close

Promovate

PromovateSocial

MESAJ DE 1 IUNIE – „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi” Marcu 10;14

IcoanaFecioara

Dragii mei,

De ziua copilului nu o sa dau un mesaj in care sa vorbesc despre inocenta copiilor si alte lucruri lacrimogene. Nu. O sa dau um mesaj parintilor, actuali si viitori.

Zice Hristos sa nu opriti copii sa vina la EL. Va rog faceti asta!

Dragi parinti, copii dvs SUNT IN PERICOL DE MOARTE VESNICA!!

Odata cu introducerea educatiei transgender se va lucra la mintea copiilor dvs intr-un mod ireparabil. Aveti posibilitatea sa va educati copii crestineste.

M-am ingrozit in ultima perioada auzind la unii parinti afirmatii ceva de genul „Eu nu imi permit sa spun nimanui ce religie sa aleaga, nici macar copilullui meu. Cand o sa creasca mare o sa-i prezint optiunile si el o sa aleaga in cunostinta de cauza”.

Desigur, persoanele care spuneau asta avea sennzatia ca au spus un lucru ff inteligent. Nu va redau dialogurile, dar pot sa va spun ca in afara de o carte de Osho si ceva parenting nu citisera si nu cunosteau nimic din nici o religie.

1. Deci in ce fel ii va prezenta aceasta gen de parinte religiile viitorului adolescent?
2. Dupa ce va fii indoctrinat copilul INCA DE LA GRADINITA ca se poate transforma in ce gen viseaza el in mintea lui ce atitudine va avea fata de crestinism?
3, Daca nu renunta la cariera cat timp efectiv vor petrece parintii cu copii lor zilnic. Probabil cateva ore seara (zic eu)
4. In aceste conditii lasati copii sub influenta unor persoane straine, a influentei grupurilor din care fac parte si desigur a internetului si tabletelor cu consecinte IREPARABILE pentru creierul lor. Credeti ca mai apoi pot alege IMPARTIAL o religie?
Ar fi ff multe de spus dar o sa vin la subiect si o sa pun niste intrebari:
1. Ce rau credeti ca le face copiilor mici Sf. BOTEZ? Ce credeti ca pierde copilul din „impartialitatea” lui daca face asta?
2. Ce rau credeti ca le face copiilor mici Sf. IMPARTASANIE? Ce credeti ca pierde copilul din „impartialitatea” lui daca face asta?
3. Ce rau credeti ca le face copiilor mici Sf. MASLU? Ce credeti ca pierde copilul din „impartialitatea” lui daca face asta?
4. Ce rau credeti ca face copilului sa aiba o CULTURA CRESTINA? Mii de ani Europa a avut o cultura CRESTINA. N-ai cum sa intelegi istoria Europei daca nu ai idee despre crestinism.De ce credeti ca se screm unii acum sa spuna ca crestinismul e naspa? NUMAI CRESTINISMUL -CULMEA!!! In rest e cool sa fii orice altceva. Daca trece aceasta moda si vine alta?
Si cel mai important:
5. Chiar daca DVS personal nu credeti ca exista Hristos cu TOT ce insemna asta, sunteti gata SA PARIATI PE VIATA VESNICA A COPILULUI DVS ? Pentru ca asta faceti, fie ca credeti , fie ca nu.

Aveti aici o icoana cu Mama noastra a tuturor. Rugati-O si pe ea sa acopere cu grija Sa copii dvs.!

Sa ne lumineze Domnul pe toti!

LA MULTI ANI COPIILOR! Sa va traiasca VESNIC!

(Cătălin Rusu)

 

mai mult
PromovateSfinții zilei

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful

Justin_Martyr

Sfântul Iustin Filosoful, mucenicul lui Hristos, s-a născut în părţile Siriei Palestinei, la hotarele Samariei, în cetatea care la început se numea Sihem, iar mai pe urmă s-a numit Neapolis Flavie.

Viaţa Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful

Sfântul Iustin Filosoful, mucenicul lui Hristos, s-a născut în părţile Siriei Palestinei, la hotarele Samariei, în cetatea care la început se numea Sihem, iar mai pe urmă s-a numit Neapolis Flavie. El a avut un tată de neam bun şi slăvit, dar elin cu credinţa; şi chiar Iustin era în aceeaşi rătăcire a închinării la idoli, mai înainte de a se lumina cu lumina sfintei credinţe. Şi se îndeletnicea din tinereţe cu învăţătura cărţii şi sporea în înţelepciunea elinească, ca unul ce avea minte isteaţă.

Deci, deprinzându-se bine cu buna grăire ritoricească, dorea să înveţe şi filosofía; şi la început s-a dus la un filosof dintre stoici, dorind să înţeleagă filosofía acelora, Şi avea mare dorinţă să ştie despre dumnezeire şi ce este Dumnezeu. Deci, petrecând la acel filosof stoic câtăva vreme, n-a putut afla nimic despre Dumnezeu – de vreme ce nici acest filosof stoic nu ştia pe Dumnezeu, nici nu socotea că este de trebuinţă învăţătura cea pentru dumnezeiasca înţelegere -, pentru aceasta a lăsat Iustin pe dascălul acela şi s-a dus la un alt filosof – bărbat, pe cât se părea înţelept – care făcea parte din filosofii ce se numeau peripatetici.

Acela, după puţină vreme, a început a se sfătui cu Iustin pentru plată, nevrând să-l înveţe în dar. Iar Iustin, văzând că acela este iubitor de argint, l-a lepădat ca pe un lacom şi l-a judecat a fi nevrednic de numirea filosofiei, de vreme ce nu ştia să treacă cu vederea câştigurile cele lumeşti.

Pentru nişte pricini ca acestea, lepădând pe filosofii stoici şi pe cei peripatetici şi dorind foarte mult înţelepciunea cea adevărată, prin care ar fi putut ajunge la cunoştinţa lui Dumnezeu, a venit la un dascăl ce făcea parte din filosofii lui Pitagora, dar acela poruncea lui Iustin să înveţe mai întâi astronomia, geografia, aritmetica, muzica, şi alte învăţături, sgunându-i că învăţăturile acelea sunt mai de trebuinţă în viaţa aceasta. Insă Iustin socotind că va trebui să petreacă mulţi ani într-acele învăţături şi văzând că din acele ştiinţe nimic nu este de folos sufletului său, pentru că nimic n-a auzit de la dascălul acela care să sature dorinţa inimii lui – care din zi în zi se aprindea mai tare cu dragostea lui Dumnezeu -, pentru aceea l-a lăsat şi pe acel dascăl şi s-a lipit de un din cei ai lui Platon, de vreme ce învăţătura acelora era de mare slavă într-acele vremuri şi multă le era cinstea lor.

Acel filosof al lui Platon s-a făgăduit să-l înveţe pe Iustin din asemănarea lucrurilor celor trupeşti pe cele netrupeşti, din închipuiri­le celor de jos pe cele de sus şi din chipurile înţelegerilor cunoştinţa lui Dumnezeu. Pentru că acesta era sfârşitul socotelii înţelepciunii celei platoniceşti ca, din închipuiri, să vină întru cunoştinţa lui Dumnezeu. Iar fericitul Iustin s-a învoit la aceasta, nădăjduind să ajungă la înţelepciunea dumnezeiască cea dorită, să cunoască pe Dumnezeu şi se să umple de darul Lui. Pentru aceasta el a petrecut lângă dascălul acela vreme îndelungată şi degrab a învăţat dogmele şi rânduielile lui Platon, devenind filosof desăvârşit şi slăvit între elini. Cu toate acestea, încă nu putea să ajungă la credinţa creştinească şi la cunoştinţa cea adevărată a lui Dumnezeu, de vreme ce filosofii elini nu preamăreau pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu, ci schimbau slava nestricăciosului Dumnezeu întru asemănarea chipului omului cel ştricăcios şi al păsărilor, al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor. Insă Iustin se mângâia în parte cu duhul, îndeletnicindu-se întru gândirea de Dumnezeu şi învăţându-se întru cunoştinţa de Dumnezeu, pe cât mintea lui, fiind încă neluminată, putea să ajungă.

Iar odată plimbându-se singur afară din cetate, departe la un loc osebit, aproape de mare, şi pe când socotea cu mintea sa înţelegerile cele filosofeşti, a văzut pe un bărbat cinstit necunoscut, bătrân împodobit cu cărunteţile. Şi privind spre el cu de-amănuntul, bătrânul i-a zis: „Oare mă cunoşti pe mine, de mă priveşti astfel cu dinadinsul?” Răspuns-a Iustin: „Nu te cunosc, însă mă minunez cum, în acest loc pustiu în care n-am aşteptat să văd pe cineva, te văd pe tine”. Zis-a bătrânul: „Nişte oameni de ai mei s-au dus în partea aceasta şi, aşteptând întoarcerea lor, le-am ieşit înainte ca să-i pot vedea de departe. Dar tu ce faci aici?” Răspuns-a Iustin: „Îmi place să mă preumblu în singurătate, ca să mă învăţ cu mintea fără de împiedicare la filosofie”. întrebat-a bătrânul: „Ce folos câştigi din filosofie?” Răspuns-a Iustin: „Dar ce lucru mai de folos poate să afle cineva decât filosofía? Pentru că aceea este luminătoare a minţii, povăţuitoare la toată socoteala cea bună şi îndreptătoare a vieţii. Dacă cineva o ştie bine pe aceea, acela vede ca în oglindă neştiinţele şi rătăcirile altora şi nu este cu putinţă să se alcătuiască înţelepciunea fără de învăţătura filosofiei şi fără de uneltirea cea dreaptă a înţele­gerii; deci se cade ca tot omul să o înveţe pe aceea, ca să ştie cele folositoare şi nefolositoare, de care lucruri să se ţină şi pe care să le lepede”.

Zis-a bătrânul: „Dar oare filosofía aduce vreo fericire omului?” Răspuns-a Iustin: „Cu adevărat îi aduce”. Bătrânul l-a întrebat: „Deci spune-mi ce este filosofía şi ce fericire are ea?” Răspuns-a Iustin: „Filosofía este aceea care este facere a înţelegerii şi cunoştinţă a adevărului; iar fericirea ei este cinstea înţelegerii şi a înţelepciunii ei”. Bătrânul a întrebat: „Dacă din filosofía care le înţelege pe toate cunoaşteţi adevărul, apoi ce ziceţi că este Dumnezeu?” Răspuns-a Iustin: „Acela este Dumnezeu, Care niciodată nu se schimbă, ci totdeauna este Acelaşi; Care este pricinuitorul facerii tuturor”. Iar bătrânul, îndulcindu-se de răspunsul acela, iarăşi l-a întrebat: „Numele înţelegerii este la toate lucrurile de obşte? Căci întru toate meşteşugurile, ori întru care cineva este iscusit, întru acela se numeş­te că este înţelept; sau în geometrie, sau în ocârmuirea corăbiei, sau în doctorii, şi după asemănare întru celelalte lucruri şi dumnezeieşti şi omeneşti, oare nu este aşa? Deci spune-mi mie iarăşi, este vreo înţelegere care naşte cunoştinţa lucrurilor împreună şi a celor dumnezeieşti şi a celor omeneşti?” Zis-a Iustin: „Este cu adevărat”. Bătrânul a zis: „Deci ce? Oare tot una este a cunoaşte pe Dumnezeu, precum a cunoaşte muzica, sau aritmetica, sau astronomia sau oricare din acestea?” Răspuns-a Iustin: „Nicidecum; pentru că alta este înţelegerea aceea de a cunoaşte pe Dumnezeu şi alta este aceea de a cunoaşte un meşteşug”.

Grăit-a bătrânul: „Bine ai răspuns, căci ajungem la oarecare înţelegeri; pe de-o parte din auz şi din învăţătură, iar pe de alta din însăşi vederea lucrurilor; precum dacă ţi-ar spune cineva că se află în India vreo fiară care nu se aseamănă cu nici una din fiare – într-un fel sau în alt fel, cu felurite feţe şi cu multe chipuri – n-ai fi putut s-o cunoşti pe aceea ne văzând-o cu ochii tăi, nici altuia să-i spui despre ea, neauzind mai întâi singur de la cel ce spune. Deci aici te întreb: Cum pot filosofii voştri elineşti să înţeleagă drept pentru Dumnezeu, sau cum să grăiască ceva adevărat pentru Dânsul, de vreme ce n-au nici o cunoştinţă a Lui, ca cei ce nici nu L-au văzut pe El cândva, nici nu L-au auzit?” Răspuns-a Iustin: „O, părinte, nu cu ochii trupeşti se vede puterea dumnezeirii, precum văd oamenii oarecare jivine, ci numai cu mintea singură se poate ajunge la Dumnezeu, precum zice Platon, a cărui învăţătură eu o urmez”. Zis-a bătrânul: „Oare este în mintea noastră vreo putere de acest fel şi atât de multă, prin care mai degrabă decât cu simţurile cele trupeşti am putea înţe­lege sau să cunoaştem vreun lucru, şi să ajungem pe cele nevăzute?”

Răspuns-a Iustin: „Este cu adevărat. Şi acea putere este numită de Platon ochi al minţii, fiind dată omului chiar spre aceea – precum el învaţă -, ca fiind curăţit şi luminat prin învăţătura cea iubitoare de înţelepciune, să poată vedea pe însuşi Adevărul dumnezeiesc, Care este pricinuitorul tuturor lucrurilor celor ajunse cu mintea, nu arătându-Se prin vopsele, nici având vreo asemănare oarecare, nici mărime de statură, nici altceva de acest fel, care se vede cu ochii cei trupeşti; ci este o Fiinţă mai presus de toate fiinţele, neajunsă, nespusă, singură bună şi frumoasă, a căreia dorire a ştiinţei este sădită din început de însăşi aceea în sufletele cele de bun neam, pentru că aceea iubeşte a fi cunoscută şi văzută de acelea”.

Pe nişte cuvinte ca acestea bătrânul le asculta cu dragoste, însă încă nu se îndestula cu acea înţelegere a lui Iustin despre Dumnezeu, învăţată de Platon, ca una care, fiind fără de creştineasca mărturisire, era nedesăvârşită. Deci nebinevoind pentru Platon, a zis: „Dacă Platon învaţă aşa precum tu mărturiseşti, apoi pentru ce el singur n-a cunoscut, nici n-a ştiut Adevărul lui Dumnezeu? Pentru că zicând că Dumnezeu este nevăzut şi neajuns, el se închina apoi făpturii celei văzute: cerului, stelelor, aşijderea lemnului şi pietrei celei cioplite în chip de om, ca însuşi lui Dumnezeu, schimbând astfel pe Adevărul lui Dumnezeu întru minciună, ţinându-se de închinarea la idoli şi învăţând la aceea şi pe alţii? Deci nu socotesc că la Platon şi la ceilalţi filosofi elini este înţelegere dreaptă, care să se poată veni la adevărata cunoştinţă a lui Dumnezeu, deoarece s-au făcut deşerţi întru cugetările lor şi s-a întunecat inima lor cea neînţelegătoare; astfel, socotindu-se a fi deştepţi, au înnebunit. Eu îţi spun cu adevărat, că mintea omenească, nepovăţuindu-se de Duhul Sfânt şi neluminându-se prin credinţă, nu poate nicidecum să-L ştie şi să-L înţeleagă pe adevăratul Dumnezeu!”

Acestea şi multe altele grăind bătrânul despre dreapta cunoştinţă de Dumnezeu, despre adevărata cinstire de Dumnezeu şi despre celelalte lucruri dumnezeieşti, vădind astfel rătăcirea filosofilor elini, Iustin se minuna. Apoi a zis: „Deci unde şi ce fel de dascăl poate să afle cineva ca să-l povăţuiască spre adevăr, dacă în Platon şi în ceilalţi filosofi nu este adevărul?”

Atunci bătrânul a început a-i spune lui despre sfinţii prooroci, zicând: „In vremile cele de demult, cu mulţi ani mai înainte de toţi filosofii, au fost oarecare bărbaţi sfinţi drepţi şi iubiţi de Dumnezeu, care, fiind plini de Duhul Sfânt, mai înainte au spus de aceste lucruri ce acum se săvârşesc. Acei bărbaţi se numesc prooroci. Ei singuri au cunoscut adevărul din început şi l-au spus oamenilor. Şi spunând adevărul, nu s-au ruşinat de nimeni, nici nu s-au temut de cei ce i-ar fi silit pe dânşii ca, întru oarecare cuvinte, să se abată de la adevăr, nici nu s-au biruit de slavă deşartă; ci le-au spus drept, curat, adevărat şi fără de frică pe toate acelea, care întru descoperiri de la Dumnezeu li s-au făcut lor, sau le-au văzut, sau le-au auzit.

încă sunt şi acum scripturile lor, care, dacă le citeşte cineva cu credinţă, îi aduc mult. folos şi-i luminează mintea spre cunoştinţa adevărului; pentru că acei sfinţi prooroci nu întăresc cele grăite de dânşii cu meşteşug de cuvinte, nici cu oarecare dovezi sofistice sau cu silogisme, ci cu dreaptă vorbire spun însuşi adevărul. Căci ei înşişi, mai mult decât toate dovezile sofistice, au fost martori preacre- dincioşi ai adevărului, ca unii ce au crezut întru Unul, adevăratul Dumnezeu, Ziditorul tuturor şi mai înainte au vestit venirea în lume a lui Hristos, Fiul Lui. Ei s-au arătat că sunt vrednici de credinţă; pe de-o parte că acum unele din graiurile lor s-au împlinit şi altele de acum o să se împlinească; iar pe de alta, că cele grăite de dânşii le întăreau prin minuni; pentru că făceau minuni cu puterea darului lui Dumnezeu, cel dat lor de sus. Acele minuni, proorocii cei mincinoşi şi neînvăţaţi de Dumnezeu n-au putut niciodată să le facă, fără numai că au îngrozit pe oameni prin oarecare arătări şi năluciri diavoleşti” .

Deci acel fericit bărbat necunoscut, vorbind astfel cu Iustin, la sfârşit i-a zis lui: „Mai înainte de toate, roagă-te cu dinadinsul adevăratului Dumnezeu, ca să-ţi deschidă ţie uşa luminii, de vreme ce nu poate cineva să ştie şi să înţeleagă pe cele ce sunt ale lui Dumnezeu, decât numai cel căruia însuşi Dumnezeu va voi să-i descopere. Şi le descoperă fiecăruia care-L caută pe El cu rugăciunea şi se apropie de El cu dragoste”.

Acestea zicându-le bătrânul acela, s-a dus de la el şi s-a făcut nevăzut. De atunci Iustin niciodată n-a mai putut să afle undeva sau să vadă vreun bărbat ca acela. Ce a simţit Iustin în inima sa după plecarea acelui bărbat, el însuşi a spus când a vorbit odată cu Trifon, slăvitul iudeu, şi a zis: „Un foc s-a aprins în mine. Duhul mi s-a aprins cu dorire de Dumnezeu şi mi-a crescut dragostea spre sfinţii prooroci şi spre acei bărbaţi care sunt prieteni ai lui Hristos. Deci, socotind cuvintele bătrânului, doar pe aceea am cunoscut-o că este filozofie dreaptă, pe care el mi-a spus-o. Pentru aceea am început a citi cărţile prooroceşti şi apostoliceşti şi dintr-acelea m-am făcut filosof drept, adică creştin adevărat”. Aceasta spunând-o fericitul Iustin mai pe urmă lui Trifon, a făcut înştiinţare pentru sine neamului celui mai de pe urmă, în ce fel a fost începutul întoarcerii lui către Dumnezeu şi cum a fost povăţuit la calea cea dreaptă de acel bărbat neştiut, ca de un trimis din cer.

După acea vorbire folositoare de suflet cu bătrânul cel insuflat de Dumnezeu, îndată s-a sârguit a căuta cărţi creştineşti şi a început a citi dumnezeieştile Scripturi cu silinţă osârdnică. Şi alătura proorociile cele vechi ale sibilelor cu proorociile sfinţilor prooroci despre întruparea cea din Preacurata Fecioară a lui Hristos, despre pătimirea cea de voie a Lui, despre sfârşitul acestei lumi văzute şi despre judecata ce va să fie. Şi, văzându-le pe acestea întru toate împreună glăsuite între ele, se minuna în sine şi venea încet – învăţându-l pe el Sfântul Duh – spre cunoştinţa cea mai desăvârşită a lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Deci, râzând de nebunia elinească, se pleca spre creştineasca credinţă, înmulţindu-se în el din zi în zi duhovniceasca căldură spre dreapta credinţă.

Însă erau unele lucruri care îi împiedicau sufletul ce dorea dreapta credinţă creştinească de la scopul cel bun; şi acestea erau: desele şi cumplitele prigoane aduse de către păgâni creştinilor, şi multe lucruri necinstite şi de ruşine, pe care păgânii le aduceau cu minciună asupra lor, prihăniri şi clevetiri nemaiauzite care ziceau despre creştini că în adunările lor de noapte, stingând lumânările, sting împreună şi lumina curăţiei, spurcându-se unul cu altul prin necurăţie şi mâncând carne de om, după asemănarea fiarelor. Cu unele ca acestea, elinii şi iudeii ocărau în popor pe creştinii nevinovaţi, şi astfel se credea minciuna oamenilor necuraţi şi nebuni ca şi cum ar fi fost adevăr. Deci creştinii, oamenii cei drepţi şi sfinţi, erau urâţi, prigoniţi, scuipaţi şi batjocoriţi de toţi necredincioşii, ca nişte mari nelegiuiţi, vinovaţi de grele păcate, şi erau daţi la cumplite morţi, în multe feluri.

Nişte lucruri ca acestea împiedicau la început pe Iustin de la scopul său să se facă creştin; însă nu credea cu totul lucrurile cele care se spuneau împotriva creştinilor, ştiind bine că, adeseori, prin judecata poporului cea fără de socoteală, cei nevinovaţi se osândesc ca cei vinovaţi, cei curaţi se necinstesc ca cei spurcaţi şi cei drepţi se socotesc ca cei păcătoşi. Deci, văzând pe creştini neînfricaţi în răspunsuri la judecăţi, viteji în chinuri, defăimând toate cele văzute frumoase ale acestei lumi ca pe nişte gunoaie, dându-se de bună voie la munci pentru Domnul lor şi sârguindu-se la moarte ca la un ospăţ, socotea în sine, zicând:

„Nu sunt drepte cele ce se spun despre creştini, ca şi cum ar fi făcând nişte urâciuni ca acelea; de vreme ce păcătosul cel iubitor de patimi, săvârşind fără de înfrânare poftele trupeşti şi întru mâncarea cărnuri lor omeneşti căutând iubire de plăceri, se teme de moarte şi nu rabdă muncile. Unul ca acela nu se dă de bună voie la răni, ci fuge de ele, iar de ar cădea sub vreo judecată ca aceasta, se sârguieşte în tot felul să se arate fără de prihană şi se răscumpără de la pedeapsă cu multă plată ca să poată să petreacă mai mult fără de durere şi cu sănătate şi să se îndulcească mai mult de poftele lui. Dar creştinii nu sunt deloc aşa, ci aleg de bună voie a pătimi pentru Hristos, în Care cred. Ei cinstesc mai mult moartea decât viaţa; deci cum poate să se afle într-înşii o iubire de păcat ca aceea?”

Astfel socotind el, cerceta cu dinadinsul pentru viaţa creştinilor şi s-a înştiinţat desăvârşit, că ei petrec în frica Domnului cu curăţie şi fără de prihană, păzind curăţia lor cu de-amănuntul, că se omoară în toate zilele cu postul şi cu înfrânarea, şi adeseori se roagă şi totdeauna se învaţă în faptele cele bune. Acestea cunoscându-le din cercetările lui, i-a iubit pe ei foarte mult şi s-a lipit de ei cu toată dragostea. Şi a luat Sfântul Botez şi s-a făcut mare ajutor al credinţei în Hristos, luptându-se prin cuvinte şi prin scrisori cu elinii şi cu iudeii. Şi s-a făcut ostaş nebiruit al lui Hristos şi nevoitor tare şi viteaz. Şi căutând mântuirea sufletelor omeneşti, a cercetat felurite ţări, învăţând şi propovăduind numele lui Hristos şi întorcând pe cei necredincioşi la Dumnezeu.

Deci a mers la Roma ca un filosof, purtând îmbrăcăminte filosofească şi având ucenici cu sine. Şi se adunau la el mulţi pentru învăţătură şi a întemeiat şcoli; însă sub chipul filosofiei celei din afară, învăţa filosofia creştinească cea adevărată. Deci, aflând acolo pe Marcion, începătorul de eresuri, i s-a împotrivit lui tare şi l-a ruşinat; iar împotriva eresului acela, precum şi împotriva altor ere­suri, a scris mai multe cărţi. Tot acolo în Roma era un oarecare cinic, filosof păgân, cu numele Crescent, mare vrăjmaş al creştinilor. Iar Sfântul Iustin, adevăratul filosof creştinesc, a avut cu acel filosof necredincios neîncetat război, atât cu cuvântul cât şi cu scrisul. Pentru că acel filosof cinic, având viaţă spurcată şi prea fără de lege, ura pe creştinii care petreceau după Dumnezeu în curăţie şi zavistuia slava cea bună a lui Iustin, de vreme ce Iustin era cinstit şi slăvit de ro­mani, pe de o parte pentru înţelepciunea sa cea insuflată de Dumne­zeu, iar pe de altă parte pentru viaţa lui cea curată şi neprihănită.

Deci Crescent cinicul, fiind plin de răutate; aducea împotriva creştinilor multe lucruri ruşinoase cu minciună, vrând să-l necin­stească în popor şi să facă urât atât pe Iustin cât şi pe credincioşii care erau cu el; deci îndemna poporul cel necredincios asupra lor. Acestea auzindu-le şi văzându-le Sfântul Iustin, zicea: „Eu pentru credinţa lui Hristos doresc a pătimi şi a fi ucis de necredincioşi; şi socotesc că de la acel Crescent cinicul, mi se va pricinui moartea, de la acel cinic nebun, care iubeşte mândria mai mult decât înţelepciunea. El este nevrednic de a se numi filosof, de vreme ce îndrăzneşte a spune la arătare lucruri pe care nu le ştie cu dinadinsul, ca şi cum creştinii ar fi fără de Dumnezeu şi ar face multe fărădelegi. Aşa ne huleşte pe noi din urâciune şi răutate, şi este mai rău decât poporul cel simplu, căci aceia nu îndrăznesc să grăiască nimic de lucrurile pe care nu le ştiu.

În vremea aceea împărăţea în Roma Antonin, care fusese împărat după Adrian. Şi cu toate că Antonin însuşi nu era cumplit asupra creştinilor, însă necredincioşii închinători la idoli fiind întru stăpâniri, prigoneau şi ucideau pe creştini după poruncile împăraţilor celor mai dinainte, din ura cea prea multă către ei şi încă şi din lăcomie, ca să jefuiască averile lor. Şi nu atât pentru mărturisirea numelui lui Hristos, cât pentru fărădelegile cele multe, pe care cu minciună le aduceau clevetitorii asupra credincioşilor, îi dădeau pe ei la judecată şi, necercetându-i pentru clevetirile cele aduse asupra lor, îi pedepseau cu felurite morţi.

În acea vreme s-a întâmplat în Roma un lucru ca acesta: o femeie oarecare necredincioasă, care trăia în necurăţie, auzind de la creştini cuvânt pentru adevăratul Dumnezeu şi învăţătură pentru viaţa cea întreg înţeleaptă, pentru răsplătirea drepţilor şi pentru munca păcătoşilor, s-a umilit cu sufletul şi a crezut în Hristos. însă avea bărbat care petrecea întru necredinţa închinării de idoli şi se tăvălea fără de măsură întru necurăţiile trupeşti. Pentru aceasta ea îl sfătuia pe el în tot chipul, vrând să-l povăţuiască la viaţa înfrânată şi să-l întoarcă la adevărata credinţă.

Deci, văzând ea că nicidecum nu poate să-l îndrepte pe acela, căuta să se despartă de el, ca să nu mai petreacă în necurăţiile aceluia. Iar bărbatul ei, înştiinţându-se de la care creştin a învăţat femeia lui credinţa creştinească, s-a dus la eparhul cetăţii, jelindu-se împotriva aceluia. Iar numele acelui creştin era Ptolomeu. Deci robul lui Hristos, Ptolomeu, a fost prins şi ţinut multă vreme într-o temniţă necurată; apoi eparhul, scoţându-l la judecată, l-a osândit la moarte, în vremea acelei nedreptei judecăţi, stătea acolo un bărbat, cu numele Luchie. Acela, văzând pe fericitul Ptolomeu osândit pe nedrept, a zis către judecătorul cel strâmb: „O, eparhule, pentru care pricină dai la moarte pe acest om nevinovat, de vreme ce nu este nici prea desfrâ­nat, nici făcător de silă, nici ucigaş, nici tâlhar, nici răpitor, nici vădit pentru altă oarecare fărădelege, ci pentru singura pricină că s-a mărturisit pe sine, că este creştin?” Iar eparhul, căutând cu groază spre dânsul, i-a zis cu mânie: „Oare şi tu eşti din numărul creştini­lor?” Răspuns-a Luchie: „Cu adevărat şi eu sunt creştin”. Atunci el a poruncit ca şi pe acela să-l pedepsească cu moarte. încă s-a alăturat celor doi creştini şi al treilea, un prieten, care s-a mărturisit pe sine cu mare glas că este creştin; şi toţi aceşti trei şi-au pus sufletele lor pentru Hristos.

Şi înştiinţându-se fericitul Iustin de o nedreaptă ucidere a sfinţilor ca aceasta, i-a fost jale mare pentru ei. Deci, scriind o cărticică numităApologia, care arăta nevinovăţia creştinilor şi defăima şi certa rătăcirea şi răutatea slujitorilor de idoli, a dat-o împăratului şi fiilor lui, şi la tot senatul, îndrăznind pentru Hristos, fără temere de munci şi de moarte. Iar împăratul, citind cu luare aminte acea cărticică, s-a minunat de înţelepciunea filosofului creştin; şi nu numai că nu s-a mâniat împotriva lui şi nu l-a ucis pe el, dar a şi lăudat înţelepciunea lui; de vreme ce Sfântul Iustin a vădit, în acea cărticică, înşelăciunea zeilor elini, iar puterea lui Hristos a dovedit-o lămurit şi a arătat că sunt mincinoase clevetirile ce se aduceau asupra creştinilor, adeverind curăţia şi viaţa lor cea dreaptă.

Deci împăratul, citind acea cărticică şi umilindu-se, a dat poruncă ca să nu fie munciţi creştinii pentru mărturisirea numelui lui Hristos, nici să fie jefuite averile lor, decât numai dacă s-ar fi arătat asupra cuiva dintre ei oarecare pricini de păcate, cu adevărat vrednice de pedeapsă şi de judecată. Deci prescriind Sfântul Iustin acea poruncă împărătească şi luând voie de la împărat, s-a dus în Asia unde erau creştinii prigoniţi mai mult atunci. Şi mergând la Efes în haina cea filosofească, pe care n-a lăsat-o până la sfârşitul său, a arătat şi a propovăduit tuturor porunca împăratului şi a trimis-o în părţile şi în cetăţile cele dimprejur. Prin acestea s-a adus pacea şi s-a mângâiat Biserica lui Hristos; de vreme ce prigoana creştinilor a încetat pentru o vreme, în locul ei venind bucuria. Acolo petrecând Sfântul Iustin câtăva vreme, a avut întrebare cu înţeleptul rabin Trifon iudeul şi l-a biruit pe acela din Scripturile Legii vechi, de care întrebare – precum şi deApologia, despre care s-a zis mai sus – se află cuvânt scris pe larg în cartea lui Iustin.

Şi după multă vreme, Sfântul Iustin s-a întors iarăşi de la Efes în Italia; iar în calea în care rîiergea pretutindeni propovăduia apostoleşte pe Hristos, şi, biruindu-i în cuvinte pe iudei şi pe elini, îi întorcea la sfânta credinţă, iar pe credincioşi îi întărea. Deci mergând el iarăşi la Roma, Crescent cinicul, filosoful cel păgân, s-a pornit asupra lui cu mai multă ură şi cu mai multă răutate; deci Sfântul Iustin, adeseori vorbind cu el, totdeauna îl biruia şi-l ruşina înaintea tuturor.

Pentru aceea, neputând el să stea împotriva lui şi neştiind ce să-i mai facă, l-a clevetit cu multe minciuni la divanul romanilor; deci au prins pe sfântul ca pe un vinovat de răutate şi l-au muncit în legături. Şi aducându-l pe el la judecată, nici o pricină nu i-au aflat lui. Iar zavistnicul Crescent, temându-se ca nu cumva Iustin să fie liberat, a pregătit în ascuns o otravă de moarte şi cu aceea a ucis prin înşelăciune pe ostaşul cel nebiruit al lui Hristos.

Astfel s-a sfârşit Sfântul Iustin, adevăratul filosof al creştinilor, lăsând Bisericii lui Hristos multe scrieri foarte trebuincioase, ca unele ce sunt pline de înţelepciunea Sfântului Duh. Deci, stând înaintea lui Hristos Domnul, puitorul de nevoinţă, a luat de la El cununa pătimirii şi este rânduit în ceata sfinţilor mucenici, a celor ce slăvesc Sfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

(doxologia.ro)

mai mult
Neo-BabilonPromovate

Two Cardinals Break Ranks With Pope Francis And Warn The Death Of Western Civilization Is Ahead While Also Claiming ‘Mass Immigration’ Really Is An ‘Islamic Invasion’

not_compatible

– It’s Not ‘Hate’ To Call Out The Barbaric & Oppressive Politics Of ‘Islam’

In this May 24th story over at Infowars, Paul Joseph Watson reports upon a rarety in 2019: a US Cardinal in the Catholic Church is warning that resisting large-scale immigration from Muslim countries „is the responsible exercise of one’s patriotism„, remarks that are already triggering liberals.

While in ‘politically correct America‘ in 2019, criticism of Islam or the ‘gay agenda‘ is often called ‘hate speech‘, as Cardinal Raymond Burke correctly points out, Islam, by its very definition, „believes itself to be destined to rule the world”. Warning that many Muslims move to European nations because they are “opportunists”, Cardinal Burke also warned that the very existence of Islamic ‘no go zones‘ is proof that many Muslims could care less about ‘the rule of law‘ in the countries they are moving into and have every intention of imposing their own ‘law‘, sharia, which is really ‘tyranny‘.

With it now a crime in Islamo-fascist Europe to speak the truth about Islam’s prophet Mohammed being a pedophile after a European high court last year upheld the criminal conviction of a 47-year old woman who correctly pointed out that Mohammed had married a 6-year-old girl, while twitter has warned prominent Conservative figures that some of their tweets violate Pakistan’s blasphemy laws, it’s not too much of a stretch to suggest the globalists are attempting to impose Islamic law upon us all now. Why is an American company concerned with Americans violating Pakistan’s law? Much more below but first, from this Infowars story from Cardinal Raymond Burke.:

“To resist large-scale Muslim immigration, in my judgment, is to be responsible in the sense of making sure that those who are immigrating to the country – remember that the definition of the Church’s teaching is that the individuals are not able to find a way of living in their own country and this is not true of immigrants who come who are opportunists, and in particular in the case of Islam, which by its definition believes itself to be destined to rule the world — coming in large numbers to countries,” said Burke, adding, “You don’t have to be a rocket scientist to see what’s happened.”

Pointing to the existence of Islamic no-go zones where “Muslim immigrants have set up their own legal order,” Burke said opposing the spread of this is patriotic.

“And so, to be opposed to wholesale, or large-scale Muslim immigration is, in fact, as far as I’m concerned, the responsible exercise of one’s patriotism in the sense that we — yes, people are true refugees who can’t live in their own country we must receive them and help them in every way. But this is not the case when you have simply a large-scale immigration,” he said.

Fortunately, Cardinal Burke isn’t the only Catholic Cardinal pointing out the ‘truth before our eyes‘ that so many are missing and despite Pope Francis urging European nations to take in as many illegal immigrants as they can, Cardinal Robert Sarah was even more forceful in his comments, condemning the Pope for using the Word of God to promote illegal immigration and the overthrow of nations.

“It is a false exegesis to use the word of God to promote migration.”

Sarah also said that Europe was dying because people had stopped having children and had lost its sense of origin.

“I’m afraid that the West will die,” said Sarah, adding that it was being invaded by other cultures that would soon dominate.

On April 9th of 2019, the Tennessee Star put out a story titled „Commentary: Cardinal Robert Sarah Warns the West Will Disappear”within which Cardinal Sarah tells us why he knows what he’s talking about; he, pictured above, is from a majority Muslim nation.

Cardinal Robert Sarah, the Vatican’s prefect of the Congregation for Divine Worship and the Discipline of the Sacraments, has issued a stark warning to all inheritors of Europe’s Judeo-Christian culture: The “West will disappear” as a result of mass migration and “Islam will invade the world” and “completely change culture, anthropology, and moral vision” unless we bend the arc of our culture back toward its Judeo-Christian roots.

Cardinal Sarah’s new book, Evening Draws Near and the Day is Nearly Over, is causing controversy because it explicitly identifies Muslim migration as a harbinger of the collapse of the West.

“If the West continues in this fatal way, there is a great risk that, due to a lack of birth, it will disappear, invaded by foreigners, just as Rome has been invaded by barbarians,” said Sarah in a video interview, “My country is predominantly Muslim. I think I know what reality I’m talking about.”

And as the Church Militant had reported also back in April, the collapse of Western Civilization will largely be brought about by our rejection of God. Though Cardinal Sarah also claimed a ‘great renewal‘ will be ahead for those ‘living vibrantly within faith‘.

Cardinal Robert Sarah is saying that even though Western civilization is on the verge of collapsing — owing to its rejection of God — a great renewal will come from those who are vibrantly living the Catholic faith.

During an April 5 interview highlighting the publication of his latest book The Day Is Far Spent, Cdl. Sarah tells the Catholic Herald that Western civilization is collapsing. „A West that denies its faith, its history, its roots, and its identity is destined for contempt, for death, and disappearance,” warns the Vatican’s chief liturgist.

Sarah follows this warning with a description of how the renewal will occur.

„But I would like to point out that everything is prepared for a renewal,” he explains. „I see families, monasteries, and parishes that are like oases in the middle of a desert. It is from these oases of faith, liturgy, beauty, and silence that the West will be reborn.”

And giving us another look at where the globalists had brought the world over the past decade+ with the insanity of ‘political correctness‘ on full display, as Paul Joseph Watson also reported in this recent story over at Infowars, the British army has released the information sheet seen above which helps people to identify and report ‘right wing extremists‘ based upon various character traits.

And while looking over the list, I can see that I personally fall into many of their categories, this Orwellian list also reminds us of the Obama-era Fusion Center reports based largely on the now discredited Southern Poverty Law Center’s work which demonized patriots, Oathkeepers, militia groups, Christians, Conservatives and ‘freedom loving Americans.’

As this March of 2018 story over at Front Page Mag had pointed out, government fusion centers were spying on Patriots in all 50 US states, going so far as to use intimidation tactics upon an activist who sought information on a mosque which had an openly anti-Semitic Imam. The activist was actually hassled by West Virgina state police over a completely lawful request. Why have fusion centers been protecting anti-Semitic Imam’s? As WND had reported back in August of 2014, according to former CIA officer Clare Lopez, while he was US President, Barack Obama „switched sides in the war on terror, moving America closer towards its Muslim enemies.

And while the British army claims that their XRW list is an attempt to stop ‘radicalization‘, as this Infowars story points out, „more British Muslims have joined ISIS than joined the British Army, so it doesn’t appear to be working.” From Infowars.:

The British Army has released an information sheet encouraging members of the military to report others as right-wing extremists if they express a myriad of beliefs, including describing themselves as “patriots”.

The sheet is entitled ‘EXTREME RIGHT WING (XRW) INDICATORS & WARNINGS and encourages members of the military to “Look out for individuals who…describe themselves as patriots.”

The notion that describing oneself as a “patriot” equates to right-wing extremism is ludicrous. Being a patriot should be a pre-requisite to join the Army.

Some of the other indications of ‘right-wing extremism’ are equally alarming. They include;

– People who “describe multicultural towns as lost”.

– People who “use the term ‘Islamofascism’”.

– People who refer to political correctness as a “left wing plot”.

– People who are “angry” about the loss of “national identity”.

– People who “make inaccurate generalisations about the left or government”.

– People who refer to those who challenge any of these views as being “indoctrinated”.

 

In this new story over at the Clarion Project, they ask „Is Ilhan Omar Practicing Taqiyya?„, a story which echoes our May 9th ANP story titled „Evidence Democrats And The MSM Have Embraced Islam’s Principal Of ‘Taqiyya’: They Insanely Believe They Can Blatantly Lie To The American People & Are ‘Above The Law Of The Land’!” within which we pointed out the many different ways both the Democratic party and the mainstream media have used ‘taqiyya’ upon the American people.

For those who are unfamiliar with the word, ‘taqiyya‘ is the very first thing that people must understand about Islam going forward. Taqiyya is branded as the stealth art of lying for Muslims. As this entry over at the website „The Religion of Peace” points out, Muslim scholars teach that Muslims should generally be truthful to each other, unless the purpose of lying is to „smooth over differences” or „gain the upper-hand over an enemy”. (ANP: Just let that last one sink in!!!)

There are several forms of lying to non-believers that are permitted under certain circumstances, the best known being taqiyya (the Shia name). These circumstances are typically those that advance the cause of Islam – in some cases by gaining the trust of non-believers in order to draw out their vulnerability and defeat them

And while we know that not all Muslims are evil and want to ‘take over the world‘, as both Cardinal Burke and Cardinal Sarah clearly point out, the political philosophy of Islam is NOT compatible with freedom nor with Western civilization due to the fact that the religion of Islam demands followers impose it upon everybody. So while the left will argue that it’s ‘hatred‘ to ‘hate‘ Islam, it’s absolutely not ‘hatred‘ to call out the barbaric and oppressive politics of Islam.

And with most on the left suffering from a major disconnect, supporting both ‘gay rights‘ and ‘Islam‘ despite the fact that most Islamic nations have no ‘gay rights‘ and will quickly put gays to death, one could easily argue that pointing out the oppression and barbarism of Islamic political systems is actually ‘love‘ rather than ‘hate‘ as no one deserves to be stoned to death simply for being gay.

In the first video below, Paul Joseph Watson tells us that almost every factor that precedes the collapse of great civilizations has already been met by the West, and with a clear drive by Democrats here in America to ‘take down‘ the nation showing that those who are on the outside pushing for our extinction are being aided by ‘enemies within‘, we’re moving that directly at breakneck speed. In the 2nd and final video below from Infowars, Cardinal Burke implores us to heed his warnings.

(Stefan Stanford – allnewspipeline.com)

mai mult
CreștinătatePromovate

Vizita Papei Francisc la Palatul Patriarhiei și la Catedrala Națională (31 mai 2019)

Catedrala

La invitația Președintelui României, a autorităților statului și a Bisericii Catolice din România, Sanctitatea Sa Papa Francisc va întreprinde o vizită în țară noastră, în perioada 31 mai – 2 iunie 2019.

Programul vizitei Papei Francisc la Patriarhia Română cuprinde o întrevedere în Palatul Patriarhiei cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel și cu membrii Sinodului Permanent al Bisericii Ortodoxe Române, vineri, 31 mai 2019, de la ora 15.45.

Această întrevedere va fi urmată de vizita Papei Francisc la Catedrala Națională, unde va fi primit, la ora 17.00, de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care va rosti un cuvânt de salut pascal, urmat de un cuvânt de răspuns al Sanctității Sale.

În continuare, programul vizitei din Catedrala Națională cuprinde rostirea rugăciunii Tatăl nostru, în limba latină, urmată de cântări pascale catolice. După terminarea acestora, va urma rostirea rugăciunii Tatăl nostru, în limba română, urmată de cântări pascale ortodoxe. Programul nu cuprinde oficierea unui serviciu liturgic comun, ci momente muzicale distincte şi consecutive, conform hotărârii Sfântului Sinod şi practicii din diaspora română când se folosește acelaşi lăcaș de cult.

La ieșirea din Catedrală, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel și Papa Francisc vor saluta credincioșii prezenți cu salutul pascal: „Hristos a înviat!”.

Cei care doresc să asiste la eveniment sunt așteptați pe esplanada Catedralei Naționale, începând cu ora 14.00.

Televiziunea Trinitas TV a Patriarhiei Române va transmite integral și în direct evenimentul.

După vizită, Catedrala Națională va rămâne închisă accesului public, deoarece vor fi reluate lucrările de finisare a construcției.

Biroul de presă al Patriarhiei Române

mai mult
ActualitatePromovate

Preşedintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, despre biserica bizantină de secol X de la Alba Iulia: Schimbă percepţia noastră asupra acelor vremuri

AcadPop

Alba Iulia se mândreşte cu cea mai mare cetate din România: fortificaţia în stil Vauban, construită în sec. XVIII, care a înglobat şi castrul Legiunii XIII Gemina ridicat de romani după cucerirea Daciei. În timpul lucrărilor de restaurare, în anul 2011, au fost descoperite ruinele unei biserici de secol X, de tradiţie bizantină.

Cercetările arheologice au fos coordonate de dr. Daniela Marcu Istrate, care a publicat, ulterior, rezultatele preliminare ale activităţii desfăşurate în 2011: ”S-au dezgropat, în colţul de sud-vest al Cetăţii, vestigiile unei biserici de proporţii monumentale, cu plan în cruce greacă înscrisă de tradiţie bizantină („cea mai caracteristică planimetrie a arhitecturii ecleziastice bizantine”), care a funcţionat între mijlocul sec. X şi mijlocul sec. XI. Această datare exactă se bazează pe un context arheologic cu mulţi indicatori şi pe evoluţia istorică a sitului şi a sudului Transilvaniei în general.

Concluzia specialiştilor e că e vorba de cea mai veche biserică de influenţă bizantină de la nordul Dunării, şi una dintre foarte puţinele biserici datate din context în sec. X de pe teritoriul fostului imperiu bizantin. Ea este un reper important în cercetarea istoriei Transilvaniei şi a Ungariei şi studierea influenţelor arhitecturii bizantine în acest spaţiu.Descoperirea ne dă certitudinea că Biserica bizantină era prezentă în secolele X-XI pe teritoriul Transilvaniei, încercând să menţină în sfera ei de influenţă o regiune vizată de cuceritorii maghiari. Ridicarea unei biserici e forma maximă prin care Imperiul Bizantin putea avea o penetraţie culturală şi religioasă în regiunile de graniţă pentru care avea interes. Tocmai acesta pare a fi fost cazul Transilvaniei la mijlocul secolului X”.

Importanţa şi necesitatea punerii în valoare a acestui obiectiv este susţinută, în continuare, într-un interviu acordat de către prof. dr. Ioan Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române.
Domnule Preşedinte, cunoaşteţi cercetările de la Alba Iulia legate de descoperirea ruinelor bisericii de mijloc de secol X din Cetate; am înţeles din discuţia cu d-na arheolog Daniela Marcu Istrate (care a condus săpăturile din 2011 şi al cărei studiu cu rezultate preliminare l-am citit cu atenţie) că aţi fost implicat personal în unele dezbateri ştiinţifice pe această temă?

Ioan Aurel Pop: Cunosc aceste cercetări extraordinar de importante, deşi eu nu sunt arheolog medievist, ci istoric al Evului Mediu. Îmi amintesc de conferinţa organizată la Alba Iulia de către Arhiepiscopia ortodoxă în colaborare cu Universitatea „1 Decembrie 1918”, în octombrie 2009. În urma conferinţei dedicate Sfântului Ieroteu, a apărut un volum la care am fost coeditor şi coautor. Atât conferinţa, cât şi volumul, au provocat controverse dincolo de limitele ştiinţei. Practic, descoperirile Danielei Marcu Istrate din aprilie 2011 au confirmat cele afirmate de către noi. Iar analizele radio-carbon au întărit datările istorice, arheologice şi numismatice. Despre ce este vorba? Pe la jumătatea secolului al X-lea, Patriarhia de la Constantinopol trimitea în „Tourkia” (adică în teritoriile dominate politic de unguri) un episcop numit Hierotheos (Ieroteu), la cererea ducelui Gylas (Gyula, Iula). Cum exista atunci un conducător cu acest nume la Alba Iulia, s-a presupus – pe bună dreptate – că centrul politic în care a păstorit acest episcop grec a fost Bălgradul (care avea să fie numit ulterior Alba lui Iula, adică Alba Iulia). Arheologia, în urma cercetărilor doamnei Daniela Marcu Istrate, a confirmat acest lucru. Ipoteza aceasta fusese lansată, însă, demult, dacă nu mă înşel chiar de marele istoric Ioan Lupaş.

Conform specialiştilor, este cea mai veche biserică de influenţă bizantină la nord de Dunăre (şi una dintre foarte puţinele biserici de stil bizantin datate din context în sec. X). Pentru publicul larg cum putem explica importanţa acestei descoperiri? Schimbă ea în vreun fel percepţiile noastre, anterioare descoperirii, privind propria noastră istorie? Ce aduce nou?

Ioan Aurel Pop: Pare să fie cea mai veche astfel de biserică, dar numai în funcţie de nivelul cunoştinţelor noastre. Biserica nu era iniţial o clădire, ci o comunitate, iar credincioşii nu aveau nevoie de edificii ca să participe la serviciul divin şi să se roage. Lăcaşuri de cult (construcţii de lemn şi de piatră şi zid) erau, totuşi, la nord de Dunăre cel puţin din secolul al IV-lea. Cercetările noastre în acest sens sunt doar la începuturi. De exemplu, se presupune că sub fundaţiile medievale ale bisericii din Densuş ar fi structuri din antichitatea târzie care ar atesta un locaş creştin timpuriu. Biserici cu planimetrie similară celei (celor) de la Alba Iulia au fost găsite în Bulgaria (la Plişka, de pildă), Bulgaria fiind la acea vreme principalul „emul” al Bizanţului. Subiectul ar merita dezvoltat. Deocamdată, putem afirma că descoperirile de la Alba Iulia din secolul al X-lea schimbă percepţia noastră asupra acelor vremuri.

Ce relevanţă are prezenţa Bisericii bizantine şi deci a influenţei Imperiului Bizantin în sudul Transilvaniei, în secolele IX–X, pentru istoria Transilvaniei şi a României? Biserica de la Alba Iulia nu este singura mărturie a acestei prezenţe la nord de Dunăre. Mai avem arhitectură bizantină la Dăbâca, Pâncota, Cenad, Biharea, (Haţeg?). De ce acorda Imperiul Bizantin o atât de mare însemnătate menţinerii în sfera de influenţă bizantină a Transilvaniei – regiune de graniţă vizată de cucerirea maghiară? 

Ioan Aurel Pop: Primul Ţarat Bulgar devine după 864-865 (creştinarea) un fel de dublet (imitator) al Bizanţului, dar şi un rival al „Imperiului Roman” (numele oficial al Imperiului Bizantin). La un moment dat, Bulgaria (Primul Ţarat Bulgar) se extinde la nord de Dunăre şi chiar la nord de Carpaţii Meridionali, până la Mureş. Astfel, această Bulgarie timpurie ajunge să fie prinsă între Imperiul Bizantin la sud şi formaţiunea/ formaţiunile ungare în ascensiune din nord, linia Mureşului „secţionând” la acea vreme viitoarea Transilvanie. Sunt încă multe de cercetat. În plus, dacă îmi amintesc bine, Daniela Marcu Istrate bănuia că „arhitecţii” şi ctitorii Densuşului medieval (un centru cnezial românesc important) au „copiat” biserica de la Alba Iulia. Confirmarea acestei ipoteze ar fi fundamentală pentru înţelegerea începuturilor noastre.

Era Transilvania un „cap de pod” în tentativa Bizanţului de creştinare a ungurilor (Imperiul Bizantin ajungând în competiţie cu Roma în acest sens)?

Ioan Aurel Pop: În vremea bătăliei de la Lechfeld (955), maghiarii (înfrânţi atunci de Otto I şi opriţi în înaintarea lor spre Occident) erau socotiţi duşmanii de moarte ai civilizaţiei creştine păstorite de Roma. Miza creştină maghiară a fost mai curând – cel puţin în acea vreme – una bulgaro-bizantină. De altfel, primii lideri păgâni unguri s-au creştinat în formă bizantină. Asta până când „ducele” Vajk s-a creştinat pe filieră germană, devenind „regele” Ştefan. Mai apoi, imediat după anul 1000, regele a pornit asupra Transilvaniei ca să o supună, urmărind şi să elimine dominaţia credinţei de rit grec, prezente copios acolo, deopotrivă la nivelul poporului de jos şi al elitelor. Elita maghiară, venită în Ardeal după anul 900, se creştinase, probabil sub Hierotheos şi urmaşii săi, în formă bizantină.

Se presupune că a existat arhitectură bizantină eclezială şi în Ungaria (Kaposvar, Veszprémvölgy, Fenékpusta etc.). S-a vorbit de o enigmă privind geneza acestor manifestări singulare. Chiar istoriografia maghiară admite existenţa unui proces timpuriu de încreştinare a ungurilor pe filieră bizantină, înainte de a ajunge definitiv în sfera Romei. Ce ştim despre această convertire maghiară incipientă prin misiunile bizantine de secol IX-X? Are ea o relevanţă pentru noi ca români?

Ioan Aurel Pop: Cum spuneam, pe teritoriul Ungariei, înainte ca aceasta să devină regat, a existat, în afară de populaţia locală premaghiară, o elită ungară bizantină (creştinată după anii 950 în haină bizantină). Unii regi maghiari au luat în căsătorie prinţese de la Bizanţ, care au venit la Buda cu suitele lor creştine răsăritene. De asemenea, până la mijlocul secolului al XIV-lea, au existat în Ungaria propriu-zisă vechi stavropighii (mănăstiri subordonate direct Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol). Ce să mai spunem despre Transilvania, Banat, Maramureş? Cazul stavropighiei de la Peri – cu rol episcopal – este cunoscut şi recunoscut. Acestea funcţionau cu acordul regalităţii ungare (inclusiv Carol-Robert le-a „patronat”), iar Roma era obligată să le tolereze. Se ştie că pe teritoriul Ungariei, cel puţin până la Marea Invazie Tătară (1241-1242), numărul mănăstirilor răsăritene (ortodoxe) întrecea cu mult numărul celor apusene (catolice). Dacă ar fi să credem estimările cronicarului Anton Bonfini, în Ungaria anilor 1380, „obiceiul cel sfânt” (adică credinţa apuseană, în viziunea autorului italian) cuprindea mai bine de o treime din populaţia ţării (plus quam tertia pars regni). Cu alte cuvinte, credincioşii răsăriteni deţineau majoritatea.

Ce concluzii putem extrage din existenţa (atestată documentar) a unei Mitropolii a Tourkiei (teritoriile locuite de maghiari) dependente de Patriarhia din Constantinopol, la începutul sec. XI?

Ioan Aurel Pop: Pe baza mărturiilor existente, legate inclusiv de aceste stavropighii menţionate mai sus, trebuie să dăm mai multă crezare ipotezei că a doua arhiepiscopie a Ungariei, cea de Kalocsa, are la bază vechea Mitropolie a Tourkiei. Faptul acesta este susţinut şi de unii reputaţi istorici maghiari. În ce măsură, scaunul acesteia a fost transferat de la Alba Iulia (unde eparhia bizantină este atestată la jumătatea secolului al X-lea) la Kalocsa de însuşi Sfântul Ştefan (pentru a evita concurenţa statală, fundamentată ecleziastic, în Transilvania), rămâne de cercetat.

Descoperirile (necropole, artefacte) arată că în zona Alba Iuliei, în secolele IX-X, exista o populaţie numeroasă, în parte creştină. Se presupune că în sec. IX Alba Iulia devine centrul unei formaţiuni (pre)statale (voievodat al populaţiei autohtone vlahe, romanice sau slavo-romanice?), independente sau legate de Ţaratul Bulgar. În afară de voievodate ca cel al lui Gelu, putem vorbi de un voievodat pe valea Mureşului, condus de Gyula, cu centrul la Bălgrad (Gyulafehérvar, Alba Iulia)? Putem spune că în el găsim „forme de manifestare ale civilizaţiei materiale şi spirituale susţinând apartenenţa la un areal bizantin provincial” (Comşa, Madgearu)? Ce implicaţii ar avea aceste lucruri?

Ioan Aurel Pop: Formaţiuni politice româneşti (în frunte cu lideri români/ valahi) sau mixte (româno-slave româno-slavo-maghiare etc.) sunt documentate mai multe în interiorul şi în afara arcului Carpaţilor, în secolele IX-XI. Atacurile triburilor maghiare din jurul anilor 900 şi apoi de după anii 1000 au urmat, sub aspect geografic, două căi: una nordică sau nord vestică (pe Valea Someşului) şi alta sudică sau sud-vestică, pe Valea Mureşului. În ambele zone, adică deopotrivă pe Someş şi pe Mureş, atacatorii au găsit nuclee politice româno-slave. Pe baza mărturiilor (destul de puţine) existente şi, mai ales, pe temeiul Cronicii lui Anonymus, istoricul sibian Marian Ţiplic vorbeşte, pentru acea epocă, de „două Transilvanii”: una sărăcăcioasă, la sud de Meseş (unde „domnea” românul Gelou ) şi una bogată, pe cursul Mureşului (Alba). Aceste două Transilvanii ar fi fost atacate, în condiţii diferite, de către „cete” maghiare distincte, una venind dinspre nord, dinspre Bihor, iar alta dinspre vest, dinspre Arad, pe cursul Mureşului. Teoria are sens, dacă avem în vedere şi cercetările istoricului clujean Tudor Sălăgean, ca şi anumite mărturii documentare privind participarea românilor (până la un moment dat în secolul al XIV-lea) la viaţa politică a Transilvaniei, ca „parte alcătuitoare de stat”, alături de noii stăpâni (nobili, saşi, secui). Faptul acesta ar rezulta dintr-o înţelegere dintre români şi „ducii” maghiarilor, ilustrată prin „darea dreptei”, adică strângerea mâinilor (dextra dandum). Astfel, în nord, în ţara lui Gelou, s-a ajuns la un „acord româno-maghiar”, reafirmat la Bobâlna la 1437 (prin acea universitas regnicolarum Hungarorum et Valachorum, adică prin „comunitatea cetăţenilor unguri şi români”), în timp ce în sud, în câmpie, pe Mureş, nu s-a mai putut pune problema unui asemenea acord, teritoriul fiind ulterior cucerit de către maghiari, cel mai probabil prin preluarea suveranităţii asupra sa de la bulgari.

Protagoniştii de ale căror nume e legată biserica de secol X din Alba Iulia sunt principele Gyula şi episcopul bizantinHierotheos. Ce putem spune despre ei, ca personaje în jurul cărora s-au purtat ample dezbateri?

Ioan Aurel Pop: Ambele figuri trebuie acceptate drept reale. Onomastica lor rămâne însă subiect de discuţie, ca să nu mai vorbim despre „istoriile” celor două personaje. Gylas sau Iula sunt cel puţin doi în regiune (deşi numele indică o funcţie politico-militară sau un rang), unul „Bătrân” – cel care va fi fost la Constantinopol pe la 948-953 sau 956 – şi altul „Tânăr”, învins de unguri după anul 1000 şi dus în captivitate împreună cu familia în Câmpia Panonică. Hierotheos a fost recunoscut drept personaj real în ierarhia bisericii bizantine şi canonizat de Marea Biserică de la Constantinopol în anul 2000.

S-a spus despre primul Gyula (cel „Bătrân”, botezat prin 953 la Constantinopol, cum spuneaţi, conform istoricului bizantin Ioannes Skylitzes, cu numele Ştefan) că ar fi înaintaşul (tatăl?) celui de al doilea Gyula (cel „Tânăr”, învins de regele maghiar Ştefan I la 1002) şi al Şaroltei, mama aceluiaşi rege Ştefan I. Deci Regele Ştefan cel Sfânt şi-a învins propriul unchi, Gyula cel Tânăr şi Şarolta fiind fraţi. Poate aduce biserica de secol X din Alba Iulia mai multe dovezi privind aceste relaţii de rudenie care implică în linie directă personaje atât de importante ale epocii – un principe din sudul Transilvaniei convertit în biserica bizantină şi un rege cu rol atât de crucial ca Ştefan cel Sfânt?

Ioan Aurel Pop: Existenţa acestei biserici de la Alba Iulia – documentată de cercetările arheologice conduse de doamna Marcu Istrate – susţine realitatea că Transilvania „de la Alba Iulia” era o ameninţare pentru proaspătul rege creştin al Ungariei. Întrucât ne aflăm înaintea Marii Schisme de la 1054 (percepute public, oricum, abia în urma Cruciadei a IV-a şi a cuceririi Constantinopolului de către cruciaţii latini la 1204), ar fi greşit să vedem teritoriile Ungariei şi României de astăzi drept teren de luptă între ortodoxie şi catolicism. Mai corect ar fi să vedem aceste întinderi drept spaţii de concurenţă pentru „biserici surori”, cel puţin patru la număr: Biserica Germană, Papalitatea Romană propriu-zisă, Biserica Bulgară şi Patriarhia Ecumenică (ca să nu mai vorbim de adesea neglijata Moravie Mare). Despre relaţiile de rudenie menţionate de dumneavoastră este prematur să vorbim, deoarece descoperirea arheologică în sine nu aduce nimic nou în domeniu.

Sunt cele de mai sus argumente ca situl bisericii de secol X din Alba Iulia să fie urgent clasat ca monument istoric de interes naţional (grupa A)? Ar fi benefică punerea ei în valoare cât mai curând la standarde moderne?

Ioan Aurel Pop: Evident, aşa ar trebui să se întâmple. Pentru aceasta este necesar şi acordul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia, proprietara terenului, care a şi sprijinit săpăturile din 2011. În mod neîndoielnic, existenţa turistică a celor două biserici, a celor două catedrale în succesiune cronologică, ar aduce un plus de interes pentru oraşul Alba Iulia, şi nu doar pentru acesta. Din păcate, în luarea acestor decizii (cu încărcătură şi politică, până la urmă), suntem grevaţi de concepţiile etnice şi naţionale actuale. Or, în acele vremuri, biserica nu avea conotaţiile naţionale de mai târziu, chiar dacă bulgarii şi sârbii şi-au creat destul de devreme patriarhii „naţionale”, contra ecumenismului bizantin. În Ungaria timpurie, elitele răsăritene (bizantine) nu erau numai ale românilor, rutenilor, bulgarilor sau sârbilor, ci şi ale ungurilor. Pe de o parte, intelectualii români ar trebui să aibă o astfel de viziune largă, în sensul că o biserică sau o episcopie răsăriteană în Alba Iulia secolului al X-lea nu este numai o mărturie de „românism”, iar colegii noştri maghiari nu ar trebui să aibă reţineri, în sensul că valorificarea şi promovarea acestor dovezi de lume bizantină care preced dioceza catolică de limbă maghiară i-ar „proslăvi” numai pe români. Ungaria bizantină şi Transilvania bizantină sunt realităţi istorice solide în acea epocă şi ele „nu coboară şi nici nu ridică” creaţiile apusene latine (catolice), după expresia lui Dimitrie Cantemir. Lumea transilvăneană din acele vremuri era foarte „amestecată”, iar în acel melting pot şi românii aveau propriul rol. Viziunile exclusiviste, alimentate de naţionalismele moderne şi contemporane, dăunează adevărului istoric, adică acelui adevăr omeneşte posibil, legat de prezentul oamenilor care au trăit în trecut.

Credeţi că ar fi necesară o nouă strategie a cercetărilor istorice şi arheologice în România, animate de o viziune mai largă şi sistematică? S-ar putea implica Academia Română în elaborarea ei, măcar ca document cu orientări programatice prioritare, chiar dacă implementarea va depinde de alocările bugetare?

Ioan Aurel Pop: A fost o vreme când Academia Română avea în buget sume consistente pentru marile şantiere arheologice din ţară. Lucrurile s-au schimbat radical în ultimele două decenii. Academia Română ar avea tot dreptul şi, în mod cert, toată competenţa pentru a benficia de fonduri adecvate în vederea derulării unor cercetări arheologice de nivel european. Este însă nevoie şi de un susţinut efort legislativ, destul de puţin probabil în contextul de faţă. Oricum, cele mai importante forţe ştiinţifice pentru cercetările de istorie şi de arheologie din România se află, în acest moment, în institutele Academiei şi în departamentele de specialitate din universităţile mari. Aceste forţe ar trebui să fie conjugate, iar Academia şi-ar putea oricând asuma elaborarea orientărilor programatice prioritare.

(Interviu realizat de dr. teol. Andrei Dîrlău – adevarul.ro)

mai mult
MonarhiePromovate

Nicolae al Romaniei

FB-Nicolae

În urma insistențelor mele de a face testul privind stabilirea paternității presupusului meu copil, doamna Nicoleta Cîrjan a acceptat realizarea acestuia.

Rezultatul a fost pozitiv, reiesind ca sunt tatăl copilului ei.

Având în vedere contextul în care acest copil a venit pe lume, faptul că nu am avut o relație cu mama acestuia, mi-am asumat responsabilitatea legala fața de acesta.

Din rațiuni care țin de protejarea intereselor superioare ale copilului, consider ca orice aspect legat de viata acestuia este de natura strict privata.

Din dorința expresa de a proteja copilul și pentru a nu-l supune niciunui risc mediatic sau de bullying am decis să incetez orice alte comentarii pe marginea acestui subiect.

(Pagina Facebook Nicolae al Romaniei, 27 mai 2019)

mai mult
PromovateSocial

Fotbalistul Mihai Neșu: „8 ani din noua mea viata. Slava lui Dumnezeu pentru toate!”

MihaiNeșu

În data de 10 mai 2011 fotbalistul Mihai Neșu cădea secerat în urma unui duel la minge, verdictul medical fiind crunt: vertebră cervicală ruptă. De atunci viața fundașului cu 3 campionate la Steaua şi o Supercupă a României s-a transformat într-o luptă a fiecărui gest, purtată din căruciorul special. Dar această încercare l-a deschis mult spre Dumnezeu.

Anul acesta, pe 10 mai, Mihai Neșu scria pe pagina fundației sale : „8 ani din noua mea viaţă. Slavă lui Dumnezeu pentru toate”

„Am ajuns la concluzia că scopul omului pe pământ este dobândirea Duhului Sfânt şi a sfinţeniei. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că cel mai mare dar primit de la Dumnezeu este suferinţa şi boala. Aşa că eu încerc să mulţumesc pentru ce îmi este dat şi sper să îmi dea putere să trec peste fiecare zi”, scria acesta pe Facebook cu alt prilej.

După accident, fotbalistul Mihai Neșu a înfiinţat Fundația Mihai Neșu cu ajutorul căreia ajută copii cu diferite dizabilități neuromotorii. Deschisă în 2015, în prezent Centrul de recuperare din Oradea ajută 80 de copii, totul sub patronajul spiritual al Sfântului Ierarh Nectarie. În viitor doreşte extinderea centrului pentru a îi ajuta și pe adulți. Propriul său program de recuperare îl îmbină cu orele petrecute cu copiii care îl așteaptă și se bucură de fiecare întâlnire.

„Vreau să fac parte din echipa lui Hristos – dacă nu-L ai pe Dumnezeu, n-ai nimic în viață”, spune fostul sportiv internațional.

(avereabisericii.ro)

mai mult
ExternPromovate

O zi în Nigeria: 17 creștini răpiți de oameni înarmați. Peste 1.200 de biserici distruse în ultimii ani

crestinitate

Un slujitor creștin, fiica sa și 15 credincioși au fost răpiți în timp ce o persoană a fost ucisă de un grup de atacatori au atacatori duminica trecută. Este una dintre știrile comune ale acestei luni, difuzată din păcate doar de siteurile creștine ce monitorizează criza din Nigeria

Potrivit lui Nnamdi Obasi, coordonator al Grupului Internațional de Criză, Zakariah Ido împreună cu 11 fete și cinci băieți au fost răpiți în noapte de sâmbătă spre duminică din satul Dankande.

„A fost la ora 12:30 după miezul nopții. Eram în biserică unde avem cor împreună cu alte comunități creștine vecine. În mod obișnuit, organizăm astfel de întâlniri de coruri sâmbăta de la ora 21:00 până la ora 1:00 a.m.”, a declarat un martor anonim pentru publicația nigeriană The Cable.

Peste 20 de oameni înarmați au înconjurat biserica și au început să tragă. „Toți au fost îngroziți, nu se putea fugi deoarece biserica era înconjurată deja”, a explicat martorul.

Nath Waziri, secretar al consiliului parohial, a spus că răpitorii au cerut telefoanele de la toți cei din biserică și i-au amenințat cu moartea dacă nu le spun unde este parohul.

„După ce i-au amenințat pe coriști, s-au temut și le-a arătat acasă parohului”, a spus Wazir. „L-au luat pe el și pe fiica lui împreună cu alți 15, printre care și fiul parohului din satul vecin.”

Ziarul on-line The Cable a raportat că pistolarii au atacat și un sat din zona Igabi. Deși nu s-a confirmat cine este responsabil pentru atac și răpire, ziarul ThisDay a citat cu un martor ocular care a susținut că a fost vorba despre un grup de extremiști fulani înarmați cu arme și maceți.

„Suntem neajutorați, deoarece nu putem face altceva decât să raportăm la poliție când se întâmplă astfel de incidente… Sunt bine înarmați și întotdeauna vin în număr mare” a declarat alt martor care a povestit cum și nepotul său a fost ucis într-un astfel de atac. Martorul a adăugat că a fost pentru a cincea oară când răufăcătorii au invadat comunitatea lor. „Acum două luni, au răpit doi oameni de la fermă”, a spus martorul. „Una dintre persoane a fost ucisă chiar după ce le-am plătit răscumpărarea”.

Comunitățile creștine din nordul și centrul Nigeriei s-au confruntat cu atacuri tot mai mari din partea extremiștilor în ultimii ani, mii de oameni fiind uciși și nenumărate case și biserici distruse, anul trecut și-au pierdut viața peste 6000 de creștini, conform Metro Voice News. Se estimează că peste 1200 de locașuri de cult au fost distruse în aceste atacuri.

Crimele au loc pe un teritoriu vast, până spre granița sa cu Benin sau Cameroun și, deși fenomenul sumbru se manifestă de ani de zile, atrocitățile par să se amplifice de la o lună la alta.

„Este o simplificare (din partea guvernului) a interpretării acestor incidente, numindu-le „conflicte între fermieri”,  acest lucru nu rezolvă problema”, a declarat Stephen Enada din partea asociației Comitetul Internațional pentru Nigeria. „Trebuie să ne confruntăm cu realitatea de pe teren: în sudul Kadunului, un sat a fost aproape șters și peste 200 de persoane au fost ucise în ultima săptămână.”

Conform lui John Stonestreet, președinte al Center for Christian Worldview, este vorba despre un „genocid  îndreptat împotriva creștinilor de către păstorii Fulani ajutat de resurgența teroriștilor Boko Haram”.

Nigeria se situează pe locul 12 în lista țărilor în funcție de persecuția creștinilor, conform Open World Watch.

(avereabisericii.ro)

mai mult
CreștinătatePromovate

Predica la Duminica Samarinencii

predica-duminica-samarinencii

Predica la Duminica Samarinencii – Apa cea vie

In calendarul Bisericii noastre ortodoxe, Duminica aceasta, a V-a dupa Pasti, e numita Duminica Samarinencei. Sunt sigur ca multi v-ati intrebat: Cine este aceasta Samarineanca? Cum de a ajuns atat de celebra, cand nici macar numele nu i se cunoaste? Cine este aceasta anonima contemporana cu Mantuitorul, ca din zecile, sutele de mii de contemporane anonime, sa fie amintita tocmai ea? Ce a facut ea ca sa merite sa intre in istorie, sa fie pomenita de-a lungul veacurilor, si sa i se consacre chiar o zi din calendarul bisericesc? Cine este aceasta femeie care concureaza pe Alexandru Macedon si pe Cezar? Cine este aceasta samarineanca despre care se scriu carti si se vorbeste in biserici? Nu exista carte de exegeza crestina in care ea sa nu fie pomenita. Cine este aceasta samarineanca pe care o picteaza marii pictori ai lumii? Cine este aceasta samarineanca si ce a facut ea ca sa-si merite locul nu numai in calendar, ci si pe peretii bisericilor noastre?

Este o anonima, dar o ilustra anonima. De ce? Ca sa intelegem de ce, trebuie sa ne ducem putin inapoi, in atmosfera intamplarii care a facut-o sa ajunga in istorie, si prin istorie pana la noi. Era o sateanca dintr-un tinut al Tarii Sfinte, socotit blestemat si spurcat. Se numea Samaria. Era o sateanca oarecare. Am putea spune ca era chiar putin deocheata. Si o sa avedem indata de ce. Samaria era si este si azi o provincie situata in mijlocul Tarii Sfinte, intre provincia de nord, Galileea, unde este Nazaretul, si provincia de sud, Iudeea, unde sunt Betleemul si Ierusalimul.

Samarinenii, ca si tinutul lor, erau socotiti de catre iudei spurcati. Nici un iudeu nu s-ar fi apropiat de vreun samarinean. Nu i-ar fi vorbit. N-ar fi luat ceva din mana lui. Ba chiar se fereau sa treaca si pe teritoriul lor. De ce? Pentru ca in timpul invaziei asiro-babiloniene, sub imparatul Salmanasar, asiro-babilonienii s-au amestecat cu locuitorii Samariei. Acestia erau urmasii a doua dintre triburile lui Israel, a doi dintre cei doisprezece fii ai lui Iacob, anume ai lui Efraim si ai lui Manase. S-au amestecat cu invadatorul asiro-babilonian si si-au stricat randuielile religioase, socotite sacre pentru fiii lui Israel. Au schimbat chiar Ierusalimul ca centru religios, pe un alt centru al lor, unde si-au cladit un altar nou, astfel incat in loc sa considere Ierusalimul drept locul cel sfant, si templul din Ierusalim ca centru al inchinarii la adevaratul si unicul Dumnezeu, ei si-au facut un templu propriu, pe muntele Garizim, unde se inchinau si lui Iahve, dar se inchinau si unor idoli asiro-babiloniei. Din punctul de vedere al adevaratilor iudei, acest lucru era o adevarata catastrofa religioasa. Nu se respectau cele mai importante din poruncile Vechiului Testament, precum: „Sa nu-ti faci tie chip cioplit” (Deut. 5, 8; Iesire 20, 4), sau „Sa nu mergeti dupa alti dumnezei, dupa dumnezeii popoarelor care se vor afla in imprejurul vostru” (Deut. 6, 14). Ori, tocmai aceasta facusera samarinenii. Din aceasta cauza erau considerati ca niste leprosi si iudeii ocoleau cu grija locurile in care isi aveau acestia satele si orasele.

Cu toate acestea Mantuitorul, urmat de apostolii Sai, trecand din provincia de sud, Iudeea, spre provincia de nord, Galileea, in patria Sa, cum spun adesea evanghelistii, pentru ca era din Nazaretul Galileii, in loc sa ocoleasca Samaria, cum faceau toti, urmand valea Iordanului spre izvor, a trecut de-a dreptul prin Samaria.

Trebuie sa ne inchipuim ca apostolii insisi nu-L urmau pe acel drum cu bucurie si fara teama. Pentru un adevarat iudeu, a fi mers pe drumul acela era scandalos. Dar Mantuitorul se hotarase sa infrunte acest scandal. Va fi avut El ceva in gand. Poate voia sa le dea o anumita lectie apostolilor. Acestia s-au gandit probabil si la aceasta, desi nedumerirea le staruia in suflete, si vor fi fost privind in jur sa nu-i vada cineva, si sa le-o ia in nume de rau.

Ajunsesera langa un sat care se chema Sihar. Vedeti, evanghelistii ne dau si detalii geografice. Ne spun numele provinciei, ne spun numele satului. Nu fac acest lucru intamplator. Ei fac istorie.

Si dau inadins detalii care sa confirme veridicitatea intamplarii. La marginea satului era o fantana. Iisus-s-a oprit sa se odihneasca, iar pe ucenici i-a trimis in sat sa caute ceva de mancare. In timp ce Mantuitorul statea langa fantana, a venit din Sihar o femeie ca sa ia apa. Aceasta e Samarineanca pe care o aminteste Evanghelia de astazi, si al carei nume s-a dat duminicii acesteia, a V-a dupa Pasti, Samarineanca, adica o locuitoare din Samaria, cum am spune noi, ardeleanca, sau sibianca, sau moldoveanca. Cu acest nume a ramas in istorie.

A venit la fantana, L-a vazut pe Mantuitorul si, dupa imbracaminte, si-a dat seama ca e iudeu. Nu i-a adresat nici un cuvant, pentru ca stia ca nu se cadea sa vorbeasca cu un iudeu. A scos apa. Probabil venise de acasa cu o galeata si cu o funie cu care sa scoata apa. Fantana nu avea instalatie proprie de scos apa.

Impotriva tuturor preceptelor Legii, si spre surprinderea femeii, Mantuitorul i s-a adresat cu cuvintele: „Da-mi sa beau”. Femeia a fost foarte contrariata. Nu i se mai intamplase asa ceva. Omul calca randuielile traditionale. Il infrunta: „Cum tu, care esti iudeu, ceri sa bei apa de la mine, care sunt samarineanca?”

Dialogul se anunta interesant. Femeia astepta explicatia ceruta. Nu i-a dat apa. Si atunci Mantuitorul i-a spus: „De ai fi stiut darul lui Dumnezeu si Cine este Cel care ti-a zis: „Da-mi sa beau”, ai fi cerut tu de la Dansul, si ti-ar fi dat apa vie” (Ioan 4, 10 si urm.). Ciudata explicatie! Si ce vorba fara noima. Apa vie! Parca ar exista si apa moarta, isi va fi zis femeia in sinea ei. Nu mai auzise o astfel de imperechere de cuvinte, desi metafora ca mod de vorbire nu le era straina orientalilor. In Scriptura evreilor, care era si a samarinenilor, cu unele exceptii, o astfel de vorbire facea tocmai frumusetea inegalabila a multor carti, precum Cantarea Cantarilor, Proverbele lui Solomon, Eclesiastul. Poate ca femeia sa nu fi fost totusi o prea silitoare cititoare. Si-apoi cartile, pe vremea aceea, erau rezervate mai ales barbatilor. Ea intelese cuvintele, in ceea ce spuneau ele simplu si direct, mintii si intelegerii ei, dar i se paruse fara noima. S-a mirat mai departe: „Doamne, — adica domnule —, fantana este adanca si nici ciutura nu ai; de unde dar ai apa cea vie?” Ca doar nu vei fi fiind tu mai mare decat Iacob, parintele nostru, care era in stare sa faca minuni? Dar Iisus i-a raspuns din nou cu cuvinte de taina: „Tot cel ce bea din apa aceasta va inseta iarasi, iar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va inseta in veac, si apa pe care i-o voi da, se va face intr-ansul izvor de apa care curge spre viata vesnica”.

Nu e greu de presupus ca femeia n-a priceput nici acum prea mult din cele auzite, dar o asemenea apa, care sa-i ajunga pentru o viata, o ispitea totusi: „Doamne, da-mi apa aceasta,-ca sa nu mai insetez nici sa mai vin aici sa scot apa!” Era o cerere de bun-simt, desi se putea sa fi fost rostita putin in gluma. Cuvintele strainului erau prea grele pentru ea. Putea crede ca nici nu au fost rostite pentru ea. Si nici n-au fost rostite pentru ea!

Mantuitorul, aparent, nici nu i-a mai raspuns la aceasta cerere. Si-a dat seama ca nu a fost inteles si ca femeia i-a luat cuvintele la modul cel mai direct, cum va pati si cu Nicodim cand ii va vorbi despre nasterea din nou, fara sa priceapa sensul lor ascuns, tainic, spiritual. A dorit totusi s-o lamureasca si atunci a recurs la un procedeu pedagogic, de pregatire.

Mai intai, ca si cum i-ar fi dat speranta ca ii va da „apa cea vie”, din care band sa nu mai inseteze niciodata, a pus-o la proba, spunandu-i: „Mergi de cheama pe barbatul tau, si vino aici”. Femeia i-a raspuns: „Nu am barbat”. A trecut cu bine proba. De ce? Fiindca Mantuitorul care, ca Dumnezeu atoatestiutor, vedea la departare si cunostea faptele, inimile si destinele oamenilor, stiuse acest lucru, dar ii pusese la incercare sinceritatea, pentru a o face sa merite continuarea convorbirii.

I-a placut raspunsul ei. Spusese adevarul. „Bine ai zis ca nu ai barbat”, a apreciat-o El, si indata si-a pus in gand s-o uluiasca cu cateva amanunte din viata ei, amanunte care urmau nu numai sa-i starneasca la maximum interesul, dar s-o si faca sa se angajeze fara rezerve in discutie, cat dintr-o teama sfanta, ca in fata unui prooroc, cat din curiozitatea, dar mai ales din dorinta de a-si lamuri unele lucruri pe care nu le intelesese pana atunci prea bine.

Mantuitorul a continuat: „Caci cinci barbati ai avut, si acela pe care-l ai acum, nu-ti este barbat”, si a mai laudat-o o data pentru sinceritatea ei: Aceasta adevarat ai spus”. Asadar traia in concubinaj cu al saselea. De data aceasta femeia a ramas stupefiata. Nu i se mai intamplase asa ceva. Atunci a izbucnit: „Doamne, vad ca esti prooroc”. Si-a dat seama ca altfel n-ar fi avut de unde sti toate acestea. A ramas uimita fiindca ii spusese un adevar din viata ei. Si stia precis ca nu se mai intalnise cu el niciodata.
Poate ca in discutia pe care a avut-o acolo, Mantuitorul ii va fi spus si multe alte lucruri, pentru ca evanghelistul, autorul care scrie intamplarea, desigur sintetizeaza, ne da numai esenta convorbirii.

Impresionata la culme, dar pastrandu-si cumpatul, s-a gandit ca n-ar fi rau sa profite de faptul ca Dumnezeu i-a scos in cale un prooroc, si ce s-a gandit? E un lucru cu care probabil nu ma voi mai intalni niciodata.- Ia sa-i pun eu intrebarea vietii mele, aceea care ne preocupa pe toti, locuitorii Samariei, intrebarea natiunii mele, aceea care face sa fim dispretuiti de iudei si ocoliti. Aceasta trebuie sa fie un altfel de iudeu, un intelept, de vreme ce sta de vorba cu mine. Poate ma va lamuri. Daca a stiut sa-mi spuna atatea din viata mea, fara intoiala, va sti sa-mi raspunda si la aceasta. Si il intreaba: „Doamne, parintii nostri (acestia din Samaria) s-au inchinat in muntele acesta (muntele Garizimului), voi insa (cei din Iudeea) ziceti ca in Ierusalim este locul unde se cuvine a se inchina”. Spune-mi, va fi continuat ea, cum e mai bine? Care este adevarul?

Abia acum Mantuitorul i-a dat, de fapt, apa cea vie. Acum i-a dat de fapt raspunsul la cererea ei care ni s-a parut a fi, si era intr-adevar, naiva, dar pe care Mantuitorul n-a ignorat-o, ci a adus discutia pana la acest punct, in care urma sa-i dea raspunsul. Era un raspuns pentru ea? Era si pentru ea. Dar era mai ales o proclamatie, o declaratie de credinta, unul din acele momente in care Mantuitorul isi delimita invatatura Sa de cea a Vechiului Testament, dar si de cea a neamurilor. De data aceasta o delimita si fata de unii, si fata de altii.

Ceea ce i-a spus Samarinencei e ca o continuare a Predicii de pe munte. Samarineanca era doar un pretext. Intalnirea cu ea a fost un pretext pentru a spune cuvintele care urmeaza si care fac parte din esenta Evangheliei Sale. Iata de ce, aceasta anonima din Samaria a intrat in istorie. Pentru ca ea a auzit cea dintai aceste cuvinte. Si, cine stie, poate ca chiar ea le-a transmis, si de la ea le-a preluat Sf. Evanghelist Ioan. Altfel, de unde sa le fi luat? Sa le fi repetat Iisus? Sa le fi repetat insotitorilor convorbirea? Nu prea obisnuia.

Vom intelege acum mai bine de ce a intrat samarineanca in concurenta cu Alexandru Macedon si cu Cezar, pentru un loc in istoria omenirii. Si s-ar putea sa fie mai multi cei care au auzit de ea, decat cei care au auzit de Alexandru Macedon si de Cezar!

O sfanta cu numele uitat. O sfanta dintr-o concubina? Dar Maria Magdalena ce fusese? Pentru ca a tinut minte si a propovaduit cuvintele lui Iisus, pentru ca L-a recunoscut si Il va fi propovaduit ca Mesia, pentru ca a transmis una din cele mai delicate solutii pentru vremea aceea, dar si pentru alte vremuri, privitoare la importanta problemelor legate de cult, samarineanca isi merita locul in Evanghelie-si in pomenirea noastra. Ea s-a facut instrumentul unei precizari fundamentale cu privire la depasirea de catre crestinism a nationalismului ingust, a Legamantului celui vechi, ca si a altor nationalisme, ca si cel al samarinenilor de pilda, largind crestinismul pana la dimensiuni universale.

Acest lucru l-a spus Iisus acestei femei: invatatura Mea este universala. Are limitele cat limitele lumii, si centrul pretutindeni, pentru ca fiecare om e o lume, si lumea ca un individ. Se afla peste tot. E mare cat cea mai mare marime, dar incape si intr-o inima de om. Si, mai presus de toate, nu e in forme, locuri si ritualuri, decat atunci cand e in oameni, in duh si adevar. Numai atunci se poate salaslui si in forme, locuri si ritualuri, peste tot pe unde exista oameni.

Dar sa mergem chiar la cuvintele Mantuitorului. „Zis-a ei lisus: Crede-Ma, femeie, ca va veni vremea cand nu in muntele acesta, nici in Ierusalim va veti inchina Tatalui. Voi nu stiti cui va inchinati, iar noi stim cui ne inchinam, caci mantuirea este de la iudei”. Afirma, asadar, continuitatea dintre cele doua Testamente, pe care cei din Samaria, si neamurile in general o ignorau, si nu era bine.-Dar mai afirma ca ceva urma sa se schimbe si in privinta iudeilor. Daca ar fi spus unui iudeu sau in Iudeea ca va veni vremea cand locul de inchinare nu va mai fi Ierusalimul, ar fi riscat inainte de vreme moartea. Poate tocmai de aceea a facut aceasta declaratie unei samarinence, careia vestea ii va fi facut chiar placere, desi Iisus ii negase si Garizimului privilegiul de a fi loc exclusiv de inchinare. Si aceasta era o traditie care urma sa se schimbe si, pe care, de fapt, o va schimba chiar El, si chiar in momentul acela, cand zicea: „nici in muntele acesta al vostru.

Si indata, continuandu-si vorbirea, a trecut la cele ce vor fi puse in locul celor vechi: „Dar va veni vremea, si a si venit (s.n. venise chiar in acel moment, cand o decidea Mantuitorul), cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui cu duhul si cu adevarul, caci Tatal astfel de inchinatori cauta”. Si ca s-o incredinteze ca nu poate fi decat asa, i-a dat in continuare o definitie a lui Dumnezeu, una din cele mai posibile, dar care se potrivea de minune contextului convorbirii: „Dumnezeu este duh, si cei ce se inchina Lui, se cuvine sa se inchine cu duhul si cu adevarul”.

Ceea ce urmeaza ne descopera o samarineanca isteata si credincioasa. E drept ca amesteca credinta iudeilor cu cea a samarinenilor, dar asa era credinta lor. Ei se considerau si erau de fapt iudei numai ca, din pricina amestecului cu asiro-babilonienii, adoptasera cateva- obiceiuri care devenisera traditii proprii, deosebite de ale iudeilor.

Femeia nu s-a multumit cu raspunsul lui Iisus, desi era clar ca era de acord cu El. Ii mai trebuia insa o verificare. Si nu s-a sfiit sa i-o ceara. Va fi zis: Ceea ce spui Tu e foarte interesant si m-as bucura sa vina acele vremuri de care vorbesti, si care sa ne scape si pe noi de blamul si blestemul iudeilor. Dar cum dovedesti ca va fi asa? Numai unul singur ar putea da marturie valabila despre acestea: Mesia!

Ce multe lucruri stia femeia aceasta! Si avea o judecata dreapta. Avea un criteriu precis cu privire la schimbarile asteptate. Ceea ce spui Tu, va fi spus ea, are nevoie de o confirmare, si nu poate nimeni s-o dea, decat Acela pe care Il asteptam toti. „Stiu ca are sa vie Mesia, adica Hristos, si cand va veni Acela, ne va spune toate”.

Avea dreptate. Lui lisus ii va fi placut replica si i-a admis obiectia. Numai Mesia avea aceasta autoritate, de a pune credinta si practicarea ei pe alte baze. Asa se stia dintotdeauna. De aceea si era asteptat cu atata infrigurare. Si atunci Mantuitorul i-a oferit cel din urma argument, exact in sensul asteptarilor ei: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine”.

Trebuie sa ne imaginam ca femeia va fi fost surprinsa de o asemenea declaratie, dupa ce o uimise si faptul ca strainul ii cunostea trecutul, si fusese apoi supusa, intr-un crescendo intensiv, unei convorbiri neobisnuite. Incheierea era de-a dreptul uluitoare!

N-a mai putut face altceva, decat sa fuga in sat si sa-i anunte pe locuitorii satului despre cele intamplate. Sfantul Evanghelist Ioan povesteste simplu, in cateva cuvinte: „Femeia s-a dus in cetate si le-a zis oamenilor: Veniti de vedeti un om care mi-a spus toate cate am facut”. Ca sa ne arate cat era de emotionata, Sfantul Ioan noteaza un amanunt, pe langa acela ca cel mai mult a impresionat-o faptul „ca ii spusese ei toate cate a facut”, anume ca „si-a lasat vasul de apa acolo”. Uitase pentru ce venise. N-o mai interesa. Altceva o interesa acum.

Trebuie sa ne-o imaginam alergand si vorbind, strigand in dreapta si in stanga si chemandu-i pe toti sa mearga sa vada ceea ce a vazut ea: „Veniti de vedeti!” Dar a mai adaugat ceva. Parca nu cu toata convingerea, ci cu oarecare teama, ca sa nu fie luata drept o exaltata, si sa n-o asculte nimeni. Zicea: „Nu cumva e Acesta Hristosul?”

A procedat bine. Spusele ei i-au impresionat pe sateni, pentru ca si-au parasit casele si au venit la fantana sa-L vada pe omul cel minunat. Sfantul Evanghelist Ioan povesteste ca, dupa cea au stat de vorba cu El, L-au invitat sa mearga cu dansii in Sihar si ca Mantuitorul a ramas cu ei doua zile. Si sa nu uitam: era impotriva traditiei iudaice, care interzicea lucrul acesta cu strasnicie. Venise insa Cel care avea dreptul sa dispuna o indreptare! (intreg episodul, la Ioan 4, 5-42).

Mantuitorul a facut cu Samarineanca, am putea spune, o prima catehizare crestina. A invatat-o despre Dumnezeu. Dupa ce i-a spus ca se cade sa ne inchinam lui Dumnezeu in duh si in adevar, i-a precizat: „pentru ca duh este Dumnezeu”. Deci nu este material, cu chip si dimensiuni omenesti, cu trebuinta de a manca si a bea. Era un fel de a-i spune ca venise momentul cand, ceea ce fusese dat celor vechi sa stie, potrivit mentalitatii lor, si care dusese la cultul exprimat prin jertfe materiale, acum trebuia depasit. Trebuia trecut la o treapta superioara de intelegere a lui Dumnezeu, si a inchinarii ce I se cuvine: in duh si in adevar, nu prin forme si jertfe care ar fi fost inchinare prin acelea.

Important devenea acum, exact ceea ce era inainte secundar si total neglijat, adica inima, starea sufleteasca, dreptatea si adevarul, care intovaraseau ritualurile, rugaciunea si jertfa. O adevarata revolutie spirituala. Nu e de mirare ca cei obisnuiti cu cele vechi, nu le-au putut cu nici un chip primi pe cele noi. N-au putut intelege aceasta radicala schimbare a unor mentalitati si traditii vechi de secole. De altfel, tocmai incercarea de schimbare a acestora, L-a costat pe Iisus viata. Cu nimic nu e lupta mai grea decat cu traditiile, intrate in constiinta poporului, chiar si cand acestea ajung sa fie absurde si sa-si piarda sensurile originare. Numai prin jertfe, vechiul poate fi biruit de nou, irationalul de rational.

I-a mai spus Samarinencei ca Dumnezeu e pretutindeni, nu numai la Ierusalim sau pe muntele Garizimului si, fiind pretutindeni, vede si stie tot. I-a mai spus ca Dumnezeu, fiind duh, este nemuritor. A invatat-o apoi cum trebuie sa fie legaturile dintre oameni si Dumnezeu, si i-a spus ca acestea trebuie sa fie prin rugaciune, iar rugaciunea trebuie sa fie in duh si in adevar. Va fi inteles Samarineanca acest „in duh si in adevar?”

Se poate sa fi inteles, chiar daca, intreaba, i-ar fi fost greu sa explice cum vine asta. Sintagma e atat de profunda, si de o concentrare ca de stea redusa la dimensiunile unei mingi, dar cu greutatea stelei. Si noi o intelegem, dar cred ca putini am putea s-o spunem prin cuvinte mai adecvate, printr-o parafraza care sa nu-i tradeze esenta. E si aceasta o dovada ca sintagma nu putea fi inventata nici de Samarineanca, nici de naratorul evanghelist. Ei ar fi explicat-o. Auzind-o insa de la Iisus, au redat-o asa cum au auzit-o, fara s-o mai dezvolte, fara sa incerce s-o explice. Sfantul Ioan se opreste brusc, dupa ce o insemneaza (Ioan, 4, 24).

Ceea ce nu inseamna ca nu se poate totusi explica si ca nu stim despre ce este vorba. Remarca noastra este numai cu privire la capacitatea autorului ei de a concentra in doua cuvinte ceea ce necesita o carte pentru a fi explicat.

Despre aceasta ne-am putea convinge usor, daca am sta de vorba doi cate doi, sau mai multi laolalta, si ne-am pune intrebarea: „Ce inseamna inchinare in duh si in adevar?” Cred ca n-ar fi prea usor sa raspundem dintr-o data, desi in gandul nostru ni se pare ca toti stim despre ce e vorba. Cand ajungem insa sa trebuiasca sa ne exprimam in cuvinte, e ceva mai greu.

Si nu m-am oprit la aceasta intamplator. Am constatat din nenumarate discutii ca pot iesi de aici foarte multe confuzii. Asupra catorva din aceste confuzii as vrea sa meditam impreuna. Unii zic: Trebuie sa te inchini lui Dumnezeu in duh adica fara nici o forma, fara sarbatori, fara post, fara ritual, fara preoti, fara vesminte de slujba, fara sa-ti faci cruce, de pilda, fara sa ingenunchezi, fara sa te duci la biserica. Altii zic: inchinare in duh inseamna inchinare din inima buna, inchinare din gand curat, inchinare din credinta dreapta, cu iertarea celor ce ne-au gresit, cu pocainta inimii, cu hotararea de a face bine dupa masura posibilitatilor, cu iubire fata de toata lumea, pana si fata de vrajmasi, cu rugaciune pentru altii.

Care din cele doua interpretari mentionate mai inainte talcuieste asa cum trebuie cuvantul Mantuitorului? In aparenta si una, si alta. In fapt, cei care opteaza pentru prima talcuire se ratacesc, pentru ca iau textele Sfintei Scripturi izolate, si scapa din vedere unele aspecte care se lamuresc prin alte locuri din Sfanta Scriptura si din invatatura Mantuitorului.

Mantuitorul si apostolii au mers la templu (Marcu 11, 15, 17; Ioan 7, 14, 28; Matei 21, 13; Luca 19, 41; Marcu 13, 1; E Ap. 5, 42; Ioan 2, 16); Mantuitorul a recunoscut autoritatea mai marilor

sinagogii, a invatat in templu si in sinagogi, si a recomandat celor pe care ii vindeca sa se arate preotilor (Marcu 5, 38; Luca 17, 14; Luca 4, 15; Matei 8, 4; Luca 5, 14; Marcu 1, 44), a recomandat postul (Marcu 9, 29; Luca 5, 35; Matei 17, 21), a participat la sarbatori (Ioan 7, 10; Luca 22, 8), cand a luat cuvantul in sinagoga din Nazaret, si-a pus fara indoiaja tefilinul pe umeri, adica vesmantul ritual (Luca 4, 16 s.u.), cand vindeca bolnavii folosea gesturi rituale, precum punerea mainilor (Luca 4, 40), se ruga in templu, in sinagogi si in locuri speciale (Marcu 1, 35; Luca 4, 42; 5, 16; Matei 14, 23), a folosit painea si vinul ca materii rituale (Luca 22, 19-20), a ingenuncheat la rugaciune (Luca 22, 41), iar Apocalipsa vorbeste de tamaie si de rugaciunea sfintilor (Apoc. 5, 8).

Oare cand unii refuza semnul crucii, nu stiu ca Sfantul Pavel i-a osandit pe „vrajmasii crucii lui Hristos?” (Fii. 3, 18). Numai talcuitorii care doresc sa-si mentina bisericutele lor, iesite din comuniunea cu Biserica cea „una, sfanta si soborniceasca”, deci manati de interese personale si nascute din pacat, rastalmacesc toate aceste lucruri ca sa loveasca in Biserica lui Hristos, sub pretextul ca ofera una mai buna. Pana la urma, pe cele mai multe dintre lucrarile pe care le neaga Bisericii Ortodoxe, le reintroduc si la ei sub alte forme, contrazicandu-si propriile invataturi, si inseland pe naivi de dragul de a se arata pe ei intelepti si priceputi la dispute. Ei ocolesc desigur spusele Sfantului Pavel care indeamna: „De acestea sa le aduci aminte oamenilor, si sa-i indemni inaintea Domnului sa nu intre in dispute, caci nu-s de nici un folos si numai smintesc pe ascultatori” (Iisus Tim. 2, 14-22).

Unii ca acestia, „au numai chipul cucerniciei, iar puterea ei o tagaduiesc. De acestia fereste-te” (Iisus Tim. 3, 5). Nu recunosc preotii, dar isi fac pastori; nu recunosc bisericile, dar isi fac „case de rugaciuni”, exact cum sunt si bisericile; nu recunosc vesmintele, dar au inventat altele; nu recunosc slujbele traditionale, dar au compus altele cu un ritual similar. Cu acestea intr-adevar pot insela numai pe cei slabi de minte si dovedesc ca nu duhul adevarului ii indrumeaza ci duhul celalalt, al mandriei, al slavei desarte, si al dorintei de stapanire. Unora ca acestora li se potriveste cuvantul: „Se apropie de Mine cu buzele lor, si ma cinstesc cu limba, iar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8). Cei mai multi sunt cuprinsi doar de viclenie, iar cei care au ravna cu adevarat, „nu au pricepere” (Rom. 10, 2).
Talcul adevarat al cuvintelor „inchinare in duh si in adeavr”

consta in aceea ca toate formele exterioare capata valoare, numai cand sunt umplute cu inima buna, iubire, generozitate, jertfa pentru altul, schimbare interioara, dorinta de transformare in bine, renuntarea la judecarea aproapelui, renuntarea la disputele desarte, smerenie, ramanere in Biserica lui Hristos cea zidita pe temelia apostolilor si continuata pana azi prin succesiune apostolica, in Biserica noastra ortodoxa. In Vechiul Testament fariseii erau cei care strigau in pietele publice „ca ei sunt altfel”. Asa fac astazi si sectantii nostri. Parca ar fi rupti din pilda Vamesului si a Fariseului!

Ei inventeaza alte forme numai spre a se deosebi, punand accentul tocmai pe formele inventate de ei, in loc sa-l puna pe duh si adevar. Noi avem formele noastre traditionale, nu.de noi inventate, care vin de la Mantuitorul si de la Apostoli, si au trecut ca atare prin 2000 de ani de experienta. Noi credem ca „a fi in duh Si adevar”, se poate numai in aceste forme traditionale, biblice, atestate si garantate de experienta bimilenara a Bisericii ortodoxe. Evident, aceste forme nu lucreaza si nu mantuiesc prin ele insele, dar nici fara ele nu ne putem mantui, pentru ca prin ele ne exprimam credinta si inchinarea in duh si adevar.

„Noul Asezamant nu este al buchei, ci al duhului, pentru ca buchea ucide, iar duhul da viata” (Iisus Cor. 3, 6). Prin „buche” se intelege forma goala, folosita fara sensul ei duhovnicesc, pentru ea insasi, ca si cum mantuirea s-ar obtine numai prin forma. Ceea ce e.ciudat, e ca razvratitii impotriva formelor traditionale ale Bisericii Ortodoxe nu renunta la forme, ci inventeaza altele, numai de dragul de a fi altfel. In cazuri de viata izolata, departe de lume si de Biserica organizata, dar numai acolo, inchinarea in duh si adevar poate capata forme speciale. Iata o parabola care ilustreaza aceasta idee:

Trei tineri scapati dintr-un naufragiu au reusit sa ajunga intr-o insula nelocuita. Vaporul s-a scufundat si ei si-au organizat viata cum au putut, avand acolo cele de trebuinta. Nu stiau nici o rugaciune. Stiau doar ca Dumnezeu este Treime, asa ca au imaginat o rugaciune simpla: „Trei voi, trei noi, miluiti-ne pe noi”.

Toata viata, pana au ajuns ca la 90 de ani, au rostit aceasta rugaciune. La o vreme, a ajuns acolo un vapor, din intamplare caci calea era greu navigabila, si pe ci era si un episcop. Vazand semne ca insula ar fi locuita, in ciuda indicatiilor hartilor ca ar fi pustie, au coborat toti de pe vapor si i-au gasit acolo pe cei trei, ninsi de ani si de asteptare.

Episcopul i-a intrebat ce rugaciuni stiu, si ei i-au raspuns: Stim o rugaciune simpla, compusa de noi, fiindca atunci cand vaporul nostru a naufragiat, nu prea eram dintre cei cu educatie religioasa. Si si-au descoperit textul rugaciunii. Episcopul le-a spus ca nu e de ajuns si ca sunt in primejdie sa-si piarda mantuirea. I-a povatuit sa invete macar rugaciunea domneasca, Tatal nostru. I-a invatat rugaciunea Tatal nostru, iar conducatorul vaporului i-a invitat sa se intoarca inapoi in tarile lor. N-au vrut. Erau prea batrani si se obisnuisera acolo pe insula.

Intr-o zi vaporul a plecat. Dar n-a apucat sa se departeze mai mult de o zi de mal, ca la un moment dat cei de pe vapor i-au vazut cu stupefactie pe cei trei batrani venind spre vapor si umbland pe apa ca pe uscat. Comandantul a oprit vaporul si episcopul i-a intrebat: „Ce-i cu voi? V-ati razgandit? Vreti sa va intoarceti inapoi in tarile voastre?” „Nu, a raspuns unul dintre ei, dar am uitat jumatate din rugaciunea ce ne-ai invatat, si ne temem sa nu ne pierdem mantuirea, asa cum ai spus Prea Sfintia Ta. Pana la jumatate merge, dar mai incolo numai merge”.

Episcopul si-a dat seama atunci ca oamenii nu mai aveau nevoie de nici o alta rugaciune, in afara de aceea pe care o stiau ei. Aceea era rugaciunea in duh si in adevar, pentru ca era adresata lui Dumnezeu din suflete curate, cu toata credinta, cu toata forta sufletului lor. Numai asa se putea explica darul ce-l capatasera, de a merge pe apa ca pe uscat. Si atunci le-a spus: „Duceti-va inapoi si ziceti-va mai departe rugaciunea voastra, si mantuiti-va in Domnul, si rugati-va si pentru noi! ”

Parabola vorbeste de la sine. Acestia se aflau in inchinare in duh si in adevar. Erau bineinteles in imprejurari speciale. Noi traim in mijlocul lumii si, asa cum avem nevoie de scoli pentru a invata, de spitale pentru a ne lecui, de imbracaminte si de fabrici de imbracaminte, de lumina si de uzini electrice, de carti si de tipografii, si inaintea lor de autori, tot asa avem nevoie si de conditii pentru a ne exprima legaturile cu Dumnezeu si comuniunea dintre noi, in sensul invataturilor lasate de Mantuitorul. Si cei trei se exprimau in felul lor, comunitar. Devenisera trei ca unul si capatasera acelasi dar. In acest sens cei trei sunt un bun exemplu si pentru noi, si parabola nu e numai pentru pustnici!

Rugaciunea in duh si in adevar se aseamana cu rugaciunea vamesului: „Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosul”, aceea care, atunci cand I se adreseaza lui Dumnezeu, nu judeca pe vecin, nu se compara, nu se indreptateste. Aceea prin care cel ce se roaga isi vede barna din ochiul sau, si nu paiul din ochiul vecinului. Este rugaciunea celui care, inainte de a merge la biserica, cum spune Mantuitorul, merge intai de se impaca cu cel caruia i-a gresit sau cu cel cu care este in suparare. Rugaciunea in duh si in adevar este rugaciunea celui care spune drept lui Dumnezeu, atunci cand sta de vorba cu El, de pilda cand zice: „Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”. Iarta in clipa aceea pe toti cei care i-au gresit si nu tine minte raul.

Aceasta este rugaciunea in duh si adevar: rugaciunea celui care nu incearca sa se insele nici pe sine, nici pe Dumnezeu. Si acestea nu le poate sti nimeni, decat duhul omului si duhul lui Dumnezeu! De aceea este in duh si in adevar. Aceasta rugaciune a invatat-o Mantuitorul pe Samarineanca din Evanghelia de azi. Si iata, in virtutea faptului ca a stat de vorba cu Mantuitorul, a capatat gratia de a fi pomenita pana in zilele noastre. Si amintirea ei se va perpetua in vecii vecilor.

Traditia crestina ne spune ca aceasta femeie s-a pocait, ca a fost una din ucenitele Domnului si ca a propovaduit invatatura Sa pana la moarte. Nu este cu totul imposibil, de vreme ce si-a inceput propovaduirea chiar in momentul in care a plecat de la fantana, si ducandu-se in satul ei a spus: Am vazut pe Cineva care ar putea sa fie Mesia!

Iata, asadar, pentru care motive Samarineanca a intrat in istorie. Ea a ramas martora peste veacuri a unei importante invataturi, transmise fara indoiala si prin ea. invatatura nu i s-a adresat numai ei. Ea a fost pretextul. invatatura ni se adreseaza noua tuturor, si lucrul cel mai important pe care trebuie sa-l tinem minte, este tocmai aceasta invitatie a Mantuitorului de a I ne inchina in duh si in adevar. Nu e greu sa ne dam seama ca, daca suntem in legatura cu Dumnezeu in duh si in adevar, in sinceritate, in smerenie, in modestie, in generozitate, in bunatate, toate acestea lucreaza asupra sufletului nostru, dar se rasfrang si in viata aproapelui nostru, in viata societatii, in viata lumii in care traim. Fiindca, in fond, Dumnezeu aceasta vrea, ca rugandu-ne Lui in duh si in adevar, sa cream o lume care sa fie a Duhului si a adevarului.

IPS Antonie Plamadeala
Talcuri noi la texte vechi, Editura Sophia

Predica rostita in catedrala din Sibiu, la 11 mai 1985.

(crestinortodox.ro)

mai mult
ActualitatePromovate

Alegerile europene 2019 – este timpul să votăm (Video)

flag

Decideți cine o să vă reprezinte în Parlamentul European pentru următorii cinci ani. Mergeți la vot!

Alegerile europene au loc între 23 și 26 mai în întreaga UE, dar cetățenii europeni au început deja să voteze prin împuternicire sau prin corespondență.

VIDEO

https://multimedia.europarl.europa.eu/en/start-of-european-elections-2019_N01-PUB-190522-START_ev

Cei 751 de deputați europeni, ce urmează să fie aleși, vor elabora legislații noi în domenii precum comerțul internațional, securitatea, protecția consumatorului, mediul și creșterea economică, dar și vor supraveghea alte instituții ale UE.

mai mult
Neo-BabilonPromovate

Masacrul despre care nu vorbește nimeni: 280 de creștini uciși în ultimele săptămâni de jihadiști musulmani în Nigeria

Crestini-in-Nigeria
Știrea privind atacul de vinerea trecută, din Noua Zeelandă, a făcut înconjurul lumii. Despre ceea ce se întâmplă într-un alt colț al lumii nimeni nu suflă o vorbă, cu excepția unor site-uri occidentale creștine.

Violențele din Nigeria, unde islamul reprezintă religia dominantă în nordul țării, în timp ce în partea de sud religia creștină este predominantă, fac noi victime printre creștini. Teroriștii musulmani din grupul păstorilor Fulani și gruparea jihadistă  Boko Haram și-au intensificat atacurile,  potrivit informațiilor grupurilor de supraveghere a libertății religioase care activează în această țară.

În mai multe atacuri comise începând din februarie și până la jumătatea lunii martie,  280 de oameni au fost uciși în comunitățile creștine din  centrul Nigeriei, potrivit celor de la Christian Solidarity Worldwide (CSW), Morning Star News și International Christian Concern (ICC).

În cel mai recent atac,  comis la 16 martie, jihadiștii Fulani au ucis 10 creștini, în statul Kaduna, comunitate locuită de creștini, informează Morning Star News. Masacrul vine după uciderea altor 40 de creștini, în cel puțin două atacuri comise la Kaduna între 10-26 februarie.

La sfârșitul lunii februarie, militanții au atacat satul Maro, omorând 38 de creștini, incendiind case, precum și o biserică creștină.

Christian Post susține că jihadiștii Fulani au ucis numai în 2018 mii de creștini în 2018 în ceea ce unii numesc genocidul creștinilor din zona centrală turbulentă din Nigeria.

În decembrie, episcopul anglican din Nigeria, dr. Benjamin Argak Kwashi, afirma că militanții musulmani Fulani reprezintă amenințarea teroristă numărul unu cu care se confruntă creștinii din Nigeria.

Fulani, care se pretind drept „păstori”,  luptă cu creștinii pentru controlul resurselor.

Grupări radicale precum Boko Haram și Păstorii Fulani sunt responsabile pentru persecuția intensă a creștinilor din partea de nord și în centura de mijloc a țării. Nigeria este afectată și de existența unor grupări criminale implicate în traficul de carne vie și cel de droguri, iar la nivelul autorităților centrale și locale domină o stare generalizată de corupție, fapt ce contribuie la nesiguranța crescută în care se află creștinii.

Guvernul nigerian nu face aproape nimic puțin pentru a proteja creștinii, susține ICC.

„Nu au existat încercări majore ale guvernului nigerian de a-i face pe Fulani răspunzători de aceste crime sau de a-i dezarma”, spun cei de la ICC.

(Ștefania Brândușă – ActiveNews.ro)

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialeCronicăPromovate

Cronică literară, ședința Cenaclului literar I.L. Caragiale, 20.05.2019

C1

Sărbătorim repaosul ploii în adunarea stropilor de frumos și epic din noi, în cadrul ambientului oferit de Filarmonica Paul Constantinescu. O ultimă întâlnire a membrilor cenaclului din această primăvară.

Ca de obicei, prima rubrică a ședinței de cenaclu Revista Presei ne este prezentată de președintele Ioan Vintilă Fintiș, care ne aliniază la vectorii literari ai principalelor reviste culturale: România Literară (nr. 20), Ramuri, Tribuna, Apostrof și Luceafărul de dimineață. Periplul prozaic pune în evidență cele mai proaspete articole ale lui Manolescu, Daniel Cristea Enache, Ioan Holban, Dan Cristea și ale altora.

Rubrica ”Cel mai recent poem” include lectura creațiilor literare ” M-am întâlnit cu gândul tău”, o tabletă romanțioasă, plină de savoare a Mariei Bem, ” O puncție sufletului bolnav de apusuri”, a lui Dorin Boroianu și ultimul poem al Andei Mihaela Miroiu.

”Gânduri pentru suflet”, rubrica semnată de Florin Manole, ne aduce în prim plan răspunsuri la întrebări existențiale având la bază operele lui Pascal și Patapievici. Omul, ca ființă ce nu se mulțumește niciodată, ca fire insațiabilă, încearcă să îl caute și să îl simtă pe Dumnezeu cognoscibil.”Dacă lucrurile s-au întâmplat, acestea au puterea faptelor, deci noi nu putem schimba nici ceea ce s-a petrecut, nici faptele. Faptele fiind realizate de Dumnezeu, ele sunt de necontrazis.” Dialectica pascaliană comportă două secvențe controversate: pe cea a grandorii și pe cea a mizeriei, pe cea umană și pe cea a divinului, deoarece ”omul este ce poate fi mai jos, omul poate fi ce poate fi mai înalt”. Sufletul poate fi depozitarul adevărului relativ, dar adevărul absolut necesită o prezență manifestată. Inima și spiritul presupun o demonstrație logică, dar în același timp și o persuasiune dovedită. Omul de nivel subceresc poate deveni un finit într-un infinit doar accesând eul de nivel rațional la componentele imensității spațiului etern.

Fintiș și Blanca Trandafir apreciază structura bine realizată a eseului realizat de Florin Manole, având acuratețe și coerență, pe când Marian Zmaranda consideră că descrierea este greoaie, având un caracter teutonic. Sorin Vânătoru apreciază că deseori, complexitatea umană este dificil de înțeles, iar perceptele concordă între diferite religii. Conform formulei matematicianului Heuvel oamenii vor ajunge să se roage la acea formulă ca la o divinitate. Astăzi conceptul de suflet este studiat la nivel neuronal.

Domnul profesor Teodor Ghiondea ne prezintă studiul GÂNDIREA METAFIZICĂ ÎN POEZIA EMINESCIANĂ, un adevărat curs de literatură, demn de introspecțiile propriei noastre culturi. ”Poetul absolut”, Mihai Eminescu folosește în modul său original elementele metafizicii la un înalt și admirabil nivel.

1.La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă
2.Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
3.Când nu se-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
4.Când pătruns de Sine-Însuşi odihnea Cel nepătruns.
5.Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?
6.N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă.
7.Căci era un întuneric ca o mare fără rază,
8.Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
9.Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
10.Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…

Girul constitutiv al identității sale poetice conține aspecte ale metafizicii în profunzimea ideilor și în transcendența condiției umane, precum și în valențele temporalității, ireversibilității veșniciei și ale universului impus pe noi coordonate. ”Şi cum viaţa acestei lumi, cu ciclurile şi subciclurile ei de manifestare, are un parcurs regresiv – de la vârsta de aur la cea de fier, de la vârsta paradisiacă la cea a totalei degenerări – până la reintegrarea sa în Principiu, poetul ne înfățișează scenariul apocaliptic, aşa cum îl aflăm, în esenţa sa, în toate textele sacre ale tradiţiilor, fie ele religii, fie tradiţii de consistenţă metafizică.”

Timpul metafizic este un timp prezent, veșnic, un timp sărac al poeților, înalt prin atitudinea spirituală. Eternitatea noastră ca șansă este și va rămâne Eminescu. Sorin Vânătoru apreciază că Eminescu este patriarhul FIINȚEI în literatura romană. Eminescu este infinit. Nimicul nu respectă proprietățile reale, iar vacuumul reprezintă un spațiu cu o entropie care tinde spre zero. Marian Zmaranda abordează original punctul său de vedere, schelatura lui Eminescu este mistică, prin filosofii diferite. Aproape îl uitasem pe Eminescu, dar mi l-ați reamintit prin lectura eseului dumneavoastră. Frumusețea versului său este comparabilă cu bătrânețea versurilor, ca un fel de Neculce…și mă gândeam, cum Eminescu care a creat de alți câțiva limba română modernă, să îl găsești cu patina aceasta de cronicar, de letopiseț.”

Raul Sebastian Buz ne prezintă trei proze scurte, un amestec de cronică și snoave, de eseu și narațiune, pline de aplomb:
1. O dramă între mărăcini
2. Ploaia ciobanului
3. Blestemul Ursarilor

Teodor Ghiondea apreciază autencitatea stilului abordat, adevărul ține de povestea care ține. Lecturile redau realiatea rurală a unor timpuri trecute sa prezente ale ruralului prahovean. Buna dispoziție a participanților este prelungită de recitarea magistrală a lui Nicu Drăgulin care ne impresionează prin poemele ”De vorbiți mă fac că nu aud” de Mihai Eminescu și ”Rică” de Miron Radu Paraschivescu.

Refrenul estival se apropie…

(Ramona Muller)

mai mult
Centru de PresăPromovate

Sprijin privind promovarea modernă a destinațiilor de ospitalitate turistică

Henri-Negresco

Lansarea Centrului Dunăre-Marea Neagră ”HENRI NEGRESCO”

În perioada 15-18 mai 2019, la Constanța, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), cu sprijinul financiar al Comisiei Europene, precum și al Ministerului Turismului din România, a organizat un prim seminar de lucru pe tema de maximă actualitate a operaționalizării organizațiilor de management al destinației turistice – OMD, reieșită din recenta aprobare a noii Legi a Turismului, ca și din recomandările Organizației Mondiale a Turismului.

Misiunea, din care au făcut parte un grup de experți internaționali și români, a fost coordonată de Dr. Peter HAXTON, analist de politici publice în cadrul Direcției pentru Dezvoltare Regională și Turism din cadrul OCDE (Paris). Cu acest prilej, s-a realizat un ghidaj al reprezentanților administrațiilor publice, cât și al mediului de afaceri și sectorului ONG, referitor la etapele de parcurs, utilizând bunele practici din UE, pentru constituirea acestor parteneriate public-private de marketing și promovate turistică, precum și pentru elaborarea strategiilor de marketing aferente în vederea tragerii a unor noi grupuri țintă și fluxuri de vizitatori, în special din zonele mai îndepărtate ale lumii precum îndeosebi Asia Centrală și de Sud-Est.

La întrunire au participat și reprezentanții Catedrei Internaționale Onorifice ”Jean Bart” în sprijinul Strategiei UE pentru Regiunea Dunării (CIO-SUERD) proiect fondat de EUROLINK-Casa Europei în parteneriat cu Academia Română, care derulează deja recent un program special de formare online a Promotorilor și Experților OMD pentru întreg teritoriul țării.

În marja evenimentului, la sediul Universității Maritime Constanța, care deține în prezent Președinția Asociației ”Comunitățile Locale Riverane Dunării”, au fost puse bazele Centrului Dunăre-Marea Neagră ”HENRI NEGRESCO” care se implică în prezent în formarea Alianței Naționale a OMD din România, inclusiv mulțumită ghidajului primit din partea Centrului Mondial de Excelență al Destinațiilor (CED Travel), aflat sub egida Organizației Mondiale a Turismului (UNWTO).

Pentru informații suplimentare privind Caravana Națională OMD organizată în prezent pentru sprijinirea profesionistă a formării organizațiilor de management al destinației în toate zonele în care acestea încă nu s-au creat și care își exprimă interesul pentru aplicarea în practică a noilor instrumente de marketing electronic și de promovare eficientă a atractivității destinațiilor autohtone, vă rugăm să ne contactați la adresa ciosuerd@houseofeurope.ro sau telefonic la tel./fax: 021.230497.

Parteneri Media Asociați: Agenția Națională de Presă AGERPRES, Radio7, Opinia Națională, Juridice.ro.

Parteneri Media: Finantare.ro, CaleaEuropeana.ro, Comunicații Mobile, CalendarEvenimente.ro, ComunicateMedia.ro, Tribuna Economică, PRwave.ro, BrandInfo.ro, SmartFinancial.ro, Tomisul Cultural, 24PHarte.ro, “Danubius in-folio”, HCC Resource, “Buletin Dunărean”.

Pentru conformitate,

Asociația CLDR

20 mai 2019

mai mult
CreștinătatePromovate

Predica la Duminica Slabanogului

slab

Predica la Duminica Slabanogului – a IV-a dupa Pasti

Omul lasat pe seama lui insusi

Mai suntem inca in atmosfera marii sarbatori a crestinatatii, Invierea Domnului. Am trecut toti, cu bucurie, prin aceasta sarbatoare care ne-a dat incredintarea ca Iisus era trimis de Dumnezeu, ca era insusi Dumnezeu-Fiul, dovedind aceasta prin propria Sa inviere. Ne-a dat astfel, in acelasi timp, incredintarea ca si noi vom invia. Fiindca nimic din ce a facut, nimic din ce a spus Mantuitorul cat a fost pe pamant, n-a spus nici pentru E! insusi, nici numai pentru cei care-L ascultau atunci, ci a spus si a implinit toate, pentru atunci si pentru toate generatiile de dupa El, pentru ca toti, din invatatura Sa sa ia invatatura pentru ei, din minunile Sale si, mai ales, din minunea invierii Sale.

 

Sa invete oamenii din toate acestea, din cuvinte si minuni, ca nu sunt singuri pe pamant si ca nu numai pamantul este unica lor locuinta, vii sau morti fiind. Poate ca aceasta este insasi esenta motivului pentru care Dumnezeu a hotarat sa se intrupeze pe pamant: ca sa ne invete, sa ne dea asigurarea ca nu suntem singuri pe pamant, ca exista Dumnezeu si ca El este autorul lumii si creatorul nostru, ca El este Cel ce poarta de grija tuturor si ca la El ne vom intoarce toti, intru imparatia Sa. Acolo ne vom intalni toti, dupa ce vom trece de aici. Esenta invataturii Sale este prin urmare aceea ca si noi suntem nemuritori.

Sa ne gandim si la alternativa inversa. Daca noi, cei cu o anumita chemare interioara spre mai mult decat ne spun simturile, n-am sti ca suntem nemuritori, daca n-am sti ca exista Dumnezeu, daca n-am avea invatatura Mantuitorului si ordinea morala si spirituala adusa si instaurata de El in lume, daca n-am sti sa raspundem la intrebarile „de unde venim si unde mergem”, si „ce rost avem aici pe pamant”, in ce stare sufleteasca si intelectuala ne-am afla? Am fi dezolati. Am fi niste oameni tristi. N-am putea gasi multumirea in nimic, stiind ca la un moment dat totul se termina in pamant, si ne prefacem in tarana, si cu aceasta s-a terminat totul! Cum ne-am simti oare, si cum am reactiona, cum ne-am privi unii pe altii, cum ne-am privi sotiile, sotii, copiii, daca am sti ca nu mai exista alta comuniune, alta legatura intre noi, alta decat aceasta de pe pamant, daca am sti ca dincolo nu mai exista nimic, nici un fel de continuare? Cum ar fi daca ne-am trezi in fata unui serial de film, foarte interesant, incitant, cu probleme de mare adancime, in care problemele doar s-ar pune, dar nu s-ar rezolva, totul s-ar incepe, dar nu s-ar continua, si n-ar avea acel promitator final: „va urma”? Ar fi dezolanta o asemenea viata! Viata noastra capata sens, capata explicatie, capata lumina numai prin faptul ca aflam din Invierea Domnului ca si noi vom invia, ca si noi avem un destin dincolo de ceea ce se vede, ca dupa ce se pune o cruce, la capataiul nostru din cimitir, povestea nu se incheie, ci exista un „va urma”.

A pune cruce la ceva, in vorbirea populara romaneasca, inseamna a te afla in fata unui sfarsit, a unei situatii care nu mai poate avea alta iesire, dar expresia se refera numai la viata de aici. Caci despre viata de dupa moarte, poporul nu are indoieli. El zice: „s-a dus la odihna”, „a scapat de necazuri”, dar nu in sensul ca a disparut, ci ca a trecut dincolo, „pe celalalt taram”. De aceea i se dau de pomana haine, hrana, ca sa le aiba si dincolo. Ce frumoasa, ce generoasa e aceasta comuniune, aceasta solidaritate cu cei plecati, aceasta credinta in nemurire!

Spuneam ca traim in aceste zile inca in atmosfera invierii. Dar traim inca si in atmosfera Duminicii lui Toma, in atmosfera indoielii lui. Cati dintre noi, odata cu invierea, n-au trait si ei, ca si Toma, ca si multi dintre ucenicii Mantuitorului, indoiala cu privire la inviere? Fiecare a rostit macar o data cu cugetul sau, cu ingrijorare: „Dar oare va fi fost asa?” Toma a fost mai categoric: „De nu voi vedea, in mainile Lui, semnul cuielor, si de nu voi pune degetul meu in semnul cuielor, si de nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede!” (Ioan, 20, 25).

Multi dintre noi au trecut prin aceeasi idoiala, dar toti am auzit si fericirea aceea, promisa de Mantuitorul la intalnirea cu Toma dupa o saptamana de la inviere: „Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!” (Ioan 20, 29), sau adresata noua: Fericiti cei ce nu vor vedea si vor crede. Fericiti cei care vor lua de buna marturia voastra, a celor ce M-ati vazut, a celor ce ati trait in vremea faptului invierii, a celor ce M-ati intalnit, a celor ce ati stat de vorba cu Mine dupa inviere. Fericiti vor fi toti cei care vor crede marturia voastra.

Am trecut multi dintre noi, in sufletele noastre, ca si Toma, si prin aceasta perioada de indoieli, dar am biruit-o, pentru ca nu se poate sa n-o birui, nu se poate ca argumentele invierii sa nu oblige constiinta si mintea credinciosilor sa creada in inviere, pentru marturia nenumaratilor martori ai invierii care au spus: noi L-am vazut, noi L-am intalnit! Saul care era prigonitor, pentru ca nu credea ca Iisus Hristos era Mesia, si nu credea in inviere, cand L-a intalnit pe drumul Damascului a devenit din mare prigonitor, mare Apostol. El a fost acela care a rostit acel silogism cu neputinta de negat de nimeni: „Daca Hristos a inviat, atunci si noi vom invia”. Si el era dintre cei care stiau ca Hristos a inviat, pentru ca statuse de vorba cu Dansul, dupa inviere.

Faptele, se spune, sunt un lucru incapatanat. Ele se impun de la sine, nu mai trebuie demonstrate. In fata unui fapt n-ai ce face, trebuie sa-l recunosti. Saul, prigonitorul, n-a avut ce face, a recunoscut faptul invierii si a devenit marele Pavel propovaduitorul, marele propagator al crestinismului. Indata dupa aceea si-a inceput calatoriile misionare, a traversat Asia Mica de mai multe ori, a ajuns in Europa, propovaduind nimic altceva decat pe Iisus cel rastignit si inviat.

Pe aceasta credinta se intemeiaza toata invatatura crestinismului. Pe credinta in inviere se intemeiaza tot sensul vietii noastre. Si iata ca dupa aceste zile in care toti ne-am pus problema invierii, in care toti am trecut prin indoiala si am depasit-o iata ca Biserica ne pune astazi in fata unele din evenimentele din viata si invatatura Mantuitorului Iisus Hristos, pentru a ne tine treaza credinta in invierea Sa, in puterea Sa dumnezeiasca, in puterea Sa de a fi prezent si in viata noastra, asa cum a fost cu contemporanii, cu cei care au trait odata cu El.

Ni se relateaza, asa cum ati auzit din Evanghelia de astazi, intamplarea cu un slabanog care de 38 de ani astepta sa se faca cu el o minune. Exista in Ierusalim o scaldatoare care, din cand in cand, avea puteri miraculoase. Dumnezeu facea ca periodic sa se reverse de undeva din izvoare, anumite ape cu insusiri vindecatoare, care si tulburau apa obisnuita a lacului si, in care, cel care intra intai se vindeca de oricare boala era cuprins. Vorba mersese ca un inger al Domnului venea si tulbura apa, o amesteca si o facea in mod miraculos vindecatoare de boli.

Nu e un lucru imposibil. Asemenea ape vindecatoare exista si in vremea noastra. Aceea va fi avut in plus si altceva, un dar al lui Dumnezeu, anume. Un astfel de bolnav, un slabanog, de 38 de ani nu reusea sa intre repede in lac. Intrau altii care erau mai in putere decat el. Dar el nu-si pierdea rabdarea, si. aceasta este poate un prim lucru pe care trebuie sa-l invatam de la dansul. Nu-si pierde rabdarea.

Era un om intelept probabil. Disperarea e solutia neinteleptilor, a capitularzilor. Descartes spunea ca „rabdarea e inceputul intelepciunii” (Discours de la metode). Si mai inaintea lui, anticul Publius Syrus spusese ca rabdarea e „remediul pe care il inveti de la intelepciune” (Sententiae). „Rabdarea, spunea Lautreamont, e omagiul adus sperantei” (Poesies). Cel care rabda spera. Spera intr-o solutie, intr-o iesire, intr-un raspuns. Rabdarea adevarata nu e o virtute pasiva, o capitulare, ci asteptarea unei rezolvari de undeva. Bolnavul care rabda durerea spera ca va trece. Ucenicul care rabda in ascultare, spera ca e spre indreptare si mantuire.

O astfel de rabdare in speranta avea si slabanogul. De 38 de ani nu putea intra in miraculoasa scaldatoare, si totusi nu-si pierdea rabdarea, ramanea in continuare crezand ca intr-o zi va ajunge si el in atentia lui Dumnezeu. Si iata ca rabdarea lui va fi rasplatita. Dar nu asa cum astepta el. El ar fi asteptat, probabil, sa se gaseasca cineva care sa-l arunce si pe dansul, inaintea altora, in lacul vindecator.

Intr-o zi a venit Mantuitorul si l-a vazut. Nu era nevoie sa i se spuna Mantuitorului cine sunt oamenii care asteptau acolo, si de cat timp. Cine nu cunostea scaldatoarea Vitezda? Poate si pe slabanogul de 38 de ani il cunosteau foarte multi, fiind el veteranul asteptarii, dar si al nemilostivirii tovarasilor de suferinta! Uneori, suferinta inaspreste inima si alimenteaza egoismul, iar competitia in obtinerea favorurilor sau a unei vindecari e nemiloasa. Dezumanizeaza.

Il va fi cunoscut si Iisus? Greu de spus. Iisus era din nord, din Galileea, nu din Ierusalim. Dar nu ar fi impropriu sa spunem ca, Dumnezeu atotstiutor fiind, il cunostea. Cunoscandu-l deci ca era de multa vreme acolo si ca nu ajungea la apa vindecatoare, l-a intrebat: Tu ce vrei? De ce stai aici? „Voiesti sa te faci sanatos?”

Intrebarea era doar de forma. Evident ca voia, ca doar de-aceea statea acolo. „Da, Doamne; dar n-am om care sa ma arunce in scaldatoare cand se tulbura apa, si de aceea pana merg eu, altul se pogoara inaintea mea” (Ioan, 5, 7). Si atunci Mantuitorului, facandu-i-se mila de el, nu i-a mai spus ca nu e nevoie sa-1 mai arunce cineva in scaldatoare, ci i-a spus: „Scoala-te, ia-ti patul tau si mergi”. Si in clipa aceea bolnavul s-a ridicat, si si-a luat patul, si a plecat. Iisus s-a facut nevazut. Intalnindu-se mai apoi in templu, Iisus i-a mai adaugat doar aceste cateva cuvinte, esentiale, care trebuie sa ne retina atentia: „Sa nu mai gresesti, ca sa nu ti se intample tie ceva mai rau”.
E posibil ca in cazul acestui bolnav, neputinta lui sa fi fost datorata pacatelor lui. Stim ca sunt si alte cazuri, relatate de Evanghelii, cand Mantuitorul vindeca, de pilda un orb, dar cand e intrebat: „Cine a gresit, acesta sau parintii lui?,, – raspunde ca: „Nici acesta, nici parintii lui, ci acestea s-au facut ca sa se arate prin el lucrurile lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3). Unora li se trimit incercari, altora pedepse sub forma de boli.

Dar comentatorii care talcuiesc aceasta intamplare minunata se opresc asupra altui aspect, si anume asupra raspunsului pe care l-a dat slabanogul Mantuitorului: „Nu am om care sa ma arunce in scaldatoare”. El expunea o stare de fapt care trebuia corectata. Nimeni nu se gasise, de atata vreme, care, din mila fata de el, sau din orice alt sentiment, ar fi incercat sa-l ajute, sa-l arunce in scaldatoare. Omul era completamente singur, se afla intr-o totala singuratate si izolare. Era lasat pe seama lui insusi. Si iata cat e de rau sa fie omul lasat pe seama lui insusi! Sa nu aiba alt om! Sa nu aiba un prieten! Sa nu aiba pe cineva aproape!

Acest lucru a venit Mantuitorul sa-l corecteze. A venit sa se declare El acel Om de care avea nevoie slabanogul si nu-l gasea, pentru ca sa ne dea noua tuturor un exemplu. Sa fim oameni care ajuta. Sa fim oameni dedicati altora. Sa fim oameni care sa luptam impotriva izolarii in care se afla aproapele, si impotriva singuratatii. Cineva a fost intrebat odata: care este cea mai nenorocita stare in care s-ar afla un om. Raspunsul a fost: singuratatea.

Intr-adevar, multi fac experienta singuratatii, a lipsei de prieteni, a dezinteresului celor din jurul lor, si aceasta face ca multi sa-si piarda sensul existentei, sa-si piarda gustul vietii. Exista in jurul nostru multi factori care promoveaza singuratatea, printre acestia un loc important ocupandu-l indiferenta unuia fata de celalalt. Indiferenta si dezinteresul. Cati nu zic: Nu ma intereseaza-vecinul. Ce treaba am eu cu aproapele meu? Am fost eu pus sa fiu paznicul aproapelui meu, paznicul fratelui meu? Aduceti-va aminte, cei care mai cititi in Sfanta Scriptura, ca acesta a fost raspunsul dat de Cain in fata lui Dumnezeu, dupa ce il omorase pe fratele sau Abel: „Au doara eu sunt pazitorul fratelui meu?” (Facere 4, 9).

Un raspuns tipic pacatos, pentru ca fiecare din noi e pus, de fapt, sa fie pazitor al fratelui sau, sa se intereseze de fratele sau. „Aceasta va poruncesc, ca sa va iubiti unii pe altii” (Ioan 15, 17), si: „Dragoste mai mare decat aceea, ca cineva sa-si puna sufletul sau pentru prietenii sai, nimeni nu are” (Ioan 15, 13). Asa spune Mantuitorul cu orice prilej, pentru ca numai iubirea creeaza punti intre oameni. Numai iubirea te face sa te gandesti si la altul, nu numai la tine. Numai ea te indeamna sa-ti reversi interesul si catre celalalt.

Evanghelia aceasta este o Evanghelie a comuniunii. Ne invata sa purtam grija unii fata de altii, sa traim ca fratii, sa nu lasam pe nimeni in izolare, in singuratate, sa nu lasam pe nimeni asa cum a fost lasat acel slabanog care, timp de 38 de ani, n-a gasit un om care sa-l ajute.

Se plang unii ca nu sunt iubiti. Dar oare s-au gandit sa iubeasca si ei? Iubirea se intoarce spre cel ce iubeste. Ea il bucura intai pe acela, desi ea se intoarce apoi si dinspre cel iubit. „Cel ce-si iubeste fratii, spune Sfantul Ciprian, e onorat la randul sau cu pretul iubirii” (Despre gelozie si invidie, 16).

Pilat a rostit, aratandu-L pe Iisus iudeilor in momentul Patimilor, acel enigmatic: „Iata Omul!” (Ioan 19, 5). Nici nu stia Pilat ce spune. Sau poate stia. In socoteala lui de roman cinic, va fi inchis in aceasta formula scurta o intreaga filosofie. Iata cat valoreaza omul in fata voastra. Il condamnati pe nedrept, dintr-o ambitie pe care eu n-o inteleg, dar trebuie sa va fac pe voie, ca sa va astampar! „Iata Omul!” – omul pe care il reclamati ca a vrut sa se faca rege. Are el acum infatisarea unui rege? „Iata-l pe imparatul vostru”, a mai zis Pilat, aruncandu-le o batjocura. Asemenea imparat meritati. Desfigurat. Batut. Desfiintat ca om! „Sa-l rastignesc pe imparatul vostru?” – „Nu avem alt imparat decat numai pe Cezarul de la Roma”, au raspuns, „si daca nu-L rastignesti, nu esti prieten al Cezarului”.

Perfidia era prea mare, ajunsa pana la josnicie, numai ca sa-si ajunga scopul, pentru ca ei insisi nu erau prieteni ai Cezarului. Il urau. Dar acum il foloseau ca sa-l sileasca pe Pilat sa-L rastigneasca pe Iisus. Pilat nu era omul care sa-si puna in primejdie postul de procurator, in urma unor reclamatii ale localnicilor care, cine stie cum ar fi fost interpretate la Roma. Asa au vrut, asa le-a facut. Li L-a dat sa fie rastignit. Si au rastignit „Omul!” Evident, cu complicitatea lui Pilat, si complicitatea lui e cu atat mai grava, cu cat il stia si il declara nevinovat.

Fara sa stie exact ce face, Pilat dadea de fapt definitia omului adevarat, a omului pentru altii, a Omului Iisus Hristos care se nascuse ca sa slujeasca, nu ca sa fie slujit, sa se jertfeasca pentru altii, nu sa lase pe altii sa se jertfeasca pentru El.

„Iata Omul!” Iata omul de omenie, iata omul model, ar fi trebuit sa gandeasca Pilat, dar el a gandit cu totul altceva! Iata Omul pe care-L astepta slabanogul de 38 de ani! Iata Omul pe care-l asteptam si noi. Pentru ca avem si noi slabanogelile noastre de 38, sau de mai putini, sau de mai multi ani, care asteapta pe cineva sa ni le vindece.
Am sfintit astazi, la chemarea dumneavoastra, aceasta biserica. Am putea spune acum: Iata Biserica! Iata Biserica aceasta intemeiata de Iisus Hristos. Ea este chemata sa raspunda la nevoile tuturor celor chinuiti de singuratate, ale tuturor celor in nevoi. „Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni pe voi” (Matei 11, 28), voi da.raspuns nevoilor si intrebarilor voastre. Veniti la Mine! Veniti aici, la biserica. Biserica este trupul lui Hristos (Efeseni 1, 23), iar El este Capul ei (Ef. 1, 22). Este locul, este mana care rie poate ajuta, care ne poate arunca in scaldatoarea salvatoare, in scaldatoarea vindecatoare nu numai de bolile trupesti, ci si de bolile sufletesti.
Omul de care aveti nevoie si pe care il puteti gasi acum este preotul care slujeste in aceasta biserica pentru dumneavoastra si care nu are alta menire decat sa fie omul care ajuta pe altii, omul care se roaga pentru altii, omul care se sacrifica pentru altii, omul care sta la dispozitia tuturor.

Preotul, spune Sf. Grigore de Nazianz, e acela care are grija de tot sufletul, „si daca e in primejdie de a se pierde, sa-i arate calea, iar daca s-a stricat, sa-l aduca din nou la starea dintai” (Despre preotie).

Aceasta sa invatam din Sfanta Evanghelie de astazi, preoti si credinciosi, si, ori de cate ori vom auzi clopotul si vom vedea biserica, sa stim ca aceasta este lacul Vitezda, si aici este omul care, in numele lui Hristos, e menit sa slujeasca, sa ajute, sa vindece singuratatea, sa vindece izolarea, omul menit ca in numele lui Iisus Hristos cel inviat sa va invete la randul sau cum sa fiti toti oameni pentru altii, ca sa nu mai fie pe lume slabanogi care sa se planga ca „nu au om!” Sa nu mai fie om suferind lasat pe seama lui insusi!

IPS Antonie Plamadeala

Predica rostita cu prilejul sfintirii-bisericii din Sacele-Brasov, la 13 mai 1985.

(crestinortodox.ro)

mai mult
1 3 4 5 6 7 41
Page 5 of 41