Seara de aseară – Atribuirea numelui Gheorghe Coman Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană Ploiești și dedicarea următoarei ediții memoriei sculptorului – un gest de profund respect și recunoaștere față de contribuția sa remarcabilă la dezvoltarea artei sculpturale din România
Să omagiezi un om la împlinirea a 100 de ani de la naștere, mai ales că acesta fiind nu un oarecare pământean, ci sculptorul Gheorghe Coman, a fost provocarea căreia i-au făcut față cenacliștii, aseară, la Filarmonica „Paul Constantinescu”, odată cu revenirea la sediul și programul obișnuit.
》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a adus în atenția celor prezenți versurile Mariei Bem, dedicate sculptorului Gheorghe Coman (Motto), ale lui Valentin Irimia (Epoca lipsă) și proza Emiliei Luchian, inspirată de tema întâlnirii noastre (Dăltuitorul, Zidurile). Florin Manole a adăugat lectura unui text, scris de Ioan Buduca (… gata și cu noul interbelic).
》LECȚIA DE POEZIE a făcut o scurtă incursiune, realizată de Doina Ofelia Davidescu, în creația poetului TRAIAN T. COȘOVEI, care s-a autodefinit astfel:
Eu scriu doar ca să-mi amintesc. Poezia mea e un jurnal de memorii retrăite. Îmi place să-mi recitesc din când în când cărțile, ocazie cu care mi-am dat seama că aproape tot scrisul meu este legat de femeile care mi-au apărut miraculos în viață: cutare poem l-am scris după despărțirea de Ioana, altul când m-am îndrăgostit de Flavia. Cărțile sunt, de fapt, hărți ale iubirilor mele. Fără ele, aș rătăci, aș ajunge în cu totul altă parte, pe un alt continent, declara poetul într-un interviu acordat revistei „Formula AS”.
Remarcabil reprezentant al al generației ’80, alături de poeți ca Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ion Stratan, Mariana Marin sau Alexandru Mușina, stilul său se caracterizează prin: ludic, ironie și intertextualitate; ton colocvial și urban; teme postmoderne: alienarea, identitatea, kitsch-ul, cultura pop; influențe din muzică, cinema, publicitate, cultura de masă.
Traian T. Coșovei este autorul unor volume de versuri care s-au bucurat de aprecierea elogioasă a criticii literare și de popularitate între cititorii de poezie românească de azi: Ninsoarea electrică, Editura Cartea Românească, 1978, 1, 2, 3 SAU… , Editura Albatros, 1980, Cruciada întreruptă, Editura Cartea Românească, 1982, Poemele siameze, Editura Albatros, 1983, În așteptarea cometei, Editura Cartea Românească, 1986, Rondul de noapte, Editura Militară, 1987, Pornind de la un vers, Editura Eminescu, 1990, Bătrânețile unui băiat cuminte, Editura Pontica, 1994, Mickey Mouse e mort, Editura Cartea Românească, 1994, Ioana care rupe poeme, Editura Asociația Scriitorilor București & Cartea Românească, 1996, Patinează sau crapă!, Editura Axa, 1997, Ninsoarea electrică, ediția a II-a, Editura Vinea, 1998, Percheziționarea îngerilor, Editura Crater, 1998, Lumină de la frigider, Editura Cartea Românească, 1998, Bună dimineața, Vietnam!, Editura Călăuza, 1999, Institutul de glasuri, antologie, Editura Cartea Românească, 2002, Vânătoarea pe capete, Editura Libra, 2002, Greva căpșunelor, Editura Libra, 2004, Aerostate plângând, Editura Tracus Arte, 2010, și Hotel Urmuz, Editura Călăuza, 2000.
A obținut numeroase premii importante, dintre care: Premiul Uniunii Scriitorilor, 1979; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 1994, pentru volumul Bătrâneţile unui băiat cuminte; Marele Premiu ,,Ion Vinea”, 1996; Premiul Academiei ,,Carpatica”, 1996; Premiul Academiei Române pentru poezie, 1996; Premiul Internaţional ,,Nichita Stănescu”, 2000; Autorul anului 2002 – premiu decernat de A.P.L.E.R. pentru volumul de poezie Vânătoarea pe capete ; Ordinul „Meritul Cultural” în gradul de Ofiţer, 2004, ș.a.
Creația sa are o imagistică domestică și tandră, combinată cu personificare subtilă. Poeziile sunt, cel mai adesea, scurte, cinematografice, evocând atmosfera barurilor de noapte și misterul feminin. Conțin simbolism urban și o tensiune erotică, nostalgică, emblematice pentru felul în care poetul împletea realitatea cotidiană cu lirismul spontan.
Stilul minimalist, aparent simplu, are o forță emoțională autentică. Adesea avem de a face cu poeme-reflecție despre frică și vulnerabilitate în iubire.
„Monarh distrat și melancolic peste un regat surrealist, locuit de personaje atinse de faimosul mal du siècle, poetul pare a se fi rătăcit într-o lume a tehnologiei de serie, carnavalescă; și totuși menestrelul nomad nu dezarmează, ci recurge la arma sa thaumaturgică, la remediul său exorcist, vrăjit al poeziei. Astfel că universul regatului coșovian se preface ca prin minune în spectacol feeric în care totdeauna binele, rudă bună a imaginarului fantastic, surreal, dicteul bine temperat și analogiile mirabile, mereu uimitoare și uluitoare, înving sau măcar îmblânzesc răul, deprimarea, depresia, îndurerarea, himera în chip de coșmar.” GEO VASILE – TRAIAN T. COȘOVEI, UN TRAPEZIST AL METAFOREI (Viața Românească ediția 10/2018)
Exemplific creația sa cu ceea ce mulți critici consideră a fi unul dintre cele mai frumoase poeme de dragoste:
Și dacă tu ești o planetă străină
Se întunecase și viaţa noastră devenise
un transatlantic alb, albastru, pîlpîitor.
Deasupra, orașul plutea fragil ca un aisberg orbitor
te purta pe scuturi strălucitoare – te ridica
înfășurată în drapeluri de frig luminos.
Și dacă părul tău e o fiinţă venită de pe altă planetă?
Fiecare secundă
arunca un cîmp verde printr-o fereastră de tren.
Respira lîngă tine. Te pîndea cu nările ca doi ogari
întărîtaţi de iepurii mirosului tău.
Și dacă glasul tău e o fiinţă coborîtă din altă planetă?
Ar mai fi ceva timp.
S-ar putea profita de pe urma singurătăţii tale.
De pe urma spaimei că nu m-aș putea face înţeles.
Că pe lîngă viaţa mea ar putea trece pachebotul cel
mai înalt din lume.
Ca și cum s-ar lovi două tandre armuri
și pe luciul unei scîntei ar ieși patinatorii cu eșarfe de ger.
Fără să mă observe. Fără să lanseze nici o rachetă
luminoasă – fără să-mi arate că exist cu-adevărat.
Și dacă parfumul tău e o fiinţă căzută din stele?
Brăţările tale îmi răspundeau obraznic –
rochiile tale foșneau dînd importanţă fiecărui gest.
Te respirau. Te trăiau.
Erai toată o barcă de hîrtie pe mediterana pohtelor mele.
Și dacă ochii tăi sînt două fiinţe de pe altă planetă?
Și dacă tu ești o planetă străină locuită de fiecare gînd al meu?
În urma noastră orașul plutea fragil, ca un aisberg orbitor te purta
pe scuturi strălucitoare – te ridica înfășurată în drapeluri de frig luminos.
Deodată,
se întunecase
și viaţa noastră devenise
un transatlantic alb,
albastru, pîlpîitor.
》11 MINUTE DE ISTORIE. Conduși cu farmec și abilitate de către lector, profesor Emilia Luchian, am asistat la o continuare a incursiunilor în lumea romană, făcând un interesant popas în epoca vestalelor, perioadă istorică și mitologică specifică Romei antice, încărcată de simbolism religios, moral și social.
„Epoca vestalelor virgine” reprezintă o epocă idealizată, de puritate, disciplină și sacralitate, o perioadă cu norme morale rigide, în care castitatea și supunerea erau valori supreme.
Vestalele erau preotese ale zeiței Vesta, protectoarea căminului și a focului sacru, în religia romană. Acestea trăiau într-un templu din Forul Roman și aveau o funcție esențială: să întrețină focul sacru, care nu trebuia să se stingă niciodată — simbol al continuității și securității Romei. Tinerele fete alese, de obicei între 6–10 ani, din familii nobile, se angajau să rămână fecioare (virgine) timp de 30 de ani; după terminarea acestui serviciu, puteau alege să se căsătorească (dar puține o făceau).
Au existat trei categorii de Vestale: Discipulae – Vestalele novice (ani 1–10, învață și se pregătesc pentru slujirea completă); Ministrae – Vestalele active (ani 11–20, îndeplinesc ritualurile și sarcinile religioase) și Magistrae – Vestalele senior (ani 21–30, învățătoare și gardiene ale tradiției sacre).
Statutul privilegiat al Vestalelor le permitea acestora să se bucure de o independență rară pentru femei în Roma antică. Puteau să-și administreze singure bunurile, să primească locuri de onoare la spectacole, să grațieze prizonieri condamnați la moarte, doar printr-o simplă atingere. Dacă încălcau jurământul de castitate, erau îngropate de vii, iar amantul lor era biciuit până la moarte. În decursul timpului puține vestale au încălcat normele de moralitate. Istoricii antici, precum Liviu, Pliniu cel Bătrân, Tacit și Dio Cassius, menționează mai multe cazuri de Vestale care au fost acuzate că au încălcat normele rigide, aproximativ 10–12 cazuri fiind atestate în sursele scrise. Dintre acestea, vestalele Virginea, Mucia și Licinia, din timpul împăratului Domitian (sec. I d.Hr.), au fost executate, cel mai probabil din motive politice, fiind îngropate de vii, iar presupușii lor iubiți au fost și ei executați.
După o existență de aproape un mileniu, spre sfârșitul Imperiului Roman, în contextul creștinării statului roman și al declinului religiei tradiționale romane, Ordinul Vestalelor a fost oficial desființat în anul 394 d.Hr., de către împăratul creștin Teodosie I, în cadrul unui efort sistematic de eradicare a religiilor păgâne din Imperiul Roman.
Partea a doua a ședinței, având ca titlu Zborul tăcut al pietrei, a fost dedicată omagierii, cu respect și recunoștință, a sculptorului ploieștean Gheorghe Coman (n. 08.09. 1925 – d. 09.08. 2005), inspirator al Taberei Naționale de Sculptură Monumentală Contemporană din Ploiești, la împlinirea a 100 de ani de la naștere.Ne-am bucurat să avem alături pe fiica acestuia, distinsa pictoriță Patricia Popescu, care împreună cu Florin Manole și Alice Neculea au rememorat diverse momente și aspecte din viața ca o adevărată poveste de roman a artistului. Până să ajungă să-și îndeplinească visul a străbătut printr-o existență balansată între trecerea pe sub furcile caudine a unor aprige încercări (prizonier de război, judecat de Curtea Marțială pentru trădare, suspectat de a fi fost în perioada Perestroikăi filorus, reclamat și urmărit sistematic de Securitate) și izbânzi (absolvent în 1949 al Institutului de Științe Economice și în 1951 al Institutului de Arte Plastice București, membru fondator al Uniunii Artiștilor Plastici din România și al filialelor din Ploiești și Buzău, participări la toate expozițiile anuale, bienale de stat, regionale ș.a., însumând peste 500 de expuneri; participări internaționale la Praga, Varșovia, Aberdeen – Scoția, Oudenardee – Belgia).
„Aparținând unei generații de elită, în care oamenii aveau credință, onoare, educație, conștiința propriei responsabilități și spirit de dăruire” (Luiza Barcan Măgura Buzăului – O academie liberă de sculptură, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2025) a devenit o figură emblematică a artei românești/contemporane/universale, opera sa continuând să inspire și să emoționeze generații; moștenirea sa artistică rămâne vie – dăltuită în piatră, dar mai ales în conștiința culturală.
Visul de a găsi un loc în aer liber unde să se adune și să creeze artiștii după bunul lor plac și propria imaginație a întâmpinat numeroase piedici și refuzuri pe plaiurile natale, dar avea să prindă viață în poienile din preajma Mănăstirii Ciolanu, cu piatra adusă din comuna Măgura, aflată în apropiere. Astfel, realizarea sa cea mai de seamă, Tabăra de sculptură Măgura, a fost organizată în perioada 1970 – 1985. Inițiativa i-a aparținut sculptorului, sprijinit de Uniunea Artiștilor Plastici din România, pentru a marca 16 secole de la prima atestare documentară a orașului Buzău. Gheorghe Coman a participat cu lucrări în toate cele 16 ediții (numărul 16 reprezentând și numărul modulelor Coloanei fără sfârșit a lui Brâncuși. La Măgura au lucrat liber, fără constrângeri ideologice sau de altă natură, 163 de sculptori, în urma cărora au rămas 256 de lucrări în piatră, donate județului de către creatori, reprezentând cel mai mare ansamblu național de sculptură în aer liber din țară. Lucrările sale și ale artiștilor participanți sunt mai mult decât simple forme – ele sunt ecouri ale spiritului, ale istoriei, ale omului în căutarea sensului și frumuseții.
Sculpturile lui Gheorghe Coman care păzesc poienile Taberei de Sculptură Măgura sunt: Piatra de izvor (1970), Zbor (1971), Ambient (1972), Doamna Neaga (1973), Jertfa Brâncoveanului (1974), Șipotul (1975), Semn pentru o bătălie pierdută (1976), Țărancă (1977), Întâmpinarea (1978), Moara (1979), Troiță pentru Pârvu Mutu Zugravu (1980), Mioritică (1981), Troiță pentru Ana lui Manole (1982), Martirii (1983), Trecere (1984), Semne primordiale (1985).
Prin forța expresivă a volumelor, prin sensibilitatea detaliului și profunzimea mesajului, dar și pri modul cum a găsit de cuviință să se dedice artei, prin dârzenia cu care a luptat pentru libertatea creației, Gheorghe Coman și-a câștigat locul binemeritat în galeria marilor artiști. Cu trecerea timpului s-a dovedit că opera sa nu cunoaște uitare, ci renaște cu fiecare privire, cu fiecare gest de admirație.
A primit numeroase premii și distincții care au culminat cu acordarea în anul 2004 a Ordinului și Medaliei Meritul Cultural în grad de comandor categoria C.
Omagiul adus sculptorului s-a încheiat cu propunerea venită din partea Asociației 24 PH ARTE Ploiești, prin intermediul lui Florin Manole, ca următoarea ediție a Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană Ploiești să fie dedicată sculptorului Gheorghe Coman și numele acestuia să fie atribuit și să completeze titulatura taberei ploieștene.
Au participat: Patricia Popescu, Alice Neculea, Emilia Luchian, Maria Bem, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Florin Oprea Sălceanu, Valentin Irimia, Eduard-Gabriel Tănase, Dan Simionescu și Dan Constantin.
Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Afiș & cronică: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș
