După ”Ploiești Hot Jazz Summit Festival” (2008)
Lucian Sabados, „La aniversară”
”A fost o ediție fulminantă”
Interviu cu Lucian Sabados, președintele Asociației Culturale ”Jazz Forum 03” (II)
Entuziasm
Reporter: Propun să ne referim la celelalte grupuri prezente la festival. Ne interesează comentarii succinte ale directorului Festivalului, din care să reiasă entuziasmul său.
Lucian Sabados: Într-adevăr, n-ai cum să nu fii entuziasmat după cele văzute, vreme de patru seri, pe scena Teatrului ”Toma Caragiu”. În ziua a doua ni s-a oferit posibilitatea unei reîntâlniri cu Antonio Flinta Trio, grup în vizibil progres, care a apărut mult schimbat în raport cu evoluția precedentă. Grupul a crescut mult în maturitate. La precedenta apariție, am remarcat un exces de lirism, foarte multă poezie, de bună calitate, dar – cum spuneam – în exces. Au adăugat atacului un plus de percutanță, la care se adaugă o inconfundabilă energie a sunetului. Au venit cu un temperament latin, care-i definește. Pianistul Antonio Flinta e de fapt… chilian. Vârful zilei a fost totuși cvartetul suedez fabulos al lui Lasse Lindgren. Școala suedeză de jazz este una foarte importantă, iar Lindgren este principalul reprezentant al acestei școli în prezent. Nu exagerez deloc, prestația sa o confirmă. El nu e numai un minunat trompetist, cântă extraordinar și la trombon. Ce m-a impresionat în mod deosebit la acest mare muzician este faptul că se numără printre marii orchestratori de big band-uri, fiind în același timp și un talentat improvizator. Solo-urile lui Lasse sunt pline de umor și imaginație. 
”All Stars Game”
R.: Și ungurii au fost unici. Au venit cu variate stiluri de World Music, cu o frazare extrem de personală…
L.S.: Ce să mai spun despre școala maghiară. Membrii grupului ”Djabe Feat. Dresh Mihaly” sunt foarte, foarte sus. Din cei cinci, trei au fost pe locul I în Ungaria, la familiile lor de instrumente. Este incredibil ce densitate de stele și de valori ne-a fost dat să urmărim. Este un fel de ”All Stars Game”, ca în baschetul american. Dresh Mihaly este principalul muzician al Ungariei în acest moment, situîndu-se la nivelul unui Richard Oschanityzky și Jancsi Kolossi sau al lui Johnny Răducanu când era în plină forță creatoare. De asemenea, Ferenc Kovacs, care cântă la fel de bine la instrumente total diferite. N-au nicio legătură vioara și trompeta, dar Ferenc este magnific în ambele situații. Toți cei cinci sunt șefi de orchestre. Trupa pe care au alcătuit-o evoluează de 12 ani și reprezintă chintesența jazzului maghiar la acestă oră. De asemenea, este de remarcat basistul Tamas Barabas, care este considerat cel mai bun basist pe care l-au avut ungurii în toată istoria jazzului maghiar.
Poezie, pasiune, voluptate, culoare
R.: Jazz, tangou, flamenco. O întrepătrundere fără precedent a culturilor. O pianistă ”șuie”, plină de farmec, un ”monstru” de sensibilitate…
L.S.: Bag seamă că trebuie să vă fi plăcut foarte tare tânăra pianistă și vocalistă Paula Quinoa, sufletul trupei ”La Floresta”.
R.: Recunosc. Dvs. nu?
L.S.: Pe Paula n-ai cum să n-o adori. ”La Floresta” a adus o pată încredibilă de poezie, de pasiune, de voluptate, de culoare. În grupul din Barcelona, doar un interpret era spaniol, vocalistul, cu o tehnică absolut specială, în care se identifică lesne stilul flamenco. Patru dintre instrumentiști sunt argentinieni, din care trei chiar din Buenos Aires, și unul columbian. De remarcat Ricky Schneider, un chitarist excepțional, și, de asemenea, contrabasistul Walter Enzetti. Poate sunt subiectiv, dar iubesc foarte mult (fascinat și de opera lui Jorge Luis Borges, care a trăit în Buenos Aires) lumea în care s-a născut tangoul argentinian. M-a impresionat că toată sala fremăta. Erau prezenți în sală prieteni adevărați, intelectuali autentici ai Ploieștiului, impresionați de ceea ce oferea La Floresta.
L’ important c’ est la rose sau când l-am cunoscut pe Jean-Loup
R.: Într-adevăr, vă iubește Dumnezeu! Ați dat marea lovitură la urmă cu big band-ul lui Lean-Loup Longnon, care a evoluat la Ploiești în ziua în care – cum spuneați – se încheia și festivalul de jazz de la Sibiu. Strașnică afacere! Vă considerați un tip norocos?
L.S.: Îmi convine să închei cu sfârșitul, cu strălucirea, explozia, fabulosul final al acestui festival, care nu se putea încheia mai bine decât cu big band-ul lui Jen-Loup Longnon. Da, am negociat bine, dar am fost și norocos. Sunt în jur de 17-18 big band-uri în Franța. În special la suflători, francezii sunt foarte buni. Big Band-ul lui Jean-Loup Longnon este cel mai bun din Franța. Pot să spun că l-am descoperit cu adevărat pe Jean-Loup – vă fac în exclusivitate această mărturisire! – la 12 și un sfert noaptea, după ce s-a terminat concertul. Atmosfera era incendiară, avem martori, printre ei vă numărați și dvs. Ceea ce s-a întâmplat după concert m-a impresionat din cale-afară.
R.: Vorbiți-ne nițel despre acest incredibil Jean-Loup Longnon!
L.S.: Am conversat cu Jean-Loup, care este mult peste un muzician excepțional. Cântă la trompetă, la pian, la violoncel, este compozitor, dar cel mai important lucru pe care l-am observat la el: este un uriaș orchestrator. Apoi, un vocalist extraordinar. I-am mulțumit din suflet, ca iubitor de cultură franceză, pentru că a inclus câteva piese franceze în repertoriul big band-ului său. Este o reverență făcută propriei națiuni. Ce a făcut el prin piesele în discuție – aș aminti aici de celebra L’ important c’ est la rose a lui Gilbert Bécaud și de alte două piese, una a lui Charles Trenet, La mer, cealaltă inspirată de poezia lui Boris Vian – este de un rafinament excepțional. Aveam sentimentul că mă aflu la Paris sau, mai mult, că sunt un personaj din filmele lui Jean-Luc Godard sau Roger Vadim, din anii ’60.
Directorul treaz, bunicul rus și Revoluția Română
R.: Ce v-a spus Jean-Loup după ora 0 și un sfert?
L.S.: Sunt un foarte bun prieten cu Jean-Loup. Vă fac o mărturisire: n-am băut nimic în acele zile, am fost cât se poate de treaz la orice oră. Am vrut să fiu un adevărat director de festival, să fiu lucid, să vorbesc și să conversez cu talent. Am discutat cu Jean-Loup politică și am încercat o analiză a comunismului, pentru că el are un bunic rus, o descendență rusă așadar, și nu i-a fost deloc indiferent fenomenul comunismului și modul în care acesta a denaturat individul. Mi s-a părut important să aflu cum vede un occidental fenomenul comunismului și Revoluția Română. Au fost niște discuții foarte interesante. Desigur, nu putem insista aici asupra acestei discuții. Revenind la concert, publicul a plecat fermecat de ceea ce s-a petrecut pe scenă. Fulminantă ediție! Sper să ne ajute Dumnezeu în continuare, iar viitoarea administrație locală să observe că ceea ce facem noi este extrem de util. Deși au fost doar 250-300 de oameni în fiecare seară, reverberațiile acestui festival sunt mult mai ample.
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
