Promovate

Mineriada din 13-15 iunie 1990 rămâne cel mai sângeros atac asupra democrației din istoria modernă a României. Astăzi se împlinesc 36 de ani de la zilele în care Capitala a fost transformată într-un câmp de luptă, iar protestele pașnice din Piața Universității au fost reprimate cu o violență extremă.

În data de 13 iunie, forțele de ordine au evacuat brutal manifestanții, iar a doua zi, peste 10.000 de mineri aduși în București au atacat studenți, intelectuali și simpli trecători. Atacul s-a încheiat pe 15 iunie, zi decretată oficial ca Ziua Națională a Memoriei Victimelor Mineriadei. Bilanțul oficial a înregistrat 3500 persoane bătute cu bestialitate, 1024 arestări ilegale, 746 răniți, 6 morți – oficial (130 de morți – neoficial), 6 violuri – oficial (120 violuri – neoficial).
Dosarul judiciar nu are nici astăzi o sentință definitivă.

Sloganul „Dreptate, ochii plânși vor să te vadă!” a devenit simbolul luptei pentru dreptate în toate dosarele nerezolvate ale anului 1990, inclusiv cel al Mineriadei.

Doina Ofelia Davidescu

Festivalul Internațional Shakespeare de la Craiova, un eveniment de amploare care transformă în fiecare an, în mod uimitor orașul, s-a desfășurat în perioada 21–31 mai. Cu acest prilej sunt aduse în fața publicului spectacole de o importanță deosebită și dezbateri profunde despre actualitatea pieselor marelui dramaturg în lumea contemporană.

De această dată, în cadrul secțiunilor dedicate universităților, studenții de la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași au impresionat audiența punând în scenă un spectacol de dans intitulat „Hamlet”, realizat sub regia lui Gabriel Scalschi

După spectacol, criticul cultural Sever Avram a acordat un interviu în care a analizat în detaliu această reprezentație. Domnia sa nu s-a oprit doar la primele impresii, ci a explicat legăturile adânci dintre teatru, mituri, simboluri și viața omului din zilele noastre.

Interviul integral, aici:

Hamlet fără cuvinte. Un dialog cu profesorul Sever Avram la Festivalul Internațional Shakespeare Craiova, 2026

Doina Ofelia Davidescu

Membrii cenaclului s-au întâlnit, din păcate, într-un număr mai restrâns ca de obicei – și nici nu a început bine vara! – pentru a onora programul anunțat.

În deschiderea ședinței, am făcut referire la bucuria cenacliștilor față de interesul și aplecarea redacției revistei „Euphorion” din Sibiu (sub egida USR), care, în primul număr din acest an, a alocat cu generozitate un amplu spațiu poetului Ion (Nino) Stratan, atât de îndrăgit de către comunitatea literară ploieșteană și de prietenii acestuia din cadrul cenaclului nostru; totodată am adresat mulțumiri pentru invitația adresată grupării noastre de a participa la proiect și la lansarea publicației.

De asemenea, i-am felicitat pe colegii noștri pentru volumele lansate recent la Editura Eikon în cadrul Salonului Internațional de Carte „Bookfest” 2026: Ramona Müller, cu volumul „Globetrollerul Rozalindion – Aventuri la cald, la rece și la capăt de lume”, și Eduard Gabriel Tănase, cu volumul „Despre răni și răniți”, dar și pe Amalia Melnic (pentru numeroase diplome obținute la concursuri online) și pe Sorana Brucăr pentru Mențiunea obținută la Concursul de poezie „Radu Cârneci” al Arenei Literare.

Pentru a nu întrerupe valul inspirației și euforia literară a serii, am schimbat ordinea rubricilor, dând voie istoriei să iasă prima la rampă.

Cele 11 minute de istorie ne-au purtat, prin intermediul lectorei permanente, prof. Emilia Luchian, în mozaicul populațiilor antice siberiene indigene. Pentru acestea, lumea se împărțea „între cer, pământ și adâncuri subterane”. Deși societatea era patriarhală, iar poligamia făcea parte din existență și supraviețuire, autoritatea femeilor era pe deplin recunoscută, acestea – în special cele vârstnice – având un statut sacru în cosmogonie (simbolul strămamei imortalizat în păpuși și statuete feminine). Totuși, statutul acesteia oscila între umilința cotidiană și puterea șamanismului (spiritele protejau clanurile).

Lectora și-a continuat expunerea vorbind despre istoria și spiritualitatea populației ciukci („poporul gheață al vânturilor de nord”). Această comunitate din Peninsula Ciukotka reprezintă una dintre cele mai rezistente și fascinante culturi arctice din Siberia. Viața lor s-a desfășurat mereu într-un mediu extrem. Membrii ei erau împărțiți între crescătorii nomazi de reni din tundră și vânătorii de mamifere marine de pe coastă.

În această societate, copiii erau antrenați de mici să facă față condițiilor vitrege prin metode dure, ce astăzi ar părea barbare, iar femeile au deținut mereu un rol fundamental. Ele nu doar că asigurau supraviețuirea materială prin construirea locuințelor (yaranga) și prelucrarea blănurilor, dar aveau și o autoritate decizională majoră în interiorul familiei. Totodată, ele dădeau dovadă de o tărie de caracter legendară: tradiția interzicea cu desăvârșire manifestarea durerii, astfel că, atunci când nășteau, femeile nu scoteau niciun sunet, considerând plânsul sau vaierul o dovadă de slăbiciune.

În comunitățile lor erau complet inacceptabile lașitatea, risipa de hrană, refuzul ospitalității față de călători și jignirea ritualurilor șamanice, dar și alianța cu membrii triburilor dușmane.

Spiritualitatea lor animistă se baza pe credința că întreaga natură este guvernată de spirite. Șamanii, apelând la transă, tobe și plante sacre, acționau ca mediatori pentru a vindeca bolile și a asigura succesul la vânătoare. În acest univers mistic, populația ciukci manifesta o fluiditate unică a genului prin fenomenul „oamenilor moi”. La porunca spiritelor, unii șamani bărbați își asumau complet identitatea socială, hainele și sarcinile casnice ale femeilor, adesea căsătorindu-se cu alți bărbați. Acest travesti ritualic era privit cu un respect profund, fiind considerat o sursă de uriașă putere spirituală.

Spre deosebire de alte triburi siberiene, populația ciukci s-a remarcat printr-o rezistență militară feroce (susținută de arme rudimentare: arcuri, sulițe cu vârf de os sau piatră, armuri din fâșii de os de balenă sau piele de morsă) în fața expansiunii țariste din secolul al XVIII-lea. Pentru că nu au putut fi cuceriți prin forță, Imperiul Rus (Ecaterina cea Mare) a fost nevoit să le recunoască independența printr-un decret special. Acest statut unic le-a permis să își păstreze pământurile, legile și tradițiile șamanice aproape intacte pentru mult timp.

Totuși, adevărata lovitură aplicată modului lor de viață a venit în secolul XX, odată cu instalarea perioadei sovietice. Regimul comunist a implementat politici dure de „modernizare” și colectivizare forțată. Renii au fost confiscați și trecuți în proprietatea statului, iar nomazii au fost obligați să se stabilească în sate permanente, în case din cărămidă.

Copiii ciukci au fost trimiși în școli-internat obligatorii, unde li s-a interzis să își vorbească limba maternă. Cel mai grav lovit a fost șamanismul, inclusiv fenomenul „oamenilor moi”. Considerate superstiții primitive și periculoase, practicile ritualice au fost interzise prin lege. Mulți șamani au fost arestați, trimiși în lagăre sau executați.

În ciuda acestor traume culturale uriașe, care au degradat structura lor socială, micile comunități din Ciukotka încearcă astăzi să își recupereze și să își protejeze identitatea spirituală, refăcând legătura cu trecutul.

Rubrica Cea mai recentă creație a transferat emoția serii în spațiul liric, trecând de la rigorile istoriei la sensibilitatea poeziei. Imaginația și forța cuvântului scris au fost onorate de lecturile colegelor noastre, care au adus în fața celor prezenți universuri interioare unice: Luminița Bratu (Undeva la capătul lumii), Emilia Luchian (Salcâmul naiadei, Spărtura clepsidrei), Ramona Müller (Ventralia, Doamna cu puncte de suspensie – apărute în Revista Euphorion nr.1/2026), Amalia Melnic (Fără titlu).

În contul Lecției de poezie, Gabriela Petri a avut ocazia să ne împărtășească frumoasa experiență a colaborării cu revista „Euphorion” și cu colectivul redacțional al acesteia. Nu ne-a fost foarte clar când și cum intenția de a participa la proiect în nume propriu s-a transformat în participarea Cenaclului. Cu toate acestea Cenaclul nostru a găsit de cuviință să mulțumească pentru invitație colectivului redacțional în timp util, printr-o scrisoare de politețe, publicată în revista online „24 PH ARTE” a asociației literare din care facem parte. Gabriela Petri ne-a făcut cunoscute impresiile deosebite datorate lansării publice a celui mai recent număr al revistei, lăsându-ne pentru mai târziu bucuria lecturării individuale a articolelor cuprinse între coperți.

Revista poartă, de această dată, titlul ION STRATAN așa cum l-am cunoscut. Deschizând drumul unei noi rubrici „Așa cum l-am cunoscut” care să releve prietenia literară și solidaritatea de generație, publicația a încercat să-l definească pe genialul poet optzecist, adunând mărturiile autorilor: Ioan Radu Văcărescu, Adrian Alui Gheorghe, Ion Bogdan Lefter, Romulus Brâncoveanu, Romulus Bucur, Ligia Csiki, Elena-Corina Barbu, Gabriela Călin, Liana Dupont, Ioan Vintilă Fintiș, Ariadna Petri, Eugen Petri, Costel Nedelcu, Radu Sergiu Ruba, Bogdan Lucian Stoicescu dar și câteva poeme traduse în limba engleză ale redutabilului Nino. Fotografiile sculpturilor realizate de Eugen Petri se încadrează armonios și sugestiv între paginile revistei alături de alte merituoase articole consacrate criticii literare, muzicii, artelor plastice, teatrului, volumelor de autor- ale căror apariții sunt demne de semnalat ș.a. în capitole distincte și atractive, nemaivorbind de consistența exemplară a conținutului fiecăruia.

Felicitări pentru activitatea deosebită și mulțumiri cu reverență colectivului redacțional pentru colaborare și revistele trimise! Am cumpărat cu interes câteva exemplare precum și volumul miniatural de Haiku, semnat de Emil Cătălin Neghină.

Amalia Melnic a susținut o frumoasă Lectură de cenaclu (proză scurtă și micro ficțiuni) cu texte inedite sau publicate în reviste literare importante, în format fizic și online. Absurdul, straniul, melancolia, ironia și amuzamentul, dar și imaginile dure și expresiile tăioase și-au dat întâlnire în proza tinerei noastre colege, oferind astfel fiecărui ascultător din sală libertatea deplină de a-și imagina propriul înțeles și de a trăi textul în acord cu propria sensibilitate. Povestirile reprezintă un amestec dintre realitate și imaginar/vis, în care autoarea trece rapid de la viața de zi cu zi la situații absurde, stranii sau amuzante. Explorarea durerii, a despărțirii și imaginile poate neașteptat de dure se împletesc cu ironia, umorul negru și un ton surprinzător de copilăresc uneori. Are capacitatea de a scrie scurte scenarii aproape cinematografice și surprinde doar în câteva rânduri povești întregi de viață, lovind cititorul cu un final neașteptat.

Lecturile Amaliei, 29 de proze scurte și ultra scurte: Taxiul de noapte, Hipnoza, La psiholog, La secretariat, Un pahar în plus, Un fleac de singurătate, Exil, Masă-mbelșugată, Sunt pe lista lui Moș Crăciun, Prea departe, Pe umeraș, Lucrurile de care nu mă despart, Amurg, Safari, Am ajuns în vârf, Cereale cu lapte, Cum să crești un dinozaur în sufragerie fără să știe mama, A doua planetă albastră, Supraviețuitori în natură, Florăria de la colț, Hoinar, Îmi donez corpul științei, Trăiesc din scris, Ora de știri, Iarna unui moș bărbos, Ziua în care am îmbătrânit, Școala de șoferi, O fotografie uitată în fundul unui sertar, Manuscris.

Urmărid titlurile ai impresia că ingeniozitatea Amaliei le-a luat pe toate.

Am ales din paletele evantaiului de texte:

Liternet

Jur că am fost fată cuminte, Dragă Moș Crăciun. Te văd că ești în formă în ciuda vârstei înaintate, totuși, locul tău de muncă presupune să faci efort o singură dată pe an, de aceea te-ai menținut. Haide, nu-mi mai aminti de lista de borfași pe care i-am măcelărit, știi doar că în adâncul sufletului sunt un om bun. Nu mă mișc de aici până nu mă treci și pe mine pe listă. Nu mă provoca să mă rog de tine, am zis hotărâtă ținându-i pistolul la tâmplă și a cedat. Până la urmă și Moș Crăciun e un simplu bărbat.
(Sunt pe lista lui Moș Crăciun)

Toate lucrurile erau pereche în casă noastră. Ceștile de cafea, periuțele de dinți, pernele, toate. Până în ziua în care au venit să mă anunțe că ai murit. Sunt niște proști, ei nu știu cât ai visat să zbori. Am vrut să strig, dar doar am mimat ca un mut. Am vrut să plâng, dar ochii mi-au secat. Și nu mi-a mai rămas nimic. M-am prezentat la înmormântare tot în negru cu o lumânare beteagă. Când am strâns pumnul, am simțit pământul din el. Noi doi am fost, acum nu știu, mă uit în van cum se decojesc pereții.
 (Un fleac de singurătate)

Eram un pui de două luni când m-au adoptat. Le-am fost companion în toți cei 16 ani de viață. Fetița familiei se lăuda la școală că îi sunt cea mai bună prietenă. Acum îmi sprijin mustățile pe o masă rece. Ei nu sunt aici. Simt mirosuri străine și îmi e frică. Mă dor șoldurile și abia respir. Un străin în halat alb îmi dă târcoale. Îl aud vorbind despre eutanasiere. Nu știu ce înseamnă asta. Mă injectează. Alunec într-o direcție, pe o cale necunoscută. Aș vrea să fiu lângă familia mea.
(Ziua în care am îmbătrânit)

Stăteam liniștiți cu burta la soare. Ne‐a prins ploaia. Au fugit țânțarii, au fugit pelicanii, au fugit vulpile. Am fugit noi. Ne-am urcat pe o barcă stricată, s-a răsturnat barca, au venit crocodilii. A fost care pe care. Am băgat degetele în ochiul unuia, a mai țipat unul. Totul e bine când se termină prost. Am scăpat toți în viață. Ne-am adăpostit pe o insulă. Rafala nu se oprea. Au venit șerpii, am fript unul, pe altul l-am făcut supă. A fost o masă copioasă, apoi ne-am pus pe pescuit. Am prins un papuc.
(Supraviețuind în natură)

Literomania

Taxiul din noapte

Era o seară târzie, un singur taxi în stație, o ploaie ce părea nesfârșită mă udase până la piele, ca o pisică zgribulită în căutare de adăpost, m-am urcat cu o oarecare teamă. Mi s-a părut bizar să-l văd aproape abandonat la ora respectivă.

– Până la Gara de Nord, am șoptit. Aveam în plan să mă întorc acasă cu ultimul tren disponibil, aproape de miezul nopții. Dacă ajungeam în timp util, aș mai fi avut câteva minute la dispoziție să-mi iau bilet și să aprind o țigară.

– Domnișoară, nu cunoașteți serviciile noastre? Noi lucrăm la pompe funebre, vă duc unde trebuie, nu unde doriți. Și dacă supraviețuiți, vă las în zori la gară, mi-a răspuns șoferul pe un ton serios, un tip solid care părea epuizat.

În mod normal, aș fi luat în glumă ce mi-a spus, dar luând în considerare tonul serios, mi-a înghețat strigătul de spaimă. Un val de aer rece mi-a cuprins corpul și parcă am paralizat. M-am gândit să deschid ușa și să mă arunc din mașină, însă portiera era blocată, imposibil să fie deschisă.

Ploaia a continuat nestingherită, geamurile s-au aburit de la frig, drumul părea nesfârșit și nu aveam nicio presimțire bună. M-a condus până în Cimitirul Bellu. Mormintele erau perturbate de un zgomot infernal, liniștea nopții era spartă dramatic. Când am coborât, uimirea mi-a încleștat maxilarul și am privit într-o tăcere apropiată morții. Vreo zece muncitori tranșau cadavre și le aruncau peste alte morminte. Sunetul de fierăstrău îmi amintea de abatoarele de porci.

 La colț, o ambulanță neagră era parcată, într-un flux continuu și monoton, scoteau din ea, din când în când, câte unul.

Am văzut trecând pe șosea o altă ambulanță, umbre ce păreau să strige ,,Ajutor!” stăteau cu membrele superioare. ,,Sunt sufletele celor stinși”, mi-am zis, ,,Le duc către lumea de dincolo.” Șoferul ambulanței a crăpat geamul, am întrezărit că era îmbrăcat prea elegant pentru un șofer, un zâmbet sardonic încremenit pe fața lui m-a răscolit până l-am simțit în organe. O senzație amară mi s-a plimbat printre plămâni și rinichi, atunci am realizat că îmi pare cunoscut. Îl știam dintr-un coșmar cu demoni. Era unul din cetele cele mai adânci ale iadului, era unul sofisticat care depășea mintea umană, nu era unul clasic cu părți de animale pe corp, ci arăta ca un om nefiresc, politicos aranjat, dar mai ales rău.

Doi indivizi din ambulanța neagră au sărit să mă apuce de mâini, m-au târât cu forța, în altercația noastră mi-au acoperit membrele și toracele cu vânătăi. M-au tras cu o forță inumană ca pe o vită condusă la tăiere. Ajunși în interior, m-au legat de mâini și de picioare cu chingi metalice. M-am zbătut și am urlat, cu toate că știam că e în zadar. Un tip în halat alb citea dintr-un dosar, vag mi-am observat numele și poza pe el. De unde să fi avut dosarul meu medical? m-am întrebat uluită.

– Domnișoara X39. Sănătate perfectă și tânără, ocupație nestabilită. Contacte inconstante cu familia. Într-adevăr, este candidata optimă pentru transplantul de organe. Familia ei va observa abia în câteva luni dispariția, a spus, pregătind o injecție cu o substanță necunoscută. În timp ce mi-o administra, am început să mă rog, simțeam că acelea vor fi ultimele mele clipe și am adormit.

M-am trezit simțind că nu mă pot mișca, corpul mi-era complet paralizat. Am putut mișca doar ochii și i-am învârtit ușor în jur, în interiorul ambulanței. Mâinile îmi erau umflate dureros și înnegrite, m-am gândit că se vor necroza în curând. Mi-am amintit de o vorbă a mamei, spusă într-o ceartă, ,,Să ți se usuce mâinile și să pice!”, acum blestemul ei se materializa. Am auzit un sfârâit și în aer s-a împrăștiat un miros de carne arsă. Era bisturiul electric care mă despica.  Simțeam fiecare durere din timpul operației și nu mă puteam opune. Eram captivă în propriul corp. Am început să mă gândesc la viața mea scurtă, oare cu ce greșisem în 25 de ani de existență ca să merit o asemenea soartă.

Presupusul medic a început să vorbească cu ai săi coechipieri:

– Pensă, vă rog. Mai repede, măi băieți, că mai avem multe operații de făcut în seara asta. Vreau să terminăm mai repede cu internele și vreau să-i recoltăm și creierul, mă va ajuta în studiul pentru teza de doctorat.

Lumea din proza Amaliei este o lume a contrastelor prin care ea își face drum cu curaj și talent. Lecturile Amaliei Melnic au plăcut, comentariile au fost încurajatoare, am felicitat-o. Leonida Corneliu Chifu a făcut recomandări de lecturi similare din literatura universală și autohtonă.

Mult succes, Amalia!

Au participat: Emilia Luchian, Amalia Melnic, Luminița Bratu, Ramona Müller, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Florin Sălceanu, Dan Simionescu, Mihail Ivănescu, Dan Constantin.

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu

Invitație, afiș, cronică și editare: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Nu, nu este comod să te întâlnești cu Dalí, chiar dacă este fascinant. Așa și acum, cu prilejul expoziției Divina Comedie, 201 lucrări originale – xilografii, gravuri – deschisă prin mărinimia mai multor factori implicați (colecționari, organizatori, sponsori) la micul Palat Quintus. Dar, ca Dalí să vină în vizită la tine – în orașul tău –, este atât de onorant încât nu ai voie să fii indiferent. O astfel de prezență transformă spațiul familiar și obligă comunitatea la o reverență culturală. Chapeau!

Dalí este rareori la îndemâna unui vizitator  de artă obișnuit și cu atât mai puțin la cea a unui profan. Îi privești xilografiile și faci o excursie „avant la lettre”, parcurgând, cel puțin uimit, Infernul, Purgatoriul și Paradisul… Nu, Dalí nu este ușor de privit și înțeles, iar minunatele xilografii, cu istoria lor tumultoasă, îți pot da frison. Stăteau cuminți, aliniate în ordinea cânturilor Divinei, așteptând în tăcere să fie privite. Acolo, în penumbra simezelor, te întâlnești cu privirea hipnotică a lui Dalí și, mai ales, cu ceea ce nu ai habar despre tine și despre lume. Să treci prin fața acelor rame înseamnă să accepți un pact silențios cu neliniștea. Dincolo de sticla subțire care le ocrotește de timp, lucrările sunt oglinzi mișcătoare ale sufletului uman. Tehnica impecabilă a xilografiei adaugă o vibrație caldă, aproape organică, fiecărei linii sculptate în lemn, făcând ca umbrele grele ale Infernului să pară că respiră odată cu tine. Nu poți privi de la distanță acele trupuri suspendate, sprijinite în cârjele fragile ale neputinței noastre sau brăzdate de sertare secrete, fără să simți o mână nevăzută care îți răscolește propriile tăceri și nostalgii. Apoi, pe măsură ce urci prin Purgatoriu spre lumina diafană a Paradisului, uimirea se transformă în reverie. Acolo unde Dante a așezat cuvinte sacre, Dalí a presărat geometrii eterice și pulberi de culoare care par să plutească dincolo de pânză. Este o frumusețe stranie, mistică, o îmbrățișare caldă între credință și geniu, unde chipul Galei devine călăuză și mântuire.

Am plecat de acolo cu o ușoară migrenă, atenuată de acordurile delicate ale pianului — acel majordom prețios al muzeului, la care a cântat, într-un gest de o caldă noblețe, chiar unul dintre distinșii proprietari ai colecției. Notele așezau o punte de catifea între visul lui Dalí și realitate. Afară, viața în orașul îmblânzit de vară și asurzit de zgomote cotidiene mi s-a părut, dintr-odată, nespus de frumoasă. Această călătorie printre linii și culori este, în esență, o confesiune care merită trăită. De aceea, expoziția rămâne o destinație de suflet pentru orice iubitor de artă; dincolo de tehnica titanică sau de legendele timpului, să te întâlnești cu Dalí este întotdeauna un mare privilegiu cultural.

Căutați acest refugiu, lăsați-vă purtați de valurile viziunilor sale și îngăduiți-vă luxul de a descoperi, prin ochii unui geniu rătăcitor, o nouă și profundă dimensiune a propriei voastre sensibilități. Aveți timp până la toamnă să semnați acest pact silențios cu neliniștea.

Amfitrioni: Florin Sicoie – directorul muzeului, Alice Neculea – director adjunct și curator.
Oaspeți: membrii familiei Kesauri (proprietarii colecției), Martha Maria Mocanu (sponsor, BES România)

Doina Ofelia Davidescu

Lansarea primului număr din acest an al prestigioasei Reviste Euphorion de la Sibiu, un număr de o profundă încărcătură emoțională dedicat memoriei și operei poetului Ion Stratan, a generat o caldă și firească reverberație în spațiul cultural ploieștean.
Drept replică la acest act de restituire și prețuire critică, Asociația Culturală „24pharte” Ploiești și Cenaclul Literar „I.L. Caragiale” – comunitatea de suflet în care amintirea genialului „Nino” Stratan este păstrată vie prin evocări constante și proiecte editoriale de anvergură – au transmis o scrisoare deschisă adresată scriitorului Silviu Guga și întregii comunități literare din jurul acestei publicații.
Dincolo de felicitările frățești destinate echipei editoriale din Sibiu, se relevă detalii biografice și istorice prețioase din anii ’80, care reconfirmă legăturile dintre Ion Stratan și comunitatea literară sibiană. Publicăm mai jos textul integral al acestei scrisori, ca mărturie a unei solidarități culturale de elită și a unui destin poetic care continuă să unească geografii literare.

Stimate domnule Silviu Guga,

Evenimentul de lansare a primului număr din acest an al Revistei Euphorion – dedicat, după cum se vede, poetului de suflet al cenaclului nostru – ne bucură peste măsură.

Cu această ocazie, vă transmitem cele mai calde felicitări pentru apariția revistei și pentru efortul remarcabil de a menține viu dialogul cultural de înaltă ținută.

Ion Stratan este extrem de iubit la Ploiești și mai ales în cadrul comunității noastre literare, ai cărei câțiva membri vechi păstrează amintiri inegalabile cu distinsul poet. Anul trecut, când s-au împlinit 70 de ani de la nașterea sa, am organizat două momente comemorative dedicate genialului poet, în cadrul cărora s-au împărtășit povești rare despre viața și creația acestuia. Aceste evocări se reflectă și în paginile Antologiei Cenaclului 2025-2026, volume pe care le avem în pregătire și pe care am dori să vi le trimitem imediat ce vor ieși de sub tipar.

Dacă am fi aflat din timp de evenimentul dumneavoastră, ne-ar fi făcut o deosebită plăcere să participăm. Totuși, este posibil ca un membru al cenaclului nostru, care ar putea călători în aceste zile la Sibiu în interes personal, să reușească să fie de față.

Pentru a confirma că Sibiul nu a fost deloc un oraș indiferent poetului, amintim că, în anii ’80, Ion Stratan, însoțit de prietenul său Florin Manole, a fost invitat și așteptat cu căldură de Mircea Ivănescu și Ștefan Augustin Doinaș, participând împreună la un important eveniment cultural al vremii. De altfel, Ștefan Augustin Doinaș l-a sprijinit ulterior pe Nino Stratan pentru primirea Premiului Academiei Române „Mihai Eminescu” pentru poezie.

Ne bucurăm din tot sufletul că el nu ne aparține doar nouă și că spiritul său a atins, cu aripile geniului, și frumoasa zonă a Sibiului.

Vă transmitem dumneavoastră, precum și întregii comunități literare din jurul Revistei Euphorion, salutul călduros al Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” din Ploiești și al Asociației Culturale „24 PH ARTE” Ploiești – în grija căreia funcționează cenaclul. Acestor gânduri bune li se alătură cele ale președintelui asociației, precum și ale tuturor celor, nu puțini, care i-au fost prieteni și apropiați poetului elogiat de dumneavoastră.

 Cu deosebit respect,

Ioan Vintilă Fintiș, Președintele Asociației Culturale „24 PH ARTE” Ploiești

Doina Ofelia Davidescu, secretar literar al Cenaclului Literar „I.L. Caragiale”, Ploiești

Felicitări dlui redactor șef, scriitorul Dumitru Chioaru cât și întregului colectiv redacțional al Revistei Euphorion pentru acest număr de colecție, care readuce în prim-plan, cu atâta acuratețe și sensibilitate, geniul inegalabil al lui Ion Stratan.

Doina Ofelia Davidescu

Dragi cenacliști și prieteni ai cuvântului scris,

Odată cu primele seri calde de iunie și parfumul inconfundabil al începutului de vară, vă invităm să ne reconectăm sub semnul metaforei.
Următoarea ședință a Cenaclului Literar „I. L. Caragiale” Ploiești va avea loc luni, 8 iunie 2026, începând cu ora 17:00, în cocheta Sală Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu”.

Lăsăm freamătul verii la intrare și ne bucurăm împreună de un program dens, care include rubricile noastre consacrate:

• CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE – un spațiu deschis pentru noutățile voastre literare.
• LECȚIA DE POEZIE – lector Gabriela Petri.
• 11 MINUTE DE ISTORIE – o incursiune fascinantă în trecut alături de prof. Emilia Luchian, lector permanent.
• LECTURA DE CENACLU (Microficțiuni) – o ediție specială în care tânăra noastră colegă, Amalia Melnic, ne va purta prin universul ultimelor sale creații de proză scurtă.

Vă așteptăm cu drag să dăm culoare acestei seri de iunie prin dialog, spirit critic și pasiune pentru literatură!

Invitație, afiș și editare: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Prin scrisoarea sa pastorală intitulată „Non c’è amore più grande di questo” („Nu este dragoste mai mare decât aceasta”), publicată pe 24 mai 2026 pe portalul oficial al Diecezei de Ventimiglia-San Remo, Episcopul italian Antonio Suetta a lansat o dezbatere profundă care sparge tabuurile corectitudinii politice din Europa.

Ierarhul afirmă cu fermitate că asistarea imigranților de confesiune islamică rămâne incompletă, fiind chiar o „trădare” a misiunii creștine, dacă biserica le oferă acestora sprijin material, dar le ascunde esențialul: vestirea lui Iisus Hristos.

Această inițiativă, programată să fie implementată ca un program eparhial concret începând cu anul pastoral 2026–2027, marchează o schimbare majoră de paradigmă în contextul crizei migrației. Într-o Europă puternic secularizată, în care acțiunile caritabile ale comunităților religioase sunt deseori reduse la un simplu activism social de tip ONG, documentul asumat de Monseniorul Suetta reașază identitatea misionară în centrul acțiunii sociale.
Mesajul său transmite un adevăr clar: adevărata integrare a imigranților nu se poate limita la asimilarea economică sau birocratică. Ea necesită un dialog cultural și religios onest, în care creștinii își asumă curajos și public propria credință, oferind-o ca pe cel mai de preț dar, nu ca pe un motiv de izolare.

Harul Duhului Sfânt ne păzeşte din pruncie, ne păzeşte în anii tinereţii, când putem fi ademeniţi de frumuseţile amăgitoare ale lumii, ca să nu cădem în grele păcate şi să ne pustiim frumuseţea sufletului, ci să tindem spre desăvârşirea frumuseţii spirituale. Harul Sfântului Duh bate la uşa inimii noastre în tot cursul vieţii noastre şi ne mustră pentru păcatele făptuite, chemându-ne la îndreptare, la căinţă şi pocăinţă, până nu vine ceasul cel greu al bolii, al suferinţei şi al morţii. Pe mulţi, harul Sfântului Duh îi scoate din adâncul patimilor. Duhul Sfânt sădeşte în sufletele noastre părerea de rău pentru greşelile şi păcatele noastre, căinţa, puterea spre îndreptare, face să crească puterile noastre duhovniceşti în luptă cu ispitele trupului şi ale lumii, în luptă cu păcatul, în luptă cu înşelăciunile, meşteşugurile şi uneltirile diavolului.

„Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce cred în El. ” (loan VII, 38-39).

Între toate sărbătorile creştine de peste an, trei strălucesc în chip deosebit în calea pregătirii şi desăvârşirii noastre spirituale: Naşterea cea după trup a Domnului Hristos, Învierea Sa cea prea minunată din morţi şi Coborârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, numită de poporul nostru Rusaliile.

Astăzi cinstim în chip deosebit prin imnuri, cântări şi rugăciuni, cu nespusă bucurie duhovnicească, sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh asupra Sfinţilor Apostoli adunaţi în ziua Cincizecimii în foişorul din Ierusalim, precum şi asupra celor ce au fost de faţă la acest fapt minunat.

Puterea sfinţitoare şi înnoitoare a Sfântului Duh în lume s-a făcut cunoscută în toate veacurile, căci El pururea lucrează pentru sfinţirea oamenilor împreună cu Tatăl şi cu Fiul; Duhul cel Sfânt a îndemnat pe oameni către adevăr şi i-a învăţat să săvârşească cele plăcute lui Dumnezeu. Chiar de la prima pagină a Sfintei Scripturi ni se spune: „Şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor” (Gen. I, 2). Dar El s-a făcut lumii mai lămurit prin Iisus Hristos şi mai ales astăzi, în ziua Cincizecimii, prin coborârea Sa cea minunată asupra Sfinţilor Apostoli adunaţi în foişorul din Ierusalim. Prin coborârea directă a puterii sfinţitoare a Sfântului Duh asupra Sfinţilor Apostoli, s-a împlinit făgăduinţa Domnului Hristos, Care, după învierea Sa din morţi, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim până ce „vor fi îmbrăcaţi cu putere de sus” (Luca XXIV, 49).

În această sfântă sărbătoare a Rusaliilor este potrivit să cunoaştem şi noi, creştinii de astăzi, mai întâi evenimentul coborârii Sfântului Duh şi apoi semnificaţia lui pentru întreaga noastră viaţă creştină.

La 50 de zile după Paşti, aceia care puteau dintre iudei şi prozeliţii iudei, adică cei care adoptaseră Legea lui Moise, în orice colţ al lumii s-ar fi aflat, aveau obiceiul să meargă la Ierusalim pentru a cinsti împreună cu mare fast sărbătoarea Cincizecimii. Aceasta era una din cele trei mari sărbători ale iudeilor. Ea încorona timpul celor şapte săptămâni de la Paştele Iudeilor, căci numărul şapte avea semnificaţie deosebită în viaţa religioasă a poporului iudeu. În acelaşi timp, în ziua Cincizecimii, iudeii sărbătoreau prin deosebite ceremonii sfârşitul secerişului.

Sfinţii Apostoli se aflau adunaţi împreună cu Maica Domnului şi alţi credincioşi într-o casă din Ierusalim, în foişor, fiind ascunşi şi fricoşi de teama iudeilor. In timp ce ei stăruiau în citiri, rugăciuni şi cântări, deodată, pe la ceasul al treilea din zi, care corespunde orei a noua de dimineaţă, după împărţirea timpului la noi, a venit din cer un vuiet puternic ca puterea unei vijelii şi a umplut toată casa unde şedeau ei ascunşi. Celor de faţă li s-au arătat nişte lumini puternice ca nişte limbi de foc, împrăştiindu-se şi aşezându-se asupra fiecăruia. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt, încât au început să vorbească în alte limbi, precum le da lor Duhul a grăi.

Iar când s-a auzit sunetul acesta puternic, care s-a coborât asupra foişorului unde se aflau Apostolii Domnului, au alergat toţi bărbaţii cucernici aflători în Ierusalim. Locul unde se aflau Sfinţii Apostoli nu era departe de Templul din Ierusalim, unde se desfăşurau ceremoniile sărbătorii Cincizecimii. Se adunaseră în Sfânta cetate iudei şi prozeliţi din toate părţile cunoscute ale lumii vechi, din ţările Răsăritului, părţi, mezi şi elamiţi şi cei din Mesopotamia şi Iudeea, din provinciile Asiei Mici, din Capadocia, Pont, Asia, Frigia şi Pamfilia, din Egipt şi din părţile Libiei, veniseră oaspeţi până de la Roma, din insula Creta şi din Arabia. Şi se minunau toţi, căci fiecare îi auzea pe Sfinţii Apostoli vorbind în limba lui măririle lui Dumnezeu. Mulţi dintre cei de faţă au început să-i ia în râs, socotindu-i plini de vin, adică beţi. Dar Sfântul Petru, cu un curaj pe care nu-l avusese mai înainte, le-a lămurit tuturor că cele întâmplate s-au făcut prin puterea Sfântului Duh. El le-a arătat în acelaşi timp rostul şi semnificaţia Jertfei şi învierii lui Hristos, pentru tot neamul omenesc, îndemnându-i pe toţi să se pocăiască şi să primească botezul spre iertarea păcatelor. Mulţi au primit cu bucurie cuvântul lui şi în această sărbătoare a Cincizecimii s-au botezat ca la trei mii de suflete, bărbaţi, femei şi copii, după vârsta şi starea în care se aflau. Astfel s-a făcut începutul Bisericii creştine. Iar ei cu toţii stăruiau în învăţătura Apostolilor, în iubire frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (F.A. II, 1-41).

Din temători, îndoielnici şi şovăitori, din necărturari şi puţin înţelegători ai dumnezeirii lui Hristos şi ai adevărurilor credinţei, Apostolii ajung acum neînfricaţi, înflăcăraţi, plini de o râvnă sfântă în propovăduirea cuvântului. Stăruinţa cuvântului lor a fost încoronată de roade neaşteptate, căci în curând numărul celor care au intrat în grădina cea plină de mireasmă a Bisericii a sporit la cinci mii (F.A. IV, 4), „şi din ce în ce mai mult sporeau cei ce credeau în Domnul, mulţime de bărbaţi şi de femei” (F.A. V, 14).

Întrebarea firească pe care şi-o pune acum fiecare inimă împodobită cu simţăminte creştine este aceasta: Oare puterea Sfântului Duh s-a revarsat numai asupra Sfinţilor Apostoli in sărbătoarea Cincizecimii, iar de atunci a încetat revărsarea şi acţiunea sfinţitoare şi preînnoitoare a Sfântului Duh în lume ?

Nicidecum. Sfântul Duh S-a pogorât asupra Apostolilor nu numai ca să-i sfinţească pe ei, ci ca să le dăruiască lor haruri mai presus de fire, pe care să le împărtăşească urmaşilor lor, iar viaţa duhovnicească a Bisericii să sporească. Urmaşii Sfinţilor Apostoli, Episcopii şi Preoţii au primit prin taina preoţiei puterea de a împărtăşi tuturor credincioşilor darurile harice ale Sfântului Duh. Astfel, puterea înnoitoare, sfinţitoare şi îndumnezeitoare a Sfântului Duh rămâne permanent lucrătoare şi creatoare în lume.

Încă fiind Domnul Hristos împreună cu Sfinţii Apostoli în lume, i-a încredinţat de prezenţa şi permanenţa Sfântului Duh, spunându-le: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da alt Mângâietor care să rămână cu voi în veac, şi anume Duhul Adevărului” (Ioan XIV, 16-17). De asemenea, în prima zi a învierii, seara, Domnul Hristos S-a arătat Sfinţilor Apostoli, care stăteau ascunşi cu uşile încuiate şi, după ce i-a binecuvântat, le-a spus: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan XX, 22-23).

A doua întrebare care se pune minţilor şi inimilor noastre este aceasta: In ce constă puterea sfinţitoare a Sfântului Duh ?

Darurile Sfântului Duh, a treia persoană a Sfintei Treimi, sunt nenumărate, căci bogăţia Duhului este nesfârşită. „Intr-adevăr eu mă cutremur de spaimă, ne spune Sfântul Grigorie de Nazianz, când mă gândesc la bogăţia numirilor… Sfântului Duh. El este numit Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, mintea lui Hristos, Duhul Domnului, Domnul însuşi, Duhul învierii, al adevărului, al libertăţii, Duhul înţelepciunii, al priceperii, al sfatului, al tăriei, al cunoaşterii, al credinţei, al temerii de Dumnezeu, căci şi este făcătorul acestora toate, umplându-le pe toate de fiinţa Lui, pe toate ţinându-le… El reface pe om prin Botez şi înviere, cunoaşte toate, învaţă, suflă unde vrea şi cât vrea… Şi premerge botezului şi e căutat după Botez. Câte le lucrează Dumnezeu, El le lucrează; El se împarte în limbi de foc şi împarte harurile, care face apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători’’ (Cuvântul 31 [Teologic 5], XXIX, Migne, P.G. XXXVI, col. 159).

Duhul Sfânt e viaţă, făcător şi dătător de viaţă, lumină şi dătător de lumină, izvorul sfinţeniei şi al bunătăţii. Prin El se cunoaşte Tatăl şi se preamăreşte Fiul. După cuvântul Sfintei Scripturi, din bogăţia nemăsurată şi nesecată a darurilor Sfântului Duh, şapte daruri sunt mai însemnate pentru viaţa noastră creştină: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul temerii de Dumnezeu şi duhul bunei credinţe (Isaia XI, 2).

Noi toţi, arhierei, preoţi, diaconi şi credincioşi, suntem fiii împărţirii darurilor Sfântului Duh. în dumbrăvile răcoroase ale Bisericii creştine curge neîncetat râul cel cu multe ape al harului lui Dumnezeu, care se împarte tuturor prin Duhul.

Orice lucrare sfinţitoare se săvârşeşte de slujitorii Bisericii prin invocarea puterii îndumnezeitoare a Sfântului Duh. Duhul Sfânt preface, curăţă şi înnoieşte firea noastră cea căzută şi stricată mai întâi prin baia Botezului şi „ne îmbracă în omul cel nou, care este făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea şi sfinţenia adevărului” (Ef. IV, 24). însuşi Domnul Hristos ne-a asigurat de aceasta când a spus lui Nicodim, unul din fruntaşii iudeilor: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan, III, 5). Apoi, prin Taina Mirungerii, pune asupra sufletului şi trupului nostru „pecetea harului Sfântului Duh”, căci, după cuvântul Sfântului Ioan, „Duhul este cel care dă viaţă” (Ioan VI, 63). Tot aşa şi cu celelalte taine, dar mai ales prin taina Sfintei Cuminecări, care le covârşeşte pe toate. Sfinţirea şi prefacerea pâinii şi vinului în Sângele şi Trupul Domnului, le face episcopul sau, în lipsa acestuia, preotul, prin invocarea harului Sfântului Duh. „Indestulează-mă cu puterea Sfântului Tău Duh, ca, fiind îmbrăcat în darul preoţiei… să jertfesc sfântul şi preacuratul Tău Trup şi cinstitul Tău Sânge”, se roagă arhiereul sau, în lipsa lui, preotul, în timpul imnului Heruvic. Iar în momentul cutremurător şi înfricoşat al prefacerii Sfintelor Daruri, slujitorii se roagă: „Doamne, Cela ce ai trimis pe Prea Sfântul Tău Duli în ceasul al treilea Apostolilor Tăi, pe acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor care ne rugăm Ţie”.

Ca fii ai Bisericii, credincioşii primesc tainele Bisericii, iar prin rugăciunile şi binecuvântările episcopilor şi preoţilor, fiecare credincios se împărtăşeşte de puterea harică dumnezeiască a Sfântului Duh care-l curăţă de păcate, îl reînnoieşte şi-l zideşte din nou.

Noi, toţi oamenii, suntem supuşi ispitelor şi păcatului. Noi toţi avem nevoie de trezirea cugetului, de pocăinţă şi iertare, de mila şi îndurarea lui Dumnezeu, de revărsarea bunătăţii Duhului Sfânt, care curăţeşte, înnoieşte, sfinţeşte şi zideşte din nou sufletul omenesc.

Harul Duhului Sfânt ne păzeşte din pruncie, ne păzeşte în anii tinereţii, când putem fi ademeniţi de frumuseţile amăgitoare ale lumii, ca să nu cădem în grele păcate şi să ne pustiim frumuseţea sufletului, ci să tindem spre desăvârşirea frumuseţii spirituale. Harul Sfântului Duh bate la uşa inimii noastre în tot cursul vieţii noastre şi ne mustră pentru păcatele făptuite, chemându-ne la îndreptare, la căinţă şi pocăinţă, până nu vine ceasul cel greu al bolii, al suferinţei şi al morţii. Pe mulţi, harul Sfântului Duh îi scoate din adâncul patimilor. Duhul Sfânt sădeşte în sufletele noastre părerea de rău pentru greşelile şi păcatele noastre, căinţa, puterea spre îndreptare, face să crească puterile noastre duhovniceşti în luptă cu ispitele trupului şi ale lumii, în luptă cu păcatul, în luptă cu înşelăciunile, meşteşugurile şi uneltirile diavolului.

Puterea harului Sfântului Duh smereşte pe cei mândri, îmblânzeşte pe cei cruzi, pe cei lacomi şi avari îi face milostivi şi îndurători, pe cei desfrânaţi îi curăţă şi-i întoarce cu iubire către familia şi copiii lor.

Chipul peste care se revarsă roua răcoritoare a harului Sfântului Duh străluceşte de curăţie şi frumuseţe duhovnicească. Bogăţia darurilor Duhului Sfânt ne duce la bunătate, blândeţe şi bunăvoinţă, la smerenie şi răbdare, la curăţia inimii, la dreptate şi milostenie, la rugăciune, la păzirea celor sfinte, la neţinerea de minte a răului făcut de cineva, la iubirea aproapelui şi a lui Dumnezeu, la nevoinţe şi osteneli pentru câştigarea împărăţiei cerurilor, la pacea şi liniştea sufletului, la împăcarea şi buna înţelegere cu toţi oamenii, la veselia duhovnicească neîncetată, la dorirea continuă a binelui şi a frumuseţii celei nepieritoare de sus.

Sfântul Apostol Pavel ne spune că roadele Duhului sunt acestea: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Gal. V, 22).

Inimile creştinilor umbriţi de puterea sfmţitoare a harului Duhului Sfânt strălucesc de nevinovăţie ca inimile copilaşilor, despre care Hristos Mântuitorul nostru a spus: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. De darurile Duhului Sfânt se învredniceşte nu numai sufletul nostru, ci şi trupul nostru, în mod potrivit lucrărilor trupului. După cuvântul Sfântului Pavel, trupul nostru „este locaşul Duhului Sfânt care locuieşte întru noi şi pe care-L avem de la Dumnezeu” (I Cor. VI, 19). A face din trupurile şi sufletele noastre templul sau Biserica Duhului Sfânt e cea mai mare cinste, sfinţenie şi fericire, la care poate râvni un credincios. încă din această viaţă chiar şi natura noastră corporală primeşte prin lucrarea Sfântului Duh unele dispoziţii spirituale. „Dacă trupul trebuie să ia parte împreună cu sufletul la bunurile cele negrăite ale lumii viitoare, ne spune Sfântul Grigorie Palama (între 1363-1371), e sigur că el trebuie să participe la ele de pe acum… Căci trupul însuşi are de asemenea, într-un chip potrivit sieşi, experienţa lucrurilor dumnezeieşti, când forţele pasionale ale sufletului nu sunt date morţii, după obicei, ci sunt transformate şi sfinţite” (Tomul aghioritic pentru isihaşti, în Migne, P.G. t. CL, col. 1233 C). Căci dacă trupul nu s-ar bucura şi el de darurile Duhului, de ce ar mai fi necesară învierea morţilor? Tot Sfântul (îrigorie Palama ne mai spune: „Noi nu aplicăm numele de om în chip separat sufletului sau trupului, ci la amândouă împreună, căci omul în întregime a fost creat după chipul lui Dumnezeu”. ((‘e cuvinte ar spune trupul împotriva sufletului când s-ar judeca cu el în faţa judecătorilor, în Migne, P.G. t. CL, col. 1361 C).

Noi, cei ce facem parte din sânul Sfintei Biserici apostolice şi soborniceşti, nu suntem lipsiţi în nici un moment al vieţii noastre de asistenţa Duhului Sfânt, de puterea lui înnoitoare, creatoare şi simţitoare. în acest sens, Sfântul Petru ne spune tuturor: „Voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată” (I Petru II, 9).

Duhul Sfânt sădeşte lucrarea mântuirii în străfundul inimilor noastre şi le face să se întoarcă de la spiritul lumii către Dumnezeu cel în Treime lăudat. El ne leagă de Hristos, iar prin Hristos ne pune în legătură cu Tatăl. Duhul Sfânt ne deschide şi ne luminează ochii minţii ca să înţelegem că Hristos nu este un simplu om, ci Dumnezeu adevărat. Hristos este uşa spre Tatăl, iar Duhul Sfânt este cheia care ne deschide uşa spre Tatăl ceresc, Creatorul a toate.

Domnul Dumnezeul nostru, izvorul vieţii şi al înţelepciunii şi dătătorul a tot binele, Cel ce ne-a adus pe noi din nefiinţă la fiinţă, Cel ce a creat pământul şi întreg universul pentru a ne pune la dispoziţie un cadru potrivit cu aptitudinile noastre, să ne trimită şi nouă îndurările milostivirii şi ale iubirii Sale de oameni. Să nu cumpănească fărădelegile şi păcatele noastre îndurările şi miloşii virile lui Dumnezeu, ci să prisosească spre noi bunătatea şi maica lui iubire de oameni. Să nu lipsească de la noi mai ales puterea îndumnezeitoare, înnoitoare şi sfinţitoare a Duhului Sfânt,

Cel ce S-a pogorât astăzi asupra Apostolilor în Ierusalim, ca să nu fim răpiţi, răniţi şi ademeniţi de amăgirea frumuseţilor celor stricăcioase ale lumii acesteia şi să cădem în meşteşugirile şi vrăjmăşiile diavolului, voitorul de rău al oamenilor. Astfel, pururea fiind întăriţi, înnoiţi şi sfinţiţi cu puterea harului celui neîmpuţinat al Duhului Sfânt, să ne învrednicim a ajunge la frumuseţea cea nepieritoare de sus, ca să ne bucurăm de lumina cea neînserată a lui Dumnezeu Cel veşnic, în prea frumosul Ierusalim ceresc, în împărăţia Sa cea veşnică. Amin.

Pr. asist. I. Rămureanu (Glasul Bisericii, nr. 5, 1958, pp. 403-407)

21 mai 2026 reprezintă o aliniere rară și o zi cu o triplă semnificație majoră, deoarece sărbătoarea creștină Înălțarea Domnului coincide cu cu Ziua Eroilor dar si cu praznicul Sfinților Împărați Constantin și Elena.

Înălțarea Domnului (Ispas) este celebrată mereu la 40 de zile de la Paște, în zi de joi, marcând ultimul moment pământesc al lui Iisus Hristos alături de ucenici, cărora le-a lăsat promisiunea Pogorârii Sfântului Duh.

Sărbătoarea este cunoscută sub numele de Ispas.Tradiția cere ca în această zi oamenii să poarte frunze de nuc la brâu, să vopsească din nou ouă roșii și să folosească salutul pascal „Hristos S-a înălțat!”, urmat de răspunsul „Adevărat S-a înălțat!”

Dimensiunea spirituală a zilei este completată în mod firesc de Ziua Eroilor, celebrată în mod oficial în aceeași zi cu Înălțarea Domnului.

Peste acest fundament se suprapune sărbătoarea cu dată fixă a Sfinților Împărați Constantin și Elena, „cei întocmai cu Apostolii”. Împăratul Constantin a rămas în istorie pentru acordarea libertății religioase creștinilor prin Edictul de la Milano, în timp ce mama sa, Elena, este venerată pentru descoperirea Sfintei Cruci pe Dealul Golgotei.

Doina Ofelia Davidescu

A fost o seară cu iz nichitian și parfum de mai – une soirée pour les connaisseurs, cum s-ar putea spune. Întâlnirea – intimă și fără conveniențe speciale a cenacliștilor și a invitaților, în sala Studio a Filarmonicii ploieștene, a debutat cu rubrica „Cea mai recentă creație”, onorată prin lectura celor mai noi și inspirate texte din atelierele literare: Liana Sprânceană (Dorul, Blitz), Luminița Bratu (Seara aceea era despre noi), Emilia Luchian (Marmură și umbră, Jocul de rol), Cati Rodica Enache (Poem fără nume), Maria Bem (Mă caut prin gând – poem personal și Autoportret de Nichita Stănescu).

A urmat prezentarea unei conferințe cu titlu și conținut valoros: „De la revoluția limbajului poetic la noua reziliență «impersonală» – incursiune în universul simbolic stănescian”, susținută sub formă de masterclass de către prețiosul invitat al cenaclului, dl. profesor Sever Avram, o personalitate multivalentă, activă atât în mediul literar, cât și în cel științific sau economic, care a propus o incursiune de înaltă ținută academică în universul simbolic stănescian, radiografiind totodată criza spirituală a Europei contemporane.

Prezentat succint de amfitrionul serii, Florin Manole, invitatul s-a definit evocând cu emoție personalitatea profesorului Constantin Enciu, cel care l-a îndrumat în anii de liceu și care a fost, totodată, profesorul mamei domniei sale, dar și al poetului Nichita Stănescu. În timpul studiilor universitare, domnul Sever Avram mărturisește că a fost ghidat în cariera de critic de către Eugen Simion, a participat activ la ședințele Cenaclului Universitas (președinte) și a amintit debutul în revista Amfiteatru.

Vorbitorul a dezvăluit că oferirea unei imagini retrospective asupra postumității lui Nichita Stănescu reprezintă un experiment laborios. Cu ocazia debutului său, care a implicat un studiu aproape exhaustiv al operei lui Goethe, autorul s-a aflat în fața necesității de a introduce filtre conceptuale care să permită o conectare corectă la această problematică. Alegerea unor citate-cheie din lirica stănesciană a transformat întreaga expunere într-una extrem de provocatoare.

Pilonii textuali: De la Elegii la Laus Ptolemaei

Un fragment, extras din „A unsprezecea elegie”, constituie enunțarea miezului programatic al întregii opere nichitiene: „Totul e simplu, atât de simplu încât/ devine de neînțeles…”. Versul este considerat extrem de percutant, ca și cum ar fi fost scris în ziua de azi – un veritabil manifest al cunoașterii și al stării de „a fi înlăuntrul lucrurilor”. Exegeza modernă îl consideră unul dintre cele mai puternice manifeste ale cunoașterii prin imanență din întreaga poezie a secolului al XX-lea. În acest context, gravitația devine o figură a cunoașterii: nu este vorba despre contemplarea planetelor, ci despre forța care le ține unite. A cunoaște înseamnă, așadar, a simți forța de atracție dintre cunoscător și cunoscut, poemul fiind, în mod sincron, un program poetic, filosofic și spiritual.

Un alt text, selectat din volumul „Laus Ptolemaei” (publicat în anul 1968), aduce în prim-plan imaginea Pământului plat ca figură a imanenței. În viziunea autorului, gestul poetic de a declara Pământul plat nu este o simplă metaforă, ci apare ca o minuțioasă și profundă operație filozofică.

Conferința a continuat cu referiri la pasaje alese din volumul dialogic Antimetafizica. Autorul remarcă la Nichita Stănescu ceea ce poate fi considerat o plasă de siguranță conceptuală, și anume depersonalizarea gnoseologică. Aceasta reprezintă, oarecum, o preluare a tradiției de la T.S. Eliot, care s-a impregnat în mindset-ul poetului și al cititorului, fiind însă proiectată de Nichita într-o retortă superioară. Citându-l pe Roland Barthes, vorbitorul a subliniat ideea că cititorul devine complicele celui care înfăptuiește actul ideogramei poetice.
Citatele alese de conferențiar din Antimetafizica vizează raportul dintre real și antireal – o dinamică pe care Mircea Eliade nu a putut-o explica pe deplin, ci doar Ioan Petru Culianu, în mod parțial. Această dezvăluire este făcută de poet într-un exercițiu de dialog cu Aurelian Titu Dumitrescu.

Relația dintre Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu reprezintă unul dintre cele mai fascinante exemple de complicitate creativă și mentorat din literatura română, materializată într-o operă unică. Legătura lor transformă conceptul teoretic de „cititor-complice” într-o realitate vie, în care tânărul poet devine interlocutorul, oglinda și co-autorul ultimilor ani din viața geniului nichitian, relație reflectată magistral în volumul Antimetafizica prin formula „excesului de ireal atribuit realului”.

Antiprogramul poetic și salvarea culturii europene

Această interpretare propune, în esență, un antiprogram antipoetic. Nu este vorba aici despre romantism sau bovarism; intimismul nu este distrus și nu se urmărește construirea unei lumi fictive suprapuse peste real, așa cum întâlnim la Borges. Miza o reprezintă întoarcerea la real prin curățarea acestuia de ireal, o decamuflare a sacrului din profan. Textul face trimitere la filozofia surprinsă în „Des choses cachées depuis la fondation du monde” și realizează un racord la Mircea Eliade („singura realitate reală… este mitul”), dar și la interpretarea lui Călin-Andrei Mihăilescu („mitul trebuie crezut pe cuvânt”).

Autorul a intercalat în expunerea sa necesitatea salvării culturii europene (văzută ca o „insulă de umanism”) și a ceea ce înseamnă Europa cu adevărat. Invocând ideea „devenirii unei singure gândiri și economii”, formulată de Mario Draghi, vorbitorul a subliniat că, fără un ethos valabil, nu vom putea face față provocărilor contemporane. Din acest punct de vedere, Nichita Stănescu este un generator de inspirație simbolico-arhetipală. Problema alienării actuale ar putea fi explicată tocmai prin ruptura dintre conștiință și straturile sale generative profunde, acolo unde sensul nu mai este fixat în limbajul instrumental.

În această cheie, transformarea iubirii în caritas – definită de Martin Heidegger drept o „sălășluire protectivă” – devine esențială pentru a putea rezista în competiția cu zonele globale „mai reci”, dedicate exclusiv profitului, precum China și SUA. Totodată, amintind de primul festival „Nichita Stănescu” și făcând trimitere la studiile cercetătorului Sergiu Al-George (bun înțelegător al lui Brâncuși, Enescu și Eminescu), autorul a evidențiat că paradoxala prezență a „non-alogenilor” (precum Eminovici, Caragiale sau Nichita) a făcut ca spiritul românesc să fie mai profund înțeles.

Diagnosticul prezentului: Alienare structurală și Gândire slabă

Luând în considerare teza lui Ștefan Lupașcu (Logica dinamică a contradictoriului), alienarea societății de astăzi devine una structurală, iar nu accidentală. Inautenticitatea dominantă duce la dispariția sincerității, interzicându-ne accesul la dimensiunea esențială din noi înșine. Arhetipurile sunt vizitate astăzi doar „muzeal”, fiind pierdută posibilitatea unei candori fructuoase și provocatoare. Pentru a descrie acest fenomen, textul apelează la conceptul lui Gianni Vattimo, il pensiero debole („gândirea slabă”), care admite ultrarelativismul epocii actuale. Totuși, interpretarea lui Vattimo asupra „morții lui Dumnezeu” nu produce un nihilism steril, ci generează sensul ca rezonanță – o intuiție pe care Nichita Stănescu a avut-o din plin.

La poetul român, autenticitatea devine o practică de locuire a contradicției, de unde izvorăște și imanența vizualizării lumii în complexitatea ei halucinantă. Profesorul Sever Avram propune o comparație tripartită între raportul dintre ființă, limbaj și original:

• Martin Heidegger: pentru care libertatea nu înseamnă autonomie psihologică, permisivitate sau frivolitate, ci o revelare a ființei primordiale (asumare profundă orientată spre dezvăluirea originalității);
• Sergiu Al-George: care urmărește persistența structurilor simbolice arhaice, universalul fiind un simbol recurent;
• Nichita Stănescu: la care limbajul forțează irupția originalului.

În sprijinul acestei idei sunt evocate personalități precum Amita Bhose, dar și un studiu semnat de Gabriel Liiceanu, care îi aduce laolaltă pe Hölderlin, Trakl și Rilke în jurul conceptului de „locuire în precaritate a ființei umane”. Este amintit, de asemenea, un eseu de tinerețe al lui Florin Manole, ce gravita în jurul ideii că „opera este locul unde adevărul ființei se dezvăluie”. Profesorul Sever Avram a insistat pe faptul că opera nu trebuie să aclameze nevrozele individuale într-o primordialitate dezarmantă.

Conferențiarul a pus în contrast „omul friabil” al lui Alberto Giacometti cu „omul friabil identitar” teoretizat de Anthony Giddens, descriind individul contemporan ca pe cineva care nu mai are curajul de a căuta adevărul, refugiindu-se în anecdotica știrilor – comportament văzut ca o probă de anxietate și disperare socială. În antiteză cu această derivă, unde – potrivit lui Dan Alexe  – riscăm să devenim prizonierii unei „dacopatii” generalizate, arhetipurile nu aparțin trecutului. În perspectiva lui Carl Gustav Jung, ele constituie matrici vii.

Libertatea ca irupție a originalului

Prin urmare, Nichita devine „poetul recuperării arhetipale” printr-o reconectare activă la sursele primordiale. Antimetafizica și necuvintele nichitiene nu distrug metafizica; ele reprezintă un joc reverberant de cuvinte care încearcă să spargă convenționalismul limbajului pentru reactivarea transistorică a sensului (sau a „noimei”, în termenii lui Constantin Noica). Libertatea la Nichita este, așadar, actul creator prin care limbajul forțează irupția originalului.

În final, autorul a relevat o discuție anterioară cu Florin Manole legată de „spaima de libertate” a lui Erich Fromm. Concluzia serii a fost una gravă: actualitatea pare a fi o lume a rătăcirii (a „Satanei”), iar nu a spiritului adevărului, îndreptându-se spre o autodistrugere spirituală a speciei, într-un sens similar celui evocat de Andrei Tarkovski în filmul Solaris. Totuși, în sens spiritualist, această transformare poate fi privită ca un drum spre mântuire prin Apocalipsă, iar antecamera în care ne aflăm astăzi induce, mai presus de toate, necesitatea unei reflectări profunde.

Discuțiile care au urmat nu s-au lăsat deloc așteptate, publicul prezent reacționând cu efervescență la temele incitante ridicate de Sever Avram. Amfitrionul Florin Manole a redeschis dialogul concentrându-se pe binomul indisolubil dintre poezie și adevăr. El a subliniat că, într-o epocă a deconstrucției, poezia rămâne ultimul refugiu al adevărului ființei, locul unde limbajul își recuperează sacralitatea pierdută.

O atenție deosebită a fost acordată perspectivei poeziei contemporane în fața prezenței tot mai provocatoare și perturbatoare a Inteligenței Artificiale (AI). Liana Sprânceană a adus în discuție impactul noilor algoritmi generativi și fenomenul „influencerilor moderni”, care redefinesc consumul de cultură pe platformele virtuale. S-a ridicat o întrebare legitimă: poate AI-ul să replice vreodată „necuvântul” sau „irupția originalului” stănescian, ori tehnologia doar ambalează estetic o formă de inautenticitate structurală?

Alte nuanțe de substanță au fost introduse în dezbatere de comentariile lui Leonida Corneliu Chifu, dar și de Gabriela Petri cât și de Cati Rodica Enache, care au completat tabloul receptării actuale a liricii. S-a discutat despre riscul ca arhetipurile poetice să fie aplatizate de logica algoritmilor de rețea, dar și despre nevoia stringentă ca noile generații de creatori să își mențină acea „candoare fructuoasă” invocată în conferință. Intervențiile celor prezenți au demonstrat că, departe de a fi un simplu exercițiu literar, redescoperirea lui Nichita reprezintă o armă conceptuală vie împotriva ultrarelativismului și a alienării tehnologice contemporane.

După aplauze și felicitări, rigoarea academică s-a dizolvat firesc în boema unui pahar cu vin.

Au participat: Sever Avram, Florin Manole, Alice Neculea, Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Luminița Bratu, Maria Bem, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Cătălin Apostol, Dan Simionescu, Dan Manoliu, Eduard-Gabriel Tănase, Florin Oprea-Sălceanu, Dan Constantin și alți invitați.

Fotografii: Liana Sprânceană, Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu

Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

INVITAȚIE

Dragi cenacliști și prieteni ai spiritului literar,

Avem deosebita plăcere de a vă invita luni, 18.05.2026, ora 17.00, la o nouă întâlnire de referință sub egida Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești.

Punctul central al evenimentului va fi conferința susținută de domnul profesor SEVER AVRAM — scriitor, critic literar, membru de onoare al Asociației Culturale „24 PH ARTE” Ploiești și colaborator al jurnalului online 24pharte.ro, care ne propune o incursiune fascinantă în universul celui care a reinventat limba română, printr-o expunere de excepție:

„De la revoluția limbajului poetic la noua reziliență «impersonală» – incursiune în universul simbolic stănescian”

Amfitrionul evenimentului va fi scriitorul Florin Manole.

Întâlnirea va fi marcată și de rubrica Cea mai recentă creație, onorată de membrii cenaclului prin lectura celor mai noi și inspirate texte din atelierele lor literare.

Vă așteptăm cu drag, în sala Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești, să ne bucurăm împreună de această oportunitate culturală, într-o atmosferă de autentică efervescență intelectuală.

Afiș, invitație, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

10 Mai ocupă un loc central în istoria și identitatea României, fiind cunoscută drept Ziua Monarhiei sau Ziua Națională a Regatului României. Semnificația acestei date este triplă, marcând momente cruciale în construcția statului modern:

• 10 Mai 1866: Principele Carol I a depus jurământul de credință, moment ce marchează începutul unei domnii de 48 de ani, cea mai lungă și prolifică din istoria noastră, care a pus bazele modernizării și consolidării instituționale a țării.
• 10 Mai 1877: A doua zi după citirea declarației în Parlament, Carol I a semnat ratificarea Independenței de Stat a României, eliberând țara de sub suzeranitatea otomană în urma Războiului de Independență.
• 10 Mai 1881: România a fost proclamată Regat, iar Carol I a fost încoronat ca prim Rege al românilor, consolidând statutul de egalitate al țării cu celelalte puteri europene.

Succesul acestei epoci de aur a fost rodul parteneriatului istoric dintre Monarhie și clasa politică, avându-l ca arhitect central pe Ion C. Brătianu, care a facilitat aducerea prințului străin pe tron, și, în calitate de sfetnic și prim-ministru, a asigurat stabilitatea necesară marilor reforme. Împreună, Regele și Brătianu au demonstrat că modernizarea unei națiuni depinde de simbioza perfectă între viziunea unui suveran și loialitatea unui om de stat vizionar.

Până în anul 1947, 10 Mai a fost Ziua Națională a României, un simbol al stabilității, progresului și unității sub egida Coroanei. Astăzi este un prilej de reflectare asupra valorilor de loialitate, onoare și continuitate pe care Monarhia le-a insuflat societății românești.

Doina Ofelia Davidescu

Întâlnirea cenacliștilor de luni seara a îmbinat lectura entuziastă a celor mai recente creații cu o incursiune în istoria și literatura Franței, dar și cu jurnalul de călătorie Cinci zile de vis la Paris, semnat de Maria Bem.

Cea mai recentă creație a adus pe scena imaginară a cenaclului atât poezie, cât și proză. La capitolul lirism, au lecturat: Liana Sprânceană (Viața la superlativ, Să fie mai), Luminița Bratu (Multiplu de trei), Gigi Stănescu (Catrene), Sorana Brucăr (Fără titlu, Cubul lui Nichita, Greșeala primordială) și Emilia Luchian (Vers nelămurit, Bilet de intrare).  Proza a fost reprezentată de Amalia Melnic (Fără titlu, Iarna nucleară) și de Eduard-Gabriel Tănase care, cu un text inspirat de Hemingway (Pielea elefantului alb) –, și fără a dezvălui toate detaliile, i-a provocat pe cei prezenți la un concurs pentru a ghici cine se află în spatele creației sale. Cati Rodica Enache a prezentat un mic eseu despre Sahaja Yoga (Shri Mataji Nirmala Devi: „Cine-și cunoaște sufletul, îl cunoaște pe Dumnezeu”) și un poem de Khalil Gibran.

11 Minute de Istorie a propus un popas în trecutul Franței. Prin expunerea captivantă a profesoarei Emilia Luchian, participanții au fost invitați să își imagineze cauzele înfrângerii lui Napoleon în Rusia.

Campania din Rusia din 1812 a reprezentat un dezastru militar pentru Napoleon Bonaparte din cauza unei fuziuni fatale între erorile strategice, factorii umani și condițiile climatice extreme. Orgoliul Țarului Alexandru I, care a refuzat categoric orice negociere de pace în ciuda ocupării Moscovei, a prelungit conflictul și a forțat o așteptare inutilă de peste o lună din partea împăratului francez. Conducerea excesiv de centralizată a lui Napoleon a paralizat inițiativa mareșalilor săi, iar subestimarea distanțelor uriașe a dus la prelungirea exagerată a liniilor de aprovizionare. În fața invaziei, reziliența națională rusă s-a manifestat prin tactica pământului pârjolit și printr-un război de gherilă necruțător. Țăranii și-au incendiat propriile recolte, iar cavaleria rapidă a cazacilor a hărțuit constant flancurile armatei franceze în retragere. Incendierea Moscovei i-a lăsat pe invadatori fără adăpost, forțându-i să mărșăluiască înapoi prin iarna rusească necruțătoare în haine neadecvate, concepute inițial pentru campanii rapide de vară. Deși legenda nasturilor de cositor pulverizați de gerul extrem rămâne un mit urban demontat de istorici realitatea echipamentului insuficient a decimat trupele. În lipsa resurselor locale, sistemul napoleonian de aprovizionare prin rechiziții a eșuat complet, provocând jafuri generalizate și o degradare morală profundă. Foametea extremă și bolile au transformat Grande Armée dintr-o forță de elită într-o masă dezorganizată de oameni care își abandonau camarazii bolnavi pe marginea drumului pentru a supraviețui, pecetluind astfel prăbușirea Imperiului Francez.

Dintre cele mai importante momente militare au fost amintite: Bătălia de la Borodino (septembrie 1812) – cea mai sângeroasă din campanie, unde feldmareșalul Kutuzov i-a opus o rezistență acerbă lui Napoleon și mareșalilor săi Louis-Nicolas Davout și Joachim Murat; deși Napoleon a obținut o victorie tactică și a deschis drumul spre Moscova, pierderile umane au fost uriașe de ambele părți – și Bătălia de la Berezina (noiembrie 1812), care a marcat finalul dezastruos al campaniei, deși Napoleon a reușit să evite încercuirea grație mareșalului Michel Ney. În final, lectora a făcut o remarcă surprinzătoare, asemănându-l pe Napoleon cu Rodin: „ambii au furat”. Dacă împăratul francez a jefuit tezaurele Europei și ale Moscovei pentru a finanța măreția Imperiului, marele sculptor Auguste Rodin a fost acuzat în epocă că a „furat” din creația Camillei Claudel, însușindu-și pe nedrept ideile și tehnicile inovatoare ale acesteia.

Lecția de poezie, propusă de Doina Ofelia Davidescu într-o căutată armonie cu tema întâlnirii, a fost dedicată câtorva aspecte inedite din viața și opera lui Charles Baudelaire.
Dincolo de opera sa revoluționară, viața lui Baudelaire a fost una a exceselor și a instabilității: a locuit în peste 40 de case din cauza datoriilor, a risipit rapid averea familiei din obsesia pentru dandyism, iar părinții l-au trimis forțat într-o călătorie spre India pe care a abandonat-o rapid. A experimentat cu substanțe interzise în celebrul Club al Hașișului și a tradus timp de 17 ani opera lui Edgar Allan Poe, pe care îl considera un geamăn spiritual. Publicarea volumului Florile Răului în 1857 i-a adus o condamnare pentru obscenitate și cenzurarea a șase poeme, iar sfârșitul i-a fost marcat de un atac cerebral cauzat de sifilis, care l-a lăsat mut și paralizat.

Ciclul Tableaux parisiens a fost introdus în ediția din anul 1861 a volumului Les Fleurs du mal, reflectând melancolia urbană și transformarea radicală a Parisului într-o metropolă modernă sub conducerea baronului Haussmann. Întregul volum îi este dedicat lui Théophile Gautier:

„Poetului impecabil,
neîntrecutului magician al literelor franceze,
preaiubitului şi preaveneratului meu
maestru şi prieten
Théophile Gautier
cu sentimentele celei mai adânci smerenii
îi închin
aceste flori maladive.” – C.B.

Poetul devine un flâneur, un observator atent care descoperă frumusețea în efemer, banal și degradare, transformând orașul într-un organism viu marcat de contraste puternice între splendoare și mizerie sau între vis și spleen. În plan personal, universul său poetic a fost profund influențat de trei muze ce reprezentau ipostaze distincte ale iubirii: Jeanne Duval – „Venus cea neagră” a pasiunii carnale, Apollonie Sabatier – „Venus cea albă” a idealului spiritual, și Marie Daubrun – „Venus cea verde” a consolării și camaraderiei.

Din ciclul Tableaux parisiens, în care Baudelaire extrage frumusețea din suferința urbană, au fost alese pentru lectură trei poeme. Dacă în Unei cerșetoare roșcate el transfigurează mizeria unei fete sărace într-o viziune a nobleții și a eleganței poetice, în Lebăda pasărea captivă pe pavajul uscat al Parisului devine o alegorie a artistului exilat într-o lume modernă și degradată. În Bătrânele, poetul urmărește figurile fragile de pe străzi, văzând în ele simboluri ale singurătății și ale timpului care distruge frumusețea trecută. Toate aceste poeme transformă marginalizații și degradarea în simboluri ale condiției umane.

„Parisul meu se schimbă! Dar nu melancolia!
Foburguri vechi şi schele, clădiri, palate noi
Îşi ţes la mine-n suflet uşor alegoria
Şi amintirea scumpă mai grea e ca un sloi.” (Lebăda – Charles Baudelaire)

„Prin încâlceala vastă a vechii capitale,
În care pân’ şi groaza cunoaşte-al vrăjii har,
Eu urmăresc, supusul umorilor fatale,
Fiinţe decrepite c-un farmec singular.
Au fost femei odată aceste pocitanii,
Lais ori Eponina! Gheboase, strâmbe, seci,
Să le iubim! Au suflet, nu le-omorâră anii…
În fuste destrămate şi în veşminte reci…” (Bătrânele – Charles Baudelaire)

A doua parte a serii a fost rezervată unei lecturi de cenaclu inedite, ce a transformat sala într-un spațiu al visării și al evadării culturale. Protagonista serii, scriitoarea Maria Bem, ne-a prezentat cel mai recent volum al său, Cinci zile de vis la Paris – Jurnal de călătorie, apărut la Editura PIM, Iași, în anul 2025. În prefață, mărturisirea autoarei stabilește tonul întregii scrieri: „Visul copilăriei mele a purtat mereu numele Parisului”.

Departe de a fi un simplu ghid turistic, volumul este o confesiune caldă și profund personală. Cartea este structurată în capitole distincte ce surprind impresiile autoarei de pe parcursul celor cinci zile, fiecare secțiune fiind înnobilată cu motto-uri atent alese și note sugestive care îi îmbogățesc sensul:

• Ziua întâi – Emoția Parisului: un tur fascinant al celor mai frumoase obiective turistice: Domul Invalizilor, Place de la Concorde, Arcul de Triumf, impresionantele poduri peste Sena, piețe și bulevarde celebre.
• Ziua a doua – Valea Loirei: explorarea unui șirag de castele minunate, cu istorii fascinante, printre care autoarea amintește Chambord, Blois și Chenonceau.
• Ziua a treia – Sub umbrelele Parisului: pașii au purtat-o, cu emoții sincere, către Catedrala Notre-Dame, Muzeul Luvru și Turnul Eiffel.
• Ziua a patra – o zi de splendoare și spiritualitate, dedicată Palatului Versailles și mirificelor sale grădini, urmată de o incursiune pe Colina Montmartre și la Bazilica Sacré-Cœur.
• Ziua a cincea – cea de rămas-bun, dar nu înainte de a realiza un scurt tur prin cartierul modern La Défense și o vizită la domeniul regal Fontainebleau.

Volumul se încheie cu o postfață și un delicat poem:

„Plecăciune, Paris
Te las în urmă, oraș de lumină,
Dar inima-mi bate în ritmul tău blând.
Pe Sena sclipesc dorințe și vise,
Se-ascunde în ele un vechi legământ.
Am fost o clipă parte din tine,…” (Poem de încheiere – Maria Bem)

De altfel, versurile Mariei Bem se împletesc cu povestea călătoriei într-un mod nostalgic și seducător, creând o armonie perfectă între precizia jurnalului și vibrația lirică. Poezia nu apare ca un simplu ornament, ci ca o prelungire firească a trăirilor sale; acolo unde proza se oprește pentru a admira un detaliu arhitectural sau o stradă îngustă, versul intervine pentru a surprinde trecerea timpului, melancolia amintirilor și fiorul descoperirii. Această fuziune stilistică transformă fiecare pagină într-o experiență multisenzorială.

Vocea caldă și plăcută a autoarei, care și-a lecturat fragmentele cu o sinceritate cuceritoare, ne-a purtat timp de aproape un ceas într-un vis frumos de-a lungul cheiurilor Senei și în împrejurimi. Am simțit, rând pe rând, freamătul marilor bulevarde, tăcerea solemnă din grădinile de la Versailles și boema artistică de pe Colina Montmartre. Lectura sa a avut puterea rară de a dizolva distanțele, aducând spiritul parizian direct în mijlocul nostru. Dacă cineva ne-ar fi întrebat în acel moment de grație: „Când ați vizitat ultima oară Parisul?”, răspunsul nostru ar fi fost, fără nicio ezitare: „Acum!”.

Autoarea ne-a oferit, cu emoție și bucurie, autografe pe exemplarele dăruite și ne-a prezentat câteva dintre premiile obținute la competițiile literare la care a participat recent.

Comentariile de la final ale celor prezenți au fost pline de entuziasm, confirmând frumusețea  acestei întâlniri de suflet.
Seara s-a încheiat cu intervenția lui Florin Manole, care a felicitat-o pe Maria Bem și a propus o serie de ajustări constructive pentru creațiile prezentate de Sorana Brucăr și Cati Rodica Enache, exprimându-și, totodată, aprecierea față de prestația provocatoare a lui Eduard-Gabriel Tănase.

Au participat: Maria Bem, Alice Neculea, Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Luminița Bratu, Gabriela Petri, Amalia Melnic, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Florin Oprea-Sălceanu, Eduard-Gabriel Tănase, Dan Simionescu, Gigi Stănescu, Dan Constantin.

Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Când lumina începutului de mai capătă o blândețe aparte, iar natura își întoarce cu candoare paginile, vă invităm să ne reîntâlnim pentru a explora cu prospețime și entuziasm, teritoriile spiritului.

Vă așteptăm la o nouă ședință a Cenaclului nostru luni, 4 mai 2026, ora 17:00, în Sala Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești.

Protagonista întâlnirii, scriitoarea Maria Bem, ne va prezenta recentul său volum, Cinci zile de vis la Paris- Jurnal de călătorie, apărut la Editura Pim, Iași, 2025.

Programul se va desfășura cu respectarea rubricilor tradiționale, incluzând invitații la comentarii, discuții, intervenții critice și reflecții spontane:

• Cea mai recentă creație
• Lecția de poezie – Charles Baudelaire Tableaux parisiens – lector: Doina Ofelia Davidescu
• 11 minute de istorie – lector permanent: prof. Emilia Luchian
• Lectura de Cenaclu – Maria Bem: Cinci zile de vis la Paris – Jurnal de călătorie

Invitație, afiș, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Invitație

Asociația Culturală 24 PH ARTE Ploiești, în parteneriat cu Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” Ploiești, vă invită să participați la un eveniment special dedicat dialogului și mărturiei directe despre experiențe de viață în condiții extreme.

Evenimentul va avea loc marți, 28 aprilie 2026, ora 17:00, în Sala „Marea Unire”.

Invitatul serii este dl. teolog Marius Balo, autorul volumului „Păturica Roz”, care va vorbi despre anii de detenție petrecuți în închisorile Chinei comuniste — o experiență profundă, marcată de confruntarea cu limitele umane și cu realități greu de imaginat – transpusă într-o carte necesară și tulburătoare.

Amfitrionul evenimentului va fi dna director Mihaela Radu, iar discuția va fi moderată de dna  Maria Bem, scriitoare.

Alături de invitat vor lua cuvântul:

• profesor dr. Christian Crăciun, scriitor
  
• pr. dr. Bogdan-Costin Georgescu

Vă așteptăm la o întâlnire care promite reflecție, dialog și emoție autentică.

Intrarea este liberă.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, celebrată anual pe 23 aprilie, este una dintre cele mai importante sărbători creștine, simbolizând biruința binelui asupra răului și renașterea naturii.

Sfântul Gheorghe este cunoscut drept „Purtătorul de biruință”. Militar de carieră în garda împăratului Dioclețian, acesta și-a mărturisit public credința creștină, trecând prin chinuri cumplite înainte de a fi ucis de sabie.
În tradiția populară, această zi marchează începutul anului pastoral și este legată de ritualuri pentru protecția casei și a animalelor, precum împodobirea stâlpilor porților cu ramuri verzi.

Cu ocazia prăznuirii Sfântului Gheorghe, Asociația Culturală 24 PH ARTE Ploiești transmite cele mai calde urări de bine tuturor celor care poartă numele acestui sfânt.

În mod special, aducem un omagiu memoriei scriitorului Gheorghe Iova, membru de onoare al Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești.

Doina Ofelia Davidescu