close

Promovate

CreștinătatePromovate

Cina cea de Taină

icoana46

Cina cea de Taină – Frescă sec. XVI, Catedrala Episcopală din Roman

„Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu… Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi..”
(Matei 26, 26-28)

Mai înainte de patima Sa cea de bună voie, prea Bunul nostru Mântuitor a voit să cineze pentru ultima dată împreună cu ucenicii Săi. Dar Cina aceasta nu este o simplă masă cu mâncare, cu pâine și vin. Cina cea de Taină este o mare taină, este o jertfă de dragoste, este prima Liturghie creștină săvârșită de însuși Domnul nostru Iisus Hristos. Cina cea de Taină este ultimul popas duhovnicesc al lui Iisus, este un prilej de reculegere pentru ucenici; este un loc tainic de întâlnire, de vorbire și de despărțire a lui Hristos de ucenicii Săi, cărora le dă ultimele sfaturi și porunci.
Aici nu mai sunt mulțimi de oameni, nu mai sunt farisei, nici cărturari iscoditori, nici bolnavi, nici minuni de vindecare. Ci singur Hristos, Mântuitorul lumii, înconjurat de cei doisprezece ucenici, stă în cămară de taină, unde spală picioarele cele obosite de drum ale apostolilor, apoi se roagă, mulțumește Tatălui, binecuvintează pâinea și vinul și le împarte, ca pe o Împărtășanie, celor ce sunt de față. Lipsește de aici însăși Maica Domnului, căci Cina are un caracter strict euharistic, iar foișorul închipuiește altarul Bisericii, unde se jertfește tainic Iisus Hristos de către preoți și episcopi. Numai Iuda trădătorul și vânzătorul este primit la Cina Domnului, din următoarele pricini: mai întâi ca nu cumva să se deznădăjduiască de a sa mântuire, dacă nu ar fi fost primit la Cină. Apoi, ca să nu-i silească libertatea, care este cel mai mare dar firesc al omului, căci fiecare este liber să creadă și să vină la Hristos sau să se lepede și să fugă de Hristos. Iuda a fost primit la Cină, deși a făcut cel mai mare păcat posibil, ca prin aceasta să ne arate Dumnezeu că primește la pocăință pe cel mai mare păcătos, de se va căi de păcatele sale. (Mt. 26, 17-30; Mc. 14, 12-26; Lc. 22, 8-39)

(doxologia.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Ce milostenie oferim? Ordinea în șifonier sau în cămară nu presupune o faptă bună, spune PS Varlaam

Intampinarea-Domnului

Vorbind despre milostenie, duminică, la Catedrala Patriarhală, Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul a explicat că adeseori chiar și persoanele credincioase confundă o faptă întâmplătoare lipsită de roadă, cu o faptă bună.

„Bunăoară, a da hrană cuiva flămând înseamnă a lua din propria ta muncă, din ceea ce îți era necesar și ție, să frângi o parte și să o oferi celor flămânzi”.

„Curățenia făcută în cămară sau în frigider atunci când reîmprospătăm proviziile nu este un lucru de milostenie dacă luăm lucrurile care s-au învechit sau ne prisosesc și le dăm celor săraci. La fel și cu hainele, ordinea în șifonier sau în garderobă nu presupune chiar și o faptă bună, ci atunci când luăm una dintre hainele la care ținem, care ne plac și o oferim unuia care tremură de frig. Aceea este haina care va ține cu adevărat cald sufletului nostru în eternitate”.

PS Varlaam a amintit că Părinții bisericii îi numesc pe oamenii cărora creștinii le fac bine în viața lor „avocați în fața judecății lui Dumnezeu” sau „portari ai Împărăției Cerurilor”.

Episcopul vicar patriarhal a explicat că Evanghelia despre Înfricoșătoarea Judecată este citită în perioada de pregătire pentru Post ca un semnal de alarmă, „pentru a ne atrage atenția că moartea este o realitate, că ea poate surveni oricând și că suntem chemați să lucrăm «cât este ziuă» pentru că vine «noaptea», când nimeni nu mai poate să lucreze”.

„Adică vine sfârșitul vieții noastre pământești după care nu mai putem face fapte răscumpărătoare”.

Ierarhul a precizat că această evanghelie vine și ca o provocare, o încurajare ca mai ales pe parcursul Postului Mare, dar nu numai, să intensificăm, pe lângă rugăciune și post, săvârșirea faptelor bune, ale milei creștine fiindcă ele vor acoperi „mulțime de păcate”.

(Basilica.ro)

mai mult
PoeziePromovate

“Timp fără patrie” – Lucian Blaga

poezie

 

Timp fără patrie: rîu fără ape,
seceta-n albie și subt pleoape.
Timp fără patrie: inimi învinse,
vîrste nerodnice, cugete stinse.
Timp fără patrie: sură poveste,
vuiet de cetină neagră pe creste.
Timp fără patrie: țarini neintoarse,
zboruri defuncte și suflete arse.
Timp fără patrie: stingere-a torței,
boltă neprietenă, clopot al sorții.
Timp fără patrie: dragoste-amară,
roiuri tinjind după raiuri și ceară.

Lucian Blaga

(Ilustrația Marcela Feraru)

mai mult
MonarhiePromovate

Principele Nicolae al României promovează mărcile românești

Monarhie

Proiectul REACH cu Nicolae al României (Romanian Excellence in Art, Culture and Heritage) prin care promovăm mărcile/brandurile românești în parteneriat cu Proud To Be Romanian.

Am ajuns la Craiova unde am descoperit șosete fabricate în România – Laborator de Șosete!

#laboratordesosete #romanianexcellence #nicolaealromaniei #proudtoberomanian #buylocalbrands

 

mai mult
ActualitatePromovate

”Bucureștiul a fost construit, încă de la început, contrar oricăror norme arhitecturale”

Bucuresti6

ISTORIE

„Bucureștiul a fost construit, încă de la început, contrar oricăror norme arhitecturale. De regulă un oraș e construit pe malurile unui râu. Avem noi vreo apă? Nu! Dâmbovița nu e râu. E o gârliță împuțită!”

Vorbe memorabile despre București. Interviu cu arhitectul Camil Roguski (1925-2012), de Cristian Botez

EXCLUSIV în reporterspecial.ro

Camil Roguski, născut în martie 1925, în București. Roguski a fost arhitect la Ministerul Afacerilor Externe, tehnician șef la Uniunea Arhitectilor din România , profesor la Universitatea Tehnică de Arhitectură, arhitect la Institutul de Proiectare „Carpați” și director al secției pentru conservarea și renovarea palatelor. În calitate de coautor a făcut toate palatele  Cotroceni, Snagov, Olăneşti, Sinaia, Cazinoul de la Sinaia, zeci de vile, ARO Braşov, Unirea din Iaşi, vreo 50 de hoteluri pe litoral.

De asemenea, fost responsabil pentru renovarea Palatului de Stat din București, precum și a clădirilor și palatelor reprezentative, precum și a unor locuri precum Piața Victoriei, o piață din centrul orașului Timișoara. Camil Roguski  a coordonat proiectele de reabilitare ale ambasadelor României din Buenos Aires, Roma și Paris.

Vorbe despre București, de la începutul existenței urbei până în zilele noastre, într-o convorbire, de acum mai bine de 10 ani, cu cel care a consemnat aceste ziceri.

„Bucureștiul a fost construit, încă de la început, contrar oricăror norme arhitecturale. De regulă un oraș e construit pe malurile unui râu. Avem noi vreo apă? Nu! Dâmbovița nu e râu. E o gârliță împuțită!”

„Bucureștiul era un mic târg turcesc. Doar pe margini, în mahalale, erau niște biserici mai acătări. Dar mici. Nu se comparau cu cele din Bulgaria”

„Bucureștiul așa cum în știm noi,s-a născut după 1840. Iar primele amprente arhitecturale au fost puse, fie de francezi, în timpul lui Cuza, fie de nemți, în timpul lui Carol I”

„Bucureștiul s-a dezvoltat, în primul rând, pe unul din dealuri. Pe Dealul Mitropoliei. Apoi pe dealul pe care era Văcăreștiul. După care, pe dealul Cotroceni… Un oraș turcesc fără nicio noimă de arhitectură”

„Bucureștiul s-a numit, pe vremuri, Micul Paris, pentru că era un oraș foarte aerat. Și nu pentru că avea ceva din arhitectura Parisului. Forma de exprimare a oamenilor era tipic franțuzească. Se îmbrăcau de acolo, femeile aveau obiceiurile franțuzoaicelor, băprbații aveau mașini de lux de la Paris, moda era luată de acolo… Acestea sunt motivele pentru care i se spunea Micul Paris”

„Atunci când Ceaușescu a fost asasinat, în București, problema locuințelor era rezolvată… Acum un primar supne: „O să fac 3.000 de locuințe”. Păi Ceaușescu, dacă erau gata numai 80.000, era supărat”

„Parisul de ce e frumos? Pentru că pe vremea lui Napoleon al III-lea, primarul Parisului, Hausman, a dărmat o grămadă din vechiul oraș. Ca să se poată construi și sistematiza! A dărmat inclusiv 120 de biserici. Ceaușescu a dărmat 6 și a translalt 4. Nu poți să construiești fără să dărâmi”

Camil Roguski despre „zgârie nori”

„De exemplu, să luăm CEC-ul, care este o clădire monumentală a orașului. Lângă el au construit un „building”(Bucharest Bussines center). Care nu este altceva decât un siloz. Dacă te aporpii de bucurești, vezi o mare clădire care seamănă cu un siloz”

„Bucureștiul era un oraș al parcurilor și grădinilor. O să fie, de acum, un oraș al „țepelor”. Al clădirilor ca niște „țepe”

„Toate construcțiile care s-au făcut în București, s-au făcut în defavoarea Bucureștiului”

Camil Roguski despre Centru Istoric„Ce putem să avem, acum, în Centrul Vechi: Decât câțiva metri pătrați din vechiul Palat Domnesc. Atât. 20 de străzi care sunt desfundate, care nici nu trebuiau desfundate! După părerea mea, nu poți să-l mai refaci. Iese un bucurești din anii 1890.Ăsta nu e Bucureștiul vechi!”

„Am vorbit și cu noul primar(Sorin Oprescu, pe atunci n.r.), cu dr. Oprescu. Poate o să înțeleagă(interviul a fost realizat în 2005 n.r.) că nu trebuie să mai fie furtișaguri(între timp, fostul primar a ispășit o condamnare cu închisoarea n.r.). Tot ce s-a făcut în București, în ultimii 20 de ani e un dezastru!”

„Parcurile au început să dispară. Toate aceste acte(prin care au fost atribuite terenuri din parcuri n.r.) sunt false!”

„Ideea cu șoselele suspendate e o prostie!”

Camil Roguski, născut în martie 1925, în București. Roguski a fost arhitect la Ministerul Afacerilor Externe, tehnician șef la Uniunea Arhitectilor din România , profesor la Universitatea Tehnică de Arhitectură, arhitect la Institutul de Proiectare „Carpați” și director al secției pentru conservarea și renovarea palatelor. În calitate de coautor a făcut toate palatele  Cotroceni, Snagov, Olăneşti, Sinaia, Cazinoul de la Sinaia, zeci de vile, ARO Braşov, Unirea din Iaşi, vreo 50 de hoteluri pe litoral.
De asemenea, fost responsabil pentru renovarea Palatului de Stat din București, precum și a clădirilor și palatelor reprezentative, precum și a unor locuri precum Piața Victoriei, o piață din centrul orașului Timișoara. Camil Roguski  a coordonat proiectele de reabilitare ale ambasadelor României din Buenos Aires, Roma și Paris.

(A consemnat Cristian Botez, pe atunci-2005, reporter special la NAȚIONAL TV)

mai mult
PromovateSocial

Cui îi urăm „La mulți ani!” de Florii – Patriarhul Daniel

patriarh6

La finalul predicii rostite de Florii în Catedrala Patriarhală, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a adresat „părintești doriri de sănătate și mântuire tuturor celor care poartă nume de flori”.

Mai mult decât atât, Patriarhul României a exemplificat cui îi urăm „La mulți ani!” de sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim. Preafericirea Sa a prezentat o listă bogată cu nume inspirate din frumusețea și diversitatea florilor purtate de români:


Anemona, Arina, Brânduşa, Brăduţa, Camelia, Codrina, Codruţa, Crăiţa, Crenguța, Crina, Crizantema, Dalia, Dafina, Delia, Dumitriţa, Floare, Floarea, Flora, Florenţa, Florentina, Florica, Florina, Garoafa, Garofiţa, Genţiana, Gherghina, Hortensia, Iasmina, Iolanda, Iris, Lăcrimioara, Laura, Lauriana, Margareta, Mălina, Micşunica, Melisa, Narcisa, Olivia, Ortensia, Panseluţa, Petuni, Pina, Romaniţa, Roza, Rozalia, Sânziana, Trandafira, Valeria, Valeriana, Violeta, Viorela, Viorica, Zambila, Zambilica, Bujor, Busuioc, Codrin, Codruţ, Crin, Florentin, Florin,Ghiocel, Laur, Laurenţiu, Laurian, Mugur, Mugurel, Narcis, Trandafir, Valerian şi Viorel.


Potrivit statisticilor Ministerului Afacerilor Interne, peste 1,4 milioane de români îşi celebrează onomastica în Duminica Floriilor. Peste 850.000 sunt femei și aproximativ 630.000 sunt bărbaţi.

(Basilica.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Ce sunt Deniile?

slujba6

Prin caracterul și conținutul lor, deniile sunt slujbe unicat în cultul divin ortodox. Cuvântul denie vine de la slavonescul vdenie și înseamnă priveghere sau slujbă nocturnă. Mai precis, Denia este Utrenia de a doua zi și se săvârșește seara, în ajun.

Prin caracterul și conținutul lor, deniile sunt slujbe unicat în cultul divin ortodox. Cuvântul denie vine de la slavonescul vdenie și înseamnă priveghere sau slujbă nocturnă. Mai precis, Denia este Utrenia de a doua zi și se săvârșește seara, în ajun, în următoarele zile din Postul Mare: miercuri și vineri din săptămâna a cincea, precum și în toate zilele de rând din Săptămâna Patimilor. După tipicul bisericesc, denia nu începe seara, ci la ceasul al șaptelea din noapte, adică la miezul nopții (acest lucru este menționat în Triod la Utrenia din Sfânta și Marea zi Joi și la Utrenia Prohodului Domnului). O mărturie pentru acest moment al zilei este troparul „Iată Mirele vine la miezul nopții”, supranumit și troparul Miezonopticii. Apoi, la sfârșitul deniei găsim rugăciunea „Învrednicește-ne Doamne în ziua aceasta”, tocmai pentru că se apropie răsăritul soarelui. Astăzi, deniile încep seara, ca pogorământ pentru neputința privegherii, și aceasta ca excepție, nu ca regulă.

Această slujbă se săvârșește singură, fiind deosebită de Priveghere, care se săvârșește tot seara, dar este formată din combinarea a trei slujbe (Vecernia, Litia, Utrenia). Deniile de miercuri și vineri din săptămâna a cincea a Postului Mare se caracterizează prin faptul că în prima se citește în întregime Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul în locul Canoanelor, iar în a doua, că slujba are în plus Acatistul Bunei Vestiri, citit alternativ cu catismele de rând si cu primele șase ode din canoanele zilei. Deniile din Săptămâna Patimilor se oficiază după rânduiala Utreniei zilelor de rând din Postul Mare, cu deosebirea că au Evanghelie (de aceea preotul îmbracă, pe lângă epitrahil, și felonul).

(doxologia.ro)

mai mult
Agenda culturalăArtăPromovate

”Lumina neapropiată” – Expoziție de sculptură Laurențiu Mogoșanu, 24 aprilie – 10 iunie 2021

0.Afis_Laurențiu Mogoșanu_Galleria 28_202_pt_maria_pasc

Galleria 28

Cu prilejul Sfintelor Paști, în perioada 24 aprilie – 10 iunie 2021, la Galleria 28 din Timișoara va putea fi vizitată expoziția de sculptură „Lumina neapropiată”.

Expoziția de sculptură, organizată de Galleria 28, în parteneriat cu Grupul Noima, și curatoriată de Maria Pașc, aduce în atenția publicului lucrări de sculptură semnate de Laurențiu Mogoșanu. Menirea acestei expoziții organizate în Săptămâna Luminată este de a ne aduce aminte de Rai, de bucuriile dinspre Dumnezeu spre om, dinspre om spre Dumnezeu și dinspre om spre oameni.

„Laurențiu Mogoșanu. Suntem în fața unui sculptor cu o voce gravă, o discreție care ascunde putere. Cinstea sa de artist este absolută. Cu siguranță își înțelege, lucid, propria-i valoare, dar, rămâne plin de smerită modestie. În cele ale sculpturii, Laurențiu Mogoșanu mărturisește că are sentimentul unei îndatoriri fără margini, al unei chemări profunde. Este înzestrat cu o cuviință severă. Asprimea lui, plină de suflet, se opune retoricii frivole și rețetarului. Creația lui își interzice orice orgoliu. Vocea sculptorului își spune bucuria fără efecte de paradă. Paradisiac? Sculptura sa este inefabil închegată. Orice sculptură, orice schiță poartă accentul unei prezențe formidabile. Materie elaborată atent, bine susținută, scrupul tenace. Simți că sculpturile lui Laurențiu Mogoșanu cresc din rădăcini creștine.”

Maria Pașc, București, 22 aprilie 2021

Expoziția „Lumina neapropiată” poate fi vizitată, respectând normele de prevenire a pandemiei de coronavirus, de luni până sâmbătă, la Galleria 28, str. Constantin Brâncoveanu nr. 28, Timișoara. Programarea pentru vizitare se face la numărul: 0040(0)722 503 028 sau pe e-mail: galleria28@gmail.com

mai mult
CronicăPromovate

Pantofi roșii

Amorena-Minculescu

 

Aerul a rămas încărcat cu electricitate. În zborul iute al căderii, carnea caldă a lăsat urme fluide de viață netrăită. Un trup fraged, creat splendid prin multă muncă-n sala de balet. S-a topit în hău până la ultimul deget de la picioare.Toată frumusețea menținută de respirație e luată-n vărtejul adânc. Valurile-i impun ultimul dans, cel mai tumultuos. Doar încălțările rubinii rămase pe parapetul podului păstrează căldura tălpilor. Și-o singură șosetă uitată în perechea stângă, ca într-o inimă.

(textișor postat în grupul fb Ficțiuni Reale)

(Amorena Minculescu)

mai mult
CreștinătatePromovate

Predica Părintelui Cleopa la Duminica Floriilor

florii

Despre împlinirea proorociilor pentru Hristos
şi despre orbirea spirituală
 Şi Iisus, găsind un asin tînăr, a şezut pe el, precum este scris: Nu te teme, fiica Sionului!

Iată Împăratul tău vine, şezînd pe mînzul asinei (Ioan 12, 14-15)

Iubiţi credincioşi,

Dacă citim în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament aflăm că toate proorociile care au fost spuse despre Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Care la plinirea vremii a venit la neamul omenesc, s-au împlinit cu mare uimire la vremea lor. Aşa vedem că sfinţii prooroci, prin descoperire de la Sfîntul Duh, au arătat cu mii de ani înainte că Mîntuitorul nostru Iisus Hristos Se va naşte după trup din sămînţa femeii (Facere 3, 15); că Se va naşte din sămînţa lui Avraam (Facere 22, 17-18); că va fi din neamul lui David după trup (Isaia 9, 6).

La fel şi pentru ziua acestui mare şi prealuminat praznic al Intrării Domnului în Ierusalim, vedem împlinindu-se proorocia Sfîntului Prooroc Zaharia, care a zis: Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului, că iată Împăratul tău vine la tine, drept şi biruitor, smerit şi călare pe mînzul asinei (Zaharia 9, 9).

Dar, fraţii mei, ce simbolizează mînzul asinei despre care a proorocit Zaharia atît de arătat, iar Domnul şezînd pe el a împlinit proorocia? Mînzul asinei, ca orice mînz, este sălbatic şi anevoie de îmblînzit, iar ca un asin este necurat; pentru aceea nici nu era primit între cele ce se aduceau lui Dumnezeu după lege, ci se schimba. Necurate erau toate neamurile pămîntului pentru necredinţa lor şi sălbatice şi cu anevoie de îmblînzit, pentru că erau lipsite de legile lui Dumnezeu.

Şederea lui Iisus Hristos pe mînzul asinei însemna suspinarea neamurilor către El; şi vezi că Apostolii au adus la Iisus mînzul asinei, precum zice dumnezeiescul Luca, şi aruncîndu-şi hainele pe el au pus pe Iisus deasupra. Hainele aşternute pe jos erau semne şi închipuiri arătate cum că Apostolii, întinzînd propovăduirea Evangheliei la neamuri, le-au adus şi le-au supus lui Hristos, Care le-a umplut de darurile Lui cele dumnezeieşti. Apoi zice dumnezeiasca Evanghelie: Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar cînd S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El şi că I le-au făcut Lui (Ioan 12, 16).

Poporul care era din Betania împreună cu cei din Ierusalim, auzind că Mîntuitorul a făcut acea mare şi preaslăvită minune, a învierii lui Lazăr, mort de patru zile, numai prin strigarea: Lazăre, vino afară!, a ieşit înaintea Domnului cu mare evlavie şi mirare şi L-a întîmpinat cu stîlpări şi cu ramuri. Dar oare tot cu această e-vlavie şi credinţă l-au primit pe Mîntuitorul arhiereii, fariseii şi cărturarii? Nu. Aceştia erau plini de zavistie şi de ură împotriva Mîntuitorului şi, auzind despre preaslăvita minune cu învierea lui Lazăr, nu numai că nu au crezut, ci s-au şi grăbit să ia toate măsurile pentru a ucide pe Iisus. Căci adunînd sinedriul, ziceau: Ce facem, pentru că Omul acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi neamul (Ioan 11, 47-48).

Vedeţi, fraţii mei, cîtă orbire şi răutate era în mintea şi inima cărturarilor, arhiereilor şi a fariseilor împotriva lui Iisus? Cîtă deosebire era între popor şi între conducătorii lor sufleteşti! Poporul cu atîta evlavie şi cinste îl primea pe Mîntuitorul. Încă şi mulţi din iudeii, care veniseră la Maria şi care văzuseră ce a făcut Iisus, au crezut în El (Ioan 11, 45). Iar arhiereii şi fariseii, orbiţi de ură, de răutate şi necredinţă, nu numai că nu au crezut în El, ci în grabă pregăteau şi planul de a-L omorî. Cîtă dreptate avea Mîntuitorul cînd îi mustra pe aceşti cărturari şi farisei şi le zicea: Nebuni şi orbi! (Matei 23, 17). Cîtă orbire sufletească şi cîtă ură şi zavistie era în mintea şi în inima acestor conducători spirituali ai poporului lui Israel! În loc să creadă în preaslăvita minune a învierii lui Lazăr şi să-L laude pe Iisus Hristos, auzi ce zic: Ce facem pentru că Omul acesta face multe minuni? (Ioan 11, 47).

Auzi nebunie, auzi orbire din zavistie şi ură! Despre această orbire şi împietrire a fariseilor, a arhiereilor şi cărturarilor a proorocit marele prooroc Isaia, zicînd: Că s-a învîrtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă, şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă şi să-l vindece (Isaia 6, 10).

Iubiţi credincioşi,

Cauzele împietririi şi orbirii sufleteşti a arhiereilor şi fariseilor erau ura şi zavistia, pe care le aveau împotriva Mîntuitorului. De aceea căutau felurite pricini spre a-L pierde. Astfel am socotit să vorbim cîte ceva despre blestemata pricină a zavistiei, nu cu cuvintele noastre, ci cu ale Sfinţilor Părinţi.

Ascultaţi ce zice Sfîntul Vasile cel Mare despre zavistie: “Bun este Dumnezeu şi de bine dătător celor vrednici. Rău este numai diavolul şi izvoditor a tot felul de răutăţi şi precum la cel bun lipseşte zavistia, aşa la diavol există zavistia. Să ne păzim, fraţilor, de patima zavistiei ca să nu ne facem părtaşi lucrurilor diavolului şi potrivnicului şi să ne aflăm osîndiţi întru aceeaşi osîndă cu el. Că dacă cel ce se mîndreşte, cade în osînda diavolului, cum zavistnicul va scăpa de munca cea gătită diavolului? Că nici o patimă mai pierzătoare decît zavistia nu rămîne în inimile oamenilor, care preapuţin mîhneşte pe cei de afară, dar este cea întîi şi mai aproape răutate la cel ce o are.

Căci precum rugina roade în fier, aşa zavistia mănîncă în sufletul celui ce o are. Precum viperele mănîncă pîntecele celor ce le poartă ca să se nască, aşa şi zavistia are putere a mînca sufletul celui ce o are. Pentru că zavistia este mîhnire pentru binele aproapelui, de aceea niciodată scîrbele şi întristările nu lipsesc de la omul zavistnic. A rodit ţarina aproapelui său, este îndestulată casa lui cu toate cele necesare vieţii. Bucurii de la bărbatul acela nu lipsesc. Toate acestea sînt hrană bolii şi sporesc suferinţele celui zavistnic. Pentru aceasta cu nimic nu se deosebeşte de omul gol care de toţi se răneşte. Este cineva viteaz? Este sănătos? Acestea rănesc pe cel zavistnic. Altul este mai frumos la faţă. Altă rană a zavistnicului. Cutare întrece mult darurile sufleteşti şi pentru înţelepciunea şi puterea cuvintelor este văzut şi rîvnit. Altul este bogat, dă multe daruri celor săraci şi se laudă de cei ce dobîndesc de la el faceri de bine.

Acestea toate sînt bătăi şi răni care pătrund în inima celui zavistnic. Şi ce este mai rău la patima aceasta este că nici a o spune nu poate. Ci caută cu privirea în jos şi este posomorît şi se tulbură, cîrteşte, şi se păgubeşte de răul acesta şi amintindu-i-se de patima sa, se ruşinează să-şi arate necazul, că este zavistnic şi amărît şi se chinuie de bunătăţile prietenului şi de veselia fratelui şi nu poate suferi bunătăţile şi îndestularea aproapelui. Deci nevoind a-şi spune patima, ţine boala întru adînc care roade şi mănîncă cele dinlăuntru ale lui. Ba nici doctor al bolii acesteia, nici vreo doctorie vindecătoare nu poate afla, măcar că sînt pline Scripturile de leacuri pentru ea…” (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron, 1988, p. 117).

Să auzim şi pe Sfîntul Ioan Gură de Aur vorbind despre zavistie. “Nu este alt păcat mai rău care desparte pe om de Dumnezeu şi de ceilalţi oameni ca zavistia, adică pizma. Această boală rea este mai cumplită decît iubirea de argint. Pentru că iubitorul de argint atunci se bucură cînd dobîndeşte banii; iar invidiosul şi zavistnicul atunci se bucură cînd altul pătimeşte şi păgubeşte şi îşi pierde munca lui şi socoteşte cîştig primejdiile şi pagubele altora.

Deci care altă patimă este mai rea decît aceasta? Că răutăţile lui nu le cercetează, iar de binele altora se topeşte pe sine şi se lipseşte de rai. Nici în lumea aceasta zavistnicul nu are nici un bine. Căci în ce chip cariul mănîncă lemnul şi molia roade lîna, aşa şi pizma roade cu totul sufletul şi oasele omului zavistnic şi pizmaş, căci aceste patimi sînt mai rele decît fiarele, care pentru hrană, sau din fire se pornesc spre mînie. Iar oamenii zavistnici şi pizmaşi, cînd le face cineva bine, ca şi cînd le-ar face o strîmbătate, asemenea demonilor, sînt nemilostivi şi amari vrăjmaşi. Zavistnicii şi pizmaşii fug de adunarea şi vorbirea cea firească şi nici mîntuirea lor nu o doresc. Pentru că pizma nu ştie a cinsti ceea ce este de folos. Unii ca aceştia pururea se află plini de tulburări şi de mîhnire şi sufletele lor merg la iad. Că nu este alt păcat mai rău decît pizma şi zavistia”.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este Duminica Floriilor cînd Mîntuitorul nostru Iisus Hristos intră ca un împărat în Ierusalim, spre a se da de bună voie la chinuri şi la moarte pentru noi păcătoşii. Aţi auzit în Sfînta Evanghelie cu cîtă bucurie Îl însoţea mulţimea şi cu cîtă ură şi zavistie Îl priveau cărturarii şi arhiereii iudeilor.

Astăzi se încheie Postul Mare şi începe Săptămîna Mare a Sfintelor şi mîntuitoarelor patimi. Cei care aţi fost mai silitori cred că pînă acum v-aţi spovedit şi împărtăşit cu Trupul şi Sîngele Domnului. Care încă nu v-aţi curăţit de păcate prin spovedanie şi Sfînta Împărtaşanie, mai aveţi numai cîteva zile pînă la Sfintele Paşti. Nu mai amînaţi, ci alergaţi la preot, că nu putem să ne bucurăm de Învierea Domnului necurăţiţi şi plini de păcate. Nu vă lăsaţi pe ultimele zile că săptămîna aceasta preoţii sînt foarte ocupaţi.

Fraţii mei, din seara aceasta încep deniile, cu patimile lui Hristos. Sînt cele mai frumoase şi mişcătoare slujbe şi cîntări de peste an. Veniţi seară de seară cît mai mulţi la sfînta biserică. Cum putem noi să dormim sau să lipsim de la biserică cînd Hristos priveghează şi se roagă pentru toată lumea? Cum putem noi să rîdem şi să bem cînd Fiul lui Dumnezeu este dat în mîinile hulitorilor şi ucigaşilor necredincioşi? Cum putem noi să mîncăm acum cînd Domnul vieţii, posteşte şi suspină pentru noi? Cum să lipsim de la biserică acum, cînd Hristos este trădat de propriul său ucenic şi este vîndut iudeilor ca să fie judecat şi răstignit?

Să mergem săptămîna aceasta după Iisus Hristos, pe drumul Crucii, care pentru noi este drumul vieţii, al iertării şi al mîntuirii. Fără acest drum nimeni dintre oameni nu se poate mîntui.

Iată astăzi Hristos intră triumfal în Ierusalim însoţit de mulţime de oameni cu ramuri de finic în mîini. Să-L întîmpinăm şi noi pe Hristos cu stîlpări de fapte bune. Hristos blesteamă smochinul fără roade care se usucă. Să ne temem şi noi, că sîntem ca nişte pomi fără roade pe pămînt, lipsiţi de multe bunătăţi duhovniceşti. Hristos primeşte pe femeia păcătoasă să-I spele picioarele. Să ne apropiem şi noi de Domnul şi cu lacrimi de pocăinţă să-I udăm picioarele şi să I le sărutăm.

Hristos este vîndut de Iuda la iudei pe 30 de arginţi. Să ne ferească Dumnezeu să-L trădăm şi noi pe Domnul pentru bani, pentru cinste sau din frică. Hristos spală picioarele ucenicilor la Cina cea de Taină, ca să ne înveţe smerenia pe toţi. Hristos Mîntuitorul nostru săvîrşeşte prima Sfîntă Liturghie la Cina cea de Taină, întemeiază deci jertfa liturgică şi împărtăşeşte pe ucenici, înainte de patima Sa. Să preţuim toată viaţa biserica, să mergem regulat la Sfînta Liturghie şi să ne apropiem cu evlavie şi pregătire de Sfînta Împărtăşanie, mai ales la marile praznice şi sărbători creştine. Numai Iuda, vînzătorul, cînd s-a împărtăşit “a intrat satana în el”, căci a primit cu nevrednicie Trupul şi Sîngele Domnului. Aşa vor pătimi toţi cei ce se împărtăşesc cu necredinţă şi cu păcate mari pe suflet. Vai de cei ce zac în păcate grele şi nici măcar în sfintele posturi nu se pocăiesc şi nu se împacă cu Mîntuitorul.

Iată, Vinerea Mare! Fiul lui Dumnezeu este răstignit între doi tîlhari, pentru mîntuirea noastră. Să mergem cu sfintele femei mironosiţe să plîngem pe Iisus Hristos şi mai ales să ne plîngem păcatele noastre lîngă Crucea Lui. Hristos îşi dă duhul şi apoi este pus în mormînt. Să îngenunchem cu mare credinţă la Mormîntul Domnului, să-L tămîiem, să ne rugăm şi să ne cerem iertare, să ne împăcăm unii cu alţii şi în noaptea sfîntă a Sfintelor Paşti să aşteptăm clipa de taină a Învierii Domnului şi a învierii noastre.

De vom face aşa, ne vom bucura cu toţii de lumina învierii Mîntuitorului şi vom putea cînta cîntarea îngerească de biruinţă asupra morţii şi a iadului. Amin.

(paginiortodoxe2.tripod.com)

mai mult
ActualitatePromovateRepere

Florile lui Ștefan Luchian

Luchian

 

Florile lui Ștefan Luchian – mărturiile cutremurătoare ale luptei pictorului cu boala şi ale dorinţei de a crea până în ultima clipă.

Puțini știu că pictorul Ştefan Luchian a murit sărac şi în chinuri groaznice. Era măcinat de o boală cumplită, scleroză multiplă. Multe dintre capodoperele sale s-au născut din durere și neputință.

Născut la 1 februarie 1868, în localitatea Ştefăneşti, din Botoșani, Ştefan Luchian a avut o copilărie şi o adolescenţă fericite. Era fiul unui maior de grăniceri şi a Elenei Chiriacescu. Nu ducea lipsă de bani şi în 1873 se mută cu familia la Bucureşti. Contra dorinţei mamei care vroia să-l vadă militar, ca pe tatăl său, Ştefan Luchian ajunge elev în 1885 la Şcoala Naţională de Arte Frumoase.

Cu o avere frumoasă, moştenită de la părinţi şi cu un talent uriaş, viitorul se aşternea neted în faţa lui Ştefan Luchian. Nimeni nu avea să bănuiască chinurile şi sărăcia în care va sfârşi genialul pictor.

Cu o moştenire frumoasă şi cu un trai lipsit de griji, tânărul Ştefan Luchian studiază la Munchen și la Paris, formându-și amprenta proprie unică, cu tehnici moderne, nemaîntâlnite în epocă – în principal, în modul cum aşeza culorile.

Contemporanii spun că Luchian trăia din plin. Participa la curse cu biciclete, frecventa ”bătăile cu flori” de la şosea, de pe 10 mai, aruncând alături de alţi tineri, buchete în trăsurile care treceau de la Arcul de Triumf. Era şi un client fidel al cafenelei Fialkovsky, locul de întâlnire al artiştilor plastici. Luchian era o figură foarte cunoscută în boema bucureşteană.

Nimic nu părea să anunţe declinul din viaţa pictorului. Cu toate acestea, primul semn este dat de împuţinarea averii. Luchian nu vindea suficiente tablouri. Sărăcia bătea la uşă, iar în 1896 este refuzat la salonul oficial de pictură din Bucureşti. Şi-a deschis alături de alţi pictori avantgardişti propriul salon: ”Expoziţia artiştilor independenţi”. Cu toate acestea, nu reuşea să vândă tablouri şi aproape ajunsese la fundul sacului.

 

Grijile materiale au fost primul semn că norocul se schimbase. La 31 de ani, Ştefan Luchia era sărac lipit. În această perioadă se şi îndrăgostise de fiica unui primar. S-au iubit şi doreau să se căsătorească. Boala a lovit însă pe neaşteptate. În 1898, acelaşi an în care o cunoscuse pe Cecilia, pictorul a fost ţintuit pentru prima dată la pat. Avea o erupţie de abcese purulente în gât şi febră mare. În anul următor a fost, din nou, doborât aceleaşi simptome. Loviturile continuau să vină. Părinţii Ceciliei i-au refuzat mâna fetei. A urmat declaşarea bolii propriu-zise. Scleroza multiplă s-a declanşat. Practic, această boală cumplită provoacă pierderi de vedere, paralizie generală şi moarte.

Boala avansa rapid. Avea dureri cumplite, uriaşe, dar cel mai mult îl durea, spun contemporanii, că nu se mai putea deplasa, fiindcă îi plăcea să se inspire din natură. Doctorii din aceea perioadă nu reuşeau să-i aline suferinţa.

”Nu v-am scris pentru că mi-a fost tare rău şi încă mi-este, dar mai puţin decât îmi era. Pe lângă paralizia picioarelor, care, de la şolduri în jos, îmi sunt complet amorţite şi în imposibilitatea de a face ceva cu ele, apoi încă o serie de boale ce provin tot de la prima, pe care nu ştiu cum să o numesc, pentru că doctorul nu a pus încă diagnosticul. Sunt aici de o lună şi jumătate şi nu am ajuns cel puţin nici să cobor din pat, cu toate îngrijirile distinsului profesor Marinescu. Şi ştiinţa are o limită, aşa că bietul doctor dă şi el din umeri şi îmi recomandă răbdare”, scria pictorul, din Spitalul Pantelimon,în 1902, prietenului său Constantin Mille.

Boala avansa de la un an la altul. Nu mai putea merge şi durerile îl măcinau. “După o criză de dureri îşi întorcea capul de la perete şi, privindu-ne cu ochii lui blânzi, ne spunea: “A trecut. S-a terminat. Hai să stăm de vorbă”, mărturisea Laura Cocea în jurnalul său.

Îşi pierduse o parte din vedere, dar continua să lucreze chiar şi din memorie. Apropiaţii mărturisesc că cea mai mare teamă a pictorului era să nu mai poată lucra. În ciuda paraliziei, muncea până la extenuare. Avea idei, corpul îl părăsea, dar geniul îl făcea că continue. Specialiştii apreciază că cele mai bune lucrări ale pictorului au fost din această perioadă.

Nemaiputând ieşi din casă, pictorul comanda flori prin apropiaţi. Din acel moment s-a apucat Luchian de pictat flori. “Când se apuca de lucru nimic nu-l oprea, nici dureri, nici vizite”, preciza Lorica.

Durerile şi neputinţa care-l sfâşiau îmbinate cu geniul au dat artei plastice româneşti capodoperele sale: florile lui Luchian. Ţintuit în fotoliul său de acasă, pictorul era decis să moară în faţa şevaletului. ”Credeţi că există o moarte mai bună decât să mori la lucru?”, le spunea tuturor celor care-i spuneau să se odihnească.

Ultimii ani au fost cumpliţi pentru pictor. Durerile cumplite abia îl lăsau. Nu se mai putea mişca. Boala ajunsese în stadiile finale. Pictorul a cerut să-i lege pensula de încheietura mâinii, fiindcă nu mai putea mişca degetele. Lucra cu îndârjire. Pictorul Traian Cornescu a stat aproape de Luchian până la moarte. Îl ajuta pe Luchian, în momentele în care pictorul abia îşi mai putea mişca mâinile. După indicaţiile lui Luchian, Cornescu trasa contururile, iar genialul pictor le umplea cu culoare.

Nicolae Tonitza l-a văzut în calvarul creaţiei din ultimul său an în viaţă. Tonitza a izbucnit în lacrimi vâzând chinul genialului botoşănean. “I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător. Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet încă viu m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile”, preciza Tonitza.

Maestrul Luchian a murit în cele din urmă în noaptea din 27 spre 28 iunie 1916 în casa lui din Bucureşti. Pe şevalet, odihnea ultima lui creaţie începută: chipul unei femei.

(Diana Șerbănoiu)

mai mult
Magna EuropaPromovate

Creștinătatea celtică

bis217

Fondată de Sf. Columba (sec. VI) pe insula Iona, în largul coastelor scoțiene, mânăstirea aceasta vădește vitalitatea creștinismului galo-celtic. Deși am vizitat, în Irlanda, principalele mânăstiri din acea perioadă înfloritoare (contrastând cu situația anarhică a creștinismului latin continental), nu am ajuns la Iona, unde actuala comunitate asumă un credo “ecumenic”.

(Teodor Baconschi)

Pr Jonathan Hemmings are o evlavie deosebită pentru Sf Columban… Căruia i se alătură sfinţi mari ai creştinismului celtic, Sf Beda Venerabilul, Sf Chad, Sf Eduard Confesorul, culminând cu Sf Patriciu cel Mare “al Irlandei”…

(Bogdan Costin Georgescu)

mai mult
FotoPromovateSport

Marele fotbalist Titus Ozon

Titus2

 

Habar n-aveam că marele fotbalist Titus Ozon https://ro.wikipedia.org/wiki/Titus_Ozon are statuie în București. În parcul din fața Gării Obor.

Citiți vă rog ce scrie pe plăcuță. Perfect adevărat. Dar e INEDIT! 🙂
Fotografii. Cristian Botez

(Cristian Botez)

mai mult
CreștinătatePromovate

GANDURI LA CAPUL SF. SILUAN ATHONITUL

SfSiluan

 

La manastirea rusesca Sf. Pantelimon, printrea alte inestimabile comori, se pastreaza si capul Sf. Siluan. Un mare sfant al ortodoxiei. Desi era aproape analfabet, Dumnezeu a facut din el un model pentru oamenii contemporani. Spun asta pentru ca a trecut la Domnul in 1938.

Am mare evlavie la acest sfant si in consecinta am acasa o icoana-fresca a sa (vezi foto) care ma ajuta enorm in intelegerea unor lucruri.

Ne-a ajutat Dumnezeu sa putem intra in paraclisul cu sfinte moaste al manastirii. O imensa bucurie m-a cuprins cand am sarutat capul Sf Siluan. Mi-a venit in gand un verset – “Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului”. Ioan1:51.

Adica?
In credinta ortodoxa exista o dubla marturisire:
– Marturisirea Lui Dumnezeu de catre om
– Marturisirea omului de catre Dumnezeu

Altfel spus degeaba dau eu din gura ca il iubesc pe Hristos si ca am credinta, etc daca nu ma marturiseste si Hristos ca sunt al LUI.

Cum face Hristos asta? Ne da harisme. Rugaciune, smerenie, pace, etc.In cazul Sf. Siluan, Hristos a facut dintr-un semi – analfabet un MARE TEOLOG cand i-a revelat invatatura “Tine mintea in iad si nu deznadajdui!” O invatatura practica de o valoare inestimabila atunci cand vrem sa dobandim SMERENIA si POCAINTA.

Ce se intampla cand eu sunt doar dupa parerea mea crestin si nu exista si marturisirea Lui Hristos?
“Nu orisicine-Mi zice:”Doamne, Doamne” va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri. Multi Imi vor zice in ziua aceea: “Doamne, Doamne, n-am proorocit noi in Numele Tau ? N-am scos noi demoni in Numele Tau ? Si n-am facut noi multe minuni in numele Tau ? Atunci le voi spune curat: “Niciodata nu v-am cunoscut. Departati-va de la Mine, voi toti care lucrati faradelegea.” Matei 7: 21- 23.

M-am analizat si ma gandeam ca tare mi-e frica de faptul ca voi primi si eu acest raspuns.

Sf. Siluan s-a nevoit zeci de ani ca sa ii vina un raspuns de la Hristos. Eu ce fac ca sa zica Hristos ca sunt al Lui?

(Cătălin Rusu)

mai mult
CreștinătatePromovate

23 Aprilie – pomenirea sfântului Gheorghe, purtătorul de biruință

SfGheorghe

Măritul acesta şi minunatul şi vestitul mare mucenic Gheorghe, a trăit în vremea împăratului Diocleţian, trăgându-se din Capadochia, de neam strălucit şi luminat, din ceata ostaşilor ce se chemau tribuni; iar când a fost să pătimească era la cinstea dregătoriei de comis.

Având împăratul gând să pornească război asupra creştinilor, a dat poruncă să se învrednicească de cinstiri împărăteşti şi de daruri cei ce se vor lepăda şi vor părăsi pe Hristos. Iar cei cer nu se vor supune poruncii, să aibă pedeapsă moartea. Atunci sfântul acesta fiind de faţă, a declarat că este creştin, mustrând deşertăciunea şi neputinţa idolilor, luând în râs pe cei ce credeau în ei. Neplecându-se nici cu amăgiri, nici cu făgăduinţele tiranului, care făcea multe ca acestea, nici de îngroziri, ci se vedea nebăgător de seamă de toate, pentru aceea întâi l-au lovit în pântece cu o suliţă. Şi când i s-a înfipt suliţa în trup, a curs sânge mult; iar vârful suliţei s-a întors înapoi şi a rămas sfântul nevătămat. Apoi legându-l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându-se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos. Şi înfăţişându-se sfântul înaintea împăratului şi a lui Magnenţiu, care şedeau alături de el şi aduceau jertfă la idoli pentru sănătatea lor, sfântul a atras pe mulţi spre credinţa în Hristos, cărora din porunca împăratului li s-au tăiat capetele afară din cetate. Şi venind la Hristos şi Alexandra împărăteasa, a mărturisit pe Hristos Dumnezeu înaintea tiranului. Au crezut şi alţii mulţi în Hristos, văzând că sfântul a ieşit sănătos dintr-o varniţă în care fusese aruncat. După aceasta i-au încălţat picioarele cu încălţăminte de fier ce avea cuie şi l-au silit să alerge. Ci iarăşi au pus de l-au bătut, fără de nici o milă, cu vine de bou uscate. Iar Magnenţiu cerând semn ca să învieze pe un mort din cei ce erau îngropaţi, din mormintele ce erau acolo, care erau de multă vreme morţi, şi făcând sfântul rugăciune deasupra mormântului, a înviat mortul şi s-a închinat sfântului, şi a slăvit Dumnezeirea lui Hristos. Şi întrebând împăratul pe mort cine este, şi când a murit, a răspuns acesta că este din cei ce au trăit mai înainte de venirea lui Hristos, adică mai înainte de trei sute de ani şi mai mult şi cum că a ars în foc atâţia ani din pricina rătăcirii idoleşti. Pentru care minune crezând mulţi, şi înmulţindu-se spre credinţă, slăveau cu un glas pe Dumnezeu, între care era şi Glicherie, căruia îi murise boul, şi l-a sculat sfântul. Din care minune adeverind şi el credinţa în Hristos, a luat cununa muceniciei, făcându-l păgânii multe bucăţi cu săbiile. Deci venind mulţi la Hristos, pentru ceea ce vedeau, şi încă pentru că sfântul mucenic Gheorghe intrând în capiştea idolilor, a poruncit unui chip idolesc cioplit, ca să spună dacă este el Dumnezeu, şi de i se cuvine să i se închine lui oamenii. Iar demonul cel ce era într-însul plângând a răspuns că unul este Dumnezeu adevărat: Hristos şi dintr-aceasta s-au tulburat idolii toţi şi au căzut şi s-au sfărâmat. Ceea ce neputând răbda cei ce credeau în idoli au prins pe sfântul şi l-au dus la împăratul, şi-au cerut degrab răspuns de moarte asupra lui; iar împăratul a poruncit ca să taie pe sfântul şi pe Alexandra împărăteasa cu sabia. Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, iar sfânta Alexandra făcând rugăciune în temniţă, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Însă trebuie să istorisim oarecare parte din cele multe minuni ale sfântului.

În părţile Siriei se află o cetate numită Ramel, în care era o biserică zidită în numele marelui mucenic Gheorghe. Neaflându-se acolo mină de piatră, ca să se taie stâlpi, se aduceau stâlpii bisericii din loc depărtat, şi se făcea multă nevoinţă cu aflatul lor, şi cu adusul. Atunci oarecare femeie cu frica lui Dumnezeu având adevărată şi întărită credinţă la sfântul mare mucenic Gheorghe, a cumpărat şi ea un stâlp asemenea cu cei ce erau făcuţi şi înfrumuseţaţi, şi pogorându-l la mare, se ruga celui ce era purtător de grijă să ducă stâlpii, să ia şi să ducă şi pe acela pe care îl cumpărase ea. Iar el nu vrea, ci punând numai pe al lui, purcese să se ducă. Atunci femeia de supărare căzând la pământ plângea şi se ruga sfântului să-i ajute să poată duce stâlpul. Aflându-se ea într-un astfel de chip, văzu în vis unde i se arătă sfântul în chip de voievod, şi-i zise: “De ce eşti tristă, femeie?” Iar ea îi spuse pricina întristării, şi sfântul descălecând de pe cal zise către femeie: “Unde-ţi este voia să fie pus stâlpul?” Şi ea răspunse. “De-a dreapta parte a bisericii.” Şi sfântul îndată însemnă marmura cu degetul, scriind aceasta: Să se pună în dreapta, al doilea, stâlpul văduvei (după cel dintâi), şi ridicând sfântul de capătul stâlpului ce era despre mare, zise femeii: “Ajută şi tu” şi ridicându-l amândoi, l-au dat în mare, şi cu îndreptarea sfântului sosi stâlpul mai înainte de ceilalţi, şi dimineaţa se află la liman. Ceea ce văzând Vasilicos, căci aşa se numea purtătorul de grijă pentru ducerea stâlpilor, s-a minunat şi mai vârtos dacă a văzut şi scrisul, care rânduia şi locul, unde trebuia să fie pus. Şi mulţumind lui Dumnezeu, cerea şi de la sfântul iertare pentru greşeala neascultării, şi, luând şi el prin vedenie iertare de la sfântul, puse stâlpul văduvei în rând cu ceilalţi, în locul care poruncea scrisul cel însemnat de sfântul. Care stâlp stă şi până în ziua de astăzi întru neştearsă pomenirea femeii, şi întru mărirea sfântului pentru preamărita minune.

Iată altă minune făcută la Mitilene şi care înfricoşează tot gândul şi tot auzul. Căci în acest loc este o biserică a marelui mucenic Gheorghe, foarte slăvită şi vestită. Şi este obicei de a se strânge la ziua sfântului mulţime multă de popor în toţi anii, să facă la acea biserică prăznuire. Aceasta aflând agarenii ce erau în Creta au lovit fără veste la vremea privegherii pe câţi au aflat în biserică, şi i-au luat legaţi, împreună cu câţi au putut prinde din cei de afară, că cei mai mulţi scăpaseră. Pe cei ce i-au prins, i-au dus în Creta, între care era şi un tinerel, pe care l-a dăruit saracinul care-l prinsese lui Amira, celui ce era mai mare peste agareni. Şi trecând câtăva vreme până s-a împlinit anul, şi au ajuns iar la prăznuirea preamăritului mucenic, tânărul a slujit lui Amira; iar părinţii lui nelăsându-şi obiceiul lor şi nici nu au fost nemulţumitori pentru pierderea copilului, ci punându-ţi nădejdea la Dumnezeu şi mulţumind sfântului, şi făcând praznic după obicei, au ieşit ca să cheme la masă pe cei ce erau chemaţi; iar maica copilului întorcându-se la biserică, a căzut la pământ plângând şi rugând pe sfântul, ca să izbăvească pe fiul ei din robie, în ce chip va şti, cu atotputernicul şi dumnezeiescul dar al Sfântului Duh, ce locuia într-însul. Iar cel grabnic la ajutor nu a trecut cu vederea lacrimile femeii. Şi, după ce şi-a sfârşit femeia rugăciunea, şezând oaspeţii la masă, a pomenit bărbatul femeii la masă întâi ajutorul sfântului, şi stau gata cei ce dregeau vinul. Atunci din voia lui Dumnezeu s-a făcut minune mare şi preamărită şi aproape de necrezut pentru cei ce nu ştiau lucrurile cele slăvite ale lui Dumnezeu. Dar dacă vor cugeta la Avacum, care din răpirea îngerului întru o clipeală de vreme s-a aflat din Ierusalim la Babilon, nu se vor arăta necredincioşi nici de aceasta. Căci în ceasul în care pusese tânărul vin în pahar şi se gătea ca să dea lui Amira din Creta, s-a aflat în Mitiline dând maicii sale vinul. Văzând toţi cei ce erau la masă pe tânăr, s-au minunat. Şi întrebându-1 de unde şi cum se află în mijlocul lor, el a zis: “Umplând paharul acesta de vin, ca să-l dau lui Amira în Creta, am fost răpit de un bărbat preamărit, care m-a pus pe calul lui, ţinând cu mâna dreaptă paharul, şi cu stânga ţinându-mă de mijlocul lui, mă aflai precum mă vedeţi în mijlocul vostru.” Acestea auzindu-le şi văzându-le, s-au mirat de acea mare minune. Şi sculându-se de la masă, au dat laude şi mulţumire toată noaptea Atotputernicului Dumnezeu, mărind pe sfântul Său mucenic.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Valerie.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici, Anatolie şi Protoleon stratilaţii.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Atanasie cel dintre fermecători.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Glicherie plugarul.

Tot în această zi, sfinţii Donat şi Terinos, care prin sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, sfântul noul mucenic Gheorghe, care a mărturisit în cetatea Ptolemaidei, la anul 1792, şi care, fiind bucăţi tăiat cu sabia, s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Lazăr Bulgarul, care a fost chinuit la anul 1802.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

(calendar-ortodox.ro)

mai mult
1 4 5 6 7 8 139
Page 6 of 139