Promovate

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Luni, 27 octombrie, ora 17:00, ne vom reîntâlni în spațiul primitor al gazdei noastre, Filarmonica „Paul Constantinescu” din Ploiești, strada Anton Pann nr. 5.

Ședința literară se va desfășura conform rubricilor tradiționale:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE
》LECȚIA DE POEZIE – lector: Gabriela Petri
》11 MINUTE DE ISTORIE – lector permanent: prof. Emilia Luchian
》LECTURA DE CENACLU – Protagonistul serii, Leonida Corneliu Chifu, ne va prezenta texte și povești inedite despre poetul Ion (Nino) Stratan (1 oct. 1955 – 19 oct. 2005)

Va fi rezervat un timp rezonabil pentru o scurtă discuție cu temă administrativă.

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Pe 16 octombrie 2025, spre seară, spațiul generos și primitor al Sălii de lectură „Nichita Stănescu” din cadrul Bibliotecii Județene „N. Iorga” Ploiești a fost plin de iubitori de carte. Lansarea romanului O lume pe gâtul subțire al unei girafe, semnat de Doina Ofelia Davidescu, apărut recent la Editura Universitară, sub inprintul Cișmigiu Books, a reunit prieteni, apropiați, cunoștințe vechi și noi, precum și colegi de cenaclu.

Pe masa prezidiului, printre buchete de flori, micul roman „respira” și el cu emoție. Rumoarea oaspeților s-a potolit în clipa în care acordurile unui refren pop vintage – Life could be a dream, sweetheart – au răsunat vesele din telefonul cu care protagonista serii a schițat câțiva pași de dans pe culoarul dintre pupitrele sălii, spre surprinderea și amuzamentul tuturor.

Autoarea a mărturisit că a asociat melodia cu noua sa carte. Refrenul spune că „viața ar putea fi un vis…!”, iar la acest gând s-a întors adesea în timpul scrierii romanului.

Distinșii invitați ai serii au fost: conf. univ. dr. Diana Rînciog și scriitorul, jurnalistul Ciprian Apetrei, a căror prezentare succintă, dar prețioasă, făcută de autoare – axată pe deosebita activitate literară și numeroase, importante proiecte culturale – a convins încă de la început asistența că se află în locul și momentul potrivit pentru un eveniment de calitate.

Ținând cont că majoritatea celor prezenți o cunoșteau deja destul de bine, Doina Ofelia Davidescu, aflată la cel de-al treilea volum (Eva- Blândețuri, Tandrețuri, Amărăciuni, 2023 și Trei nuanțe de albastru, 2024) nu a mai considerat necesar să își facă o prezentare minuțioasă. A ținut însă să sublinieze importanța grupului literar din care face parte: „Îmi face plăcere să menționez că mă bucur cu sinceritate de prezența colegilor de cenaclu, de interacțiunile pe care le avem, de activitatea pe care o desfășor în cadrul Cenaclului «I.L. Caragiale», sub coordonarea Asociației culturale 24 PH ARTE.”
Cu această ocazie, a fost amintită și existența Muzeului de Sculptură Monumentală Contemporană în Aer Liber, care a primit de curând numele reputatului sculptor ploieștean Gheorghe Coman, menționând că acest frumos muzeu își așteaptă gânditor și cu răbdare vizitatorii.

„În fiecare zi am încercat să fac ceva cu viața mea, mi-am început diminețile cu perseverența de care eram în stare, căutând  să înfăptuiesc ceva în lumea asta, alături de atâția alții, fără să reușesc să înțeleg cum e lumea de fapt. Cine sunt eu? Nu cumva părerea despre mine este o himeră și am să mă trezesc, într-o zi, din acest vis apăsător – întins atâția ani, străină și confuză, într-o cu totul altă lume, un cu totul alt om? Realitatea, așa cum o percep de atâta amar de vreme, este cea mai stabilă iluzie a mea.”

Citind acest pasaj din roman, autoarea a făcut o paralelă cu propriile trăiri: „Poate că și eu, scriind, trăiesc într-o iluzie” – spune ea –, mulțumind cu recunoștință celor prezenți pentru că au ales să facă parte din această iluzie a sa. Apoi a continuat, mărturisind: „Evident că scriu mai mult despre femei, despre viața, împlinirile sau rateurile lor, despre iubirile lor și, fără să-i ignor, scriu mai puțin despre bărbați, cu bune și cu rele… și probabil că voi scrie, la fel, în continuare, cu o preocupare care sper să nu fie ridicolă.”

Invitații au preluat cu eleganță calitatea de lectori și critici literari.

Conf. univ. dr. Diana Rânciog a expus câteva considerații generale asupra cărții, asupra aspectului frumos al copertei, care compensează conținutul dulce-amărui, continuând cu o fină „disecție”. Cartea este considerată „o ușă deschisă care promite o călătorie”, scrierea este plină de gingășie, cu aspect, pe alocuri, de poem în proză, iar unele pasaje sunt tulburătoare. A subliniat „descrieri remarcabile, generatoare de emoții vizuale și auditive”, și a evidențiat juxtapunerile inedite, precum și fraza cu „veleități de partitură muzicală, este simfonică, picturală” sau cu valoare de axiomă – „dar când plecăm, pentru ce plecăm?”. Remarcă folosirea repetitivă a verbului a mângâia (unul dintre contexte, cel legat de divinitate:„Când mângâi, oamenii, Doamne?”)

Scriitorul și jurnalistul Ciprian Apetrei a apreciat comunitatea celor care citesc și a felicitat-o pe autoare pentru faptul că a continuat să scrie. A preluat întrebările partenerei de eveniment și a răspuns prin citate reprezentative, remarcând „structura narativă stratificată”, „planurile care se intercalează firesc, creând o tensiune constantă între liniște și neliniște, între contemplare și criză”, precum și „scriitura atent controlată, cu pasaje de observație minuțioasă și o preferință pentru detalii”.

Psihologia personajelor este, în opinia sa, sugerată prin gesturi, ticuri, tăceri și dialoguri indirecte: „Nu se caută explicații, ci se lasă loc cititorului pentru interpretare.” A evidențiat frumusețea și delicatețea unor pasaje în care emoția este subtil transmisă, precum și meditațiile profunde, bine integrate în structura narativă.

Distinșii invitați au realizat un tandem armonios și de durată apreciabilă, alternând idei și completându-se reciproc prin observații pertinente. Au lăudat eleganța Editurii Universitare în realizarea volumului. Scriitorul Ciprian Apetrei, prezent și cu un an în urmă, cu ocazia lansării romanului Trei nuanțe de albastru, a remarcat progresul autoarei, îndemnând-o pe Doina Ofelia Davidescu să continue să scrie, „pentru că scrie bine”.

Evenimentul s-a încheiat cu aplauzele publicului, în semn de apreciere pentru prestațiile frumoase și relevante ale invitaților, precum și cu mulțumirile celor de la masa prezidiului, adresate unui  auditoriu de calitate.

Felicitările și autografele au înrămat cu emoție o seară pe care toți au simțit-o ca fiind plină de farmec.

Cenacliști prezenți: Emilia Luchian, Luminița Bratu, Maria Bem, Sorana Brucăr, Liana Sprânceană, Bogdan-Costin Georgescu, Leonida Corneliu Chifu, Sorin Vânătoru, Adrian N. Ionescu, Florin Oprea Sălceanu, Dan Manoliu, Dan Simionescu, Dan Constantin.

Fotografii: Aneta Cupen (Biblioteca Județeană „N. Iorga” Prahova), Emilia Luchian ș.a.

Film: Aneta Cupen (Biblioteca Județeană „N. Iorga” Prahova), Dan Simionescu

Cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Mijloc de octombrie, cu soare fugar și înserări timpurii…

Ca de obicei, Filarmonica „Paul Constantinescu” ne-a primit cu generoasa și binecunoscuta ei ospitalitate.
Se pare că luna recoltelor de tot felul — din grădini, din vii, din livezi — s-a transformat într-o lună a roadelor literare, culese cu grijă și pasiune în cadrul cenaclului nostru.
Ne-am bucurat împreună de cuvinte, idei și emoții, într-un scurt intermezzo de bogăție sufletească și creativitate.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE s-a dovedit a fi, de această dată, o rubrică efervescentă, al cărei spațiu a devenit aproape neîncăpător. Sub mângâierea toamnei, o largă paletă de sentimente a dat la iveală, în creații pline de sensibilitate, lirismul prețios al penițelor.

Au prezentat:

• Liana Sprânceană – cu lirism nostalgic (Poem de octombrie);
• Amalia Melnic – cu stilul său inconfundabil, provocator (poezie: Corbii, Călărețul fără cap; proză scurtă: Povești din taxi);
• Adi Serafim – un Titlu nou și inedit (Mă spăl frumos pe față dimineața);
• Maria Bem – o delicată inspirație dintr-o călătorie recentă la Paris (Jurnal de călătorie);
• Luminița Bratu – un poem reușit, cu temă surprinzătoare (Matrix pe aripa unui fluture);
• Cati Enache – o delicată și emoționantă proză în amintirea mamei sale (Ziua buburuzelor);
• Emilia Luchian – un poem inspirat și frumos (Decalogul penei de scris);
• Valentin Irimia – versuri reușite, cu un lirism decis și vehement (Mai vechi decât păcatul, Pe aici nu se trece);
• Sorana Brucăr – o creație sclipitoare și jucăușă, în stilul lui Topârceanu (Toamna în nuc);
• Gigi Stănescu – cu două poeme senine (Armonii de toamnă, Ziua Zâmbetului).
• Miki Vieru – reîntors în Cenaclu, după o îndelungată absență ne-a propus o creație scurtă, inedită, dar plină de esență (Aproape plângea și devenise Duminică)

》LECȚIA DE POEZIE a fost pregătită de Sorana Brucăr, printr-un material minuțios, concis și axat pe informații importante și/sau inedite, invitând la o rampă imaginară pe poetul Adrian Păunescu (20.07.1943 – 5.11.2010).

Arhicunoscut, distins cu numeroase premii — printre care și Premiul Academiei Române —, controversat, poet social, generator al „fenomenului cultural” Cenaclul Flacăra, într-o perioadă de tristă amintire, Păunescu a fost deopotrivă admirat și blamat, atât de critici, cât și de cititori. A fost primul care, aflat cu o bursă în S.U.A., i-a luat un interviu lui Mircea Eliade. Rolul și importanța prezenței sale în cultura națională au influențat incontestabil masele — în special pe tineri.

Autor prolific, a publicat numeroase volume, dintre care amintim: Repetabila povară, Pământul deocamdată, Manifest pentru sănătatea Pământului, Iubiți-vă pe tunuri, Totuși iubirea, Rugă pentru părinți ș.a.

Volumul Poezii de până azi (1978), cu o prefață semnată de Eugen Simion, apare într-un tiraj record de 150.000 de exemplare, iar Poezii cenzurate (2010) apare în două ediții, cu un tiraj total de 110.000 de exemplare.

La dispariția poetului, Eugen Simion a declarat:

„Cred că va rămâne un poet important. Acum 30 de ani, Șerban Cioculescu spunea că, după Tudor Arghezi, Adrian Păunescu e cel mai important poet social. Eu cred că e și ultimul mare poet social… Regret enorm dispariția lui și sper din toată inima că poezia lui va fi redescoperită, după ce inconsecvențele fatale ale omului vor fi uitate.”

Mărturia reputatului critic literar Eugen Simion este obiectivă și sinceră:

„Un veritabil tribun, un om de acțiune care a făcut mult bine.”
„Adrian Păunescu are o operă întinsă, voluminoasă, enormă. Se va confrunta cu timpul…”
„A scris și unele poeme discutabile, dar cei care l-au acuzat au făcut același lucru.”

Simion recunoaște că Păunescu a fost contestat pentru implicarea sa politică și pentru atitudinea din timpul regimului comunist, dar subliniază că unele dintre criticile aduse au fost exagerate sau nefondate:

„L-au transformat într-un fel de paratrăsnet, un țap ispășitor.”
„Mi-a fost mai întâi student. În al doilea rând, a fost un poet despre care am scris de la început și mi-a plăcut; un poet original. În al treilea rând, mi-a devenit prieten și am păstrat prietenia lui câteva decenii.”

Sorana Brucăr și-a încheiat expunerea recitând, cu talent și cu pasiune admirativă, din creația poetului: Dacii liberi, Dacă tu ai dispărea, Muntele, Dreptul la întrebare.

Din toate drepturile lumii
Pe unul singur nu-l cedez,
E strategia mea intimă
Și este singurul meu crez.

Nu-l dau chiar dacă vin la mine
Toate statuile călări,
E dreptul meu la îndoială
Și de a pune întrebări.

Nu l-a epuizat nici Hamlet,
Deși l-a folosit de-ajuns,
Cred în puterea întrebării
Chiar dacă nu-i găsesc răspuns.

Ea mi-e religie în viață,
Cu ea termin, cu ea încep,
Eu , simplu cetățean al lumii,
Măcar atât mai am: întreb.

Cu pumnii strânși în fața morții
La fel copiii mi-i cultiv,
Ca neamul omenesc de-a pururi
Să fie interogativ. (Dreptul la întrebare)

》11 MINUTE DE ISTORIE Prin intermediul lectorului permanent, profesor Emilia Luchian, au fost aduse în atenție aspecte importante din Antichitatea greacă și mitologie, privind familia, legalizarea poligamiei, cu referiri la Euripide, Aristotel și mitul lui Pigmalion.

Pilon al societății în Grecia antică, familia nu era doar un nucleu afectiv, ci și o unitate economică, juridică și religioasă. Deși monogamia era normativă în Atena, în practică, bărbații aveau concubine, iar în alte regiuni ale Greciei (mai ales în Sparta) au existat forme tolerate sau ocazionale de poligamie, justificate politic sau social, cum ar fi nevoia de a crește natalitatea, ca urmare a pierderilor suferite în războaie (precum Războiul Peloponesiac). În acest context, atenienii au votat un decret prin care poligamia a devenit legală.

Au fost amintite două dintre legendele legate de Euripide și comportamentul său, determinat de cel al celor două soții (presupuse infidele): retragerea sa ca pustnic într-o peșteră din insula Salamina sau plecarea la curtea regelui Macedoniei, unde și-a găsit sfârșitul.

Aristotel, în viziunea sa filosofică, avea o perspectivă clar ierarhică și sexistă asupra femeii, reflectând atât mentalitatea Greciei antice, cât și limitele gândirii epocii în care a trăit. Deși a fost unul dintre cei mai influenți filosofi ai tuturor timpurilor, în privința femeii, opiniile sale sunt astăzi considerate profund discriminatorii și eronate. Ideile sale au întărit stereotipuri negative, au fost invocate timp de secole pentru a justifica excluderea femeilor din viața publică și educație și sunt astăzi criticate ca fiind nefondate științific și etic inacceptabile.

Mitologia greacă abundă în reprezentări ale familiei, dar și în abateri de la normă: zei, zeițe și muritori în relații multiple, incestuoase sau extraconjugale. Aceste povești erau mai puțin despre morală și mai mult despre natură, destin și voință divină. Un exemplu interesant este mitul lui Pigmalion, un sculptor care s-a îndrăgostit de propria creație — o statuie idealizată a unei femei. Aici, familia nu este născută din legături sociale, ci din proiecția dorinței și a idealului de feminitate — o temă care contrastează profund cu realitatea femeii în cetatea greacă. Pigmalion, prin lipsa unei partenere reale, evită constrângerile sociale ale căsătoriei și creează o „soție” perfectă, tăcută și obedientă — o posibilă critică subtilă la adresa viziunii patriarhale a vremii.

》LECTURA DE CENACLU a găzduit un tandem dificil de asortat sau asociat și, poate tocmai de aceea, provocator: cel mai recent volum al Doinei Ofelia Davidescu, romanul O lume pe gâtul subțire al unei girafe, și eseul lui Florin Manole, Mai mult ca moartea literaturii.

În prezentarea romanului O lume pe gâtul subțire al unei girafe, apărut recent la Editura Universitară / Cișmigiu Books, autoarea a făcut câteva referiri la concepția acestuia, la realizarea proprie a copertei, la sursele de inspirație și la personaje, ferindu-se însă de explicații detaliate sau dezvăluiri, pentru a nu diminua farmecul și ineditul lansării, care va avea loc pe 16 octombrie — eveniment la care întreaga asistență a serii a fost invitată.

Înainte de a citi un fragment din roman, autoarea a prezentat textul de pe coperta de spate a cărții:

„O lume pe gâtul subțire al unei girafe este o lume construită cu grijă, dar ușor de prăbușit. Deschide ușa spre un spațiu interior, intens și tulburător (emoții, traume, vise, obsesii), „așezat” pe un suport subțire, gâtul unei girafe – fir de legătură între copilărie și viața adultă, între realitate și fantezie, între suferință și supraviețuire.” (Doina Ofelia Davidescu)

„Poveștile romanului funcționează ca un palimpsest. Sunt despre izolare, memorie, prietenie și eșec. Fără să devină explicit moralizator, romanul pune în lumină moduri diferite de a trăi retragerea: una aleasă, cealaltă impusă de traumă. Fără artificii stilistice sau construcții dramatice ostentative, romanul reușește să redea discrepanțele dintre două lumi care coexistă pe muchia aceleiași existențe cotidiene. Se remarcă printr-o compoziție echilibrată, o frazare rafinată și o emoție autentică. Un roman matur, profund, în care vocile marginale capătă o demnitate discretă și un loc binemeritat.” (Ciprian Apetrei– scriitor, jurnalist)

Asistența a primit bine și a apreciat lectura; dintre cei prezenți s-au remarcat în scurte intervenții și sfaturi pentru viitor: Miki Vieru, Sorin Vânătoru și Cati Enache.

Eseul lui Florin Manole, Mai mult ca moartea literaturii, cu o temă și un conținut mai mult decât incitante, s-a dovedit dificil de asimilat în timpul – destul de scurt – avut la dispoziție.

Pornind de la ecuația:

• Esența artei este poezia
• Esența poeziei este adevărul

autorul combate conceptul clasic de adevăr, definit ca o corespondență între idee și obiect, idee susținută în prezent inclusiv prin contribuția inteligenței artificiale (IA). Florin Manole argumentează că ceea ce este perceput ca „adevăr” este, de fapt, realitate. Introduce noțiunile de adevăr de contact (oferit de IA) și adevăr de corespondență (între idee și obiect), afirmând că există o discrepanță între ceea ce IA livrează ca „adevăr” – dar este, în fapt, doar realitate – și adevărul veritabil, care este nepalpabil și de altă natură.

Se intră astfel într-un paradox: utilizarea concomitentă a termenului „adevăr” pentru ambele situații – de contact și de corespondență – este, în opinia autorului, o confuzie gravă, întrucât în ambele cazuri avem de-a face doar cu realitatea, nu cu adevărul. Mai mult, dacă prin confuzie se atribuie adevărului de corespondență o dimensiune metafizică, acest lucru nu mai este valabil în cazul adevărului de contact, unde dimensiunea metafizică este anulată.

Autorul își continuă demersul conceptual, definind ceea ce provine din IA ca fiind artă de contact, respectiv literatură de contact. Este citat Ioan Buduca, prietenul autorului, care propune interpretarea acesteia din urmă ca „literatură colectivă”, incluzându-i pe „Radu Vancu și Erza Proud și, poate, un pic din noi… cei care schimbăm aceste cuvinte pe internet.”

Ideea atragerii atenției asupra capcanei – inevitabile, de altfel – pe care IA o întinde, i-a venit autorului cu prilejul comemorării poetului Ion (Nino) Stratan, pe care îl consideră „ultimul reper al literaturii” înainte de apariția literaturii de contact.

Eseul continuă cu o analiză a adevărului invocat de literatura de contact ca fiind esența poeziei – după ce anterior fusese atribuit adevărului de corespondență – și evidențiază translația inevitabilă către realitate. Consecința:

„Adevărul este exclus din ecuație.”

„Cum se desfășoară moartea literaturii? Ca o tensiune între Adevăr și adevărul de contact, care implică și corespondența dintre lucru și idee. Această tensiune este suportată de autor.”

Astfel, raportarea autorului la Adevăr devine confuză: acesta și-l dorește, dar „nu mai știe care este Adevărul.” Inițial a existat o nesiguranță privind confuzia între Adevăr și adevărul corespondență, confuzie care, odată cu apariția IA, se adâncește, conducând, cu o siguranță falsă și iluzorie, la ideea că: „Adevărul este, de fapt, realitatea.”

Și, în consecință:

„Literatura are ca esență realitatea, respectiv adevărul de contact, folosind un limbaj de lemn, iar acțiunile literaților și literatura însăși devin formale, epuizând orice orizont metafizic și, implicit, orice morală.”

Lucrarea evidențiază preocuparea autorului pentru identificarea statutului literaturii – vie sau moartă — și încercarea acestuia de a propune o soluție care să prevină sau măcar să întârzie moartea literaturii. Soluția propusă: redescoperirea și raportarea la Adevăr, ca formă de rezistență în fața confuziei aduse de IA.

În încheiere, Florin Manole conchide:

„Literatura este o stare de moarte a literaturii din care numai întru Adevăr literatura e vie. În realitate, literatura e moartă. E umbra feței străvezii, e albă ca de ceară…
Ușor, ușor, autorul unei opere literare se îndepărtează de literatură ca de sine însuși și, într-un uriaș efort de asceză, chiar de sine însuși. Căci trudnică și plină de reînceputuri e starea de moarte, până ce, încetul cu încetul, simți cum te pătrunde puțină veșnicie.”

Doar o secundă de liniște a avut răgazul să se aștearnă. Părerile și comentariile au țâșnit ca dopul unei șampanii și, asemenea efervescenței din pahare, au acaparat atmosfera. Miki Vieru a reclamat dimensiunea exagerată a expunerii, care, în opinia sa, ar fi putut fi rezumată în două fraze. Sorin Vânătoru a intervenit cu convingere și argumente personale, încercând o demolare virtuală a eseului și a construcției conceptuale propuse de Florin Manole, aducând obiecții de fond și de formă.

Acesta a susținut că, în ciuda unei bune intenții, autorul construiește un silogism cu limbaj osificat despre cultură, susținând că esența artei nu există, că nu ar trebui abordată, și că arta este doar ceea ce face artistul pe hârtie, pânză, portativ etc. L-a invocat pe Roland Barthes, care afirma că „autorul de artă este un generator de texte”.

A intervenit, cu interes și finețe, Leonida Corneliu Chifu, care a remarcat că, susținând ideea că arta este un text generic, Sorin Vânătoru se află, probabil, sub influența unor gânditori precum Julia Kristeva și Philippe Sollers, care apreciază că arta exclude poezia, trăirea etc.

Alice Neculea a intervenit energic (reclamând imperativul cu care Sorin intervenise) și a adus argumente în favoarea eseului, încercând să-l readucă pe Sorin Vânătoru pe o linie de plutire convenabilă.

Eseul a fost aplaudat, însă, cu sinceritate, o parte dintre cei prezenți și-au declinat posibilitatea de a comenta, mulțumind pentru oportunitatea de a fi audiat o temă atât de interesantă.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Luminița Bratu, Maria Bem, Sorana Brucăr, Gabriela Petri, Amalia Melnic, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Sorin Vânătoru, Miki Vieru, Leonida Chifu, Dan Simionescu, Adi Serafim, Eduard-Gabriel Tănase, Valentin Irimia, Florin Oprea-Sălceanu, Gheorghe Stănescu, Dan Simionescu.

Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu!”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

„Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Cenaclul „I.L. Caragiale” Ploiești vă face cunoscut evenimentul de lansare a cărții care va avea loc joi, 16 octombrie a.c., ora 17:00, la Sala de Lectură „Nichita Stănescu” a Bibliotecii Județene „N. Iorga” Ploiești, sub egida Asociației 24 PH ARTE Ploiești.

În prezența și cu participarea distinșilor invitați — conf. univ. dr. Diana Rînciog și scriitorul, jurnalistul Ciprian Apetrei —, Doina Ofelia Davidescu, va vorbi  publicului despre cel mai recent roman al său: O lume pe gâtul subțire al unei girafe, apărut de curând la Editura Universitară / Cișmigiu Books.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Luni, 13 octombrie, ora 17:00, ne reîntoarcem în spațiul pus cu generozitate la dispoziția întâlnirilor noastre de către Filarmonica „Paul Constantinescu” Ploiești, strada Anton Pann nr. 5.

Ședința de cenaclu se va desfășura respectând rubricile tradiționale:

》 CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE

》 LECȚIA DE POEZIE – lector: Sorana Brucăr

》11 MINUTE DE ISTORIE – lector permanent: prof. Emilia Luchian

》LECTURA DE CENACLU – își va împărți timpul între Doina Ofelia Davidescu, care va prezenta și va lectura din cel mai recent roman, O lume pe gâtul subțire al unei girafe, apărut de curând la Editura Universitară / Cișmigiu Books, și Florin Manole, care a rămas dator cu lectura unui fragment de eseu (aflat în lucru), al cărui titlu – parafrazându-l pe Ion Stratan – este Mai mult ca moartea literaturii.

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

SEARA DE ASEARĂ – Între un calambur și o Cafea cu sare

Dacă pe blazonul cultural al României îl regăsim, cu siguranță, pe Eminescu, pe blazonul cultural al Ploieștiului vor fi întotdeauna Nichita Stănescu și Ion Stratan. Și va fi întotdeauna o onoare ca aceștia să fie sărbătoriți și de Cenaclul Literar „I.L. Caragiale” din Ploiești.

Luni, 29 septembrie 2025, spre ceasurile înserării, Sala de Lectură „Nichita Stănescu” a Bibliotecii Județene „N. Iorga” Prahova și‑a deschis ușile, lăsând doritorii să intre, cu sfială, în lumea poetului Ion Stratan.
După Nichita, Ploieștiul a mai avut un vis frumos. Și pentru că trebuia „să poarte un nume”, i s‑a spus Nino. În seara de aseară, câțiva distinși inimoși l‑au povestit. Prieteni, apropiați, colegi de peniță și cunoscuți au adus un omagiu distinsului și perpetuului căutător de echilibru între absurd și tandrețe, între joc și profunzime — la 70 de ani de la nașterea sa și la 20 de ani de la moartea sa.

Există poeți care luminează discret, ca o candelă în liniștea unei chilii, și există poeți care ard ca o torță, până la capăt. Ion Stratan a fost dintre aceștia din urmă — o voce de o sinceritate crudă, intensă, adesea incomodă, dar imposibil de uitat.

Cum ar putea fi viața unui om — sau chiar el însuși —, mai ales dacă e și poet, între un calambur și o cafea cu sare?
Pe de o parte, calamburul — jocul de cuvinte, ironia, zâmbetul strecurat printre rime — e semn că poetul vedea lumea nu doar cum este, ci și cum s-ar putea spune că este. Pentru poet, un calambur nu e doar o glumă — e o mică evadare în ambiguitate, o revoltă jucăușă împotriva literalului. Pe de altă parte, cafeaua cu sare, fără a fi o intenție stranie, e acel detaliu care rupe rutina, dar aduce și un gust neașteptat, o revelație. Între ele, omul — poetul — și‑a dus existența ca între o glumă care nu era chiar glumă și o greșeală care nu era chiar greșeală, apoi și‑a scris poemele dând din umeri la absurditatea vieții… Astfel că viața poetului, între un calambur și o cafea cu sare, a fost, poate, o viață cu ironie, dar și cu vulnerabilitate, în care fiecare detaliu banal a avut șansa să devină metaforă — sau, cel puțin, un vers reușit.

Versurile sale au un melos aspru, tăios, dar și o melancolie profundă, umană, care răzbate dincolo de aparente jocuri de cuvinte. Ion Stratan a scris cu febra lucidității și a visului, cu disperarea lucidului care înțelege prea bine lumea ca să mai poată fi împăcat cu ea.

A fost Ion Stratan, așa cum l‑a numit Traian T. Coșovei, un singuratic ascuns în spatele metaforei?
Am avut plăcerea și onoarea de a‑i asculta, destăinuindu‑se, într‑o atmosferă de nostalgie și calm mângâietor, pe: Ioan Mihai Cochinescu — prozator, scenarist și regizor de film, artist fotograf și muzicolog; Florin Dochia — poet, jurnalist, publicist; Sorin Vânătoru — scriitor, psiholog, filozof autodidact, unul dintre cei mai vechi și valoroși membri ai Cenaclului; Liana Dupont — restauratoare de artă și poetă, soția poetului Ion Stratan; și Florin Manole — jurnalist, scriitor, teolog, membru fondator și vicepreședinte al Asociației 24 PH ARTE Ploiești. Fiecare a căutat cu asiduitate prin sertarele memoriei și a scos la iveală cunoscute și necunoscute povești.

Dar înaintea tuturor — sperând că așa se cuvine — s‑a dat glas poetului, versurilor sale, prin intermediul colegului nostru, actorul Nicu Drăgulin.

Primul invitat la scena reamintirii și retrăirii unui timp când idealurile, trăirile intense și descoperirea perpetuă a lumii defineau identitatea poetului a fost Ioan Mihai Cochinescu. Bucuros că se află într-o asemenea împrejurare, s‑a prezentat pe scurt, trecând apoi ușor, ca și cum ar fi fost ieri, la amintiri în prezent. Au fost evocate, cu emoție, atmosfera hâtră, aerul jucăuș și participanții ședințelor literare de altădată, dar și libertatea nesperată pe care o căpătaseră cenacliștii, cu uimire, în vremuri de constrângeri de tristă amintire (libertate datorată mai ales lui Florin Dochia, conducător al Cenaclului și director, pe atunci, al Palatului Culturii). Întâmplările au fost întotdeauna fabuloase în compania lui Nino… Într‑una dintre deplasările cu tematică literară, la Pucioasa, au cinat mai nimic împreună cu amfitrionul, la lumina unor lămpi cu petrol, într‑un restaurant de vază din localitate; apoi, la întoarcere, la lectura unor fragmente din volumul de proză Un spectacol ratat de Daniil Harms, în lumina oarbă și în frigul neînchipuit al unui vagon de clasa I, a izbucnit un duet neașteptat de hohote de râs, salvatoare și eliberatoare, concomitent cu un real și resimțit cutremur de pământ. Povestirile despre Cenaclul de luni și gașca anilor ’80, amintirea publicării unui volum (cu copertă neagră, cerută imperios) dedicat de Nino tatălui său (De partea morților, 1998), prezentarea unei poezii cu dedicație personală, a unui exemplar din revista Contrapunct, precum și a fotografiilor din arhiva personală au cucerit asistența.

Florin Dochia și‑a deschis sacul cu amintiri în fața unui auditoriu aflat deja sub vraja interminabilă a neștiutelor povești. A istorisit cum Nino Stratan, neîmpăcat cu rolul de profesor de gimnaziu dintr‑o anonimă localitate limitrofă Ploieștiului, a fost ajutat să se angajeze la Palatul Culturii unde, în lipsa unui post adecvat, ca muncitor necalificat, a răzbătut în munca asiduă de bibliograf, dar și în depozitele de carte interzise publicului (caietele lui Cioran ș.a.). Nino Stratan era în permanență uimitor: articolele pentru ziar le înregistra pe reportofon și apoi le transpunea redactorul pe hârtie, cu mașina de scris; suținător al ritmului și muzicalității în poezie, s‑a dovedit un creator nestăvilit de cuvinte noi din cuvinte deja cunoscute (à la Nina Cassian); și‑a căutat cu atenție autodefinirea printr‑un experiment sub forma jocului, prin control asupra limbajului, sacrificând utilitatea poeziei sale în favoarea experimentului, care, desigur, putea lua diverse și multiple forme. Este amintită editarea publicației Revista Nouă (ulterior interzisă), implicarea poetului în organizarea evenimentelor dedicate poetului Nichita Stănescu — idolul său (Festivalul de poezie alternând cu o altă manifestare numită Colocviile Nichita Stănescu). Istorisirile au căpătat conotații interactive, invitații intrând într‑un duel nostalgic cu spadele amintirii. Perindarea scriitorilor și poeților (amintirea celor mai vechi și valoroși) la ședințele Cenaclului, momentele petrecute în apartamentul poetului din Blocul 7 etaje au fost evocate cu dragul unei prietenii fără sfârșit. Din fericire, supravegherea impusă de rigorile conducerii de partid și de stat se făcea, la vremea aceea, prin intermediul unei persoane tolerante, cu vederi relaxate.

Estetica și semiotica erau subiectele cu care Sorin Vânătoru îl provoca pe Nino Stratan, despre care povestește că era un maestru al ideii și deosebit de receptiv la polemică (Zid de maci a fost un motiv constructiv de celebră polemică cu Traian Bălăceanu), fără a fi conflictual, indiferent de situație și împrejurare. A recitat cu emoție două frumoase, recente poeme dedicate lui Nino Stratan: Moarte onirică („Cel care nu mai este sporește conștiința cosmică/ … timpul se va contracta în absența conștiinței,/ prăbușindu‑se într‑o comă profundă/ și tu vei învia ca într‑un vis, înaintea nașterii tale.”) și Poezia („Poezia lui n‑a mai avut răbdare cu Nino,/ în fiecare noapte filele cărții De partea morților/ se desprindeau și îi luminau încăperea la o putere de 10 wați./ În 2005, când Nino a trecut puțin Dincolo,/ ca să vadă cum este, i-am dat un poem/ să nu se plictisească în lumina orbitoare a Totului,/ iar dvs. cei din sală, acum și aici, sunteți un poem, eu sunt titlul,/ poem pe care i-l vom trimite lui Nino, pe cale electromagnetică,/ să poată respira, până când ne vom revedea.”).

Liana Dupont, delicată prezență în poezia contemporană și altădată în viața poetului, evocă cu umor, mângâiată de nostalgie, momente cu haz, provocate involuntar de poet: O banală călătorie cu trenul, având destinația Slănic, în timpul căreia Nino — exclamând cu disperare: „Mi‑e cald, mi‑e cald, dă‑mi pantalonii scurți!” — se hotărăște dintr‑o dată să treacă de la ținuta de călătorie la cea de vacanță, creează un moment ușor penibil, surprins de venirea neprevăzută a controlorului. Biletele par de negăsit sub privirea de o uimire nedisimulată a funcționarului CFR. Singurul nestânjenit de ciudățenia momentului a fost poetul, care, deși descoperit în slip, a exclamat cu candoare: „Ce vă uitați, mă pregătesc de pe acum pentru Baia Baciului!” O minunată poveste, Cele patru anotimpuri, înregistrată ad hoc, pe o casetă cu bandă magnetică pentru o emisiune radio, a rămas, din păcate, pierdută sau uitată pentru eternitate într‑un cotlon al vreunui studio. Amintiri frumoase, fără regrete, care, dacă au existat vreodată, s‑au pierdut în împăcarea și bucuria cu care Liana Dupont le-a evocat cu emoție, după o viață de om.

Trei poeme, construite cu grijă și ingeniozitate, din versurile lui Nino, au fost o surpriză remarcabilă și inedită din partea poetului Mircea Teculescu. Câteva fragmente:

„Noapte vârâtă în șube/ Undeva lângă soba/ Cercului polar,
Închis în chilie/ Priveam cum afară recită viața mea./”

Sau:

„Dintre zei/ ne‑a rămas doar cuvântul/ În noi înșine ca păpușile rusești Matrioska/
nu mai sunt tânăr/ auriul dulapurilor cu picioare/ de căprioară
nu mă mai bucură/ lacul bufetului nu mă mai încântă, nu/
mă mai cuprinde moliciunea fotoliilor/ patul singur nu mă mai învăluie, fereastra/
către curtea cu lampioane și pietriș/
nu‑mi mai stârnește visările/
Lume retrasă în cochilia formei/”

Și:

„Cerul era senin, o umbră/ de avion îl brăzda, întorcând stelele ca pe semințe/
Palimpsest fața mea/ Sub vântul de est/
Tu – ce mândră sună această tăcere/ Sărută-mă și te du/
Să mă scutur de simțuri cum/ evadatul adormit în zăpadă./”

Cum să pui nesfârșite povești în tiparul fix de timp al unei seri omagiale? Destăinuirile, în loc să scadă, se înmulțeau pe harta colorată a amintirilor, ca un șuvoi subțirel de izvor ce se transformă-n râu, pe negândite. Timpul, în spațiul de împrumut al generoasei noastre gazde, s‑a scurs pe nesimțite, astfel că Florin Manole a amânat lectura fragmentului de eseu cu titlul — parafrazându-l pe Nino — „Mai mult ca moartea literaturii” pentru ședința viitoare a Cenaclului.
Propunerea pentru înființarea unui muzeu dedicat poetului ION STRATAN va face parte din preocupările de viitor ale celor prezenți.

În încheiere, prin vocea expresivă a actorului Nicu Drăgulin, versurile poetului au făcut o reverență asistenței și s-au întors în pagini de carte, sau de unde au venit.

O poveste între povești, o inimă de poet, de la un octombrie la altul… Și tot așa, numai între „octombrii” colindă în lume și ne colindă. Afară, un vânt subțirel și ploaia cu frison de octombrie au murmurat din om în om, din ram în ram, din frunză-n frunză, un gând frumos cu gust de „cafea cu sare”.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Sorana Brucăr, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, Valentin Irimia, Gheorghe Stănescu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Nicolae Drăgulin, Dan Constantin.

Invitați: Liana Dupont, Ioan Mihai Cochinescu, Florin Dochia, Sorin Vânătoru, Mircea Teculescu, Gabriel Alexe

Alți invitați: Iulia Dragomir, Patricia Popescu, Dan Gulea, Daniel Chelsoi ș.a.

Film: Dan Simionescu
Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu, Mihai Ioan Cochinescu

Invitație, afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

SĂRBĂTOAREA TEATRULUI EQUINOX – 45

Ioan Mihai Cochinescu

Și a fost, luni, 22 septembrie, 2025, la Centrul Dramatic Mythos, din Palatul Culturii Ploiești, sărbătorirea acestui teatru mitic ploieștean, TEATRUL EQUINOX, unic în epocă, la vremea înființării sale de către regizorul Mihai Vasile, în anul 1980.

Împreună cu prietenii de demult dar și cu cei foarte tineri de azi, cu minunații actori/membri fondatori Emilia Dan-Vasile, Suzana Marin, Ion Streche, Mihaela Gaftoi, Luiza Buiac, cu echipa de tehnicieni, cu cei care au crezut și cred în continuare în forța de expresie a teatrului mitologiei românești.

O parte dintre cei care am fost martori ai nașterii și creșterii acestui neasemuit fenomen artistic, numit TEATRUL EQUINOX – Cătălin Apostol, Ioan Mihai Cochinescu, Dragoș Grigorescu, Florin Manole, Alice Neculea, Valter Paraschivescu – am primit diplome onorifice, drept întărire a sentimentului extraordinar care definește Prietenia. Da, cu majusculă.

Mulțumim, din inimă, dragii noștri toți!

fotografii © 2025 Sidonia Călin

Editor: Doina Ofelia Davidescu

ÎNTRE UN CALAMBUR ȘI O CAFEA CU SARE

Asociația Culturală 24 PH Arte Ploiești, Cenaclul Literar „I.L. Caragiale” Ploiești, Biblioteca Județeană „N. Iorga” Prahova și prețioșii lor oaspeți, Ioan Mihai Cochinescu, Florin Dochia și Sorin Vânătoru, vă invită  luni, 29 septembrie 2025, ora 16.30 la Sala de Lectură „Nichita Stănescu”, în lumea poetului Ion Stratan, a cuvintelor trăite pe muchia paradoxului.

Omagiul este adus de prieteni, colegi de peniță și cunoscuți, distinsului și perpetuului căutător de echilibru între absurd și tandrețe, între joc și profunzime, la 70 de ani de la nașterea sa și 20 de ani de la moarte.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Asociația Culturală 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Muzeul de Sculptură Monumentală Contemporană în Aer Liber Gheorghe Coman

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Seara de aseară – Atribuirea numelui Gheorghe Coman Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană Ploiești și dedicarea următoarei ediții memoriei sculptorului – un gest de profund respect și recunoaștere față de contribuția sa remarcabilă la dezvoltarea artei sculpturale din România

Să omagiezi un om la împlinirea a 100 de ani de la naștere, mai ales că acesta fiind nu un oarecare pământean, ci sculptorul Gheorghe Coman, a fost provocarea căreia i-au făcut față cenacliștii, aseară, la  Filarmonica „Paul Constantinescu”, odată cu revenirea la sediul și programul obișnuit.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a adus în atenția celor prezenți versurile Mariei Bem, dedicate sculptorului Gheorghe Coman (Motto),  ale lui Valentin Irimia (Epoca lipsă) și proza Emiliei Luchian, inspirată de tema întâlnirii noastre (Dăltuitorul, Zidurile). Florin Manole a adăugat lectura unui text, scris de Ioan Buduca (… gata și cu noul interbelic).

》LECȚIA DE POEZIE a  făcut o scurtă incursiune, realizată de Doina Ofelia Davidescu, în creația poetului TRAIAN T. COȘOVEI, care s-a autodefinit astfel:
Eu scriu doar ca să-mi amintesc. Poezia mea e un jurnal de memorii retrăite. Îmi place să-mi recitesc din când în când cărțile, ocazie cu care mi-am dat seama că aproape tot scrisul meu este legat de femeile care mi-au apărut miraculos în viață: cutare poem l-am scris după despărțirea de Ioana, altul când m-am îndrăgostit de Flavia. Cărțile sunt, de fapt, hărți ale iubirilor mele. Fără ele, aș rătăci, aș ajunge în cu totul altă parte, pe un alt continent, declara poetul într-un interviu acordat revistei „Formula AS”.
Remarcabil reprezentant al al generației ’80, alături de poeți ca Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ion Stratan, Mariana Marin sau Alexandru Mușina, stilul său se caracterizează prin: ludic, ironie și intertextualitate; ton colocvial și urban; teme postmoderne: alienarea, identitatea, kitsch-ul, cultura pop; influențe din muzică, cinema, publicitate, cultura de masă.
Traian T. Coșovei este autorul unor volume de versuri care s-au bucurat de aprecierea elogioasă a criticii literare și de popularitate între cititorii de poezie românească de azi: Ninsoarea electrică,  Editura Cartea Românească,  1978,  1, 2, 3 SAU… , Editura Albatros, 1980,  Cruciada întreruptă, Editura Cartea Românească, 1982, Poemele siameze, Editura Albatros, 1983,  În așteptarea cometei, Editura Cartea Românească, 1986,  Rondul de noapte, Editura Militară, 1987, Pornind de la un vers, Editura Eminescu, 1990, Bătrânețile unui băiat cuminte, Editura Pontica, 1994, Mickey Mouse e mort, Editura Cartea Românească, 1994, Ioana care rupe poeme, Editura Asociația Scriitorilor București & Cartea Românească, 1996,  Patinează sau crapă!, Editura Axa, 1997,  Ninsoarea electrică, ediția a II-a, Editura Vinea, 1998, Percheziționarea îngerilor, Editura Crater, 1998, Lumină de la frigider, Editura Cartea Românească, 1998,  Bună dimineața, Vietnam!, Editura Călăuza, 1999,  Institutul de glasuri, antologie, Editura Cartea Românească, 2002,  Vânătoarea pe capete, Editura Libra, 2002, Greva căpșunelor, Editura Libra, 2004, Aerostate plângând, Editura Tracus Arte, 2010, și Hotel Urmuz, Editura Călăuza, 2000.

A obținut numeroase premii importante, dintre care: Premiul Uniunii Scriitorilor, 1979; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 1994, pentru volumul Bătrâneţile unui băiat cuminte; Marele Premiu ,,Ion Vinea”, 1996; Premiul Academiei ,,Carpatica”, 1996; Premiul Academiei Române pentru poezie, 1996; Premiul Internaţional ,,Nichita Stănescu”, 2000; Autorul anului 2002 – premiu decernat de A.P.L.E.R. pentru volumul de poezie Vânătoarea pe capete ; Ordinul „Meritul Cultural” în gradul de Ofiţer, 2004, ș.a.

Creația sa are o imagistică domestică și tandră, combinată cu personificare subtilă. Poeziile sunt, cel mai adesea, scurte, cinematografice, evocând atmosfera barurilor de noapte și misterul feminin. Conțin simbolism urban și o tensiune erotică, nostalgică, emblematice pentru felul în care poetul împletea realitatea cotidiană cu lirismul spontan.

Stilul minimalist, aparent simplu, are o forță emoțională autentică. Adesea avem de a face cu poeme-reflecție despre frică și vulnerabilitate în iubire.  

„Monarh distrat și melancolic peste un regat surrealist, locuit de personaje atinse de faimosul mal du siècle, poetul pare a se fi rătăcit într-o lume a tehnologiei de serie, carnavalescă; și totuși menestrelul nomad nu dezarmează, ci recurge la arma sa thaumaturgică, la remediul său exorcist, vrăjit al poeziei. Astfel că universul regatului coșovian se preface ca prin minune în spectacol feeric în care totdeauna binele, rudă bună a imaginarului fantastic, surreal, dicteul bine temperat și analogiile mirabile, mereu uimitoare și uluitoare, înving sau măcar îmblânzesc răul, deprimarea, depresia, îndurerarea, himera în chip de coșmar.” GEO VASILE – TRAIAN T. COȘOVEI, UN TRAPEZIST AL METAFOREI (Viața Românească ediția 10/2018)

Exemplific creația sa cu ceea ce mulți critici consideră a fi unul dintre cele mai frumoase poeme de dragoste:

Și dacă tu ești o planetă străină

Se întunecase și viaţa noastră devenise
un transatlantic alb, albastru, pîlpîitor.
Deasupra, orașul plutea fragil ca un aisberg orbitor
te purta pe scuturi strălucitoare – te ridica
înfășurată în drapeluri de frig luminos.

Și dacă părul tău e o fiinţă venită de pe altă planetă?

Fiecare secundă
arunca un cîmp verde printr-o fereastră de tren.
Respira lîngă tine. Te pîndea cu nările ca doi ogari
întărîtaţi de iepurii mirosului tău.

Și dacă glasul tău e o fiinţă coborîtă din altă planetă?

Ar mai fi ceva timp.
S-ar putea profita de pe urma singurătăţii tale.
De pe urma spaimei că nu m-aș putea face înţeles.
Că pe lîngă viaţa mea ar putea trece pachebotul cel
mai înalt din lume.
Ca și cum s-ar lovi două tandre armuri
și pe luciul unei scîntei ar ieși patinatorii cu eșarfe de ger.
Fără să mă observe. Fără să lanseze nici o rachetă
luminoasă – fără să-mi arate că exist cu-adevărat.

Și dacă parfumul tău e o fiinţă căzută din stele?

Brăţările tale îmi răspundeau obraznic –
rochiile tale foșneau dînd importanţă fiecărui gest.
Te respirau. Te trăiau.
Erai toată o barcă de hîrtie pe mediterana pohtelor mele.

Și dacă ochii tăi sînt două fiinţe de pe altă planetă?

Și dacă tu ești o planetă străină locuită de fiecare gînd al meu?
În urma noastră orașul plutea fragil, ca un aisberg orbitor te purta
pe scuturi strălucitoare – te ridica înfășurată în drapeluri de frig luminos.

Deodată,
se întunecase
și viaţa noastră devenise
un transatlantic alb,
albastru, pîlpîitor.

》11 MINUTE DE ISTORIE. Conduși cu farmec și abilitate de către lector, profesor Emilia Luchian, am asistat la o continuare a incursiunilor în lumea romană, făcând un interesant popas în epoca vestalelor, perioadă istorică și mitologică specifică Romei antice, încărcată de simbolism religios, moral și social.
„Epoca vestalelor virgine” reprezintă o epocă idealizată, de puritate, disciplină și sacralitate, o perioadă cu norme morale rigide, în care castitatea și supunerea erau valori supreme.
Vestalele erau preotese ale zeiței Vesta, protectoarea căminului și a focului sacru, în religia romană. Acestea trăiau într-un templu din Forul Roman și aveau o funcție esențială: să întrețină focul sacru, care nu trebuia să se stingă niciodată — simbol al continuității și securității Romei. Tinerele fete alese, de obicei între 6–10 ani, din familii nobile, se angajau să rămână fecioare (virgine) timp de 30 de ani; după terminarea acestui serviciu, puteau alege să se căsătorească (dar puține o făceau).
Au existat trei categorii de Vestale: Discipulae – Vestalele novice (ani 1–10, învață și se pregătesc pentru slujirea completă); Ministrae – Vestalele active (ani 11–20, îndeplinesc ritualurile și sarcinile religioase) și Magistrae – Vestalele senior (ani 21–30, învățătoare și gardiene ale tradiției sacre).
Statutul privilegiat al Vestalelor le permitea acestora să se  bucure de o independență rară pentru femei în Roma antică. Puteau să-și administreze singure bunurile, să primească locuri de onoare la spectacole, să grațieze prizonieri condamnați la moarte, doar printr-o simplă atingere. Dacă încălcau jurământul de castitate, erau îngropate de vii, iar amantul lor era biciuit până la moarte. În decursul timpului puține vestale au încălcat normele de moralitate. Istoricii antici, precum Liviu, Pliniu cel Bătrân, Tacit și Dio Cassius, menționează mai multe cazuri de Vestale care au fost acuzate că au încălcat normele rigide, aproximativ 10–12 cazuri fiind atestate în sursele scrise. Dintre acestea, vestalele Virginea, Mucia și Licinia, din timpul împăratului Domitian (sec. I d.Hr.), au fost executate, cel mai probabil din motive politice, fiind îngropate de vii, iar presupușii lor iubiți au fost și ei executați.
După o existență de aproape un mileniu, spre sfârșitul Imperiului Roman, în contextul creștinării statului roman și al declinului religiei tradiționale romane, Ordinul Vestalelor a fost oficial desființat în anul 394 d.Hr., de către împăratul creștin Teodosie I, în cadrul unui efort sistematic de eradicare a religiilor păgâne din Imperiul Roman.

Partea a doua a ședinței, având ca titlu Zborul tăcut al pietrei, a fost dedicată omagierii, cu respect și recunoștință, a sculptorului ploieștean Gheorghe Coman (n. 08.09. 1925 – d. 09.08. 2005), inspirator al Taberei Naționale de Sculptură Monumentală Contemporană din Ploiești, la împlinirea a 100 de ani de la naștere.
Ne-am bucurat să avem alături pe fiica acestuia, distinsa pictoriță Patricia Popescu, care împreună cu Florin Manole și Alice Neculea au rememorat diverse momente și aspecte din viața ca o adevărată poveste de roman a artistului. Până să ajungă să-și îndeplinească visul a străbătut printr-o existență balansată între trecerea pe sub furcile caudine a unor aprige încercări (prizonier de război, judecat de Curtea Marțială pentru trădare, suspectat de a fi fost în perioada Perestroikăi filorus, reclamat și urmărit sistematic de Securitate) și izbânzi (absolvent în 1949 al Institutului de Științe Economice și în 1951 al Institutului de Arte Plastice București, membru fondator al Uniunii Artiștilor Plastici din România și al filialelor din Ploiești și Buzău, participări la toate expozițiile anuale, bienale de stat, regionale ș.a., însumând peste 500 de expuneri; participări internaționale la Praga, Varșovia, Aberdeen – Scoția, Oudenardee – Belgia).
„Aparținând unei generații de elită, în care oamenii aveau credință, onoare, educație, conștiința propriei responsabilități și spirit de dăruire” (Luiza Barcan Măgura Buzăului – O academie liberă de sculptură, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2025) a devenit o figură emblematică a artei românești/contemporane/universale, opera sa continuând să inspire și să emoționeze generații; moștenirea sa artistică rămâne vie – dăltuită în piatră, dar mai ales în conștiința culturală.
Visul de a găsi un loc în aer liber unde să se adune și să creeze artiștii după bunul lor plac și propria imaginație a întâmpinat numeroase piedici și refuzuri pe plaiurile natale, dar avea să prindă viață în poienile din preajma Mănăstirii Ciolanu, cu piatra adusă din comuna Măgura, aflată în apropiere. Astfel, realizarea sa cea mai de seamă, Tabăra de sculptură Măgura, a fost organizată în perioada 1970 – 1985. Inițiativa i-a aparținut sculptorului, sprijinit de Uniunea Artiștilor Plastici din România, pentru a marca 16 secole de la prima atestare documentară a orașului Buzău. Gheorghe Coman a participat cu lucrări în toate cele 16 ediții (numărul 16 reprezentând și numărul modulelor Coloanei fără sfârșit a lui Brâncuși). La Măgura au lucrat liber, fără constrângeri ideologice sau de altă natură, 163 de sculptori, în urma cărora au rămas 256 de lucrări în piatră, donate județului de către creatori, reprezentând cel mai mare ansamblu național de sculptură în aer liber din țară. Lucrările sale și ale artiștilor participanți sunt mai mult decât simple forme – ele sunt ecouri ale spiritului, ale istoriei, ale omului în căutarea sensului și frumuseții.
Sculpturile lui Gheorghe Coman care păzesc poienile Taberei de Sculptură Măgura sunt: Piatra de izvor (1970), Zbor (1971), Ambient (1972), Doamna Neaga (1973), Jertfa Brâncoveanului (1974), Șipotul (1975), Semn pentru o bătălie pierdută (1976), Țărancă (1977), Întâmpinarea (1978), Moara (1979), Troiță pentru Pârvu Mutu Zugravu (1980), Mioritică (1981), Troiță pentru Ana lui Manole (1982), Martirii (1983), Trecere (1984), Semne primordiale (1985).

Prin forța expresivă a volumelor, prin sensibilitatea detaliului și profunzimea mesajului, dar și pri modul cum a găsit de cuviință să se dedice artei, prin dârzenia cu care a luptat pentru libertatea creației, Gheorghe Coman și-a câștigat locul binemeritat în galeria marilor artiști. Cu trecerea timpului s-a dovedit că opera sa nu cunoaște uitare, ci renaște cu fiecare privire, cu fiecare gest de admirație.
A primit numeroase premii și distincții care au culminat cu acordarea în anul 2004 a Ordinului și Medaliei Meritul Cultural în grad de comandor categoria C.

Omagiul adus sculptorului s-a încheiat cu propunerea venită din partea Asociației 24 PH ARTE Ploiești, prin intermediul lui Florin Manole, ca următoarea ediție a Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană Ploiești să fie dedicată sculptorului Gheorghe Coman și numele acestuia să fie atribuit și să completeze titulatura taberei ploieștene.

Au participat: Patricia Popescu, Alice Neculea, Emilia Luchian, Maria Bem, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Florin Oprea Sălceanu, Valentin Irimia, Eduard-Gabriel Tănase, Dan Simionescu și Dan Constantin.

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Afiș & cronică: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar 

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Începând de luni, 15 septembrie, ora 17.00, ne reîntoarcem în spațiul pus cu generozitate la dispoziție activității noastre, de către Filarmonica „Paul Constantinescu” Ploiești, strada Anton Pann nr. 5

Întâlnirea se va desfășura respectând rubricile tradiționale:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE
》LECȚIA DE POEZIE
》11 MINUTE DE ISTORIE – lector, profesor Emilia Luchian
》CINEMARTOR

》LECTURA DE CENACLU își va oferi cu generozitate timpul unui mic eveniment comemorativ, dedicat de către colegii noștri și invitații lor operei și memoriei sculptorului ploieștean Gheorghe COMAN, fondatorul și mentorul Taberei de Sculptură de la Măgura, Buzău și inspirator al Taberei Naționale de Sculptură Monumentală Contemporană din Ploiești, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naștere.

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Când „vara, cu pași lenți, se pierde printre șoapte / pe străzi cu gust de toamnă și doruri în cutie”, ne-am reunit, cu entuziasm de început de septembrie, la Centrul Cultural „Sf. Antim  Ivireanul” din Ploiești. Întâlnirea cu titlul „Limba română – oglindă de dor” și-a propus să celebreze frumusețea limbii române prin momente, reflecții și lecturi literare din creația eminesciană și/sau inspirate de opera și spiritul celui care a făcut din limba noastră o artă: Mihai Eminescu.

O introducere în temă, „Evoluția limbii și literaturii române de la Scrisoarea lui Neacșu la Mihai Eminescu”, prezentată în deschidere de către Doina Ofelia Davidescu, a evidențiat că evoluția limbii și literaturii române este o călătorie fascinantă care a început timid, cu primele încercări de exprimare în limba maternă, atingând culmi de profunzime și frumusețe odată cu Mihai Eminescu, poetul național. Între aceste două borne – Scrisoarea lui Neacșu (1521) și moartea lui Eminescu (1889) – s-a desfășurat un drum de maturizare lingvistică, culturală și identitară. Ca să ne facem o imagine a contextului European în care ne aflam, Scrisoarea lui Neacșu a fost contemporană cu Luther, cu Nicolaus Copernic şi Ludovigo Ariosto, cu Margareta de Navara, François Rabelais şi Albrecht Dürer; la apariţia ei, Leonardo da Vinci murise de doi ani. Primele traduceri religioase din secolul al XVI-lea au fost urmate de contribuția cronicarilor  moldoveni și munteni (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), care nu doar că au relatat evenimente, dar au și afirmat idei fundamentale despre unitatea și originea românilor, contribuind la conștiința națională, lucru pentru care le suntem în veci recunoscători. Începutul secolului al XVIII-lea a adus pe scena culturii personalitatea cu totul excepțională a lui Dimitrie Cantemir, om de știință, scriitor, filosof și diplomat, care a scris atât în română, cât și în latină. Lucrările sale aduc o viziune largă asupra identității românești și fac legătura dintre Orient și Europa iluministă. În opera sa, limba română capătă dimensiuni filosofice și narative complexe. Sfârșitul secolului al XVIII-lea a fost dominat de Școala Ardeleană (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Ion Budai-Deleanu ș.a.), mișcare culturală care pledează pentru originea latină a românilor și cere introducerea alfabetului latin, contribuind la formarea limbii literare și la unificarea ortografiei. În secolul al XIX-lea se distinge epoca pașoptistă, în care literatura română se dezvoltă sub influența ideilor iluministe și romantice europene. În timp ce Constantin Negruzzi marchează începutul prozei literare moderne, Vasile Alecsandri promovează limba română prin poezie, teatru și folclor. Această perioadă a fost esențială pentru definitivarea limbii literare române și pentru afirmarea identității naționale în plan cultural.

Între timp Europa a făcut cunoștință cu barocul, clasicismul și iluminismul, literatura  parcurgând apoi traseul faimoaselor curente literare: Romantism (Victor Hugo, Alfred de Musset, George Byron, William Wordsworth, Samuel Taylor Coleridge, Johann Wolfgang von Goethe, Heinrich Heine, Aleksandr Pușkin), Realism (Honoré de Balzac, Gustave Flaubert, Charles Dickens, Lev Tolstoi, Fiodor Dostoievski, Ivan Turgheniev, George Eliot), Naturalism (Émile Zola, Guy de Maupassant, Theodor Fontane, Giovanni Verga) și Simbolism (Charles Baudelaire, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Stéphane Mallarmé).

Secolul al XIX-lea, din care fac parte Ion Creangă, Vasile Alecsandri, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu și B.P. Hașdeu, poartă amprenta inegalabilului Mihai Eminescu. Relația dintre Mihai Eminescu și limba română este una emblematică, o legătură profundă între un creator de geniu și materia primă a operei sale: cuvântul. Opera sa, influențată de romantism, dar profund originală, demonstrează că limba română poate exprima idei filosofice, sentimente complexe și viziuni cosmice. Dacă – până la Eminescu – literatura română era mult în urma celei occidentale, genialitatea poetului atrage atenția și aprecierea tuturor, lansându-l pe calea universalității. Mihai Eminescu a ridicat literatura română la nivel european și încheie simbolic o etapă de secole în formarea culturii scrise românești.

După-amiaza literară a dat ocazia tuturor să participe, iar rubricile Cea mai recentă creație și Lecția de poezie s-au întrepătruns și s-au armonizat perfect. Emilia Luchian a prezentat sub forma unui mic eseu, Arhitectul porților limbii, un remarcabil omagiu adus poetului național: „Eminescu rămâne un spațiu de trecere: arhitect al porților limbii, cel care a ridicat abisuri verticale și a transformat dorul într-o formă de eternitate. El este pragul la care cuvântul devine simbol, iar simbolul devine destin. Eminescu nu poate fi citit doar ca istorie, ci ca o doină vie, mereu reîncepută. Eminescu este un  prag și o lumină, o doină purtată de fiecare dintre noi, chiar fără să ne dăm seama.” A completat intervenția cu poemul propriu „Eminescu e doina”. Liana Sprânceană a citit poezii mai puțin cunoscute din creația eminesciană, publicate în volumul Mihai Eminescu Opere complete, ed.1914 : „Dormi” și „Oricare cap îngust”, puse la dispoziție de site-ul „Matricea românească” și o suită de cinci haiku, dedicate poemelor eminesciene. Valentin Irimia a surprins plăcut asistența recitând „Scrisoarea a V-a” și „Care-o fi pe lume al meu amor”. Intervenția lui Adi Serafim a dat o culoare aparte. El a reafirmat calitatea lui Eminescu de arhitect al limbii, supunând atenției versul: „Un leu rage pustiei turbarea lui fugind” (Amorul unei marmore) și concluzionând cu admirație: „Pe soclul limbii române se trezesc sunete care construiesc catedrale”. Leonida Chifu subliniază nefericitul destin al poetului, supus repetabilului „talent” al contemporaneității – oricare ar fi fost aceasta, în timp – de a-și „îngropa” valorile. Irene Ionesco aduce omagiul personal citind o proză scurtă și trei strofe din Luceafărul, iar Maria Bem recită un poem dedicat marelui poet, subliniind și rolul acestuia în nașterea limbii literare moderne. Sorana Brucăr ne recită cu bine-cunoscutul talent „Rugăciunea unui dac” și din creația proprie timpurie, poemul „Eminescu”. Prin prezența colegului nostru, actorul Nicolae Drăgulin, asistența s-a bucurat de interpretarea unui minirecital din creațiile lui Mihai Eminescu (Kamadeva, Glossă) și Marin Sorescu (În capul trebii), pus în scenă cu incontestabilul său talent.

Cu referire la viața lui Eminescu, discuțiile au continuat efervescent, subliniind dificultatea uriașă a unui producător, regizor, scenarist de a pune pe peliculă viața unui geniu, a unui personaj celebru, ușurința sau nepriceperea cu care se poate rata povestea – toate acestea și încă multe altele, punând în oglindă filmul „Enescu – jupuit de viu”. Adi Serafim a pus capăt șuvoiului de critici cinefile pro și contra, citind un titlu recent: Dă-te jos din sania mea, un poem dintr-o serie lecturată și apreciată de curând în Cenaclu, caracterizat de aceeași inocență aparentă și de invizibilă delimitare dintre fantezie și realitate.

O după-amiază frumoasă, cu variate emoții literare, la care au participat: Emilia Luchian, Maria Bem, Diana Petroșanu, Sorana Brucăr, Liana Sprânceană, Irene Ionesco, Doina Ofelia Davidescu, Valentin Irimia, Adi Serafim, Nicolae Drăgulin, Dan Simionescu și Leonida Corneliu Chifu.
Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Afiș & cronică: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Luni, 1 septembrie, ora 14.00, sub cupola generoasă a Centrului Cultural „Sf. Antim Ivireanul” Ploiești, situat pe B-dul Independenței nr. 3, chiar în ziua unui alt început, vă invităm – sub semnul cuvântului rostit și al nemuritoarei poezii, să celebrăm frumusețea limbii române prin momente, reflecții și lecturi literare din creația eminesciană și/sau inspirate de opera și spiritul celui care a făcut din limba noastră o artă: Mihai Eminescu.

Vom cinsti împreună graiul care ne leagă și poetul care ne definește ca popor și suflet românesc, în rubricile obișnuite:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE
》LECȚIA DE POEZIE
》11 MINUTE DE ISTORIE – lector, profesor Emilia Luchian
》CINEMARTOR
》LECTURA DE CENACLU

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Încă vară, e cald, lumina are gust de amintiri și parcă timpul a stat în loc sub cupola Centrului Cultural Sf. Antim Ivireanul, cât ne-am dat întâlnire în după-amiaza de miere a zilei de luni, 18.08.2025.

CINEMARTOR a ieșit din colțul obscur și, prin intermediul lui Florin Manole, ne-a făcut părtașii unei cronici de cinema, dedicată filmului „F1”.
„Welcome to the human race!” este motto-ul cu care debutează filmul Driven (2001), care poate fi vizionat cu o bere în față. Spre deosebire de acesta, filmul „F1”, cu un buget de peste 200 milioane de dolari, ca variantă mai „scumpă și lucioasă”, ne oferă posibilitatea de a descoperi povestea din spatele reclamelor și a efemerului. Scenariul de Ehren Kruger este regizat de Joseph Kosinski (cunoscut pentru Top Gun: Maverick) care validează „F1” și ca sport, nu numai ca spectacol. A avut sprijin complet din partea organizației Formula 1, inclusiv a echipelor și șoferilor reali, cu implicarea directă a lui Lewis Hamilton, atât ca producător, cât și consultant tehnic, contribuind la realismul cursei. Filmul îi are în distribuție pe Brad Pitt, Damson Idris, Javier Bardem, Kerry Condon, și Tobias Menzies. Hans Zimmer semnează coloana sonoră, iar producția este realizată de unii dintre cei mai cunoscuți producători din industrie, inclusiv Jerry Bruckheimer, Lewis Hamilton, Brad Pitt și alții.

Brad Pitt joacă rolul lui Sonny Hayes, supranumit „cel mai bun care n-a fost.” După un accident grav în anii ’90, el dispare din lumea Formulei 1. Treizeci de ani mai târziu, este convins de fostul coechipier și acum proprietar de echipă, Ruben Cervantes (Javier Bardem), să revină într-o ultimă misiune: salvarea echipei fictive APXGP de la faliment. Sonny împarte cockpit-ul cu Joshua Pearce (Damson Idris), un debutant ambițios. Povestea explorează rivalitatea, mentoratul și drumul spre răscumpărare. După modelul filmului Ted Lasso (2020), întrebarea „De ce facem asta?” își primește replica perfectă: „Altceva nu are rost.” Făcând o comparație cu alt film cu subiect similar, lectorul apreciază că dacă „F 1” abordează lumea curselor din perspectivă ficțională și hollywoodiană, documentarul „Senna” o abordează realist și profund emoțional.

„Și mai e ceva în acest F1, e vorba de poezia însăși a tehnologiei prinsă între pilot și aceste vehicule construite cu precizie diabolică, dar care nu se pot decide dacă să depășească mereu orice viteză pământeană, să se desprindă de pâmânt și să zboare sau să plutească într-un zbor paradoxal, prins în chiar acel, ne-o spune poetul, greu al pământului.”

În încheiere, sunt amintite alte două filme americane de referință, ambele regizate de Sydney Pollack, cu o sensibilitate artistică comună, dar care merg în direcții foarte diferite: Bobby Deerfield – un film melancolic, lent și interiorizat și The Electric Horseman – un film cald, plin de spirit, cu mesaj social și aventură. Florin Manole, cronicarul ocazional al CINEMARTORULUI, ne-a invitat să descoperim prin vizionare povestea din spatele reclamelor și luminilor comerciale, pentru că se merită.

Audiența a apreciat expunerea, comentariile nu s-au lăsat așteptate, cu contribuții substanțiale din partea lui Leonida Corneliu Chifu și a nou venitei Irene Ionesco.

LECTURA DE CENACLU a deschis seria de eseuri pe diferite teme literare, filozofice, de artă, istorice, cinema ș.a., propusă pentru a da șansa fiecărui coleg să ne surprindă cu intervenții elaborate. În debut, Cum apasă cuvântul care inspiră, prezentat de Doina Ofelia Davidescu.

Fără a fi avut pretenția de a expune o lucrare științifică, chiar și de dimensiuni reduse, a fost, mai degrabă, doar ceea ce presupune cuvântul „eseu” în rugby, adică o încercare.
Cuvântul care inspiră apasă pentru că poartă în el prezența lui Dumnezeu. Este cuvântul care nu cere doar să fie auzit, ci să fie trăit. Ne atinge cu gravitatea Adevărului și cu blândețea Harului. Și în această tainică apăsare — găsim libertatea.

Cuvântul care inspiră poate nu vine ușor dar nu este un simplu sunet care mângâie aerul, venind dintr-un loc nedefinit — poate din memorie, poate din tăcere, poate din altă parte — și odată rostit, nu mai poate fi retras. Cuvântul care inspiră nu doar vorbește, ci se mișcă, trăiește. 

Pentru a da formă și culoare celor spuse în introducere, autoarea a ales să comenteze doi scriitori români, total diferiți, fiecare fiind important în și dincolo de epoca în care a creat/creează, recunoscând că titlul eseului a fost un pretext pentru a vorbi despre aceștia. Un pian și un fluture – creatori involuntari ai unor imagini metaforice de mare intensitate, au determinat alegerea. Au fost lecturate două fragmente din Concert din muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu și Orbitor. Aripa stângă de Mircea Cărtărescu, alegerea fiind motivată de faptul că, deși autorii sunt foarte diferiți, ambele romane reflectă o viziune introspectivă asupra omului, analizat în profunzimea psihicului său. Dacă Hortensia Papadat-Bengescu plasează personajele într-un context social bine delimitat (aristocrația interbelică în declin), dar interesul autoarei este concentrat pe frământările interioare ale acestora, pe trăiri refulate și frustrări personale, Mircea Cărtărescu merge și mai departe: în Orbitor, conștiința devine un univers în sine, iar realitatea exterioară este adesea absorbită de fluxul memoriei, visului sau halucinației, individul fiind nu doar alienat, ci fragmentat, prins între timp, spațiu și mitologie personală. Concert din muzică de Bach și Orbitor. Aripa stângă se întâlnesc în preocuparea pentru complexitatea omului, pentru adevărul ascuns al conștiinței și pentru inovația artistică. Dacă romanul Hortensiei Papadat-Bengescu reflectă modernismul interbelic prin psihologism și analiza lucidă a societății, romanul lui Mircea Cărtărescu reinterpretează aceste teme într-o cheie postmodernă, poetică și metafizică. Împreună, ele arată că literatura română a reușit să păstreze o linie de profunzime și rafinament, indiferent de epocă.

Dar cum apasă cuvântul care inspiră în operele celor doi scriitori?

În Concert din muzică de Bach autoarea eseului consideră că forța simbolului (concertul) este determinantă: planificarea evenimentului muzical fiind un atribut al ordinii ideale, al unei lumi interioare, al răscumpărării prin artă, iar amânarea în mod constant a acestuia, reflectând imposibilitatea accesului la absolut, neputința personajelor de a se desprinde de convenții și ipocrizie și neîmplinirea idealului artistic. Aici cuvântul capătă o valoare analitică și revelatorie, „apăsarea” realizându-se prin folosirea acestuia ca instrument psihologic sau mecanism de demascare, pendulând între luciditate și muzicalitate. Este un cuvânt care nu mângâie, ci incizează, analizează, demască, reușind să fie adevărat, autentic și sondator nu prin frumusețea lui, ci prin capacitatea de a pătrunde în adâncul psihicului uman.
Orbitor. Aripa stângă, o operă complexă, densă, poetică și autobiografică, în care se împletesc realitatea, visul, memoria și halucinația. Autoarea eseului consideră ca determinant firul narativ complex, polifonic și adesea fragmentar, care iese din convențiile narative clasice. Mircea Cărtărescu propune un fir narativ fluid, compus din fragmente de memorie, vis, halucinație și reflecție. Călătoria naratorului este interioară, fiind marcată de încercarea de a înțelege propria identitate și sensul existenței. Astfel, firul narativ urmărește mai degrabă un proces de conștiință, decât o succesiune de evenimente, ceea ce transformă romanul într-o meditație poetică și filozofică asupra omului și universului. „Apăsarea” se realizează prin cuvinte care inspiră prin copleșire, care nu redau pur și simplu amintiri, ci le reconstruiesc ca mit personal.  Ele sunt supraîncărcate senzorial, cu metafore care nu doar descriu, ci topesc realitatea într-un vis lucid. Cuvintele inspiră pentru că nu oferă certitudini, ci pun în mișcare întrebări ontologice: „Cine sunt eu? Ce e această lume? Cum de exist?” Cuvintele nu dau răspunsuri, ci provoacă trezirea unei lucidități metafizice sau creează lumi, nu le descriu, inspirând ca acte demiurgice. Este un roman unde cuvintele nu mai descriu lumea, ci o reinventează. Inspirația pe care o provoacă nu este una liniștitoare, ci transformatoare – te forțează să simți, să vezi, să fii altfel.
În încheiere, autoarea eseului încearcă să descifreze Unde se întâlnesc scriitorul și cititorul?
Prin cuvântul care apasă, scriitorul dă drumul unei neliniști, iar cititorul o preia și o transformă în sens personal, inspirația devine dialog, chiar dacă tăcut. Cuvântul adevărat – cel viu – nu aparține nici unuia în totalitate, dar îi afectează profund pe amândoi, fiind un nod energetic – născut dintr-o trăire și reactivat prin alta.
Cuvântul care inspiră apasă pentru că spune ceea ce nu poate fi spus. Pentru scriitor, este o cheie de creație, iar pentru cititor, o cheie de acces spre sine, între ei, cuvântul devine pod, oglindă și uneori rană.

Odată încheiată, disertația a declanșat discuții efervescente, greu de astâmpărat. Florin Manole (necesitatea lămuririi cuvântului întrupat, dacă literatura nu face această referire, este ratată; lipsa contradicției la Cărtărescu), Leonida Corneliu Chifu, Sorana Brucăr (viziunea și perspectivele diferite), Adi Serafim (identificarea cuvintelor cu ființe vii), Liana Sprânceană (asemănarea cu căutătorii de perle) au adus critici interesante, în esență, argumentele referitoare la romanul lui Cărtărescu fiind considerate fără substanță, și alegerea acestuia, mai puțin inspirată pentru tema propusă. Dar până la urmă, asta a fost și intenția autoarei, nu neapărat să reușească o capodoperă ci, mai degrabă să provoace auditoriul.

CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a invitat la rampă pentru prezentare și o scurtă lectură pe nou-venita Irene Ionesco, care ne-a lecturat din volumul de debut în proză, Viața Ritiei cu haz și necaz, apărut în 2025, primind cu bucurie invitația onorării unei lecturi de cenaclu cât de curând. Au urmat-o Liana Sprânceană (Rondel de august), Emilia Luchian (Berze) iar Adi Serafim a făcut o reverență lirică Luminiței Bratu (pentru poemul Marca Adi Serafim, prezentat cu altă ocazie) recitând versurile lui Daniel Bănulescu (Adi Serafim). Sorana Brucăr a încheiat cu obișnuită grație periplul liric (Abstract, Strigătul, Ce dacă?).

LECȚIA DE POEZIE ne-a oferit o plăcută reîntâlnire cu Nora Iuga, prin intermediul unei mici disertații pregătită de Luminița Bratu.  Nora Iuga, pe numele adevărat, Eleonora Almosnino este o poetă română, romancieră și traducătoare din limbile germană și suedeză. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, a scris numeroase volume dintre care amintim:
Versuri: Vina nu e a mea, 1968, Captivitatea cercului, 1970, Scrisori neexpediate, 1978, Opinii despre durere, 1980, Inima ca un pumn de boxeur, 1982, Piața Cerului, 1986, Cîntece, 1989, Dactilografa de noapte, 1996, Spitalul manechinelor, 1998, Capricii periculoase, 1998; Gefährliche Launen, 2007. Autobuzul cu cocoșați, 2001, Der Autobus mit den Bucklingen, 2003, Fetița cu o mie de riduri, 2005, Petrecere la Montrouge, 2012, Câinele ud e o salcie, 2013, Ascultă cum plâng parantezele, 2016, Alături cu drumu, 2018, Cântece, 2020, Vina nu e a mea, 2020,  Scrisori neexpediate, 2020;
Proză: Săpunul lui Leopold Bloom, 1993, 2007, Sexagenara și tânărul, 2000, Fasanenstrasse 23. O vară la Berlin, 2001, Lebăda cu două intrări, 2003, 2016, 2017, Šestdesetletnica in mladenič („Sexagenara și tînărul”), 2009 – Slovenia, Bulgaria, Franța, Săpunul lui Leopold Bloom, Harald și luna verde, 2014, Hai să furăm pepeni, 2009, 2015, Berlinul meu e un monolog, 2010, Blogstory, 2011, Sexagenara și tânărul, Polirom, 2017, Hipodrom, 2020, Ca motorul unui Ford din 1931, 2016.

„frumoasa mea în noaptea asta
numai petarde și animale domestice
hai să fugim în adâncul pădurii
unde marele mutilat de război
își sărută cârja
cu douăzeci de ani mai tânără.”
(Hai să fugim – Nora Iuga)

Lectora a continuat cu o frumoasă recenzie a criticului Nicolae Manolescu și cu lectura unor poeme, evidențiind preferința Norei Iuga pentru folosirea intertitlurilor: două poeme fără titlu din volumul Piața cerului,  apoi Cu ce citim poezia? Hai să fugim! și Sunt oameni de iarbă (din volumul Vina nu e a mea). În finalul succintei disertații, Luminița Bratu ne-a prezentat poemul propriu, Brazde pe o hârtie de ziar, construit cu intertitluri, după modelul Norei Iuga.
Debutul colegei noastre în formatul nou al acestei rubrici s-a bucurat de aprecierea entuziastă a celor prezenți.

11 MINUTE DE ISTORIE au încheiat cu glorie timpul alocat ședinței de cenaclu. Lectora permanentă a rubricii, profesor Emilia Luchian, ne-a descrețit ultimele riduri de pe frunte, oferindu-ne o alocuțiune despre problemele Republicii romane iscate de: divorț, femei și vin.

În societatea complexă și profund patriarhală a Romei antice aspecte precum divorțul (apanajul bărbaților), rolul femeilor și consumul de vin au fost reglementate prin norme sociale și legi stricte, reflectând valorile morale și politice ale vremii. Deși inițial divorțul era rar (negat de autori în scrierile lor, de ex. Aulus Gellius), în special în perioada republicii timpurii, în timp a devenit, mai ales în rândul aristocrației, tot mai frecvent, fiind motivate politic (alianțe, moșteniri), iar femeile divorțate (mai ales fără zestre) se confruntau cu stigmat social și uneori cu instabilitate financiară. Sulla, Pompei, Cicero sunt doar câteva din celebritățile Romei antice care au apelat la divorț de mai multe ori.

Dar pentru că societatea romană trebuia preamărită în perfecțiunea ei, sub influența legilor morale ale lui Augustus (Lex Julia și Lex Papia Poppaea), s-au introdus pedepsirea adulterului (inclusiv prin exil), penalizări pentru celibatari sau pentru cei fără copii și pedepsirea femeilor adulterine, care puteau pierde zestrea și statutul legal. Femeile nu aveau drepturi politice (nu votau, nu puteau ocupa funcții publice), rolul lor fiind în primul rând domestic (căsătorie, copii, gestionarea casei). Deși unele femei aristocrate puteau avea influență (ex: Livia Drusilla, Agrippina), erau totuși dependente legal de bărbați (tată, soț sau tutore).

Consumul de vin era folosit în practici religioase, în medicină, dar era reglementat diferit pentru femei, considerându-se că provoacă un comportament imoral. În perioada arhaică, femeile nu aveau voie să bea vin și se folosea “sărutul” ca metodă de testare – bărbații își sărutau soțiile, fiicele ca să detecteze mirosul de vin. Deși mai târziu restricțiile s-au relaxat, percepția negativă asupra femeilor care consumau vin a rămas puternică. În încheiere este amintit scriitorul, istoric și moralist Valerius Maximus și al său celebru Manualul de comportament.

Au participat: Emilia Luchian, Luminița Bratu, Liana Sprânceană, Sorana Brucăr, Irene Ionesco, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Adi Serafim, Dan Simionescu, Dan Constantin.

Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Afiș & cronică: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

După ”Ploiești Hot Jazz Summit Festival” (2008)

Lucian Sabados, „La aniversară”

”A fost o ediție fulminantă”

Interviu cu Lucian Sabados, președintele Asociației Culturale ”Jazz Forum 03” (II)

 Entuziasm

Reporter: Propun să ne referim la celelalte grupuri prezente la festival. Ne interesează comentarii succinte ale directorului Festivalului, din care să reiasă entuziasmul său.
Lucian Sabados: Într-adevăr, n-ai cum să nu fii entuziasmat după cele văzute, vreme de patru seri, pe scena Teatrului ”Toma Caragiu”. În ziua a doua ni s-a oferit posibilitatea unei reîntâlniri cu Antonio Flinta Trio, grup în vizibil progres, care a apărut mult schimbat în raport cu evoluția precedentă. Grupul a crescut mult în maturitate. La precedenta apariție, am remarcat un exces de lirism, foarte multă poezie, de bună calitate, dar – cum spuneam – în exces. Au adăugat atacului un plus de percutanță, la care se adaugă o inconfundabilă energie a sunetului. Au venit cu un temperament latin, care-i definește. Pianistul Antonio Flinta e de fapt… chilian. Vârful zilei a fost totuși cvartetul suedez fabulos al lui Lasse Lindgren. Școala suedeză de jazz este una foarte importantă, iar Lindgren este principalul reprezentant al acestei școli în prezent. Nu exagerez deloc, prestația sa o confirmă. El nu e numai un minunat trompetist, cântă extraordinar și la trombon. Ce m-a impresionat în mod deosebit la acest mare muzician este faptul că se numără printre marii orchestratori de big band-uri, fiind în același timp și un talentat improvizator. Solo-urile lui Lasse sunt pline de umor și imaginație.

”All Stars Game”

R.: Și ungurii au fost unici. Au venit cu variate stiluri de World Music, cu o frazare extrem de personală…
L.S.: Ce să mai spun despre școala maghiară. Membrii grupului ”Djabe Feat. Dresh Mihaly” sunt foarte, foarte sus. Din cei cinci, trei au fost pe locul I în Ungaria, la familiile lor de instrumente. Este incredibil ce densitate de stele și de valori ne-a fost dat să urmărim. Este un fel de ”All Stars Game”, ca în baschetul american. Dresh Mihaly este principalul muzician al Ungariei în acest moment, situîndu-se la nivelul unui Richard Oschanityzky și Jancsi Kolossi sau al lui Johnny Răducanu când era în plină forță creatoare. De asemenea, Ferenc Kovacs, care cântă la fel de bine la instrumente total diferite. N-au nicio legătură vioara și trompeta, dar Ferenc este magnific în ambele situații. Toți cei cinci sunt șefi de orchestre. Trupa pe care au alcătuit-o evoluează de 12 ani și reprezintă chintesența jazzului maghiar la acestă oră. De asemenea, este de remarcat basistul Tamas Barabas, care este considerat cel mai bun basist pe care l-au avut ungurii în toată istoria jazzului maghiar. 

Poezie, pasiune, voluptate, culoare

R.: Jazz, tangou, flamenco. O întrepătrundere fără precedent a culturilor. O pianistă ”șuie”, plină de farmec, un ”monstru” de sensibilitate…
L.S.: Bag seamă că trebuie să vă fi plăcut foarte tare tânăra pianistă și vocalistă Paula Quinoa, sufletul trupei ”La Floresta”.
R.: Recunosc. Dvs. nu?
L.S.: Pe Paula n-ai cum să n-o adori. ”La Floresta” a adus o pată încredibilă de poezie, de pasiune, de voluptate, de culoare. În grupul din Barcelona, doar un interpret era spaniol, vocalistul, cu o tehnică absolut specială, în care se identifică lesne stilul flamenco. Patru dintre instrumentiști sunt argentinieni, din care trei chiar din Buenos Aires, și unul columbian. De remarcat Ricky Schneider, un chitarist excepțional, și, de asemenea, contrabasistul Walter Enzetti. Poate sunt subiectiv, dar iubesc foarte mult (fascinat și de opera lui Jorge Luis Borges, care a trăit în Buenos Aires) lumea în care s-a născut tangoul argentinian. M-a impresionat că toată sala fremăta. Erau prezenți în sală prieteni adevărați, intelectuali autentici ai Ploieștiului, impresionați de ceea ce oferea La Floresta.

L’ important c’ est la rose sau când l-am cunoscut pe Jean-Loup

R.: Într-adevăr, vă iubește Dumnezeu! Ați dat marea lovitură la urmă cu big band-ul lui Lean-Loup Longnon, care a evoluat la Ploiești în ziua în care – cum spuneați – se încheia și festivalul de jazz de la Sibiu. Strașnică afacere! Vă considerați un tip norocos?
L.S.: Îmi convine să închei cu sfârșitul, cu strălucirea, explozia, fabulosul final al acestui festival, care nu se putea încheia mai bine decât cu big band-ul lui Jen-Loup Longnon. Da, am negociat bine, dar am fost și norocos. Sunt în jur de 17-18 big band-uri în Franța. În special la suflători, francezii sunt foarte buni. Big Band-ul lui Jean-Loup Longnon este cel mai bun din Franța. Pot să spun că l-am descoperit cu adevărat pe Jean-Loup – vă fac în exclusivitate această mărturisire! – la 12 și un sfert noaptea, după ce s-a terminat concertul. Atmosfera era incendiară, avem martori, printre ei vă numărați și dvs. Ceea ce s-a întâmplat după concert m-a impresionat din cale-afară.
R.: Vorbiți-ne nițel despre acest incredibil Jean-Loup Longnon!
L.S.: Am conversat cu Jean-Loup, care este mult peste un muzician excepțional. Cântă la trompetă, la pian, la violoncel, este compozitor, dar cel mai important lucru pe care l-am observat la el: este un uriaș orchestrator. Apoi, un vocalist extraordinar. I-am mulțumit din suflet, ca iubitor de cultură franceză, pentru că a inclus câteva piese franceze în repertoriul big band-ului său. Este o reverență făcută propriei națiuni. Ce a făcut el prin piesele în discuție – aș aminti aici de celebra L’ important c’ est la rose a lui Gilbert Bécaud și de alte două piese, una a lui Charles Trenet, La mer, cealaltă inspirată de poezia lui Boris Vian – este de un rafinament excepțional. Aveam sentimentul că mă aflu la Paris sau, mai mult, că sunt un personaj din filmele lui Jean-Luc Godard sau Roger Vadim, din anii ’60.

Directorul treaz, bunicul rus și Revoluția Română

R.: Ce v-a spus Jean-Loup după ora 0 și un sfert?
L.S.: Sunt un foarte bun prieten cu Jean-Loup. Vă fac o mărturisire: n-am băut nimic în acele zile, am fost cât se poate de treaz la orice oră. Am vrut să fiu un adevărat director de festival, să fiu lucid, să vorbesc și să conversez cu talent. Am discutat cu Jean-Loup politică și am încercat o analiză a comunismului, pentru că el are un bunic rus, o descendență rusă așadar, și nu i-a fost deloc indiferent fenomenul comunismului și modul în care acesta a denaturat individul. Mi s-a părut important să aflu cum vede un occidental fenomenul comunismului și Revoluția Română. Au fost niște discuții foarte interesante. Desigur, nu putem insista aici asupra acestei discuții. Revenind la concert, publicul a plecat fermecat de ceea ce s-a petrecut pe scenă. Fulminantă ediție! Sper să ne ajute Dumnezeu în continuare, iar viitoarea administrație locală să observe că ceea ce facem noi este extrem de util. Deși au fost doar 250-300 de oameni în fiecare seară, reverberațiile acestui festival sunt mult mai ample.

                                                                                              Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

După ”Ploiești Hot Jazz Summit Festival”

”Nu văd niciun motiv pentru care viitoarea administrație să nu continue susținerea Festivalului” (I)

„La aniversară”

Interviu cu Lucian Sabados, președintele Asociației Culturale ”Jazz Forum 03” (I)

Astăzi, Lucian Sabados, absolvent al UNATC „I.L. Caragiale”, fost Manager – vreme de 21 de ani și jumătate – al Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești și – alți nouă ani – al  Teatrului „Maria Filotti” din Brăila, își serbează ziua de naștere (n. 1956). Sărbătoritului îi datorăm și înființarea Asociației Culturale „Jazz Forum 03” și reluarea, după decenii a Festivalului de Jazz de la Ploiești. Spune ex-managerul: „Notă (pentru cei care încă nu sunteti la curent): în Ploiești a fost creat primul Club de Jazz din Romania (aprilie 1968) si primele trei editii (1969, 1970 si 1971) ale Festivalului National de Jazz. Asta ca să înțelegeți că Ploieștiul nostru este CASA JAZZULUI ROMANESC!!!

Ani mulți și rodnici, dom Director!

Interviul care urmează datează din iunie 2008. Scriam atunci: Festivalul Internaţional de Jazz de la Ploieşti (sau „Ploieşti Hot Jazz Summit”), creat în 2006, sub coordonarea Festivalului Internaţional de Jazz de la Sibiu, ca parte a rețelei Romanian Jazz Network, are ca organizatori Consiliul Local Ploieşti, Teatrul „Toma Caragiu” şi Asociaţia Culturală „Jazz Forum 03 Ploieşti”. Lucian Sabados este directorul atât al Teatrului, cât şi al Asociaţiei. Recent, s-a desfăşurat cea de-a V-a ediţie a Festivalului Internaţional de Jazz de la Ploieşti. În interviul care urmează i-am solicitat directorului câteva impresii despre Festival. 

Puțin obosit și foarte încântat

Reporter: Domnule președinte, ați trecut cu bine și peste această ediție a Festivalului. Cum se simte președintele la finalul acestui maraton jazz-istic?

Lucian Sabados: Puțin obosit și foarte încântat. Această a III-a ediție a fost absolut excepțională, zic eu. Primele două, deși foarte bune și acelea, au fost mai mult de ”rodaj”, până s-a reglat și echipa, s-au cristalizat relațiile cu Sibiul și cu celelalte orașe din rețeaua ”Romania Jazz Network”. Acum, la ediția a III-a, s-a ajuns la o maturitate a organizării, la o precizie foarte mare a acestui mecanism care de fapt – trebuie să se știe – stă pe umerii a șase oameni, umerii unor oameni care lucrează în teatru, foarte solicitați, dar care au reușit să găsească timpul, energiile și concentrarea pentru a asigura ținuta Festivalului. În ceea ce privește grupurile pe care le-ați urmărit pe scena Teatrului ”Toma Caragiu”, repet: n-am niciun fel de ezitare, pot să spun că nu m-am înțelat în selecția pe care am realizat-o alături de colega mea Adriana Codescu, director adjunct al Teatrului. Toate cele opt trupe prezente la Ploiești au fost peste un nivel foarte bun, unele excepționale. E riscant să întocmești topuri, pentru că au venit muzicieni din curente, școli și stiluri diferite. Trebuie să fim extrem de precauți când facem afirmații asupra valorii trupelor – cel puțin noi, organizatorii.

Elevatul cvintet polonez

R.: Ați optat pentru anumite școli de jazz. A predominat jazzul european, despre care dvs. afirmați că nu mai este de mult la remorca celui american…
L.S.: Este adevărat. Au fost școli importante, în primul rând școala poloneză, despre care nu contenesc să spun că este cea mai importantă. Polonezii inventează cel mai mult. De această dată, am optat pentru un cvintet în care se evidențiază trei instrumentiști impecabili. Este vorba în primul rând de Maciej Sikala, la saxofon tenor și sopran, și de Anrezej Jagodzinski, la pian. Sunt doi muzicieni care au adus o muzică post-cool – i-aș spune eu -, care vine dinspre fenomenul jazzului cool, o muzică nu intelectualistă, ci rafinată (fac această distincție), în care se regăsesc nu puține motive ale jazzului cool american. Mă refer la inspirația temelor. Sunt câteva teme care pe mine m-au trimis cumva la un Jerry Mulligan, spre exemplu. Sunt importante aceste trimiteri, însă rezolvările cvintetului polonez sunt profund personaliste. O muzică de profundă originalitate. Și remarca cea mai importantă: în cadrul grupului funcționează perfect acest interplay, cum spun eu, interacțiunea și unitatea dintre muzicieni. Se simt foarte bine unul pe altul și se susțin extraordinar. Trebuie să remarcăm și secția ritmică, minunată, asigurată de Ceslav Bartkovski, unul dintre marii bateriști polonezi ai momentului. Cât despre Adam Kowalewski, la contrabas, ce să mai vorbim? A fost ”euforic”. Grupul polonez a propus unul dintre cele mai elevate momente.

Iubiți de Dumnezeu

R.: Totuși, n-a lipsit nici școala americană. Ați deschis festivalul cu o trupă americană. Avem impresia că ați aplicat o anumită strategie.
L.S.: Ne-am propus să avem o deschidere și o închidere… incredibile. Am avut și noroc, recunosc, pentru că puteam să nu avem la închidere teribilul big band al lui Jean-Loup Longnon. Festivalul de la Sibiu, care este producătorul general al rețelei noastre, a ”închis” în aceeași zi cu Ploieștiul. A fost o șansă a noastră se ”închidem” cu francezii. Asta înseamnă că te iubește Dumnezeu.
Așadar, deschiderea a fost cu școala americană. N-am cuvinte să-i mulțumesc vechiului meu prieten care este Eldad Tarmu, considerat în primii cinci vibrafoniști din SUA, în acest moment. Eldad, venit pentru a patra oară, ne-a surprins de fiecare dată. Dacă el se repeta o singură dată, nu l-am mai fi chemat. 

Henry Franklin și școala americană

R.: De această dată, ați avut parte de cea mai mare surpriză din partea lui Eldad: vi l-a adus și pe Henry Franklin, un monstru sacru al contrabasului. Cum comentați?
L.S.: Da, acum a venit cu Henry Franklin, un monstru sacru al contrabasului. Ceea ce ne-a arătat Henry Franklin, decanul de vârstă al contrabasiștilor americani ai momentului, reprezintă o lecție de cultură, de știință, de improvizație, de muzicalitate excepționale. Henry Franklin a fost steaua acestui cvintet internațional, dar în care au strălucit și Eldad, și bateristul suedez Robert Ikiz.
Marea surpriză a fost tânărul saxofonist român Lucian Nagy, care studiază la Timișoara sub îndrumarea lui Eldad Tarmu. Despre Henry Franklin știam, că citisem toate dicționarele. Este o mare personalitate. Revelația mea a fost saxofonistul ungur Robert Nagy, un muzician de o libertate a concepției, o diversitate și originalitate a rezolvărilor improvizatorii cu totul extraordinare.

Un poet al muzicii

R.: Cum vă descurcați cu banii pentru festival? Vă susține administrația locală?
L.S.: În ceea ce mă privește, sunt suficient de riguros în ceea ce privește selecția și programarea concertelor. Banii, în general, sunt bani publici. Dar și cu banii destinați concertelor de club, care sunt bani privați, proveniți din sponsorizări, trebuie să fim foarte grijulii, întrucât se obțin foarte greu. Nu văd niciun motiv pentru care viitoarea administrație, ținând cont de palmaresul, rezultatele și popularitatea festivalului în rândurile publicului ploieștean, să nu continue această susținere, o susținere deosebită până acum.
R.: Revenind la trupe și concerte: prima seară a continuat cu un alt cvintet alcătuit din muzicieni proveniți din școli diferite de jazz: cea belgiană, cea olandeză și cea germană. O muzică de un accentuat lirism, dar atât de spontană, înn același timp. Cum vi s-a părut muzica lui Carlo Nardozza?
L.S.: Carlo Nardozza Quintet a reprezentat o surpriză plăcută pentru spectatori. Nardozza este un poet al muzicii. El vine cu un concert cu totul aparte, pentru că este un original. Este muzica lui, o muzică revigorantă – o mixtură de putere, deliciu și dinamism – care vorbește extrem de mult și sufletului și minții și care îmi creează mie, ca om de teatru, foarte multe imagini. O muzică de o sugestivitate extraordinară.
(Sfârșitul primei părți. Urmarea în ediția de mâine, 17 august 2025)

                                                                                    Interviu realiat de Leonida Corneliu CHIFU

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Pendul de aur, August își toarce timpul în raze lungi, de chihlimbar topit și ne dă întâlnire, luni, 18.08.a.c. ora 14.00, la Centrul Cultural „Antim Ivireanul” Ploiești, situat pe Bdul Independenței nr. 3.

După-amiaza literară se va desfășura incluzând rubricile tradiționale:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE
》LECȚIA DE POEZIE, sub forma unei mici dizertații, la inspirația unui singur lector, de această dată, Luminița Bratu.
》11 MINUTE DE ISTORIE – lector permanent, profesor Emilia Luchian
》CINEMARTOR – lector, Florin Manole, despre filmul „F1”, recent lansat în cinematografe.
》LECTURA DE CENACLU va deschide seria unor eseuri pe diferite teme literare, filozofice, de artă, istorice, cinema ș.a. dând șansa fiecărui coleg să ne surprindă cu intervenții elaborate. În debut, Cum apasă cuvântul care inspiră, prezentat de Doina Ofelia Davidescu.

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș