Promovate

Cenacliștii, invitații și prietenii cenaclului au avut prilejul unei noi și frumoase întâlniri, dedicată de această dată uneia dintre cele mai fascinante personalități ale culturii române și universale, Constantin Brâncuși, propunând o reîntoarcere, atent dozată între emoție și reflecție, către figura tutelară a sculptorului, cu ocazia aniversării a 150 de ani de la naștere.

Într-un firesc tradițional, rubrica „Cea mai recentă creație” a funcționat ca un prim prag de apropiere, încercând să aducă un modest omagiu marelui artist. Au fost prezentate texte în versuri și proză inspirate din viața și spiritul lui Brâncuși, și nu numai. Au citit: Luminița Bratu („O zi cât viața”, „Sculptorul”), Cati Rodica Enache („Pasărea măiastră” și evocarea celebrului proces juridic prin care operele trimise în SUA pentru o expoziție au fost considerate unelte și supuse taxelor vamale, situație remediată ulterior în instanță), Maria Bem („Omagiu brâncușian”), Liana Sprânceană („Frustrum”, aforisme), Doina Ofelia Davidescu („Paris, 1938” – o scurtă ficțiune despre întâlnirea lui Brâncuși cu Maria Tănase).

Lectorii serii brâncușiene – sculptorul Eugen Petri și soția sa, Gabriela Petri – au oferit o incursiune captivantă, însoțită de suport vizual (PowerPoint), în universul creatorului care a redefinit sculptura modernă, structurată în două momente distincte și complementare.

Prima parte, susținută de Gabriela Petri, a urmărit cu o anumită rigoare și sensibilitate traseul formării lui Brâncuși, de la Hobița la Paris. Expunerea  a mizat pe detalii mai puțin frecventate, pe acele „contururi secundare” care, puse cap la cap, luminează devenirea unui destin. Sprijinită pe repere bibliografice solide – de la Vasile Georgescu Paleolog, un fidel exeget al sculptorului, la Doina Lemny, unul dintre cei mai importanți și riguroși cercetători ai operei brâncușiene ș.a., prezentarea a evidențiat nu doar etapele biografice, ci și tensiunea dintre origine și desprindere, dintre lumea satului și deschiderea către universalitate.

Parcursul dintre cele două borne ale existenței lui Brâncuși (19 februarie 1876 – 16 martie 1957), începând cu Hobița și cu plaiurile natale și încheindu-se cu atmosfera unui Paris cosmopolit și atrăgător, a fost prezentat în strânsă legătură cu contextul epocii. Dacă începuturile au fost marcate de dificultăți și de un drum anevoios, destinul artistului s-a transformat treptat, acesta devenind, dintr-un creator neînțeles și adesea ignorat, o figură recunoscută și celebrată pe plan internațional.

Evocarea Hobiței, a plaiurilor natale dar și a copilăriei, cu acea formulă memorabilă – „tezaur de fericire pentru toată viața” – a pregătit, în mod subtil, înțelegerea ulterioarei esențializări a formei. Nimic nu pare întâmplător în acest parcurs: nici plecarea „decisă” printr-un gest ludic al aruncării unei monede, nici întâlnirea timpurie cu sculptura, nici ucenicia în atelierul lui Rodin. Finalul, marcat de îndemnul matern – „Du-te, mamă, că nu ți-e scris să stai în umbra unui sat” – a funcționat ca o cheie simbolică a întregii deveniri.

Al doilea moment, susținut de Eugen Petri, a propus o perspectivă contemporană asupra operei brâncușiene – un unghi de înțelegere și de simțire a sculptorului, privit prin ochii și experiența unui artist al secolului XXI. Expunerea a fost susținută de imagini sugestive, pe un fond muzical inspirat din folclorul românesc, aparținând lui Erik Satie, menite să apropie publicul de esența gândirii și sensibilității lui Brâncuși.

A fost evocată și perioada în care sculptorul a fost criticat, fiind considerat, la un moment dat, un „artist animalier”, datorită simbolurilor recurente din opera sa (cocoșul, țestoasa, pasărea, peștele). Cel care avea să devină un mare inovator și-a început ucenicia în atelierul lui Rodin, pe care îl părăsește însă după un timp, rostind celebra afirmație: „La umbra unui pom mare nu crește nimic”. Astfel, încheie o etapă și deschide o alta, radical diferită.

Părăsind perioada realistă de început, Brâncuși se înscrie, prin originalitatea sa, în contextul marilor transformări artistice de la începutul secolului al XX-lea, alături de noile curente din artă și arhitectură: Art Nouveau în Franța și Jugendstil în Germania (Stilul 1900), caracterizate prin inspirația din natură.

Au fost aduse în prim-plan lucrări realizate după depășirea etapei realiste: „Sărutul” sau portretul „Baronesei”, unde artistul abandonează finisajele tradiționale, optând pentru o expresivitate mai directă, cu o eboșă puternică. A fost amintită și observația Doinei Lemny: „Brâncuși te face să gândești depărtându-te de înțelegerea realistă”.

Un tandem inspirațional inedit a fost conturat între Constantin Brâncuși și Wilhelm Lehmbruck. Lectorul a evocat, de asemenea, prietenia cu Modigliani, precum și un impresionant șir de artiști influențați de viziunea brâncușiană: Wilhelm Lehmbruck, Amedeo Modigliani, Hans Hartung, Isamu Noguchi, Henry Moore, Alexander Archipenko, Naum Gabo, Alexander Calder, Marcel Duchamp și Alberto Giacometti.

Modul în care Brâncuși a „curățat” forma de detalii inutile pentru a ajunge la esență – exemplificat prin „Domnișoara Pogany” – a influențat generații întregi de artiști occidentali, de la moderniști până la minimaliștii americani.

Au fost prezentate lucrări reprezentative, începând cu „Ecorșeul” („Jupuitul”), evidențiindu-se tehnica inovatoare a cioplirii directe, renunțarea la detalii, explorarea diferitelor materiale (precum marmura cu venatură), dar și importanța soclului, conceput ca o operă de artă în sine.

Un moment aparte l-a constituit evocarea boemei pariziene. Printr-o istorioară amuzantă, a fost prezentată simularea, alături de prieteni apropiați (Marcel Duchamp, soția acestuia și Erik Satie), în atelierul lui Brâncuși, a procesului intentat statului american, în urma clasificării eronate a sculpturilor drept „obiecte industriale”.

Au fost amintite și episoadele în care lucrările lui Brâncuși au fost refuzate sau cenzurate, artistul regăsindu-se uneori în contexte similare la „Salonului Refuzaților”, fără ca acest lucru să-i diminueze forța creatoare.

Spiritualizarea formelor tradiționale ocupă un loc central în opera sa. „Coloana Infinitului” reprezintă punctul culminant al acestui proces, inspirată de stâlpul de pridvor al caselor țărănești, transformat din element utilitar într-un simbol metafizic al ascensiunii.

Un segment important al expunerii a fost dedicat sculptorilor români influențați de Brâncuși, dintre care s-au remarcat George Apostu, Marian Zidaru și Vlad Ciobanu.

Acordând o importanță esențială dialogului cu materialul și dezvoltând un limbaj artistic personal, Eugen Petri însuși se recunoaște sub influența marelui sculptor, ilustrând acest fapt prin lucrări precum: „Arcul Împăcării”, „Sfatul Prelaților”, „Aripa Îngerului”, „Magul”, „Turnul Babel”, „Scara îngerilor”.

A fost, în ansamblu, o seară echilibrată, în care informația nu a sufocat emoția, iar admirația nu a alunecat în retorică. Mai mult decât o evocare, întâlnirea a funcționat ca un exercițiu de apropiere – nu neapărat de imaginea monumentală a lui Brâncuși, ci mai ales de acea simplitate esențială pe care opera sa o reclamă și o impune. Expunerile au captat atenția celor prezenți, bucurându-se de intervenția avizată a lui Alice Neculea ș.a. Au fost răsplătite cu aprecieri, aplauze și discuții de final.

Au participat: Gabriela și Eugen Petri, Alice Neculea, Luminița Bratu, Maria Bem, Cati Rodica Enache, Ramona Müller, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea-Sălceanu, Eduard-Gabriel Tănase, Dan Manoliu, Gigi Stănescu, Dan Constantin

Invitați: fam. prof. Petrescu, fam. Nicolescu, prof. Pătrașcu, av. Alecu, Radu Cosma, Doru Gogulancea ș.a.

Fotografii: Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Să nu Rostești,
Ce nu poți.
Scrie, așa
Pe hârtie.

Să nu ocolești,
Ceea Ce,
Obosești,
Prin gânduri
Lumești,

Și să mă Strigi,
          Așa cum
                 Ești.

Mihaela Popescu Taulet

Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop: „Putem începe acțiunea unificării cu Republica Moldova. Este cel mai important moment din istorie”

Președintele Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop, a afirmat joi, în cadrul ședinței de constituire a Consiliului Academic Român (CAR), că transformările recente din Republica Moldova reprezintă cel mai important moment din istorie pentru începerea acțiunii concrete de unificare cu România.

Declarațiile au fost făcute la sediul Academiei Române, cu ocazia lansării oficiale a CAR – o platformă de cooperare științifică de înalt nivel între Academia Română, Academia de Științe a Moldovei și alte academii de ramură din România. Cu această ocazie au fost semnate Memorandumul, Acordul de constituire și Statutul CAR.

„În acest moment, prin transformările care au avut loc în Republica Moldova, e cel mai important moment din istorie în care putem începe acțiunea unificării. Iar acțiunea unificării a început – cea veche – prin unitatea culturală și științifică. Dacă noi vom da un exemplu – și suntem aici împreună, nu ne-a chemat nimeni să ne unim. Așa am vrea, din sufletul nostru de români. Dacă putem face acest lucru, societatea va înțelege că lucrurile pot merge înainte. Altminteri, ne vor trebui alți 50 de ani să ne tot gândim”, a declarat prof. Ioan-Aurel Pop.

El a pledat din nou pentru înființarea unei filiale a Academiei Române la Chișinău, menționând că aproximativ 80% dintre colegii președintelui Academiei de Științe a Moldovei, Ion Tighineanu, și-ar dori să facă parte din Academia Română. Pop a criticat obstacolele legislative actuale și a propus modificarea legii Academiei pentru a permite crearea de filiale fără restricții birocratice inutile.

Evenimentul a avut loc la doar două zile după ce, miercuri, 26 martie, la Buzău, Ioan-Aurel Pop a vorbit despre viziunea sa privind o societate sănătoasă, cu ocazia inaugurării Centrului educațional pentru permacultură și hrană sănătoasă din Casa Grădinarului (fostul domeniu Marghiloman), în cadrul proiectului „Salvarea patrimoniului, salvarea identității”.

„O societate sănătoasă e o societate conservatoare în măsura în care conservă trecutul, în măsura în care apără aceste valori”, a afirmat președintele Academiei Române la Buzău. El a subliniat importanța valorificării învățăturilor din trecut, inclusiv din Evul Mediu, pentru o economie sănătoasă, aproape naturală, bazată pe tradiție și respect față de identitate.

Prof. Pop a legat aceste idei de necesitatea unei societăți care să apere valorile tradiționale, patrimoniul și identitatea națională – principii pe care le consideră esențiale și pentru procesul de apropiere și unificare culturală și științifică între România și Republica Moldova.

Sufletul Moldovei

De la Vama Oglinzilor la Vama Sufletului – a trecut 1 an

O înserare blândă, umbrită de ploi care s-au oprit parcă mirate că a trecut un an de când nu mai este printre noi, ci doar în amintiri frumoase, colegul nostru, regizorul Gabriel Comanroni. Nu am fost prea mulți – poate doar atâția câți a trebuit – și poate că ceilalți, de pe unde s-au aflat, au avut, într-o clipă de răgaz, un gând mângâietor pentru amintirea lui. Prezența soției sale, Mariana Dorina Coman, a fost așteptată și binevenită.

Doina Ofelia Davidescu și Leonida Corneliu Chifu au fost amfitrioni triști ai unei seri mângâiate palid de bucuria de a-l fi cunoscut și apreciat. O seară pe care ne-am dorit-o cât mai caldă în amintirea lui Gabi. Poate că, într-un fel minunat și misterios, retras în vreun ungher, a asistat și ne-a privit cu un zâmbet îngăduitor în colțul gurii chiar el, cel plecat.

După un scurt moment de reculegere, cei prezenți au împărtășit propriile gânduri sau pe ale celor care au dorit să se alăture cu mesaje de suflet, comemorative.

Sorin Vânătoru a citit un text frumos, completat de versuri edificatoare – Intelect afectiv și acuitate a înțelegerii – în care îl evocă pe Gabriel Comanroni ca pe un intelectual de mare finețe, definit prin sensibilitate afectivă și o remarcabilă acuitate a înțelegerii, un interlocutor pasionat și profund, capabil să pătrundă esența ideilor, indiferent dacă discuțiile vizau literatura, filosofia sau domenii științifice complexe. Prietenia lor s-a construit în timp, pe dialoguri intense, afinități intelectuale și o apropiere umană caldă, devenind o prezență esențială în viața sa.

Spirit lucid, concis și expresiv, Gabriel Comanroni reflectă în poezie trăiri existențiale intense și interogații fundamentale despre viață, moarte și identitate, exprimându-se într-un registru liric grav, uneori de inspirație blagiană sau romantică. Versurile explorează teme precum condiția umană, noaptea ca simbol, jocul dintre prezență și absență și dimensiunea mistică a existenței, conturând portretul unui poet profund, neliniștit și autentic.

Sorin Vânătoru consideră că întâlnirea cu Gabriel a fost o revelație, iar dispariția lui lasă un gol resimțit profund, compensat doar de amintirea vie a vocii și a prezenței sale.

Florin Manole a citit un text de fină reflecție – Ne pasă de morți altfel decât de vii? – insistând asupra modului în care îi păstrăm în memorie pe cei dispăruți și sugerând că amintirea lui Gabi Coman este fragmentară și incertă, mai ales pentru cei care nu l-au cunoscut direct. Imaginea sa se conturează treptat, dincolo de momentele concrete, prin ceea ce a creat și a lăsat în urmă. A completat că adevărata amintire durabilă nu stă într-un episod anume, ci în operă și în felul în care va fi înțeles și iubit de ceilalți.

Considerând că momentul este potrivit, Florin Manole a propus o meditație asupra semnificației sărbătorii Bunei Vestiri, purtând audiența într-un parcurs în care teologia și filosofia se întâlnesc. A detaliat cu subtilitate sensurile profunde ale acestei sărbători creștine, evidențiind modul în care, după spusele Sfântului Evanghelist Luca, vestea adusă de îngerul lui Dumnezeu, Arhanghelul Gabriel, ar trebui să se oglindească în viața spirituală a fiecăruia („părtași la sfințenia acestui eveniment”) și în conștiința colectivă. În interpretarea sa, fiecare element – de la simbolurile liturgice până la dimensiunea morală și existențială a evenimentului – a fost pus sub semnul introspecției, invitând la meditație, la contemplarea misterului divin și la înțelegerea legăturii dintre credință, suflet și lume.

Prin grija colegului Dan Simionescu am vizionat „Exit Life”, un film de scurtmetraj realizat în anul 2015, cu scenariul și regia lui Gabriel Coman, imaginea, montajul și producția fiind semnate de Octavian Tatomirescu. Protagoniștii (Ana-Maria Bălescu, George Rotaru) și actorii din rolurile secundare (Cătălin Stelian, Otilia Pătrașcu, Adrian Ancuța) au intrat perfect în atmosferă și au redat povestea cu intensitate.

Filmul evidențiază o temă extrem de actuală și tulburătoare: modul în care dependența digitală poate anula instinctele umane fundamentale, inclusiv pe cel de supraviețuire și pe cel matern. Pelicula lui Gabriel Comanroni, inspirată dintr-un caz real (probabil cel din Coreea de Sud, 2010), servește drept un avertisment brutal despre disocierea de realitate. Scenariul pune în lumină viața unui cuplu dependent de tehnologie și mediul virtual – în care, pe o insulă exotică, există ca o familie minunată, cu o viață perfectă –, atrăgând atenția asupra dezumanizării prin tehnologie și evidențiind contrastul dintre „perfecțiunea” Karinei, copilul virtual, și suferința fizică a celui real, Laura. Creierul poate prioritiza o recompensă digitală imediată în detrimentul responsabilităților vitale, ceea ce duce la pierderea identității. Incapacitatea Andei (Anabella) de a-și recunoaște numele real demonstrează că avatarul a înlocuit complet sinele, transformând realitatea într-un mediu ostil și străin. Starea de sarcină a tinerei adaugă un strat suplimentar de complexitate morală: ce șanse are un nou copil într-un mediu în care părinții sunt „captivi” psihic? Filmul este o oglindă sumbră a capcanei digitale, împinsă la extremul patologicului. Deși ni-l aminteam bine – întrucât am avut ocazia să-l comentăm, în urmă cu câțiva ani, în prezența regizorului –, vizionarea lui ne-a cutremurat.

Leonida Corneliu Chifu, vizibil emoționat, a continuat seara cu citirea mesajelor primite de la prietenii și apropiații lui Gabi Coman.

Scriitorul, regizorul de teatru și film Mihai Vasile a transmis un text de o remarcabilă sensibilitate, un omagiu emoționant: Gabriel Coman – el însuși o parabolă a Micului Prinț.

Amintind prima întâlnire cu Gabriel, în 1985, la o vizionare de film, acesta evidențiază pasiunea, curajul și hotărârea tânărului cineast, precum și corespondența dintre ei, dar și frumoasele momente de intersecție profesională. A remarcat talentul acestuia, dar și orgoliul constructiv și dorința de a crea filme adevărate, chiar dacă circumstanțele vieții și tulburătorii ani ’90 l-au împins adesea departe de aspirațiile sale. Mihai Vasile povestește cum, de-a lungul timpului, Gabriel devine un mentor pentru tineri în domeniul filmului și fotografiei, predând cu pasiune și obținând rezultate remarcabile. Autorul descrie întâlnirile lor ca momente de căldură și afectivitate, pline de dialoguri profunde despre artă, cinema și viață. În ciuda unor dificultăți profesionale și a unei lumi adesea cinice, Gabriel găsește, în final, în Cenaclul literar „I.L. Caragiale”, un „liman”, un loc și o comunitate unde își poate exercita talentul și sensibilitatea. Rememorarea subliniază caracterul său curios, metaforic, dar și realist, comparându-l cu Micul Prinț – un om delicat, atent la esențial, dar cu un impact profund asupra celor din jur. „Nu mi-a ieșit deloc din minte ideea că Gabriel a fost – în multe feluri – un Mic Prinț, ca mulți dintre noi, de altfel, numai că la el, la situația lui și la felul în care a trecut prin viață – curios și nedumerit, făcător de metaforă dar și de act crud-realist – s-a adăugat un ceva pe care noi ceilalți nu l-am avut, poate.”, consideră Mihai Vasile și încheie cu tristețe și admirație, recunoscând că lipsa lui Gabriel lasă un gol de neînlocuit.

Scriitorul Teodoru Ghiondea și poetul Florin Dochia s-au aplecat asupra creației lirice a lui Gabriel Coman, publicate în antologiile recente ale Cenaclului „I.L. Caragiale” (Neuroni și Endorfine și Spirala Ascunsă), punând în lumină talentul, sensibilitatea și profunzimea acestuia în domeniul poeziei, dar și al analizei filmice. Asemenea lor, dar cu mult înainte, scriitorul Ioan Mihai Cochinescu a scris prefața volumului de poezie Vama Oglinzilor, publicat în anul 1999, la editura LiberArt, Ploiești.

Recenzia Un înger cu destin de iad, aparținând jurnalistului și scriitorului Gheorghe Burdujan, la volumul menționat, atrage atenția asupra autorului și subliniază că «Vama Oglinzilor este fericita vocabulă ce cuprinde în sine esența unei drame existențiale (însăși viața autorului)”. Așadar, în mod obligatoriu, tot ce urmează după acest titlu va fi scris cu sânge și nisip: „sunt os și flacără”, „rana lui doi”, „otrăvit de lună”, „rană dulce”, „înger cu destin de iad”, „deșert după deșert și teamă”, „nu tu m-ai născut, mamă, ci durerea, durerea adâncă”, „crucea de sânge”, „moartea, stea sublimă” etc. Este o carte adevărată, peste care nu poţi trece cu uşurinţă pentru că există autonom prin valoare, ca o balanță ce are picior de sprijin miezul unei inimi.»

Leonida Corneliu Chifu a amintit că antologia aflată în pregătire va purta titlul, inspirat de un poem al lui Gabriel Coman, Trecere și timp, și că va conține un capitol integral dedicat omagierii acestuia.

Din creația lui Gabriel Coman(roni):

De ce m-ai înviat, Doamne?
Țin minte că am venit odată din nimic
și tot acolo m-am întors obosit…
De ce m-ai înviat, Doamne, iar?

Acolo în moarte
n-am recunoscut nimic,
în afară de ușorul viu
de a fi cumva așa
plin și luminos
printre lumini
înainte de a mă fi născut,
înainte de-aș fi știut
că sunt…
(Ultima lamentație a lui Lazăr) 

„Acum umblu fără sens noapte de noapte: mi-e frică de somn și sar și alerg, fug continuu… trec din amurg în amurg peste străzi întunecate și ude, peste orașul tot mai pustiu, unde cei ce dorm nu știu că dorm, nu mai știu clar dacă trăiesc… Imaginația mea mă va lăsa… nu știu unde se va duce… După cină nu știu cât voi mai aluneca mai jos…
De ce să mai scriu? Tot nu știu…”
(Imaginația mea m-a invitat la cină – fragment)

Buna Vestire este pragul prin care Cuvântul a intrat în lume. Noi ne consolăm cu gândul că Gabriel Comanroni nu a plecat, ci s-a mutat în cuvintele, fotografiile și filmele sale.

Nu am făcut fotografie de grup. Ce rost ar fi avut, când cel despre care am vorbit întreaga seară nu era prezent?

Am plecat purtând în suflet bucuria de a-l fi cunoscut și încrederea că, la fel ca în marea veste a primăverii, viața nu este învinsă, ci transformată în lumină și memorie vie.

Au participat: Mariana Dorina Coman, Alice Neculea, Emilia Luchian, Maria Bem, Diana Petroșanu, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Sorin Vânătoru Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea-Sălceanu.

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu

Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

De 43 de ani, orașul acesta industrial, umbrit de poluare și de vremuri, dar, ca printr-o tainică îndurare, nevitregit de cultură, suspină și visează la poet.

Într-o pauză dintre asalturile ploilor, cu un soare sfios strecurat printre nori, în cadrul Festivalului de Poezie „Nichita Stănescu”, Muzeul Memorial „Nichita Stănescu” și-a deschis larg porțile, ca o inimă care așteaptă răbdătoare întoarcerea și revenirea simbolică acasă a poetului, dar și primirea câtorva oaspeți dragi, adunați la un pahar de vorbă și de amintire: scriitorul și publicistul Nicolae Băciuț (redactor-șef al revistei „Vatra Veche”), Constantin Stere (Direcția Județeană pentru Cultură Prahova), Florin Sicoie (Muzeul Județean de Artă Prahova), Doina Mihaela Purcariu (Muzeul Județean de Istorie Prahova), Irina Codreanu și alte distinse prezențe.

În curgerea firească a discuțiilor, evocarea „poetului necuvintelor” a stat la loc de cinste, ca o lumină blândă în mijlocul încăperii. S-au împletit evocări despre poeți și critici contemporani (ecouri ale unei retorici adesea neînțelese, aflate în continuă prefacere, și ale rafinamentului perpetuu dovedit de poet) cu reflecții despre Iorga și vremuri tulburi, dar și cu mărturisiri personale, aproape șoptite, despre felul în care Nichita a locuit, nevăzut, în fiecare.

Atmosfera a fost, în același timp, distinsă și caldă, ca miezul fericit al unei zile frumoase. Și parcă, nevăzut, poetul însuși pășea, zâmbind, prin camere, atingând ușor aerul, trăgând cu urechea la cuvinte și necuvinte și oprindu-se asupra Cărții de Onoare a casei sale părintești, răsfoind-o ca pe o altă poezie, citind cine și ce a mai lăsat în urmă, ca semn de trecere și de aducere-aminte.

Am venit și, preț de câteva clipe, am visat la poet și la poezie, împreună cu colegul meu de cenaclu, jurnalistul Leonida Corneliu Chifu și aleasa asistență, lăsându-ne purtați de farmecul discret al cuvintelor și de prezența nevăzută, dar vie, a lui Nichita.

Doina Ofelia Davidescu

Evenimentul „Florilegiu liric”, desfășurat pe 21 martie 2026 la Casa Memorială „Mărțișor”, a propus o provocare estetică neconvențională: testarea rezistenței poeziei în fața unei construcții sonore experimentale realizate live de OBEAH / Andrei Bucureci.

Într-un spațiu dominat de prezența simbolică a lui Tudor Arghezi, șapte voci poetice distincte au imaginat un montaj în care textul a fost acompaniat și pus în evidență de texturi electronice.

Introducerea gazdelor și discursul speculativ al lui Sever Avram au fixat cadrul teoretic, definind poezia ca formă de rezistență în fața degradării limbajului.

Lecturile au oferit un spectacol al diversității: de la fragilitatea tensionată a Minei Decu și lirismul inteligent al lui Radu Nițescu, până la energia de ritual a lui Alfred Benzar și abordarea directă, tip spoken word, a Vandei Bienville. Metafizica lui Cătălin Constantin și densitatea corporală a Domnicăi Drumea au completat acest tablou al neliniștii, demonstrând că poemul poate supraviețui și în afara paginilor mute.

Un moment de echilibru a fost oferit de Sergiu Cioiu prin rostirea versurilor lui Nichita Stănescu și Adrian Păunescu, reamintind importanța cuvântului ca probă de adevăr.

Atmosfera vie de laborator neconvențional a continuat și după încheierea performanțelor lirice, când Florin Manole, participând ca invitat din partea Cenaclului literar I.L. Caragiale Ploiești, s-a alăturat discuțiilor informale de la final, contribuind la un schimb de idei care a prelungit firesc experiența întâlnirii.

Astfel, „Mărțișorul” s-a dovedit a fi nu doar un loc al amintirii, ci un spațiu vibrant unde tradiția și experimentul s-au conectat și potențat într-un mod interesant.

Doina Ofelia Davidescu

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Sunteți invitați să participați la următoarea ședință a Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești, care va avea loc în data de 30.03.2026, ora 16.30, în Sala Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu”.

Întâlnirea va fi dedicată, în întregime, memoriei celui care a fost, până anul trecut, colegul nostru, Gabriel Coman(roni).

Vom avea prilejul să evocăm momente din viața sa, să rememorăm prietenia care ne-a legat, precum și implicarea acestuia în activitățile desfășurate sub egida Asociației Culturale 24 PH ARTE.
De asemenea, vom da glas creației sale lirice și vom viziona unul dintre filmele prezentate de-a lungul timpului în cadrul cenaclului.
Sperăm să avem alături și membri ai familiei sale, pentru a împărtăși gânduri și amintiri.

Evenimentul va fi moderat de Leonida Corneliu Chifu cu participarea lui Dan Simionescu.

Afiș și editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

O întâlnire de gală între spirite alese

O seară intimă, monșer, în care am fost – câți ne-am nimerit – musafiri poftiți la o întrunire cum rar se mai vede: un omagiu adus culturii, cu dichis, cu ifos și cuviință, unde eleganța de pe vremuri a dat mâna, nu fără o ușoară plecăciune, cu spiritul vioi al zilelor noastre. O seară în care dress code-ul, să ne înțelegem, a fost unul singur și fără apel: lirismul.

Sub cupola timpului – vastă, rotundă și, pe alocuri, cam prăfuită de atâta istorie – am asistat la o scenă de toată frumusețea: Cenaclul „I.L. Caragiale”, un domn respectabil de 77 de ani, cu monoclu bine fixat și mustață în furculiță, a fost primit cu o plăcere cât se poate de simandicoasă de către gazda sa, Biblioteca Județeană „N. Iorga”. Venerabila doamnă, trecută binișor de suta de ani (dar nu-i dai!), cochetă nevoie mare, în botine fine și cu pălăria à l’époque așezată impecabil, și-a deschis larg porțile pentru a marca, fix pe 20 Mărțișor a.c., o cifră rotundă și respectabilă: 105 ani de când slova nu-i mai dă pace.

Cei prezenți – atenți, concentrați și, pe alocuri, ușor bănuitori – au stat la pândă, poate-poate or auzi scârțâitul unei uși secrete… Căci se zice (și nu fără temei) că, din când în când, mai dau târcoale pe aici niște umbre cu pretenții (întemeiate) de personalități:

– Dumitru Munteanu-Râmnic – întâiul director, om serios și de ispravă, care a pus lucrurile în mișcare și a scos la lumină „Gazeta Cărților”, prin februarie 1921, ca să știe lumea cum stă treaba.
– Nicolae Iorga – patronul spiritual, personalitate de prim rang, care n-a stat pe gânduri și a zis: „Să se facă bibliotecă la Ploiești!” — și s-a făcut, ba încă a mai și dat din cărțile dumisale, să nu fie vorbă.
– Constantin Dobrogeanu-Gherea – critic și sociolog, om cu capul pe umeri și idei multe, pe care biblioteca îl ține minte și-l pomenește la vreme potrivită.
– Ioan A. Bassarabescu – ploieștean de-al locului, scriitor fin, cu ochi pentru năravurile lumii, amestecat cum se cuvine în viața culturală a târgului.
– Nicolae Simache – profesor și istoric, figură de bază, fără de care cultura prahoveană ar fi fost, cum să spunem… mult mai săracă.

Și, dacă stai bine să te gândești, nu-i exclus ca, tiptil-tiptil, să fi trecut și spiritul lui Nicolae Boaru, directorul care, între 1996 și 2013, a pus lucrurile la punct și a făcut din toată povestea asta o adevărată citadelă a cărții. Și asemenea lui, mulți alții.

Dar, cum magia are uneori capriciile ei și întârzie să se arate pe deplin, realitatea și-a rostit, elegant, cuvântul: onorabila și onoranta gazdă, doamna director Mihaela Radu, a întâmpinat asistența cu un salut cald și ales, adresând mulțumiri Cenaclului literar „I.L. Caragiale” pentru armonioasa colaborare, precum și distinșilor invitați, Camelia Iuliana Radu și Teo Cabel (membri USR), reuniți sub același semn al bucuriei culturale, prilejuită de lansarea volumului Drum fără sfârșit, semnat de poetul Mircea Teculescu (membru USR), în cadrul Zilelor Bibliotecii „N. Iorga”.

Evenimentul de aseară a fost dedicat poeziei. Dar nu a fost cazul ca eu să vorbesc prea mult despre poezie… a fost suficient să privesc în jur… fiecare în parte, poeți ai propriilor vieți, rescriind lumea prin gesturi simple și adevărate. Căci, dacă stăm să judecăm drept, universul întreg e o poezie – cu rimă sau fără, după împrejurări. Iar viața, să-mi fie cu iertare, rămâne cel mai frumos poem scris vreodată. Iar noi, cei de aseară, adunați acolo cu rost, am fost – poate – o rimă nimerită, pusă la locul ei, în strofa unei după-amiezi care nu se va lăsa uitată cu una, cu două.

Și, ca tabloul să fie complet, până și soarele și-a făcut datoria conștiincios, ca un funcționar model: ieri, 20 martie, la ora 16:45 fix, a trecut regulamentar peste ecuatorul ceresc și a decretat, fără drept de apel, instalarea primăverii. Și nu oricum, ci cu efecte vizibile: în oraș, în inimi – dându-ne, cu voie de la natură, liber să înflorim odată cu ea.

A fost făcut cunoscut mesajul Asociației Culturale 24PH ARTE PLOIEȘTI, de profund respect față de această sărbătoare a spiritului ploieștean.
La acest ceas aniversar, conducerea asociației – poetul Ioan Vintilă Fintiș, regizorul Cătălin Apostol și jurnaliștii Florin Manole și Leonida Corneliu Chifu – a transmis gânduri de aleasă prețuire venerabilei Biblioteci „Nicolae Iorga”, doamnei director Mihaela Radu, precum și evenimentului de lansare de carte, poetului Mircea Teculescu și invitaților Camelia Iuliana Radu și Teo Cabel, poeți și redactori-șefi ai unor veritabile reviste culturale (Caietele Norr și Literadura), precum și tuturor celor prezenți, exprimând deschiderea și interesul pentru colaborări viitoare.

Apoi, ce să vezi, stimabile – a ieșit la rampă însăși POEZIA! Și nu oricum, ci cu ifos și aplomb, de parcă era (și chiar a fost!) stăpâna serii. Câteva cenacliste, doamne respectabile și bine înarmate cu metafore, au servit oaspeților, după datină, „pâine și sare” lirice, frumos dospite și cu tâlc, de să rămână omul pe gânduri: Luminița Bratu (Poeme scurte), Liana Sprânceană (Când), Diana Petroșanu (Calea regală), Maria Bem (versuri închinate Bibliotecii), Sorana Brucăr (Miez și coajă), Emilia Luchian, provocând protagonistul (Popas la borna de aur).

Lăsând la o parte tonul amuzant, caragialesc, menționez că poetul Mircea Teculescu a răspuns invitației de a prelua imaginara ștafetă lirică, povestind despre emoțiile și întâmplările — rareori capricioase, deseori norocoase – ale debutului (Exerciții de tăcere), despre relația cu editurile, publicațiile și redactorii-șefi ai acestora, precum și despre propriile căutări, abordări și reușite și nu în ultimul rând despre cele nouă volume de autor, dar și depre numeroasele publicări în reviste literare de ținută.

A vorbit, de asemenea, despre motivațiile care l-au „împins” către forma atât de prețioasă a haiku-ului, dar și despre planurile din viitorul apropiat. Totodată, a recitat din volumul de versuri aflat în pregătire, Puzzle Game. A evoluat între cei doi invitați, interpunându-se cu naturalețe și echilibru, povestind despre relația cu aceștia, despre tehnica și concursurile de haiku, motivând abilitatea dobândită de cronicar literar (despre volumele de versuri ale Cameliei Iuliana Radu, Ioan Vintilă Fintiș, și proză ale lui Vlad Mușat și Doinei Ofelia Davidescu) și recitând, într-un dialog viu, presărat cu reflecții și accente lirice, care a menținut atenția și interesul publicului pe tot parcursul intervenției sale.

Teo Cabel, redactorul-șef al revistei Literadura, o publicație serioasă, al cărei conținut își onorează pe deplin titlul, a mărturisit că apreciază în mod deosebit atmosfera aparte a formei de cenaclu, despre cât de dificil este să atragi tinerii în astfel de manifestări. A adresat felicitări Bibliotecii, a trecut în revistă conținutul revistei pe care o coordonează, precum și modul în care aceasta funcționează, oferind câteva repere despre activitatea editorială.

De asemenea, a remarcat și a apreciat atât aspectul, cât și conținutul micului volum albastru semnat de Mircea Teculescu, subliniind, totodată, talentul acestuia, sensibilitatea expresiei poetice și abordarea interesantă a formei poetice japoneze. Concluzionând că „esențele tari se țin în sticluțe mici” și că volumul este o capodoperă, a felicitat autorul, exprimându-și bucuria de a citi volumul în format fizic.

Poeta Camelia Iuliana Radu, redactor șef al revistei Caietele Norr, în cronica sa de întâmpinare a volumului Drum fără sfârșit. tanka & solo tan-renga & haiku, apărut la Editura Elstar, Câmpina, 2025, sugestiv intitulată „Un jurnal poetic al privirii”, a evidențiat calitatea deosebită a versurilor, subliniind faptul că autorul sublimează arta haiku-ului fără a imita, în mod mimetic, trăirile japoneze.
În opinia sa, Mircea Teculescu s-a impregnat profund de spiritul acestei forme poetice, scriind cu detașare și autenticitate, fidel propriilor emoții și unei contemplații discrete a lumii. Realitatea imediată se convertește astfel într-o iluminare interioară, prin imagini simple, dar cu o densitate meditativă aparte, care amintesc de tradiția poetică japoneză autentică: un fulg pe bradul din ghiveci, o pitulice pe o pârtie uitată, câteva pene într-o scobitură de salcie.
Poetul nu recurge la metafore elaborate, ci surprinde fulgurația clipei, iar poemele sale compun, în ansamblu, o veritabilă cronică a anotimpurilor, fiecare purtându-și specificul și sensurile sale subtile.
Camelia Iuliana Radu și-a continuat disecția creației teculesciene sub lupa sensibilă a unui cronicar serios și sârguincios, remarcând că decorul natural devine o veritabilă oglindă a stărilor interioare, dar și un pretext pentru reflecția asupra fragilității existenței.
A evidențiat, de asemenea, prezența discretă a umanului, ca element de umanizare a unei tehnici poetice de inspirație japoneză, precum și tensiunea subtilă dintre prezent și memorie — o relație pe care autorul nu o explicitează, ci o sugerează, lăsând cititorului libertatea de a intui și de a măsura singur distanța dintre acestea.
Timpul este redat în fracțiuni de secundă, iar atenția poetului se oprește asupra unor obiecte și detalii pe care, în mod obișnuit, le trecem cu vederea, conferindu-le o neașteptată încărcătură simbolică.
În aceste crochiuri lirice se conturează idei filozofice esențiale – conștiința trecerii timpului, unitatea dintre om și natură, valoarea clipei prezente -, poezia devenind, în acest sens, o reflectare subtilă a memoriei și a identității umane, iar tehnica Zen nu vine din doctrină, ci este construcția meditativă a poetului, evidențiind formele de tăcere poetică ale autorului, necesară și cititorului pentru a primi răspunsul emoțional căutat.
Titlul apare ca o veritabilă biografie interioară a poetului, sintetizând una dintre ideile centrale ale volumului: aceea că viața este un parcurs continuu, fără începuturi clar delimitate și fără un sfârșit propriu-zis.
Poemele se succed asemenea unor pași ai privirii autorului, fiecare text reprezentând o scurtă oprire pe acest drum existențial, un popas de reflecție și de decantare a trăirilor. Împreună, ele alcătuiesc un subtil filtru emoțional prin care realitatea este percepută, interiorizată și transfigurată.

Momentele de final i-au aparținut poetului Mircea Teculescu, care a recitat, la cererea publicului, atât din volumul prezentat, cât și din cel aflat în pregătire, PUZZLE GAME ÎN ORAȘUL DORMITOR.

Din volumul lansat:

efemeride
și-n aceste clipe
nimic altceva –
deja îndepărtată
ziua mea de naștere

soare-răsare –
pe noptieră deschis
un evantai

chioșc părăginit –
polenul mânat de vânt
cată adăpost

cana de ceai –
strânse cu ambele mâini
amintirile

colind de Crăciun –
în pătuțul de altădat
se joacă un copil

Felicitările asistenței și autografele acordate de poet au tras cortina peste o seară minunată de poezie, ale cărei ecouri au continuat, firesc, la un fursec, un pahar de vin și o vorbă bună.

Revenind la patronul nostru spiritual:
Și uite-așa, mon cher, am asistat la o seară în care cultura n-a fost nici solemnă peste măsură, nici plicticoasă, ci exact cum trebuie: cu har, bucurie și cuviință.

Au fost de față, cum se cuvine la o asemenea întrunire de ținută, persoane distinse și cu greutate în ale condeiului și ale spiritului: doamna director a Bibliotecii Județene „N. Iorga”, Mihaela Radu – gazdă primitoare și de toată isprava -, poetul Mircea Teculescu, în plină vervă lirică, poeta Camelia Iuliana Radu, cu ochi critic și vorbă cumpănită, și poetul Teo Cabel, domn serios și bine așezat în ale revistei.

Nu am lipsit nici eu, Doina Ofelia Davidescu, secretar literar al Cenaclului „I.L. Caragiale” Ploiești, atentă la rânduială și la bunul mers al lucrurilor, secondată, cu elan și talent, de inimoasele cenacliste: Luminița Bratu, Liana Sprânceană, Diana Petroșanu, Maria Bem, Sorana Brucăr și Emilia Luchian – fiecare cu partea ei de har și contribuție, cum se cuvine.

Printre domni, s-au remarcat Marian Mărchidanu, Florin Oprea-Sălceanu și Dan Constantin, prezenți cu interes și  dispoziție, cum stă bine oricărui iubitor de cultură.

Iar la capitolul invitați – lume aleasă: Iulia Dragomir, Cecilia Dragomir, Nicolae Pieptănaru și alții asemenea, fiecare cu plăcerea de a fi acolo și cu respectul cuvenit pentru cele petrecute.

Într-un cuvânt, o adunare cum rar se mai nimerește: nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar fix cât trebuie pentru ca seara să rămână, vorba aceea, cu ecou și cu folos.

Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Avem deosebita bucurie de a vă invita să celebrăm împreună, sub semnul miraculos al poeziei, 105 ani de existență ai prestigiosului lăcaș de cultură – Biblioteca Județeană „N. Iorga” Prahova, în cadrul unui eveniment dedicat lansării volumului „Drum fără sfârșit”, semnat de poetul Mircea Teculescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Alături de autor vor fi prezenți invitații:
Camelia Iuliana Radu, poetă și redactor-șef al revistei literare Caietele Norr, și Teo Cabel, poet și redactor-șef al revistei Literadura.

Amfitrioanele evenimentului:
Mihaela Radu, directorul Bibliotecii Județene „N. Iorga” Ploiești, și Doina Ofelia Davidescu, secretar literar al Cenaclului „I.L. Caragiale” Ploiești.

Evenimentul va avea loc în Sala de Lectură „Nichita Stănescu”, vineri, 20 martie, ora 16:30.

Membrii cenaclului își vor întâmpina oaspeții cu tradiționala „pâine și sare” lirică, într-o atmosferă de prietenie culturală, dialog literar și bucurie a cuvântului.

Vă așteptăm cu drag să celebrăm împreună poezia și cartea, într-o frumoasă întâlnire a iubitorilor de literatură.

Invitație, afiș, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

ZIUA MONDIALĂ A POEZIEI – UNESCO WORLD POETRY DAY
Muzeul Național al Literaturii Române | Casa Memorială „Mărțișor” Tudor Arghezi
Sâmbătă, 21 martie 2026, ora 12:00

FLORILEGIU LIRIC ÎN DIALOG CU SOUND EXPERIMENTAL
Catedra Internațională Onorifică „Jean BART”

INVITAȚIE

Cu ocazia Zilei Mondiale a Poeziei – UNESCO World Poetry Day, Casa Memorială „Mărțișor” – Tudor Arghezi găzduiește un eveniment-manifest care aspiră să redefinească raportul dintre cuvânt și sunet: șapte voci distincte ale poeziei contemporane românești – Mina Decu, Domnica Drumea, Radu Nițescu, Cătălin Constantin, Vanda Bienville, Alfred Benzar, Silvia Palască – în dialog live cu producția sonică experimentală a sound designer-ului OBEAH – Andrei Bucureci.

Moderarea evenimentului este asigurată de Prof. Sever Avram, critic literar și de artă, iar curatoriatul aparține scriitoarei Marieta Rădoi, custodele muzeului. Formatul propus oferă publicului o experiență-limită: poezia nu rămâne gravată în pagină, ci se metamorfozează live într-o ambiantă sonică, subtil elaborată de „Sound of Art to Come” – casa de discuri OBEAH, care îmbină elemente de dub, muzică electronică și texturi inspirate din tradiția lui Mark Stewart (The Pop Group), Massive Attack și din spoken word-ul radical european.

Versurile sunt menite să intre în rezonanță directă cu straturile sonore – amplificate, tensionate, fragmentate de producția muzicală în timp real. Casa Memorială „Mărțișor”, spațiu încărcat de memorie lirică provocativă, devine astfel un loc experimental, un teritoriu simbolic în care tradiția întâlnește estetica spoken word-ului, precum și poetica performativă live.

Cei șapte poeți, fiecare cu un ritm propriu și o respirație unică, își asumă temerar riscul de a-și mixa versurile alături de sunete complementare – un exercițiu de vulnerabilitate intrinsecă și de încredere acordată cuvântului rostit ca materie vie, transformabilă, autorezistentă.

PRIN CE ANUME SE IMPUNE CREATIV ACEST EVENIMENT:

• Redefinirea tradiției – autohtonul nu este doar muzeal, ci un organism viu

• Dialog inter-medial – cuvântul + sunetul = noul limbaj performativ

• Contextul UNESCO – poezia percepută ca patrimoniu imaterial viu, nu ca relicvă

• Experiment sonic emergent – „Sound of Art to Come” transplantează tradiția dub-poetry în spațiul contemporan

• Spațiu revalorizat simbolic – căminul lui Tudor Arghezi evoluează de la canon la experiment.

Evenimentul se înscrie în seria de manifestări dedicate Ziua Mondială a Poeziei și marchează un moment inedit în peisajul cultural românesc: întâlnirea dintre literatură și experimentul sonic, dintre pagină și energia analogică, situată între tradiție și viitoarea miză axială.

Reuniune oferită cu amabilul sprijin al dlui Eugen-Alfred Benzar, chef – Corks Cozy Winebar.

Contribuție sugerată: 30 RON
Locuri limitate – confirmarea prezenței este recomandată până cel târziu miercuri, 18 martie (București – zona metrou Stația de metrou Constantin Brâncoveanu).

Muzeul Național al Literaturii Române | Casa Memorială „Mărțișor” Tudor Arghezi
Strada Mărțișor 14, București

Pentru conformitate din partea organizatorilor,
Secretariatul tehnic „CIO-SUERD Jean BART”

Info suplimentare:

tel:0213325900/email : relațiipublice@mnlr.ro

#UNESCOWorldPoetryDay #ZiuaPoeziei #PoezieContemporană #SpokenWord #SoundDesign #OBEAH #SoundOfArtToCome #MuzeulTudorArghezi #LiteraturaRomână #ExperimentSonic #DubPoetry #PerformanțăLivă CuvântȘiSunet

Prima întâlnire de primăvară a cenacliștilor s-a petrecut luni, în calmul unei înserări de martie, în spațiul primitor al Sălii Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu”. Atmosfera a fost animată de frisonul curiozității și al așteptării, stârnit de promisiunea incitantă a lecturii de cenaclu, susținută de protagonistul serii, Sorin Vânătoru, un valoros veteran cenaclist.

Cea mai recentă creație s-a desprins de la reverul începutului de primăvară într-un dialog inspirat între proză și poezie: Adrian N. Ionescu (Nu m-atinge că iubesc), Luminița Bratu (În văzul tău nevăzutul), Amalia Melnic (Mi-am auzit bârfe), Liana Sprânceană (Globul de sticlă), Emilia Luchian (Captivitate albă), Eduard-Gabriel Tănase (Un kilogram)

11 minute de istorie și Lecția de poezie au format un neașteptat tandem la propunerea lectorei prof. Emilia Luchian. O fereastră deschisă spre trecutul Nigeriei, prezentată cu rigoare, concizie și farmec a înlesnit un moment de sensibilitate lirică surprinzător.

Mai întâi, o incursiune în cultura poporului ioruba din Nigeria ne dezvăluie un univers complex de mituri, ritualuri și structuri sociale bine conturate. În centrul tradiției se află figura legendară a lui Oduduwa, considerat întemeietorul civilizației ioruba, trimis pe pământ de un zeu suprem pentru a crea lumea și pentru a întemeia orașul sacru Ile-Ife, văzut drept leagănul acestei culturi. Din acest centru mitic s-ar fi răspândit descendenții săi, care au fondat orașe-stat devenite adevărate cetăți culturale.

Viața spirituală era dominată de cultul – valabil și în prezent – al divinităților (Zeul Metalului, Victoriei și Războiului, Zeul Curcubeu ș.a.) de ritualuri și jertfe menite să mențină echilibrul dintre oameni, natură și lumea spiritelor: în mitologia ioruba, mama zeilor nu putea avea copii și, pentru a afla cum să depășească acest blocaj, se consulta cu oracolul Ifá, care indica ritualuri și jertfe necesare pentru a restabili fertilitatea și echilibrul divin. Societatea era organizată ierarhic, cu regi, nobili și lideri religioși, iar în plan familial poligamia era acceptată. Un loc aparte îl ocupau gemenii, considerați o binecuvântare și protejați de divinitate. Femeile aveau un rol mult mai important decât ar sugera structura patriarhală a familiei. Ele administrau gospodăria și educația copiilor, dominau comerțul din piețele orașelor și puteau deține funcții sociale și religioase semnificative. Civilizația ioruba s-a remarcat și prin meșteșuguri rafinate: la Ile-Ife au fost descoperite ateliere vechi de producere a mărgelelor din sticlă colorată, folosite ca podoabe, însemne de prestigiu și elemente decorative pentru sanctuare și așezări, semn al rafinamentului artistic și al statutului social.

Apoi în Lecția de poezie am făcut cunoștință cu Wole Soyinka, unul dintre cei mai importanți scriitori nigerieni și africani contemporani, provenit dintr-o familie de intelectuali,  multiplu premiat dar și laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1986, primul african distins cu această recunoaștere. Născut în 1934 în Abeokuta, Nigeria, Soyinka a studiat literatura engleză și teatrul și a fost activ încă din tinerețe în mișcarea culturală și literară nigeriană. Pe lângă cariera literară, Soyinka s-a implicat activ în probleme politice, criticând regimurile dictatoriale și nedreptățile sociale din Nigeria, ceea ce l-a făcut să fie arestat și exilat în mai multe rânduri, chiar condamnat la moarte, de la care a scăpat ca prin minune. Opera sa, ca o „mască Gèlèdé”, cuprinde poezie (8 volume mari), piese de teatru (19), romane (2), eseuri (5 volume), memorii (5 volume) și filme (2), adesea inspirate de mitologia și tradițiile africane, dar și de realitățile politice contemporane, sculptând prin cuvânt tensiunile dintre tradiție și modernitate, justiție și tiranie, mit și realitate. Respectând cultura ioruba, SOYINKA crede că „un înțelept vorbește în noduri pentru ca cel ce ascultă să aibă satisfacția de a le desface”. Printre cele mai cunoscute lucrări ale celui care „nu scrie pentru a distra, ci pentru a trezi” (Ulli Beier) și care „a redat demnitatea cuvântului African” (Ben Okri) se numără piesele „Death and the King’s Horseman” (Moartea și cavalerul regelui) și „A Dance of the Forests” (Dansul pădurilor), care combină simbolismul cultural african cu reflecții asupra puterii, justiției și responsabilității civice.
Din exemplificările lirice sugestive ale lectorei (Ploaia de gheață, Recviem, Telefonistul, Zbor de noapte, Abiku, Post mortem, Gânduri la rece) reținem din ultima:

„16 pași pe 10
Atât e lumea acum
Pereții au ureche de piatră,
Iar tavanul e un cer de var
Care nu plânge niciodată.
Ei cred că m-au îngropat de viu,
Că liniștea va roade din mine ca un vierme.,
Dar eu am învățat să vorbesc cu furnicile,
Să număr bătăile inimii pământului.

Nu vă temeți pentru mine:
Cel care scrie pe întuneric,
Cu cerneală scoasă din propria durere
Nu poate fi niciodată cu adevărat singur.
Gândul meu e o pasăre care nu are nevoie de poartă.” (Wole Soyinka)

Liana Sprânceană a construit un scurt intermezzo prin evocarea marelui actor Toma Caragiu, oferindu-ne o înregistrare a unui fragment emoționant, Părinteasca dimandare, recitat de către acesta în limba aromână.

Lectura de Cenaclu – Prezența prețiosului veteran al cenaclului și cunoscut al lumii literare prahovene și naționale, scriitorul Sorin Vânătoru (apreciat de critici însemnați printre care Alex Ștefănescu), este întotdeauna o frumoasă provocare și chemare la gândire, înțelegere și citire. În prima parte a timpului rezervat exclusiv pentru el, a lecturat din creația sa literară: Auschwitz, Când voi fi cadavru, Filozofia porcului, Stalin, Un bun Dumnerzeu, A crede în Dumnezeu, Acum e momentul!

Florin Manole i-a mărturisit autorului că se numără printre poeții săi preferați și l-a felicitat pentru modul în care conceptul este prezent în creația sa literară, apreciind că acest aspect îi conferă valoare și îl distinge de poeții conceptuali. A adăugat că, deși poetul se declară „necredincios”, scrie ca un credincios: „când scrii despre Dumnezeu, scrii despre poezie.” Discuția a continuat pe ton calm și apropiat cu adaosul condimentat al lui Leonida Corneliu Chifu (Dumnezeu ia chipuri multiple, comunismul fiind o religie etc). În interveția sa, Florin Sălceanu a apreciat că autorul este „un furios, nihilist, revoltat împotriva spiritualității” și l-a îndemnat la „schimbarea orizontului revoltelor”, care îl apropie de Sartre, Heidegger ș.a.

Dacă asistența a aplaudat încântată lectura, eu am avut mai târziu, acasă – la lumina singuratică a unei veioze, privilegiul relecturării și alegerii unui text pentru publicare.  

„Nu știu dacă există zece milioane de îngeri și nouă milioane de diavoli, știu numai că Dumnezeu se câștigă prin muncă!
Pe Dumnezeu îl meriți numai dacă îl construiești pe cont propriu, dacă nu te lenevești într-o credință dulceagă pentru a scăpa de frică!
Nu vreau să cred în Dumnezeu, ca să mă odihnesc în credința mea!
Dumnezeu este Calea, Adevărul și Viața numai după ce ai înfruntat frica absolută!
Dumnezeu nu se poate mișca dacă stai smirnă în el!
Mă smulg din strânsoarea amorțelii colective și mă eliberez într-o singurătate absolută, orfan de supranaturalul unui creștinism de uz intern: nu a existat nicio revelație!
Dar faptul că merg pe stradă și primesc pietre și bastoane în spate, după ce am spus asta, mă îmbrâncește să cred că Revelația a existat ca Elucubrație absolut necesară în evoluția conștiinței, că totalitatea existenței este un delir sistematizat, un nonsens cu sens, care imprimă lumii un ritm mereu scos din fire și face din adevăr o Revelație de mâna a doua, o chestiune mediocră, o terfeleală.
Orice fel de limbaj aș folosi, de Revelație nu pot să scap și nici ea de mine.
Numai așa pot să intru și să ies din ea cât vreau, să-mi pun cenușă în cap și să strig acestei Judecăți de Apoi:
nu vreau să fiu un credincios care crede pentru că crede, nici un credincios sfâșiat de credință, care îi adaugă lui Dumnezeu complexele îndoielilor sale, în vreme ce credința rămâne doar un instrument de a scăpa de ele, o sfântă agitație psihomotorie!
Acum răstignit între huiduielile mulțimii și un cosmos demențial, cred pentru că m-am călit în necredință,
la apogeul necrediței mele, mă simt liber și voios în Dumnezeu!” (Sorin Vânătoru) 

Așa l-am regăsit pe autor cu viziunea sa existențialist-creștină asupra credinței, apropiată de gândirea lui Petre Țuțea. În concepția lui Sorin Vânătoru, Dumnezeu nu este acceptat pasiv, ci se câștigă prin efort personal și confruntarea cu frica și îndoiala. El critică credința superficială, practicată din comoditate sau conformism, și afirmă că adevărata credință apare doar după o criză spirituală profundă, când omul trece prin necredință și singurătate, devenind o experiență autentică și liberă, născută din lupta interioară cu absurdul existenței (idee apropiată de existențialism și de reflecțiile lui Søren Kierkegaard despre credința trăită ca experiență personală).

Sorin Vânătoru a rezervat partea a doua a expunerii sale unei conferințe, ajustând titlul inițial la „Neurobiologia credinței și a actului de creație artistică”, considerând că acesta reflectă mult mai fidel conținutul pregătit pentru prezentare.

Pornind de la ideea unificării spiritului cu materia, lectorul susține că elementele spirituale trebuie recunoscute în plan material și invers. Astfel, concepte precum vocea divină sau supranaturalul, deși nu erau formulate explicit la început, își au originea în preistoria umanității. În acest sens, antropologul britanic Edward Burnett Tylor, în lucrarea Primitive Culture, afirmă că prima formă de religiozitate este animismul, credința că fiecare ființă sau fenomen natural posedă un spirit sau un suflet, idee care subliniază diferența dintre spirit și suflet și rădăcinile ancestrale ale concepțiilor despre supranatural.

Dezvoltarea acestor concepte a fost posibilă și datorită evoluției umane: între Homo heidelbergensis și Homo sapiens, în urmă cu aproximativ 600.000 de ani, a avut loc trecerea treptată de la comunicarea prin semne și sunete la limbajul articulat, ceea ce a permis formularea și transmiterea simbolică a experiențelor spirituale.

La aceste perspective se adaugă teoriile cercetătorului Julian Jaynes, care a studiat în mod original textele sacre, formulate în lucrarea The Origin of Consciousness in the Breakdown of the Bicameral Mind. Jaynes susține că, în stadiile timpurii ale evoluției conștiinței, oamenii interpretau anumite procese mentale ca „voci divine”, percepute ca provenind din exterior și atribuite zeilor. Această interpretare explică apariția timpurie a ideii de revelație și a experiențelor religioase. Ceea ce noi numim „voce interioară” și „conștiință” ar fi evoluat din experiențele timpurii de tip bicameral, iar figura lui Avraam poate fi văzută ca un exemplu timpuriu de om care începe să audă această voce internă ca propriul său gând, nu ca pe un zeu extern. Saul din Tars pe drumul Damascului reprezintă ultimul episod de bicameralitate.

Lectorul și-a continuat expunerea teoriilor privind dezvoltarea religiei, prezentând argumente considerate esențiale. Cum se formează credința? Nu există un „centru” specific în creier dedicat lui Dumnezeu; fenomenul religios este mai degrabă rezultatul mecanismelor neurochimice, în special al eliberării dopaminei, care generează senzația de credință – fie în divinitate, fie în prieteni sau alte entități. Psihicul uman investește energie libidinală (conform lui Freud) în diverse obiecte simbolice (religie, relicvă, obiect personal etc.), într-un proces similar efectului placebo: credința și experiența subiectivă sunt produse de modul în care creierul interpretează aceste investiții afective și recompensa dopaminergică asociată. Lectorul a prezentat și traseul anatomic complicat al dopaminei, argumentând că vindecările spontane se explică mai degrabă prin mecanismele creierului decât prin credință.

Apoi a abordat tema surselor creativității umane, atribuind-o haosului. Expunând mecanisme neuronale complexe, a adus ca argumente studiile de estetică informațională ale lui Max Bense și Abraham Moles și a completat cu cercetările lui Noam Chomsky — subliniind că, fără filtru cultural, haosul și estetica informațională ar rămâne doar zgomot, lipsit de semnificație socială.

Constrâns de timpul care s-a scurs pe nesimțite, lectorul a încheiat, considerând că temele abordate în expunere erau suficiente pentru o singură seară. Comentariile celor prezenți au izbucnit concomitent, transformând finalul în momentul de savoare a unei cupe de șampanie.

Au participat: Sorin Vânătoru, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Amalia Melnic, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Eduard-Gabriel Tănase, Adrian N. Ionescu, Florin Oprea-Sălceanu, Dan Constantin, Mihail Ivănescu.

Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina-Ofelia Davidescu

Film: Dan Simionescu

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

CENACLUL „I.L. CARAGIALE” DIN PLOIEȘTI

În montajul foto: imagini de arhivă de la întâlniri literare optzeciste ale cenaclului „I.L. Caragiale” din Ploiești, Câmpina, Slănic, Mizil, Pucioasa, Târgoviște, Văleni, Urlați și multe alte localități.

Anul acesta se vor împlini 77 de ani de existență a cenaclului și 30 de ani de la înființarea Societății pentru Literatură Ploiești, al cărei președinte onorific sunt bucuros să fiu încă de la înființare.

Acum 10 ani a avut loc, la Filarmonica „Paul Constantinescu” – Ploiești, o emoționantă întâlnire, după 20 de ani de întrerupere a activității Societății pentru Literatură Ploiești (SPLP) și la 67 de ani de existență a istoricului cenaclu „I.L. Caragiale” din Ploiești (condus, pe rând, de scriitorii George Moroșanu, Anton Tănăsescu, Florin Dochia, Romea Cantemir, Ioan Mihai Cochinescu, Ioan Vintilă Fintiș).

Au susținut atunci microrecitaluri soliști instrumentiști și vocali ai Filarmonicii ploieștene; a avut loc un recital de poezie și un dialog cald între poeții prezenți, iar apoi proiecția filmului artistic „Umilință”, în prezența regizorului Cătălin Apostol.

Mulțumiri speciale pentru contribuția deosebită la realizarea evenimentului se cuvin din plin următorilor: Vlad Mateescu, directorul Filarmonicii ploieștene, actorul Ilie Galea, regizorul de film Cătălin Apostol, Florin Dochia, Ioan Vintilă Fintiș, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Ioan Vieru, Ioan Mihai Cochinescu și Florin Andreescu.

Alți membri importanți ai cenaclului au fost: Marian Marin, Lucian Vasilescu, Cătălin Tzetze, Arthur Teodorescu, Florin Toma, Florin Sicoie, Bogdan-Lucian Stoicescu, Christian Crăciun, Cris Mariana, Lucia Gruescu, Sorina Ianculescu.

În perioada anilor ’80 au mai activat și scriitori de notorietate, remarcabili, precum: Romea Cantemir, Martin Culcea, Gheorghe Iova, Daniel Bănulescu, Radu Aldulescu, Ion Stratan, Florin Iaru, Puiu Damian Spiridon, regizorul Mihai Vasile și Emilia Vasile, Anton Tănăsescu, George Moroșanu, Costin Lupu, Sever Avram, Ion Vergu Dumitrescu, Bibi Vasilache, Ștefan Plăiașu, Doru Bogdan, Nelu Stan, Mihail Ispirescu, Persida Ispirescu, Constantin Hârlav, Nic. Dumitrescu, Reli Ionescu, Ioan Cordoș, Călin Angelescu, Florin Oprea-Sălceanu, Dan Mocănescu, Nicolae Stan, Ioan-Dan Nicolescu, Vladimir Deteșanu, Nicolae Ion Dragu, Maria Georgescu, Lili Enoiu, Marian Popescu și mulți alții.

Ioan Mihai Cochinescu

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

La început de martie, când lumina se întoarce blând peste oraș, vă invităm să ne reîntâlnim sub semnul unei noi primăveri, pentru a explora, cu prospețime, teritoriile spiritului.

Vă așteptăm la o nouă ședință a Cenaclului nostru luni, 9 martie 2026, ora 17:00, în Sala Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești.

Protagonistul întâlnirii, scriitorul Sorin Vânătoru, ne propune o incursiune fascinantă cu tema:
„Arhitecturi interioare. De la literatură la neurologie, religie, estetică.”

Programul se va desfășura respectând rubricile tradiționale, cu invitație la comentarii, discuții, intervenții critice și reflecții spontane.

• Cea mai recentă creație
  
• Lecția de poezie – lector: Emilia Luchian
• 11 minute de istorie – lector permanent: prof. Emilia Luchian
• Lectura de Cenaclu – Sorin Vânătoru

Invitație, afiș, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”

Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș

Acum vreo două dimineți Radioul național o invită pe o anume doamnă Andreea Paul, conferențiar la ASE, fondatoarea unui ONG, INACO, nume vehiculat pentru funcția de ministru al învățământului. Năucitoare viteza de mitralieră cu care doamna a vehiculat toate mantrele „reformei” blestemate care a distrus școala românească. Predictibilitate, reziliență, performanță, alfabetizare informatică, mobilitate, scăderea analfabetismului funcțional, gândire critică etc. etc. (apropo: mă șochează cum acești apostoli fanatici ai „gândirii critice” nu supun interogației critice niciunul dintre conceptele pe care le vehiculează), fără să spună niciun cuvânt despre CUM se pot face toate astea și fiecare în parte. Doar „indicații” generale. Lozinci. De exemplu să te întrebi simplu: de ce, după ce de vreo trei decenii tot luptăm cu analfabetismul funcțional, el crește de fapt în ritm galopant? Fără să spună cum va combate epidemia de plagiate doctorale și cum îi va sancționa pe îndrumătorii care le tolerează sau chiar „coordonează”. Mult mai apropiată de realitate și punând degetul pe una din numeroasele răni, analiza lui Vasile Ernu despre cauzele economice ale discriminărilor flagrante din școala românească, pur și simplu inaccesibilă pentru prea mulți elevi.

profesor dr. CRISTIAN CRĂCIUN

O seară densă, concentrată în sens și frumusețe, în deschiderea căreia am evocat pe scurt personalitatea sculptorului Constantin Brâncuși, „părintele sculpturii moderne”, la 150 de ani de la naștere. Am amintit, de asemenea, prezența artistului Alfred Dumitriu, apropiat și prieten al Asociației Culturale 24 PH ARTE, atât în cadrul expoziției omagiale organizate de Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu” — Esența memoriei: Constantin Brâncuși – documente, imagini, mărturii —, cât și la Ploiești, la Muzeul de Sculptură Monumentală Contemporană în Aer Liber GHEORGHE COMAN și la vechiul sediu al societății IPIP (strada Diligenței).

Luminița Bratu a citit poemul dedicat marelui artist, Piatra iubirii („Ai glas care cântă / pentru cine ascultă / două chipuri deodată / cu ochii de piatră”), iar Emilia Luchian a oferit un scurt text evocator, Modigliani despre Brâncuși.

CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a readus în prim-plan stilul inconfundabil al prozei lui Adi Serafim, prin textul În dimineața asta nu-mi vine să cred, o confesiune densă, traversată de memorie și introspecție („Oriunde m-ar duce, vin după mine o mulțime de amintiri, izbucnesc ca niște filme cinematografice din cornul abundenței mele, cu toate personajele lor, cu locuri și emoții surprinzătoare”). Lectura, susținută de bunul său prieten Adrian N. Ionescu, a potențat vibrația afectivă a textului și i-a pus în valoare dimensiunea evocatoare.

Seara a continuat sub semnul lirismului, prin intervențiile poetelor: Luminița Bratu (Magie cubică), Emilia Luchian (Vremelnicie, Două stări), Sorana Brucăr (Încolțirea în colțuri, Lăsați-mă să curg), Cati Rodica Enache (Rugăciune de seară), Liana Sprânceană (Foamea din noi, Să vină martie!) și Maria Bem (De Dragobete). Versurile au alternat între reflecție și emoție directă, între fragilitate și forță interioară, conturând o atmosferă caldă, confesivă și profund autentică.

LECȚIA DE POEZIE l-a adus în atenția celor prezenți, prin intermediul lectorei Cati Rodica Enache, pe Nichita Danilov, într-un demers care a fost nu doar o prezentare a unui autor preferat, ci și a unuia recent distins cu Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia (2024).

După o trecere în revistă a biografiei, a profesiei și a parcursului său literar, a urmat o incursiune într-un univers liric complex, în care sensibilitatea, meditația și forța imaginii se împletesc armonios, oferind cititorilor o experiență intelectuală și emoțională deopotrivă. Lectora l-a definit drept „un poet dureros de melancolic” și a amintit câțiva dintre criticii care s-au aplecat asupra creației sale: de la Nicolae Manolescu, care a ezitat în aprecieri premature privind „latura vizionară și mistică” a optzecismului, la Eugen Simion, care a atras atenția asupra originalității și rigurozității volumelor de debut. De asemenea, Bogdan Crețu l-a remarcat ca pe o voce bine conturată, subliniind raportarea eului la certitudinea de dincolo și la destinul final al omului, numindu-l „un optzecist atipic, un poet care visează că visează”, iar Șerban Axinte a evidențiat filonul tradițional al poeziei sale.
În încheiere, lectora ne-a propus spre lectură câteva dintre poemele preferate: Invocație, Numele casei tale, Melancolie, Poemul lacrimilor și Tristețe blândă.

Tristețe blândă 

L-am întrebat pe Domnul: cum îți simțeai
picioarele când ai călcat pe valuri?
Nu am simțit nimic, căci picioarele mele
erau chiar valurile, mi-a răspuns cu tristețe Domnul.
Dar când te-ai înălțat în văzduh,
cum ți-ai simțit umerii și trupul?
Nu am simțit nimic, căci umerii și trupul meu erau
văzduhul,
mi-a răspuns cu blândețe Domnul.
Dar ce ai simțit când ai înviat din morți?
Nu am simțit nimic, căci trupul meu e sufletul
ce nu cunoaște moarte, mi-a răspuns blând Domnul. (Nichita Danilov)

CRONICA UNEI PIESE DE TEATRU a luat locul – temporar abandonat – al rubricii Cinemartor. Diana Petroșanu ne-a prezentat, inspirată de vizionarea reprezentației Bukowski By Night, la Teatrul Nației din Ploiești, un spectacol contemporan inedit. Piesa este o adaptare realizată de Radu Aldulescu după opera lui Charles Bukowski, montată cu sprijinul UNITER.

În viziunea lectorei, spectacolul s-a remarcat prin interacțiunea directă cu publicul, spectatorii fiind integrați spontan în firul acțiunii — momente care au amintit de experiența oferită de Andrei Șerban în Trilogia antică. Decorurile minimaliste și mijloacele variate de expresie — de la jocul clasic la proiecții video și accente de music-hall — au contribuit la construirea unei atmosfere intense și simbolice.
Povestea îl are în centru pe scriitorul Art Legend, prins între două tipologii feminine care reflectă, de fapt, cele două fațete ale sale: una întunecată, instinctuală și autodistructivă, cealaltă fragilă, orientată spre echilibru și regenerare. Relațiile sale, marcate de impulsuri sado-masochiste și de inadaptare existențială, devin atât un eșec personal, cât și sursă pentru creația artistică.

Diana Petroșanu a apreciat ca puncte mai slabe: faptul că mesajul privind condiția artistului inadaptat ar fi putut fi aprofundat, iar timpii morți necesari schimbării decorului au creat o ușoară senzație de artificialitate și discontinuitate. Per ansamblu, însă, spectacolul a fost interesant, provocator și diferit ca formulă scenică.

11 MINUTE DE ISTORIE a continuat, prin cercetarea atentă și vocea caldă a lectorului permanent, prof. Emilia Luchian, aventura în lumea fascinantă a spațiului Caucazului antic. Expunerea a adus în prim-plan populațiile tătare, cu referire specială la Nogai, surprinzând aspecte legate de organizarea lor socială, de obiceiuri, de codul onoarei și de dinamica vieții nomade.

Un accent deosebit a fost pus pe rolul femeii în comunitățile tătare/Nogai – nu doar în plan familial, ci și simbolic și identitar. Femeia apare ca păstrătoare a tradiției, a limbii și a credinței, dar și ca figură emblematică în imaginarul colectiv. În acest context a fost evocată balada lui Kîz Jîbek și Tolegen (Ptolegen), o poveste de iubire devenită reper identitar pentru spațiul turcic al stepelor, unde loialitatea, curajul și destinul tragic se împletesc într-o narațiune cu profunde accente morale.

De asemenea, au fost amintite legenda lui Erlik, figură mitologică asociată lumii subpământene și forțelor întunericului, precum și legenda calului vorbitor, motiv recurent în folclorul stepelor, care subliniază legătura sacră dintre om și animalul său. Calul, simbol al libertății, al puterii și al mobilității nomade, ocupă un loc central în mentalul colectiv al acestor popoare, devenind adesea intermediar între lumi, confident al eroului sau chiar salvator.

Prezentarea a evidențiat faptul că aceste tradiții s-au transmis preponderent pe cale orală, prin balade, legende și epopei cântate, existând relativ puține izvoare scrise. Tocmai această oralitate conferă culturii lor o dimensiune vie, fluidă, dar și fragilă, dependentă de memoria colectivă. Legenda și istoria s-au împletit astfel într-o narațiune coerentă, oferind celor prezenți nu doar informație, ci și o perspectivă culturală amplă asupra unui spațiu de interferență între Orient și Occident.

LECTURA DE CENACLU l-a avut ca protagonist pe Florin Manole, care a propus asistenței  eseul „Spirit și Duh în credința ortodoxă”, o reflecție densă și bine articulată asupra antropologiei creștine răsăritene.

Pornind de la distincția dintre spirit (înțeles ca totalitatea funcțiilor psihice – rațiune, voință, conștiință, afectivitate) și duh (partea cea mai fină și profundă a sufletului, capabilă de comuniune directă cu Dumnezeu), autorul a construit un demers teologic coerent, cu aplicații existențiale clare. Eseul a pus în lumină diferența dintre „omul psihic” și „omul duhovnicesc”, subliniind faptul că doar prin trezirea duhului și prin lucrarea iubirii spiritul devine viu, creator și orientat spre mântuire.

Intervenția sa a îmbinat referințele patristice și biblice cu exemple culturale și literare, oferind o perspectivă accesibilă, dar profundă, asupra unei teme adesea tratate abstract. Accentul a căzut pe ideea trezirii sufletului, pe necesitatea neliniștii mântuitoare și pe rolul iubirii ca principiu unificator al tuturor facultăților omului.

Florin Manole – mărturisind dintru început referirile la Sfântul Apostol Pavel și IPS Bartolomeu Anania, pornește de la Canonul cel Mare al Sfântul Andrei Criteanul, care cheamă la pocăință și „schimbarea minții”, dezvoltând tema trezirii sufletului prin celebra invocație: „Suflete al meu, suflete al meu, scoală-te, pentru ce dormi?”. Accentul cade pe expresia „vei să te tulburi”, unde particula arhaică „vei” exprimă necesitatea, caracterul imperativ al trezirii în fața unui sfârșit posibil și imprevizibil.

Autorul clarifică faptul că adresarea nu vine dinspre trup către suflet, ci din partea duhului către suflet. În antropologia dihotomică, reluată de Apostolul Pavel, omul este trup și suflet, iar în interiorul sufletului se distinge duhul – partea cea mai fină, capabilă de comuniune directă cu Duhul Sfânt. Pavel diferențiază între „omul psihic” (dominat de labilitatea emoțiilor) și „omul duhovnicesc” (călăuzit de duh). Psihicul este schimbător, instabil – „sentimentele se schimbă asemenea norilor de pe cer”, cum spune Bartolomeu Anania –, de aceea creștinul este chemat să trăiască sub conducerea duhului, nu a simplei afectivități.

Îndemnul la trezire este universal, adresat oricărui om, deoarece sfârșitul este necunoscut și poate veni oricând. Este un avertisment la veghere, asemenea parabolei celor zece fecioare. În special în Postul Mare, duhul îl trezește pe suflet din amorțire și nesimțire, amintindu-i responsabilitatea permanentă a pregătirii.

Eseul problematizează aparenta contradicție dintre îndemnul la „tulburare” și idealul isihiei (liniștii) propriu spiritualității răsăritene. Tulburările exterioare – necazurile, vorbirea de rău, ispitele – trebuie lepădate pentru a dobândi pacea lăuntrică. Însă există o „neliniște a liniștii”: adevărata isihie înseamnă conștiința permanentă a propriei nevrednicii. Exemplul dat este al părintelui Paisie Olaru, care, deși ajuns la seninătate, păstra neliniștea responsabilității față de sufletele încredințate lui. Niciun sfânt nu are certitudinea propriei sfințenii; conștiința păcătoșeniei este temelia adevăratei păci.

Taina Spovedaniei devine astfel expresia concretă a acestei neliniști mântuitoare: o cercetare de sine sub călăuzirea duhului. Sunt evidențiate două ispite majore: descurajarea (neîncrederea în iertarea lui Hristos) și autoînșelarea (refuzul asumării vinei). Modelul contrastiv este pilda fariseului, liniștit în autosuficiența sa, și a vameșului, tulburat și smerit – doar acesta din urmă fiind îndreptat.

Dacă duhul nu insuflă viață spiritului, sufletul rămâne „adormit”, un suflet mort. Rațiunea, voința și sentimentele au nevoie de „duhul de viață” pentru a deveni vii și creatoare. Omul psihic devine om duhovnicesc abia când spiritul este luminat și înviat de duh. Atunci el devine „observabil” pentru Dumnezeu și capabil să primească harul.

Problema trezirii este legată și de raportul dintre cunoaștere și iubire. Părinții spun: „cunoașterea îngâmfă, iubirea zidește”. Cunoașterea, care aparține spiritului, poate devia în mândrie dacă nu respectă treptele firești: acumulare – înțelegere – luminare. Fără iubire, aceste trepte se confundă și se degradează; cunoașterea devine haotică și orgolioasă. La fel, artistul sau omul de știință, dacă nu lasă iubirea să-i anime spiritul, rămâne într-o creativitate sterilă. Devine un „spirit mort”, incapabil de adevărată creație.

În acest sens este evocată maxima lui Konstantin Stanislavski: „Nu iubi arta pe care o poți face, ci iubește arta din tine” – adică iubește viața insuflată de Dumnezeu. Doar răspunzând chemării duhului și păstrând iubirea originară, spiritul poate deveni viu și creator.

În final, eseul afirmă că toate componentele spiritului sunt, într-un fel, forme decăzute ale iubirii. Înainte de cădere, trupul, sufletul și duhul erau în armonie, asemenea comuniunii din Sfânta Treime. Chemarea la „neliniște” este tocmai dorul de refacere a acestei unități. Poetul Rainer Maria Rilke sugerează această tensiune: omul „delimitează prea tare”, separând ceea ce ar trebui unit. Când însă spiritul răspunde neliniștii sfinte – conștiință iubitoare, voință iubitoare, rațiune iubitoare –, el redevine formă a iubirii și, astfel, viu.

În concluzie, „tulburarea” la care îndeamnă duhul nu contrazice isihia, ci o adâncește: adevărata liniște creștină este vegherea neîntreruptă, conștiința smerită și trează a omului aflat înaintea lui Dumnezeu, conștient de fragilitatea sa, animat de iubire și permanent deschis comuniunii cu Hristos.

După expunerea eseului, Florin Manole a fost răsplătit cu aplauze pentru alegerea inspirată și pentru profunzimea cu care a tratat tema. Lectura a fost receptată cu interes și atenție, generând un dialog viu în rândul participanților, care au apreciat atât rigoarea teologică, cât și dimensiunea meditativă a textului.

Au urmat întrebări și dezbateri aprinse, provocate de Adrian N. Ionescu, Luminița Bratu, Cati Rodica Enache, Gabriela Petri, Florin Sălceanu, Sorna Brucăr ș.a. – semn că reflecțiile propuse au provocat interes, interogații autentice și dorința de aprofundare. Dialogul s-a concentrat mai ales asupra raportului dintre duh și spirit, asupra sensului „neliniștii” mântuitoare și asupra modului concret în care trezirea sufletului poate fi trăită în viața de zi cu zi, dincolo de cadrul teoretic al expunerii.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Luminița Bratu, Sorana Brucăr, Gabriela Petri, Ramona Müller, Diana Petroșanu, Liana Sprânceană, Maria Bem, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, Eduard-Gabriel Tănase, Adrian N. Ionescu, Dan Simionescu, Florin Sălceanu, Dan Constantin.

Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Fotografii: Emilia Luchian, Diana Petroșanu, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș