeva la capătul lumii), Emilia Luchian (Salcâmul naiadei, Spărtura clepsidrei), Ramona Müller (Ventralia, Doamna cu puncte de suspensie – apărute în Revista Euphorion nr.1/2026), Amalia Melnic (Fără titlu).

În contul Lecției de poezie, Gabriela Petri a avut ocazia să ne împărtășească frumoasa experiență a colaborării cu revista „Euphorion” și cu colectivul redacțional al acesteia. Nu ne-a fost foarte clar când și cum intenția de a participa la proiect în nume propriu s-a transformat în participarea Cenaclului. Cu toate acestea Cenaclul nostru a găsit de cuviință să mulțumească pentru invitație colectivului redacțional în timp util, printr-o scrisoare de politețe, publicată în revista online „24 PH ARTE” a asociației literare din care facem parte. Gabriela Petri ne-a făcut cunoscute impresiile deosebite datorate lansării publice a celui mai recent număr al revistei, lăsându-ne pentru mai târziu bucuria lecturării individuale a articolelor cuprinse între coperți.

Revista poartă, de această dată, titlul ION STRATAN așa cum l-am cunoscut. Deschizând drumul unei noi rubrici „Așa cum l-am cunoscut” care să releve prietenia literară și solidaritatea de generație, publicația a încercat să-l definească pe genialul poet optzecist, adunând mărturiile autorilor: Ioan Radu Văcărescu, Adrian Alui Gheorghe, Ion Bogdan Lefter, Romulus Brâncoveanu, Romulus Bucur, Ligia Csiki, Elena-Corina Barbu, Gabriela Călin, Liana Dupont, Ioan Vintilă Fintiș, Ariadna Petri, Eugen Petri, Costel Nedelcu, Radu Sergiu Ruba, Bogdan Lucian Stoicescu dar și câteva poeme traduse în limba engleză ale redutabilului Nino. Fotografiile sculpturilor realizate de Eugen Petri se încadrează armonios și sugestiv între paginile revistei alături de alte merituoase articole consacrate criticii literare, muzicii, artelor plastice, teatrului, volumelor de autor- ale căror apariții sunt demne de semnalat ș.a. în capitole distincte și atractive, nemaivorbind de consistența exemplară a conținutului fiecăruia.

Felicitări pentru activitatea deosebită și mulțumiri cu reverență colectivului redacțional pentru colaborare și revistele trimise! Am cumpărat cu interes câteva exemplare precum și volumul miniatural de Haiku, semnat de Emil Cătălin Neghină.

Amalia Melnic a susținut o frumoasă Lectură de cenaclu (proză scurtă și micro ficțiuni) cu texte inedite sau publicate în reviste literare importante, în format fizic și online. Absurdul, straniul, melancolia, ironia și amuzamentul, dar și imaginile dure și expresiile tăioase și-au dat întâlnire în proza tinerei noastre colege, oferind astfel fiecărui ascultător din sală libertatea deplină de a-și imagina propriul înțeles și de a trăi textul în acord cu propria sensibilitate. Povestirile reprezintă un amestec dintre realitate și imaginar/vis, în care autoarea trece rapid de la viața de zi cu zi la situații absurde, stranii sau amuzante. Explorarea durerii, a despărțirii și imaginile poate neașteptat de dure se împletesc cu ironia, umorul negru și un ton surprinzător de copilăresc uneori. Are capacitatea de a scrie scurte scenarii aproape cinematografice și surprinde doar în câteva rânduri povești întregi de viață, lovind cititorul cu un final neașteptat.

Lecturile Amaliei, 29 de proze scurte și ultra scurte: Taxiul de noapte, Hipnoza, La psiholog, La secretariat, Un pahar în plus, Un fleac de singurătate, Exil, Masă-mbelșugată, Sunt pe lista lui Moș Crăciun, Prea departe, Pe umeraș, Lucrurile de care nu mă despart, Amurg, Safari, Am ajuns în vârf, Cereale cu lapte, Cum să crești un dinozaur în sufragerie fără să știe mama, A doua planetă albastră, Supraviețuitori în natură, Florăria de la colț, Hoinar, Îmi donez corpul științei, Trăiesc din scris, Ora de știri, Iarna unui moș bărbos, Ziua în care am îmbătrânit, Școala de șoferi, O fotografie uitată în fundul unui sertar, Manuscris.

Urmărid titlurile ai impresia că ingeniozitatea Amaliei le-a luat pe toate.

Am ales din paletele evantaiului de texte:

Liternet

Jur că am fost fată cuminte, Dragă Moș Crăciun. Te văd că ești în formă în ciuda vârstei înaintate, totuși, locul tău de muncă presupune să faci efort o singură dată pe an, de aceea te-ai menținut. Haide, nu-mi mai aminti de lista de borfași pe care i-am măcelărit, știi doar că în adâncul sufletului sunt un om bun. Nu mă mișc de aici până nu mă treci și pe mine pe listă. Nu mă provoca să mă rog de tine, am zis hotărâtă ținându-i pistolul la tâmplă și a cedat. Până la urmă și Moș Crăciun e un simplu bărbat.
(Sunt pe lista lui Moș Crăciun)

Toate lucrurile erau pereche în casă noastră. Ceștile de cafea, periuțele de dinți, pernele, toate. Până în ziua în care au venit să mă anunțe că ai murit. Sunt niște proști, ei nu știu cât ai visat să zbori. Am vrut să strig, dar doar am mimat ca un mut. Am vrut să plâng, dar ochii mi-au secat. Și nu mi-a mai rămas nimic. M-am prezentat la înmormântare tot în negru cu o lumânare beteagă. Când am strâns pumnul, am simțit pământul din el. Noi doi am fost, acum nu știu, mă uit în van cum se decojesc pereții.
 (Un fleac de singurătate)

Eram un pui de două luni când m-au adoptat. Le-am fost companion în toți cei 16 ani de viață. Fetița familiei se lăuda la școală că îi sunt cea mai bună prietenă. Acum îmi sprijin mustățile pe o masă rece. Ei nu sunt aici. Simt mirosuri străine și îmi e frică. Mă dor șoldurile și abia respir. Un străin în halat alb îmi dă târcoale. Îl aud vorbind despre eutanasiere. Nu știu ce înseamnă asta. Mă injectează. Alunec într-o direcție, pe o cale necunoscută. Aș vrea să fiu lângă familia mea.
(Ziua în care am îmbătrânit)

Stăteam liniștiți cu burta la soare. Ne‐a prins ploaia. Au fugit țânțarii, au fugit pelicanii, au fugit vulpile. Am fugit noi. Ne-am urcat pe o barcă stricată, s-a răsturnat barca, au venit crocodilii. A fost care pe care. Am băgat degetele în ochiul unuia, a mai țipat unul. Totul e bine când se termină prost. Am scăpat toți în viață. Ne-am adăpostit pe o insulă. Rafala nu se oprea. Au venit șerpii, am fript unul, pe altul l-am făcut supă. A fost o masă copioasă, apoi ne-am pus pe pescuit. Am prins un papuc.
(Supraviețuind în natură)

Literomania

Taxiul din noapte

Era o seară târzie, un singur taxi în stație, o ploaie ce părea nesfârșită mă udase până la piele, ca o pisică zgribulită în căutare de adăpost, m-am urcat cu o oarecare teamă. Mi s-a părut bizar să-l văd aproape abandonat la ora respectivă.

– Până la Gara de Nord, am șoptit. Aveam în plan să mă întorc acasă cu ultimul tren disponibil, aproape de miezul nopții. Dacă ajungeam în timp util, aș mai fi avut câteva minute la dispoziție să-mi iau bilet și să aprind o țigară.

– Domnișoară, nu cunoașteți serviciile noastre? Noi lucrăm la pompe funebre, vă duc unde trebuie, nu unde doriți. Și dacă supraviețuiți, vă las în zori la gară, mi-a răspuns șoferul pe un ton serios, un tip solid care părea epuizat.

În mod normal, aș fi luat în glumă ce mi-a spus, dar luând în considerare tonul serios, mi-a înghețat strigătul de spaimă. Un val de aer rece mi-a cuprins corpul și parcă am paralizat. M-am gândit să deschid ușa și să mă arunc din mașină, însă portiera era blocată, imposibil să fie deschisă.

Ploaia a continuat nestingherită, geamurile s-au aburit de la frig, drumul părea nesfârșit și nu aveam nicio presimțire bună. M-a condus până în Cimitirul Bellu. Mormintele erau perturbate de un zgomot infernal, liniștea nopții era spartă dramatic. Când am coborât, uimirea mi-a încleștat maxilarul și am privit într-o tăcere apropiată morții. Vreo zece muncitori tranșau cadavre și le aruncau peste alte morminte. Sunetul de fierăstrău îmi amintea de abatoarele de porci.

 La colț, o ambulanță neagră era parcată, într-un flux continuu și monoton, scoteau din ea, din când în când, câte unul.

Am văzut trecând pe șosea o altă ambulanță, umbre ce păreau să strige ,,Ajutor!” stăteau cu membrele superioare. ,,Sunt sufletele celor stinși”, mi-am zis, ,,Le duc către lumea de dincolo.” Șoferul ambulanței a crăpat geamul, am întrezărit că era îmbrăcat prea elegant pentru un șofer, un zâmbet sardonic încremenit pe fața lui m-a răscolit până l-am simțit în organe. O senzație amară mi s-a plimbat printre plămâni și rinichi, atunci am realizat că îmi pare cunoscut. Îl știam dintr-un coșmar cu demoni. Era unul din cetele cele mai adânci ale iadului, era unul sofisticat care depășea mintea umană, nu era unul clasic cu părți de animale pe corp, ci arăta ca un om nefiresc, politicos aranjat, dar mai ales rău.

Doi indivizi din ambulanța neagră au sărit să mă apuce de mâini, m-au târât cu forța, în altercația noastră mi-au acoperit membrele și toracele cu vânătăi. M-au tras cu o forță inumană ca pe o vită condusă la tăiere. Ajunși în interior, m-au legat de mâini și de picioare cu chingi metalice. M-am zbătut și am urlat, cu toate că știam că e în zadar. Un tip în halat alb citea dintr-un dosar, vag mi-am observat numele și poza pe el. De unde să fi avut dosarul meu medical? m-am întrebat uluită.

– Domnișoara X39. Sănătate perfectă și tânără, ocupație nestabilită. Contacte inconstante cu familia. Într-adevăr, este candidata optimă pentru transplantul de organe. Familia ei va observa abia în câteva luni dispariția, a spus, pregătind o injecție cu o substanță necunoscută. În timp ce mi-o administra, am început să mă rog, simțeam că acelea vor fi ultimele mele clipe și am adormit.

M-am trezit simțind că nu mă pot mișca, corpul mi-era complet paralizat. Am putut mișca doar ochii și i-am învârtit ușor în jur, în interiorul ambulanței. Mâinile îmi erau umflate dureros și înnegrite, m-am gândit că se vor necroza în curând. Mi-am amintit de o vorbă a mamei, spusă într-o ceartă, ,,Să ți se usuce mâinile și să pice!”, acum blestemul ei se materializa. Am auzit un sfârâit și în aer s-a împrăștiat un miros de carne arsă. Era bisturiul electric care mă despica.  Simțeam fiecare durere din timpul operației și nu mă puteam opune. Eram captivă în propriul corp. Am început să mă gândesc la viața mea scurtă, oare cu ce greșisem în 25 de ani de existență ca să merit o asemenea soartă.

Presupusul medic a început să vorbească cu ai săi coechipieri:

– Pensă, vă rog. Mai repede, măi băieți, că mai avem multe operații de făcut în seara asta. Vreau să terminăm mai repede cu internele și vreau să-i recoltăm și creierul, mă va ajuta în studiul pentru teza de doctorat.

Lumea din proza Amaliei este o lume a contrastelor prin care ea își face drum cu curaj și talent. Lecturile Amaliei Melnic au plăcut, comentariile au fost încurajatoare, am felicitat-o. Leonida Corneliu Chifu a făcut recomandări de lecturi similare din literatura universală și autohtonă.

Mult succes, Amalia!

Au participat: Emilia Luchian, Amalia Melnic, Luminița Bratu, Ramona Müller, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Florin Sălceanu, Dan Simionescu, Mihail Ivănescu, Dan Constantin.

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu

Invitație, afiș, cronică și editare: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Nu, nu este comod să te întâlnești cu Dalí, chiar dacă este fascinant. Așa și acum, cu prilejul expoziției Divina Comedie, 201 lucrări originale – xilografii, gravuri – deschisă prin mărinimia mai multor factori implicați (colecționari, organizatori, sponsori) la micul Palat Quintus. Dar, ca Dalí să vină în vizită la tine – în orașul tău –, este atât de onorant încât nu ai voie să fii indiferent. O astfel de prezență transformă spațiul familiar și obligă comunitatea la o reverență culturală. Chapeau!

Dalí este rareori la îndemâna unui vizitator  de artă obișnuit și cu atât mai puțin la cea a unui profan. Îi privești xilografiile și faci o excursie „avant la lettre”, parcurgând, cel puțin uimit, Infernul, Purgatoriul și Paradisul… Nu, Dalí nu este ușor de privit și înțeles, iar minunatele xilografii, cu istoria lor tumultoasă, îți pot da frison. Stăteau cuminți, aliniate în ordinea cânturilor Divinei, așteptând în tăcere să fie privite. Acolo, în penumbra simezelor, te întâlnești cu privirea hipnotică a lui Dalí și, mai ales, cu ceea ce nu ai habar despre tine și despre lume. Să treci prin fața acelor rame înseamnă să accepți un pact silențios cu neliniștea. Dincolo de sticla subțire care le ocrotește de timp, lucrările sunt oglinzi mișcătoare ale sufletului uman. Tehnica impecabilă a xilografiei adaugă o vibrație caldă, aproape organică, fiecărei linii sculptate în lemn, făcând ca umbrele grele ale Infernului să pară că respiră odată cu tine. Nu poți privi de la distanță acele trupuri suspendate, sprijinite în cârjele fragile ale neputinței noastre sau brăzdate de sertare secrete, fără să simți o mână nevăzută care îți răscolește propriile tăceri și nostalgii. Apoi, pe măsură ce urci prin Purgatoriu spre lumina diafană a Paradisului, uimirea se transformă în reverie. Acolo unde Dante a așezat cuvinte sacre, Dalí a presărat geometrii eterice și pulberi de culoare care par să plutească dincolo de pânză. Este o frumusețe stranie, mistică, o îmbrățișare caldă între credință și geniu, unde chipul Galei devine călăuză și mântuire.

Am plecat de acolo cu o ușoară migrenă, atenuată de acordurile delicate ale pianului — acel majordom prețios al muzeului, la care a cântat, într-un gest de o caldă noblețe, chiar unul dintre distinșii proprietari ai colecției. Notele așezau o punte de catifea între visul lui Dalí și realitate. Afară, viața în orașul îmblânzit de vară și asurzit de zgomote cotidiene mi s-a părut, dintr-odată, nespus de frumoasă. Această călătorie printre linii și culori este, în esență, o confesiune care merită trăită. De aceea, expoziția rămâne o destinație de suflet pentru orice iubitor de artă; dincolo de tehnica titanică sau de legendele timpului, să te întâlnești cu Dalí este întotdeauna un mare privilegiu cultural.

Căutați acest refugiu, lăsați-vă purtați de valurile viziunilor sale și îngăduiți-vă luxul de a descoperi, prin ochii unui geniu rătăcitor, o nouă și profundă dimensiune a propriei voastre sensibilități. Aveți timp până la toamnă să semnați acest pact silențios cu neliniștea.

Amfitrioni: Florin Sicoie – directorul muzeului, Alice Neculea – director adjunct și curator.
Oaspeți: membrii familiei Kesauri (proprietarii colecției), Martha Maria Mocanu (sponsor, BES România)

Doina Ofelia Davidescu