Sfântul Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon – 27 iulie

Text: Cătălin Rusu

Editor: Liviu Ioan Manole

Chiar dacă am auzit despre martiriul Sfântului Pantelimon, sau am citit despre el, puțini dintre noi știm, probabil, că în ziua în care a fost martirizat s-au petrecut mai multe minuni.
Cine a fost Sfântul Pantelimon?
Sfântul Pantelimon s-a născut în anul 284 la Nicomidia din părinții Eustorgios, senator păgân, și Evula, care era creștină. Părinții săi i-au dat numele de Pantoleon, care în traducere înseamnă „cel în toate puternic ca un leu”. După trecerea la Domnul a mamei sale, a fost încredințat spre educație lui Eufrosin, medic de renume. După doar puțină vreme, ajunge la o cunoaștere desăvârșită a artei medicale, astfel încât împăratul Maximian, care îi remarcase calitățile, intenționa să îl ia la palat, ca medic particular. După ce petrece mult timp închinându-se la idoli, după îndemnul tatălui său, îl întâlnește pe preotul Ermolae și primește Botezul. Din cauză că era căutat de mulți bolnavi, și fiincă tocmai îngrijise un creștin tocmai chinuit din ordinul împăratului, ceilalți medici din Nicomidia au profitat de ocazie și l-au denunțat pe Pantoleon la împărat, care poruncește ca acesta să fie supus unor chinuri groaznice, după care decide să-i fie tăiat capul.
Ce s-a întâmplat în ziua martiriului său?
Sinaxarul ne spune că, în ultima zi de pe acest pământ a Sfântului Pantelimon, ostașii, urmând porunca împăratului, l-au scos înafaracetății și l-au legat de un măslin, după care călăul l-a lovit puternic pe sfânt cu sabia peste grumaji. În acel moment, fierul s-a îndoit ca ceara, iar trupul sfântului n-a fost rănit pentru că încă nu-și încheiase rugăciunea. Atunci ostaşii, înspăimântându-se, au zis: „Mare este Dumnezeul creştinilor!”. Apoi, căzând la picioarele Sfântului, s-au rugat cu toții: „Rugămu-ne ţie, robul lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, ca să se ierte păcatele noastre, câte ţi-am făcut ţie din porunca împăratului!”.
Atunci, sfântul le-a răspune: „De nu veţi săvârşi porunca voastră, nu veţi câştiga milă de la Hristos al meu!”. Deci, apropiindu-se ostaşii, mai întâi i-au sărutat trupul lui, apoi au poruncit unuia din ei şi a tăiat capul Sfântului Pantelimon, însă o mare minune s-a întâmplat: în loc de sânge, din trupul lui a curs lapte alb precum zăpada în zilele însorite de iarnă. De asemenea, măslinul uscat de care era legat s-a umplut de roadele sale și a înverzit, iar mulţimea de popor care a fost de faţă, văzând aceasta, a crezut în Hristos și s-a botezat.
În momentul în care și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, din cer s-au auzit următoarele cuvinte:
„Slujitor credincios, dorința ta va fi acum îndeplinită, porțile cerului îți sunt deschise, cununa ta e pregătită. Vei fi de-acum înainte adăpost deznădăjduiților, ajutor celor încercați, doctor bolnavilor și teroare demonilor. De aceea, numele tău nu va mai fi Pantoleon, ci Pantelimon (adică preamilostiv)”.
Capul Sfântului Pantelimon se păstrează la Mănăstirea Rusikon (a rușilor) din Sfântul Munte Athos, iar fragmente din sfintele sale moaște sunt prezente în Catedrala din Constanța, Catedrala Episcopală din Galați, Catedrala Mitropolitană din Iași și în multe alte biserici din țara noastră.
Din anul 303, anul morții sale, Sfântul Pantelimon este considerat ocrotitor al medicilor, multe spitale și așezăminte de îngrijire a celor în suferință purtând numele său.

Câtă luciditate, atâta plăcere

Din structurile CSȘ Ploiești, ne-a surâs Cristina Dumitrescu. Amabilă ca întotdeauna, s-a arătat dispusă să ne prezinte descoperirile sale culinare. Invitata noastră ne-a mărturisit că simte o plăcere copilărească să inventeze noi și noi preparate. ”De fapt, Borges afirmă că pentru copii a descoperi este sinonim cu a inventa”, ne lămurește Cristina, care se arată și o pasionată cititoare. 

Shaker peste tot

Felurile pe care invitata ni le prezintă azi se prepară cu Shaker-ul, un vas din plastic, prevăzut cu gradații și cu capac. Cristina Dumitrescu preferă să scrie numele vasului cu literă mare, tocmai pentru a-i sublinia importanța. Shaker-ul nostru trebuie să aibă 750 ml.

Prima recomandare: Cocktail fără alcool

Ingrediente pentru 4 persoane:

200 ml nectar de pere

150 ml suc de ananas

200 ml limonadă

15 ml strop de mentă

”Vărsați toate ingredientele în Shaker, amestecați și serviți! Fiind fără alcool, are rolul de a mări gradul de luciditate. Și de plăcere, pentru că plăcerea este deplină, neanesteziată adică.

Pornind de la această primă recomandare, puteți să inventați tot felul de cocktailuri, din ceea ce găsiți potrivit prin casă”.

(urmare în ediția de joi, 3 iulie 2023)

                                                                          A consemnat Leonida Corneliu CHIFU, om cu Shaker

Pablo Picasso
Femeie cu anghinare (Mujer con alcachofa, Woman with artichoke) 1941 (ulei, pânză)

Reconstruim Mănăstirea Turnu! Fii parte dintr-o cauză nobilă!

www.donatii.turnu.ro

Pe 6 Iunie 2023, în urma unui incendiu, corpul de chilii, Sala Tronului și trapeza Mănăstirii Turnu Prahova au fost distruse.

Avem nevoie de sprijinul tău pentru a reda strălucirea unei mănăstiri plină de istorie. Doar împreună putem reface frumoasa ctitorie a lui Vlad Țepeș.

Orice donație, indiferent de valoare, este importantă! Orice gând bun este un sprijin! Orice rugăciune este o mângâiere!

Nu contează cât de mult dăruim, ci câtă iubire punem în dăruire.

Trimite acest mesaj și celor din comunitatea ta: familie, prieteni, rude, cunoștințe!

Îți mulțumim!

Cu nădejde,
dăm Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Foto Gândul

Editor: Liviu Ioan Manole

Ilie Năstase, cel mai mare tenismen român, a împlinit 77 de ani.
La mulți și fericiți ani!

• S-a născut la 19 iulie 1946, la București, într-o familie cu tată din Rm. Sărat și mamă din Chișinău.

• De-a lungul carierei, a câștigat 62 de turnee de simplu, între care două titluri de Grand Slam (1972 – US Open și 1973- Roland Garros). A jucat și două finale, ambele la Wimbledon, în 1972 și 1976. A fost între primii 10 în clasamentul ATP timp de șapte ani.

• La dublu a câștigat turneele de la Wimbledon în 1973, Roland Garros în 1970 și US Open în 1975.

• A câștigat, de asemenea, de patru ori Turneul Campionilor în anii 1971, 1972, 1973 și 1975.

• Pentru echipa de Cupa Davis a României a jucat timp de 18 ani un număr de 146 de meciuri de simplu și dublu, câștigând 109. Alături de Ion Țiriac a fost finalist al Cupei Davis de trei ori, în 1969, 1971 și 1972.

• A fost desemnat de patru ori „Cel mai bun sportiv român al anului” în 1969, 1972, 1973 și 1974

• În tenis, a fost primul jucător european care a depășit un milion de dolari câștigați din premii și primul tenisman din toate timpurile care a câștigat turneul de la Roland Garros fără să piardă vreun set. A fost introdus Hall of Fame-ul tenisului mondial în 1991.

• Conform Enciclopediei Britannica, personalitatea vulcanică l-a împiedicat să obțină și mai multe succese, acumulând numeroase penalități, descalificări, amenzi și suspendări.

• Grație lui, arbitrii de tenis folosesc titluri de curtoazie când se adresează jucătorilor. Astfel, în 1977, românul a intrat într-un conflict cu arbitrul Jeremy Shales în timpul unui sfert de finală de la Wimbledon, deoarece Năstase a considerat că acesta i-a vorbit precum „unui școlar neascultător”. Mai mult, arbitrul i-a spus românului la un moment dat să ia o hârtie de pe teren care zburase din tribune: „Năstase, ridică hârtia aia de jos”, la care Ilie i-a răspuns: „Să mă strigi Domnule Năstase!”. De-atunci, arbitrii trebuie să se adreseze jucătorilor folosind titlul de curtoazie, Doamnă/Domnule.

• A fost primul număr 1 mondial, stand pe această poziție între 23 august 1973 și 2 iunie 1974. Este General Maior (r) al Armatei Române și a fost decorat cu „Steaua României” în grad de Comandor, cea mai înaltă distincție civilă a României.

Ilie Năstase, cel mai mare tenismen român, împlinește astăzi 77 de ani.
La mulți și fericiți ani!

Moartea căprioarei
De Nicolae Labiș

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!.

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit

Aducerea moaștelor Sfântului Sfințit Mucenic Foca – 23 iulie

• Text: Cătălin Rusu

• Editor: Liviu Ioan Manole

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Rețete cu povești
(începând de la 1 iunie 2023)

SURVIVAL

L-am întâlnit undeva, în România. Scafandru, parașutist, tanchist și alpinist ani buni. Omul are o poveste extrem de interesantă, care ar merita să fie relatată, fie și secvențial. După ce i-am câștigat încrederea, a acceptat să ne dezvăluie câteva detalii biografice, pe care ne-a rugat să le uităm imediat. Pentru a ne convinge că relatările sale nu sunt pure invenții, ne-a arătat câteva fotografii din aplicații, pe timp de noapte și pe timp de zi. Are ”o grămadă de brevete”. Ne-a mai rugat să nu-i dezvăluim identitatea. Cred că ați înțeles de ce. Să-i spunem Ion Panait.

Tehnici de supraviețuire

Nu rare au fost situațiile când, alături de colegii săi, și-a pus problema supraviețuirii. ”Au existat perioade de timp (dar nu știam cât se vor prelungi) când am rămas fără nimic în <<desagă>> și a trebuit să ne procurăm hrana. Am petrecut săptămâni în șir prin păduri. Să știți că am dormit și în cavouri. Ocoleam tot timpul localitățile, evitam să fim observați. În zonele împădurite ce găsim? Șerpi de casă. Îi dibuim ușor. Au culoarea gri închis, gri deschis sau pestriț pe spate și albă sau alb-gălbuie pe burtă. Cel mai ușor îi depistați în zona lacurilor și a pârâurilor de munte. După ce îi prindem, îi decapităm. Cum îi prindem? Cu un crăcan, preferabil cu un <V> la unul dintre capete, confecționat dintr-o crenguță. E la îndemâna oricui”. După ce i se decup(l)ează capul, se decortichează de la gât. Pur și simplu, se prinde pielea și se trage către coadă. La 25-30 cm de la cap, dăm de mațe. Puține. Le înlăturăm. ”Multă lume folosește pielea la brățări de ceas și la fel de fel de potriveli. Carnea șarpelui e albă precum coala de hârtie. Se poate prelucra cât se poate de simplu, în mai multe feluri. Depinde de posibilitățile fiecăruia. Dacă-și poate procura niște ouă, e bine”.
Carnea se feliază. Bucățile se prăjesc pe pietre cât se poate de plate (”Nu cărămizi, că doar suntem în regim de supraviețuire, așa ne-am înțeles!”). Bucățile de carne se pun la prăjit. ”Și șarpele și broasca sunt foarte crocante la piatră. Se pot găti și pe piatră și pe jar”.

Bulănușe cu ochi migdalați

Acum, despre broaște. ”Broasca să fie de lac, cu ochii migdalați. De regulă, ochii broaștelor au diferite culori, în special nuanțe de verde și maron. Trebuie să aveți în vedere un amănunt. Broaștele comestibile sunt cele cu ochi migdalați spre arcade, deci nu mă refer strict la culoarea ochilor, ci a arcadelor, sau, ca să mă înțelegeți mai ușor, gândiți-vă – cum ar veni la om – la tâmple. Broasca trebuie tăiată de vie de la baza bazinului, că altfel dai de mațe. Apoi, are și ea o fiere. Ce ne interesează pe noi sunt bulănușele, pui de baltă (cum li se zice în comerț). Se taie lăbuțele cu o foarfecă sau un cuțit și se aruncă. Se păstrează doar partea picioarelor, care se taie felii de 0,5-1 cm.
Se gătesc tot pe piatră. Din cinci broaște mai măricuțe te saturi”.

Dacă le doriți pe jar, trebuie să le întoarceți cu o crenguță verde, ca să nu se ardă (crenguța).
”Aceste rețete sunt la îndemâna oricui. Un turist rătăcit poate să supraviețuiască în astfel de condiții. Nimeni nu poate să moară de foame”.

O sămânță de viață

Dar cum s-ar descurca Ion Panait în vârful muntelui, pe zăpadă și ger? ”Mai întâi, ne adăpostim. Adăpostul este primordial pentru noi”. Există o tehnică a construirii adăpostului?, întrebăm. ”Desigur. Adăpostul îl faci din ce găsești. Dar frunzele sunt esențiale aici. De cele mai multe ori, căutăm rădăcinoasele. Pe zăpadă, automat ne orientăm după mușchi, după licheni. Găseam oriunde o sămânță de viață”.
Dar lupii? ”Să nu uităm că suntem înarmați în aplicații. La limită, tragem, deși e preferabil să nu atragem atenția. Dar când suntem mai mulți, uneori o companie întreagă, stăpânim și situații mult mai complicate. Și să nu-mi vorbiți de carnea de lup, care este cu totul de nerecomandat, imposibilă”.

Nautilus

Melcii sunt mult mai puțin norocoși decât lupii. ”Melcii sunt foarte ușor de preparat. Cei mai buni sunt nautilus, care au cochilii maro, maro deschis, în fine, nuanțe de maro. Găsești și melci fără cochilie, pe bușteni. Cei cu cochilie se fierb. Cei fără, la fel sau la piatră. Merg foarte bine cu sare. Toți melcii au gust de pește, broasca la fel. Șarpele are gust și miros nițel mai <<iuți>> și mai <<puturoase>>, deși tot cu peștele aduce la gust. Când spun <<puturos>>, spun mai puțin plăcut.

Ouă energizante sau cum să descoperi un mușuroi 

Furnicile sunt foarte îmbietoare <<în supraviețuire>>. Mai precis, ouăle lor. ”Dacă dați peste un mușuroi, trebuie mai întâi să-l descoperiți în profunzime, unde găsim ouăle. Înspăimântate, furnicile vor dori să le care la adăpost. Descoperind mușuroiul până la ouă, le dăm și o mână de ajutor, să-și facă treaba mai repede. Putem să luăm ouă cu mâna din mușuroi. Dar este recomandabil să așezați în apropierea mușuroiului o bluză (sau un tricou) căreia îi vom îndoi un pic colțurile – la umbră, întrucât furnica va avea reacția de a-și căra ouăle undeva la umezeală. Este primul lucru pe care îl facem. Ele tind mai mult către nord, unde este mai multă umezeală. Le strâng și așteaptă să vină regina, ca la albine.
Colectăm ouăle, pe care ele le vor depune sub colțurile îndoite ale cămășii. Acestea se consumă crude, pentru că, la dimensiunile lor, nu ai ce prăji. Gustul e acrișor. Și furnica e tot acrișoară la gust. Vă asigur că ouăle de furnică sunt foarte energizante”.
Presupunem că pe lângă mare procurarea hranei se face mult ai ușor. ”Da, scoicile, pentru că nu pleci în recunoaștere cu undițe, ca să prinzi pește. Vorbim despre aplicații pe uscat. Cât despre scoici, nu te descurci fără cuțit, Dar trebuie să fie mai măricele, că din cele mici n-ai ce să alegi”.

Fericirea

Dar dacă am dori să preparăm aceste feluri în condiții normale, pentru că interlocutorul nostru ne-a stârnit apetitul, cum procedăm? ”Nu strică să aveți și un vin alb sec alături. Nu mă-ntrebați de delicii, că nu poate fi vorba despre așa ceva! E supraviețuire”.
Dacă doriți să consumați șarpe, trebuie să-i <<scoateți>> mirosul. Tratați-l cu usturoi, ceapă, un pic de piper. Acasă, îl puteți prepara la cratiță.
Invitatul nostru iubește viața. ”Dacă merită să trăim? Da, și foarte mult! Viața este deosebit de frumoasă. Mâncăm ca să trăim, nu trăim ca să ne îmbuibăm. Scopul meu în viață? Ca orice om simplu, ce pot să aștept? Fericirea”.

Fortificat

După cum mărturisește, lui Ion Panait îi place să gătească și în condiții normale. ”Eu am învățat să gătesc de nevoie, forțat de împrejurări. Am făcut bucătărie în vremuri și condiții vitrege. Aceste experiențe mi-au adus bucurii foarte mari, pentru că am învățat multe. Am ieșit fortificat din aceste încercări. Tot timpul am fost ca o baterie încărcată”.

               A consemnat Leonida Corneliu CHIFU,
supraviețuitor sub aproape zece regimuri: Gheorghiu-Dej, Ceaușescu, Iliescu (de trei ori), Constantinescu, Băsescu (de două ori) și (o dată integral, parțial a doua oară) Johannis

Câteodată, era fericită pur și simplu. Fără să știe cu precizie de ce. Îi venea să fredoneze. O făcea întâi ușurel, așa, ca pentru sine. Fugitiv, se întreba dacă și altora li se întâmpla. Trecea la fel de repede peste posibilele răspunsuri pentru că nu dorea să-și consume acest prețios timp cu inutilități. Bucuria se aduna din adâncuri nedescifrate, urca pe spirala sufletului, care găsea (oare de unde?) puterea să se mai deschidă și să vibreze. Încă o dată, o răbufnire fără noimă, eliberatoare. Gândi: ”Pâinea prăjită, cu unt și cu puțin zahăr deasupra, e aproape un croissant. Așa și în viață… Poți face dintr-un vis o speranță.” Coșmarul acela continuu – nelipsitul pachet  „Pampers”, masajele de miercuri și vinery. ”Săraca, ce ghinion!” – și toate celelalte, care decurgeau urmând logica firească, dispăreau ca prin minune, lăsând-o să respire opiumul iluziei. Realitatea, care găzduia această construcție copleșitoare a propriei vieți, devenea o pictură de Monet, cețoasă, translucidă, tremurătoare, nehotărâtă. Soarele purta întotdeauna un halou misterios.

Niciodată nu presimțea și nici nu știa cât o să țină avalanșa de endorfine, trebuia să profite la maxim. Așa și azi. Se balansa ușor. Trunchiul lipit de spetează, gâtul arcuit și capul înclinat spre spate îi permiteau o privire „aux yeux mi-clos” ca în cântecul acela, pe care atât de mult îi plăcea să-l fredoneze! Balansul n-o împiedica să fixeze cu încăpățânare fereastra. Dincolo de ea, alergând funigei spre cer, toamna își făcea de cap. Funigeii zboară numai pe senin. Știți, nu-i așa? Treceau prin fața geamului sclipiri efemere de argint. Și ei, aidoma gândurilor. Erau când prezențe liniștite în spatele frunții, când o luau la fugă aiurea. Căutând adevăruri se pierdeau în univers. Pe calea neclintită ce-i lega petecul albastru al ferestrei de retină, apăruseră, călcând cu pași mici, cadențați, endorfinele. Microscopice, minuscule colonii invadatoare ale ființei. Le simțea strecurându-se discret, cucerind fiecare celulă a corpului, transformându-se apoi într-un iureș de nestăpânit. Era cazul să se grăbească. Ușile garderobului au sărit în lături lăsând cale liberă nerăbdării. Continua să fredoneze. Încetișor. Mâinile, singurele și cele mai harnice părți ale corpului său o ajutau ca de fiecare dată, supuse.  Picioarele și-au regăsit favoriții: pantofii roșii de lac, păstrați cu religiozitate, lustruiți, în cutia de fabrică. Câteva clipe doar și simți îmbrățișarea mătăsoasă a rochiei. Albastră, cu falduri ample, plisate. Întotdeauna i-a plăcut albastrul. Ca cerul de octombrie. Ați observat ce culoare are seninul de octombrie? Ei bine, aceea era culoarea ei preferată și n-ar fi schimbat-o cu nimic în lume. E drept că din acest motiv garderoba personală părea monotonă, dar avea un mic avantaj. Ea, ca persoană, devenise inconfundabilă. Femeia în albastru, cu pantofi roșii. Așa gătită și până să se hotărască dacă va ieși, nu se putea abține să danseze. Cel mai mult îi plăcea să se rotească. Închidea ochii și se lăsa pradă vârtejului. Mâinile făceau mișcări și manevre iscusite, evitând la milimetru pereții.  Aerul iscat îi umfla provocator pliseurile ridicându-le, unduindu-le. Atunci era momentul când, de fiecare dată, își aducea aminte cât de mult își dorea să danseze și să se învârtă pe plajă…  Tocurile roșii strălucitoare să i se afunde în nisipul ud, voalul întins al vreunui val să îi îmbrățișeze vârfurile, stropi sărați să sară pe faldurile albastre ale rochiei! Toamna, neapărat toamna, într-o zi blândă și mângâietoare. Parchetul scârțâia ușor. Sub pleoape sosise plaja. Briza fugărea de colo-colo mirosul inconfundabil de alge și scoici. Cordonul auriu al micului golf aduna cu elegantă precizie faldurile mării. Rochia albastră foșnea fericită către întinderea de apă. Și uite,  pantofii roșii de lac nu se afundau în nisip! Lăsau vederii doar mici amprente într-un traseu complicat, ca însăși viața ei. I-au plăcut întotdeauna pantofii roșii. Cei de lac, cu atât mai mult. A avut grijă să aibă mereu o pereche. Odinioară îi păstra pentru ocazii, dar acestea deveniseră din ce în ce mai rare, așa că acum îi punea ori de câte ori îi veneau endorfinele. Perechea asta o avea de ceva timp. Observase că nu se mai deforma, îi răsfăța visurile și picioarele subțiri „ca de porțelan”, cum zicea uneori, Tanti Lili, când o găsea încălțată cu ei.  Fredonatul i se transformase într-o lălăială veselă, din ce în ce mai sonoră, mai explozivă. Sunetele, nedumerite, se loveau de pereții încremeniți. Ecouri succesive, surde izvorau din ei și se năruiau înghițite de colțuri lacome. Și se rotea, se rotea!… „Et les yeux mi-clos, toujours mi-clos…”. De abia auzi țârâitul interfonului. Îmbujorată de efort și sprijinindu-se într-o mână, o ridică pe cealaltă, opintindu-se puțin să apese butonul. Gândi că îl puseseră, totuși, un pic prea sus pentru ea. Tanti Lili a intrat ca de obicei, concentrată, cu o plasă plină de cumpărături curente, pe care le distribui cu viteză în bufet și în frigider. Când dădu cu ochii de ea, zâmbi. „Azi ne plimbăm în toaleta de gală?”, întrebă retoric cu vocea ei inconfundabilă, cu ton de ciocolată caldă și folosind aiurea pluralul, probabil doar din simpatie, căci ținuta ei era întotdeauna practică, lipsită de pretenții. Ah, vocea asta, bună! Cuvintele ei nu urmau calea obișnuită, auditivă. Întâi o îmbrățișau, apoi i se strecurau în suflet, lăsându-i în mod ciudat, dar binefăcător, gustul inconfundabil de ciocolată. Caldă. Îi dădeau putere să mai spere, să mai rabde. Tanti Lili a deschis din nou ușa, a apucat cu nădejde mânerele și a împins căruciorul peste prag. Faldurile prețioasei rochii albastre mângâiau cauciucul roților subțiri. Pantofii roșii de lac așteptau liniștiți plimbarea. Picioarele, inerte, ca de porțelan, visau ca întotdeauna la un imposibil dans pe plaja unei închipuite mări. Era o zi blândă, calină, cu cer albastru, de octombrie. Ați observat ce culoare are seninul de octombrie?

La prima intersecție, micuțul angrenaj, format de cele două femei și scaunul cu două roți, a traversat, luminând aglomerația trecătorilor grăbiți cu o flacăra albastră, sprijinită iluzoriu în două puncte roșii, lăcuite. Traseul era același în fiecare zi liberă, însorită. Tanti Lili făcea de fiecare dată o mie trei sute cincizeci și cinci de pași, fix, niciunul în plus. Urmărea două trotuare, cobora o rampă și urca alte două până la singura masă de colț, pentru două persoane, de pe terasă. Acolo era locul unde, doar în zilele cu soare, se întâlneau două inimi, două visuri: al alergătorului de cursă lungă și al dansatoarei de pe plajă. Să joace șah.

(Premiul I secțiunea Proză, gr. IV, la Concursul Internațional de Creație Literară, Festivalul de Arte/ Festival 4 Arts ”Dan Iordăchescu”, Câmpina,  iunie 2023)

Rețete cu povești
(începând de la 1 iunie 2023)

”Țin familiile și neamurile strâns unite”

Sanda Balcan, restaurator la Muzeul ”Paul Constantinescu”, secție a muzeului de Istorie și Arheologie Prahova, ne-a întâmpinat cu multă căldură. Când i-am spus pentru ce am venit, a căzut pe gânduri câteva clipe, apoi ne-a lăsat un minut singuri.

Codex Balcani

La întoarcere, am observat că ținea în mâna dreaptă ceva ce aducea cu un vechi manuscris. Manuscrisul nu avea coperte. Ne-am gândit la un manuscris deoarece prima pagină era scrisă de mână. Am făcut imediat conexiunile. Sanda Balcan este restaurator Deține un manuscris inestimabil, poate apocrif, un codex măcinat de vremi.
Gazda a spulberat repede misterul: ”Este un caiet în care mi-am notat, de mai bine de 25 de ani (ATENȚIE!), rețete culinare. Caietul (de câteva sute de file îngălbenite și îndoite) este, precum vedeți, foarte degradat, urmare a numeroaselor răsfoiri. L-au răsfoit toate colegele mele, aproape toate neamurile și mulți cunoscuți”.
Ne-am zis, cu gândul la rubrica noastră, că manuscrisul Sandei Balcan ne poate asigura o pâinică bună multă vreme de acum încolo.
Restauratoarea a început cu prima filă a caietului, cum spuneam, cam ștearsă. Noroc că rețeta pe care ne-o propune pentru astăzi a preparat-o de nenumărate ori și o cunoaște ca-n palmă.

Cremă pe blat

”Nu voi descrie în amănunt toate operațiunile, deoarece gospodinele știu prea bine cum se prepară un aluat sau o cremă pentru prăjituri”, ne precizează invitata.
Unu. Blatul. Se face din două ouă, 350 grame făină, 250 g zahăr, două linguri cu miere, o linguriță rasă de praf de copt dr. Oetker, un pahar cu lapte, coaja unei lămâi, 50 g margarină și trei linguri de ulei.
Se încorporează cele două ouă cu zahăr în făină, apoi se adaugă toate produsele menționate. Separat, praful de copt se ”stinge” cu lămâie. După aceea, se pune în amestec. Rezultă, după amestecare, un aluat.
Acesta se toarnă într-o tavă unsă cu margarină și tapetată cu făină. Se introduce tava în cuptor. După ce se scoate. Prăjitura se taie cubuilețe în tavă.
Doi. Crema. Aceasta se obține dintr-un pachet de margarină sau unt, 250 g zahăr, 3-4 linguri de lapte, două linguri de cacao și esență de rom. Laptele îndulcit se fierbe într-un vas cu margarina. Obținem o cremă. După aceea, se adaugă și cacao. Se amestecă totul, până rezultă o pastă smântânoasă. Spre final, se pun în amestec picături de esență de rom.
Trebuie să vă mai asigurați de o farfurie plină vârf cu nucă măcinată. Se iau, pe rând, cubulețele din tavă și se tăvălesc în cremă, apoi în nucă.

Un excelent tonus

Am gustat aceste cubulețe în urmă cu mai bine de 25 de ani. Rețeta o am de la o prietenă. Îmi plac prăjiturile în primul rând, mă tentează prin mirosul pe care îl degajă, apoi prin aspect. O prăjitură bună e o creație artistică. Când eram mică, mâncam mai des cubulețe tăvălite în nucă. Acum, nițel mai rar. Le preparam mai des pe vremea când fiica mea era copil. Acum e măritată și le prepară cu soțul”.
Sanda Balcan se consideră o persoană optimistă și luptătoare. ”Cubulețele cu nucă despre care v-am vorbit contribuie și ele la susținerea unui excelent tonus. Sunt sănătoase, hrănitoare și se prepară repede. Sunt bune pentru duminici în familie. Când doream să aduc cât mai multe neamuri la mine, le spuneam că le voi pregăti cubulețe cu nucă. Uneori, primeam câte un telefon: <<Sanda, când mai faci prăjiturile alea cum ne plac nouă?>>. Unii se ofereau să aducă ei toate produsele necesare, numai să prepar eu prăjitura. Vă recomand din toată inima prăjitura aceasta. Dincolo de faptul că e foarte gustoasă, ține familia unită. Este o prăjitură pentru familie”.

                                                                     A consemnat Leonida Corneliu CHIFU
                                                                                                                                       familist. CONVINS

Părintele Sofian: În viață am avut bucurii și necazuri potolite, potolite…

L-am întrebat pe părintele Sofian despre moarte… și m-a surprins: “Părinții ne spun să ne gândim la moarte. Eu nu mă gândesc la moarte”. Și era bolnav, la 90 de ani. M-a surprins cu lucrul acesta. Atât de firesc! L-am mai întrebat: “Părinte Sofian, dar în viață ați avut bucurii?” Părintele a răspuns: “Potolite, potolite”. Ce frumusețe, bucurii potolite! “Dar necazuri? Că ați fost în închisoare”. Și a spus: “Tot potolite”. Era de un firesc uneori smintitor pentru noi. Ca dragostea lui Dumnezeu care pare unora smintitoare.

(Istorii ca din Pateric cu P. Sofian Boghiu, de Pr. Constantin Coman)

Sofian Boghiu

Via Arhimandrit Sofia Boghiu

Mă trezesc brusc și-mi dau seama că mi-e foarte cald.
Soarele a inundat deja camera și s-a lăbărțat peste mine în pat, ca o pilotă groasă peste cearșaful subțire. Transpir.
Pe fereastra întredeschisă, o adiere fierbinte umflă perdeaua și fâlfâie colțurile nelipite prea bine ale afișelor de pe pereți.
Sunt mândră de afișele mele cu vedete pop și rock și alt motiv de fală a fost că ai mei m-au lăsat să “stric zugrăveala” și să le lipesc peste tot – deși inițial spațiul era limitat doar la ușă.
Dar cui îi pasă de limite?
Nu mă ridic din pat.
Rămân o vreme nemișcată și îmi plimb privirea de la Madonna la VAN Halen, la geaca de piele a lui Kim Wilde și la pandantivul lui Coverdale.
In mod normal, primul lucru ar fi să scobesc in cutia cu casete de lângă pat, să aleg una și să o vâr in casetofonul mic de plastic și-abia apoi, visând la alte lumi, să mă desprind de lumea viselor.
Nu și azi.
Simt cum o mână mică îmi umblă prin torace, găsește inima și o strânge tare, din ce in ce mai tare.
Hoooo!
Sar ca arsă și sperii motanii portocalii care dorm tolăniți pe lângă mine.
E vara lui 1986 și azi se afișează rezultatele la liceu.

Eu inițial voiam la Lazăr, că tot citisem și răscitisem Cișmigiu&Comp și așa îmi visam adolescența. Plus că iubeam parcul, îi știam toate zonele, toți arborii protejați și bărcile de pe lac.
Tot plus, ajungeam ușor, cu troleul 66 care mergea repede la vale pe bulevardul cu cinematografe și-apoi avea stație înainte de Cișmigiu și următoarea imediat după, la Kogălniceanu.

Ai mei insistaseră cu Mihai Viteazu. Nici nu mai știu pe ce considerente. Dar apăruseră și alte argumente. Dintre prietenii mei, mulți aleseseră Mișu. Și-apoi mai era Sam, care trecea intr-a XI-a și care nici nu voia să audă de Lazăr, “că aia-s papagali” și care s-a jurat că nu mai vorbește cu mine in viața lui dacă nu vin în Mișu, ca să poată el “să aibă grijă de mine”.
Bineeee.

***
E trecut de 10.00. La avizier e un ciorchine de oameni, sunt părinți și copii și strigăte de bucurie și lacrimi.
Eu și Nicoleta Ardeleanu venim pe jos, de pe Horei – explorasem zilele trecute scurtăturile dinspre Eminescu- și înainte să traversam ne luam brusc de mână.
Suntem prietene de mici și-am fost colege de clasă, dar ea e cu un an mai mare, că pe mine m-au dat la școală de la 6 ani. Nu, n-am avut cei 7 ani de-acasă, iată explicația pe care-o găseau mereu adulții in fața “obrăzniciilor” mele. Și a tupeului.
Dar azi curajul m-a părăsit.
Mă agăț de Nicoleta Ardeleanu și-o țin pe loc.
Nu pot să văd, zic.
Hai!
Nu pot și simt clar cum trotuarul se topește și smoala îmi cuprinde tălpile, gleznele.
Mă duc eu, și mi se smulge din mână. Apoi mulțimea o înghite, o devorează,
am rămas singură pe lume, prinsă în capcana de smoală care mă paralizează, smoala mi-a intrat pe artere – prin artera femurală, desigur – și urcă în mine centimetru cu centimetru, mi-a prins șoldurile și-n curând va ajunge la inimă, o să i inunde atriile și ventriculele, n-o să-i mai aud bătăile de tobe în urechi, n-o să mai…
Ai intraaaaat!
Ciulesc urechile ca Fetița, cățeaua noastră de la bloc. Din orchestra de peste drum, izolez vocea și o analizez.
Ai intrat la mate-fizicăăă, nouă și …restul se pierde in zgomotul străzii, mă smulg din închisoarea mea de smoala și fug direct spre voce, tramvaiul mă cârâie isteric, nu-mi pasă, mă lovesc de oameni, mă îndes printre ei, n-am, n-am 7 ani de acasă, nici 14 n-am împlinit, sunt mică și mă ridic pe vârfuri, mă țin strâns cu mâinile de zăbrelele gardului de fier și-mi caut numele, numele, numele, numele, uite, uite-mă, uite-mă, urlu,
simt mâna Nicoletei pe umăr și abia atunci carapacea de egoism mi se sfărâmă, o privesc cu ochii mari și-i văd lacrimile
Și tu? Și tu?
Și eu – și zâmbetul ei e încurajator. Dar la Electro.
Lumea mi se prăbușește.

***
Plângeam când am ieșit din mulțime și mamele altor copii mă mângâiau în treacăt a consolare.
N-o să fim în aceeași clasă, am zis când ne-am potrivit pașii pe sub tufele care se revărsau de prin curți.
Dar suntem colege de liceu, a zâmbit Nicoleta Ardeleanu și cumva, abia atunci mi-a picat fisa.
Sunt la liceu, futu-i. Am intrat la Mihai Viteazu!
I-am sunat pe ai mei la serviciu de la un telefon public ruginit, de lângă Foișor. N-a trebuit să cer cu ei, fiecare pândea la capătul celălalt al firului.
Nu-mi făceam griji, mi-a zis taică-miu calm
și vocea i s-a spart intr-un milion de emoții.
Nici eu, am răspuns.

***
Spre casă am mers pe jos, agale, pe Calea Moșilor. Ne-am oprit la Bucur Obor și nu, n-am intrat in stânga, la cofetărie. Am virat la dreapta, direct pe terasa braseriei.
Nu era încă 12 și două adolescente comandau cu tupeu bere la halbă, poștind o țigară Kent, din pachetul ciordit din vreme din dulapul cu bunătăți.
Ospătarul ne-a privit lung.
Am intrat la liceu, am zis, și-am primit berea.
Începea o altă epocă.
Și ce epocă! Cu i.
Epică.

Text: Oana Costea

Editor: Liviu Ioan Manole

Rețete cu povești
(începând de la 1 iunie 2023)

Arta culinară și arta cântatului

Domnica Sorescu-Voicu, îndrăgita interpretă ploieșteancă, ne-a prezentat odată o mâncărică de post: sărmăluțe cu ingredient magic. Acum, Domnica ne propune și un al doilea fel, tot de post.

”Este o rețetă pe care am ascultat-o la radio, în tinerețe. Căutam muzică, dar la un moment dat am auzit vorbindu-se despre Mihail Sadoveanu și am ciulit urechile. Am aflat că, după ce se întorcea de la vânătoare, marelui prozator îi plăcea să servească – uneori lângă vânat – ciuperci pregătite într-un anume fel. M-a tentat rețeta și, de atunci, când vreau să mănânc ceva bun și văd ciuperci albe de cultură, mi se face poftă. În timp, i-am mai adus unele modificări rețetei”.

Ureche muzicală

Ciupercile se curăță de pielea care le îmbracă, se taie solzișori (ca ceapa), se pun într-o cratiță groasă sau un tuci (într-o crăticioară subțire se evaporă repede apa). Se acoperă cu un capac și se lasă la prăjit, cu 2-3 linguri de ulei, la foc mic. Ciupercile vor lăsa multă zeamă. Se prăjesc până zeama se va ”duce”, ele fiind fierte în acel moment. Nu se pune apă, este suficient sucul propriu. Când sunt aproape gata, se sărează după gust, că altfel se întăresc. Sunt bune cu mămăliguță caldă și, după preferință, cu mujdei de usturoi și un praf de piper.

Solista ne asigură că ciupercile se gătesc repede. ”Păcat că sunt nițel cam scumpe. Oricum, urechea muzicală nu m-a trădat nici de această dată”.

”I-aș invita pe toți spectatorii la masă”

Interpreta crede că arta cântatului e mai dificilă decât arta culinară. ”La bucătărie am de-a face cam cu aceiași oameni și le cunosc gusturile. Pe când pe scenă, în fața oamenilor, e altceva. Cu atât mai mare e fericirea mea când văd reacția de plăcere a publicului la oferta mea artistică. I-aș invita pe toți spectatorii la masă. Să-ți mai spun ceva, Leonida: de ziua copilului meu, am făcut tort <<Diplomat>> de 12 kg”.

Am uitat să vă amintesc faptul că Domnica Sorescu este singura interpretă din Prahova care a câștigat Premiul de Interpretare al Concursului Național de Romanțe ”Crizantema de Aur” de la Târgoviște. Faptul se întâmpla în 1981. De atunci, unii apropiați o alintă și cu apelativul ”Crizantema”.

                                    A consemnat Leonida Corneliu CHIFU,
                                                                                                  un admirator al Crizantemei și al artelor ei