Mijloc de octombrie, cu soare fugar și înserări timpurii…
Ca de obicei, Filarmonica „Paul Constantinescu” ne-a primit cu generoasa și binecunoscuta ei ospitalitate.
Se pare că luna recoltelor de tot felul — din grădini, din vii, din livezi — s-a transformat într-o lună a roadelor literare, culese cu grijă și pasiune în cadrul cenaclului nostru.
Ne-am bucurat împreună de cuvinte, idei și emoții, într-un scurt intermezzo de bogăție sufletească și creativitate.
》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE s-a dovedit a fi, de această dată, o rubrică efervescentă, al cărei spațiu a devenit aproape neîncăpător. Sub mângâierea toamnei, o largă paletă de sentimente a dat la iveală, în creații pline de sensibilitate, lirismul prețios al penițelor.
Au prezentat:
- Liana Sprânceană – cu lirism nostalgic (Poem de octombrie);
- Amalia Melnic – cu stilul său inconfundabil, provocator (poezie: Corbii, Călărețul fără cap; proză scurtă: Povești din taxi);
- Adi Serafim – un Titlu nou și inedit (Mă spăl frumos pe față dimineața);
- Maria Bem – o delicată inspirație dintr-o călătorie recentă la Paris (Jurnal de călătorie);
- Luminița Bratu – un poem reușit, cu temă surprinzătoare (Matrix pe aripa unui fluture);
- Cati Enache – o delicată și emoționantă proză în amintirea mamei sale (Ziua buburuzelor);
- Emilia Luchian – un poem inspirat și frumos (Decalogul penei de scris);
- Valentin Irimia – versuri reușite, cu un lirism decis și vehement (Mai vechi decât păcatul, Pe aici nu se trece);
- Sorana Brucăr – o creație sclipitoare și jucăușă, în stilul lui Topârceanu (Toamna în nuc);
- Gigi Stănescu – cu două poeme senine (Armonii de toamnă, Ziua Zâmbetului).
- Miki Vieru – reîntors în Cenaclu, după o îndelungată absență ne-a propus o creație scurtă, inedită, dar plină de esență (Aproape plângea și devenise Duminică)
》LECȚIA DE POEZIE a fost pregătită de Sorana Brucăr, printr-un material minuțios, concis și axat pe informații importante și/sau inedite, invitând la o rampă imaginară pe poetul Adrian Păunescu (20.07.1943 – 5.11.2010).
Arhicunoscut, distins cu numeroase premii — printre care și Premiul Academiei Române —, controversat, poet social, generator al „fenomenului cultural” Cenaclul Flacăra, într-o perioadă de tristă amintire, Păunescu a fost deopotrivă admirat și blamat, atât de critici, cât și de cititori. A fost primul care, aflat cu o bursă în S.U.A., i-a luat un interviu lui Mircea Eliade. Rolul și importanța prezenței sale în cultura națională au influențat incontestabil masele — în special pe tineri.
Autor prolific, a publicat numeroase volume, dintre care amintim: Repetabila povară, Pământul deocamdată, Manifest pentru sănătatea Pământului, Iubiți-vă pe tunuri, Totuși iubirea, Rugă pentru părinți ș.a.
Volumul Poezii de până azi (1978), cu o prefață semnată de Eugen Simion, apare într-un tiraj record de 150.000 de exemplare, iar Poezii cenzurate (2010) apare în două ediții, cu un tiraj total de 110.000 de exemplare.
La dispariția poetului, Eugen Simion a declarat:
„Cred că va rămâne un poet important. Acum 30 de ani, Șerban Cioculescu spunea că, după Tudor Arghezi, Adrian Păunescu e cel mai important poet social. Eu cred că e și ultimul mare poet social… Regret enorm dispariția lui și sper din toată inima că poezia lui va fi redescoperită, după ce inconsecvențele fatale ale omului vor fi uitate.”
Mărturia reputatului critic literar Eugen Simion este obiectivă și sinceră:
„Un veritabil tribun, un om de acțiune care a făcut mult bine.”
„Adrian Păunescu are o operă întinsă, voluminoasă, enormă. Se va confrunta cu timpul…”
„A scris și unele poeme discutabile, dar cei care l-au acuzat au făcut același lucru.”
Simion recunoaște că Păunescu a fost contestat pentru implicarea sa politică și pentru atitudinea din timpul regimului comunist, dar subliniază că unele dintre criticile aduse au fost exagerate sau nefondate:
„L-au transformat într-un fel de paratrăsnet, un țap ispășitor.”
„Mi-a fost mai întâi student. În al doilea rând, a fost un poet despre care am scris de la început și mi-a plăcut; un poet original. În al treilea rând, mi-a devenit prieten și am păstrat prietenia lui câteva decenii.”
Sorana Brucăr și-a încheiat expunerea recitând, cu talent și cu pasiune admirativă, din creația poetului: Dacii liberi, Dacă tu ai dispărea, Muntele, Dreptul la întrebare.
Din toate drepturile lumii
Pe unul singur nu-l cedez,
E strategia mea intimă
Și este singurul meu crez.
Nu-l dau chiar dacă vin la mine
Toate statuile călări,
E dreptul meu la îndoială
Și de a pune întrebări.
Nu l-a epuizat nici Hamlet,
Deși l-a folosit de-ajuns,
Cred în puterea întrebării
Chiar dacă nu-i găsesc răspuns.
Ea mi-e religie în viață,
Cu ea termin, cu ea încep,
Eu , simplu cetățean al lumii,
Măcar atât mai am: întreb.
Cu pumnii strânși în fața morții
La fel copiii mi-i cultiv,
Ca neamul omenesc de-a pururi
Să fie interogativ. (Dreptul la întrebare)
》11 MINUTE DE ISTORIE Prin intermediul lectorului permanent, profesor Emilia Luchian, au fost aduse în atenție aspecte importante din Antichitatea greacă și mitologie, privind familia, legalizarea poligamiei, cu referiri la Euripide, Aristotel și mitul lui Pigmalion.
Pilon al societății în Grecia antică, familia nu era doar un nucleu afectiv, ci și o unitate economică, juridică și religioasă. Deși monogamia era normativă în Atena, în practică, bărbații aveau concubine, iar în alte regiuni ale Greciei (mai ales în Sparta) au existat forme tolerate sau ocazionale de poligamie, justificate politic sau social, cum ar fi nevoia de a crește natalitatea, ca urmare a pierderilor suferite în războaie (precum Războiul Peloponesiac). În acest context, atenienii au votat un decret prin care poligamia a devenit legală.
Au fost amintite două dintre legendele legate de Euripide și comportamentul său, determinat de cel al celor două soții (presupuse infidele): retragerea sa ca pustnic într-o peșteră din insula Salamina sau plecarea la curtea regelui Macedoniei, unde și-a găsit sfârșitul.
Aristotel, în viziunea sa filosofică, avea o perspectivă clar ierarhică și sexistă asupra femeii, reflectând atât mentalitatea Greciei antice, cât și limitele gândirii epocii în care a trăit. Deși a fost unul dintre cei mai influenți filosofi ai tuturor timpurilor, în privința femeii, opiniile sale sunt astăzi considerate profund discriminatorii și eronate. Ideile sale au întărit stereotipuri negative, au fost invocate timp de secole pentru a justifica excluderea femeilor din viața publică și educație și sunt astăzi criticate ca fiind nefondate științific și etic inacceptabile.
Mitologia greacă abundă în reprezentări ale familiei, dar și în abateri de la normă: zei, zeițe și muritori în relații multiple, incestuoase sau extraconjugale. Aceste povești erau mai puțin despre morală și mai mult despre natură, destin și voință divină. Un exemplu interesant este mitul lui Pigmalion, un sculptor care s-a îndrăgostit de propria creație — o statuie idealizată a unei femei. Aici, familia nu este născută din legături sociale, ci din proiecția dorinței și a idealului de feminitate — o temă care contrastează profund cu realitatea femeii în cetatea greacă. Pigmalion, prin lipsa unei partenere reale, evită constrângerile sociale ale căsătoriei și creează o „soție” perfectă, tăcută și obedientă — o posibilă critică subtilă la adresa viziunii patriarhale a vremii.
》LECTURA DE CENACLU a găzduit un tandem dificil de asortat sau asociat și, poate tocmai de aceea, provocator: cel mai recent volum al Doinei Ofelia Davidescu, romanul O lume pe gâtul subțire al unei girafe, și eseul lui Florin Manole, Mai mult ca moartea literaturii.
În prezentarea romanului O lume pe gâtul subțire al unei girafe, apărut recent la Editura Universitară / Cișmigiu Books, autoarea a făcut câteva referiri la concepția acestuia, la realizarea proprie a copertei, la sursele de inspirație și la personaje, ferindu-se însă de explicații detaliate sau dezvăluiri, pentru a nu diminua farmecul și ineditul lansării, care va avea loc pe 16 octombrie — eveniment la care întreaga asistență a serii a fost invitată.
Înainte de a citi un fragment din roman, autoarea a prezentat textul de pe coperta de spate a cărții:
„O lume pe gâtul subțire al unei girafe este o lume construită cu grijă, dar ușor de prăbușit. Deschide ușa spre un spațiu interior, intens și tulburător (emoții, traume, vise, obsesii), „așezat” pe un suport subțire, gâtul unei girafe – fir de legătură între copilărie și viața adultă, între realitate și fantezie, între suferință și supraviețuire.” (Doina Ofelia Davidescu)
„Poveștile romanului funcționează ca un palimpsest. Sunt despre izolare, memorie, prietenie și eșec. Fără să devină explicit moralizator, romanul pune în lumină moduri diferite de a trăi retragerea: una aleasă, cealaltă impusă de traumă. Fără artificii stilistice sau construcții dramatice ostentative, romanul reușește să redea discrepanțele dintre două lumi care coexistă pe muchia aceleiași existențe cotidiene. Se remarcă printr-o compoziție echilibrată, o frazare rafinată și o emoție autentică. Un roman matur, profund, în care vocile marginale capătă o demnitate discretă și un loc binemeritat.” (Ciprian Apetrei– scriitor, jurnalist)
Asistența a primit bine și a apreciat lectura; dintre cei prezenți s-au remarcat în scurte intervenții și sfaturi pentru viitor: Miki Vieru, Sorin Vânătoru și Cati Enache.
Eseul lui Florin Manole, Mai mult ca moartea literaturii, cu o temă și un conținut mai mult decât incitante, s-a dovedit dificil de asimilat în timpul – destul de scurt – avut la dispoziție.
Pornind de la ecuația:
- Esența artei este poezia
- Esența poeziei este adevărul
autorul combate conceptul clasic de adevăr, definit ca o corespondență între idee și obiect, idee susținută în prezent inclusiv prin contribuția inteligenței artificiale (IA). Florin Manole argumentează că ceea ce este perceput ca „adevăr” este, de fapt, realitate. Introduce noțiunile de adevăr de contact (oferit de IA) și adevăr de corespondență (între idee și obiect), afirmând că există o discrepanță între ceea ce IA livrează ca „adevăr” – dar este, în fapt, doar realitate – și adevărul veritabil, care este nepalpabil și de altă natură.
Se intră astfel într-un paradox: utilizarea concomitentă a termenului „adevăr” pentru ambele situații – de contact și de corespondență – este, în opinia autorului, o confuzie gravă, întrucât în ambele cazuri avem de-a face doar cu realitatea, nu cu adevărul. Mai mult, dacă prin confuzie se atribuie adevărului de corespondență o dimensiune metafizică, acest lucru nu mai este valabil în cazul adevărului de contact, unde dimensiunea metafizică este anulată.
Autorul își continuă demersul conceptual, definind ceea ce provine din IA ca fiind artă de contact, respectiv literatură de contact. Este citat Ioan Buduca, prietenul autorului, care propune interpretarea acesteia din urmă ca „literatură colectivă”, incluzându-i pe „Radu Vancu și Erza Proud și, poate, un pic din noi… cei care schimbăm aceste cuvinte pe internet.”
Ideea atragerii atenției asupra capcanei – inevitabile, de altfel – pe care IA o întinde, i-a venit autorului cu prilejul comemorării poetului Ion (Nino) Stratan, pe care îl consideră „ultimul reper al literaturii” înainte de apariția literaturii de contact.
Eseul continuă cu o analiză a adevărului invocat de literatura de contact ca fiind esența poeziei – după ce anterior fusese atribuit adevărului de corespondență – și evidențiază translația inevitabilă către realitate. Consecința:
„Adevărul este exclus din ecuație.”
„Cum se desfășoară moartea literaturii? Ca o tensiune între Adevăr și adevărul de contact, care implică și corespondența dintre lucru și idee. Această tensiune este suportată de autor.”
Astfel, raportarea autorului la Adevăr devine confuză: acesta și-l dorește, dar „nu mai știe care este Adevărul.” Inițial a existat o nesiguranță privind confuzia între Adevăr și adevărul corespondență, confuzie care, odată cu apariția IA, se adâncește, conducând, cu o siguranță falsă și iluzorie, la ideea că: „Adevărul este, de fapt, realitatea.”
Și, în consecință:
„Literatura are ca esență realitatea, respectiv adevărul de contact, folosind un limbaj de lemn, iar acțiunile literaților și literatura însăși devin formale, epuizând orice orizont metafizic și, implicit, orice morală.”
Lucrarea evidențiază preocuparea autorului pentru identificarea statutului literaturii – vie sau moartă — și încercarea acestuia de a propune o soluție care să prevină sau măcar să întârzie moartea literaturii. Soluția propusă: redescoperirea și raportarea la Adevăr, ca formă de rezistență în fața confuziei aduse de IA.
În încheiere, Florin Manole conchide:
„Literatura este o stare de moarte a literaturii din care numai întru Adevăr literatura e vie. În realitate, literatura e moartă. E umbra feței străvezii, e albă ca de ceară…
Ușor, ușor, autorul unei opere literare se îndepărtează de literatură ca de sine însuși și, într-un uriaș efort de asceză, chiar de sine însuși. Căci trudnică și plină de reînceputuri e starea de moarte, până ce, încetul cu încetul, simți cum te pătrunde puțină veșnicie.”
Doar o secundă de liniște a avut răgazul să se aștearnă. Părerile și comentariile au țâșnit ca dopul unei șampanii și, asemenea efervescenței din pahare, au acaparat atmosfera. Miki Vieru a reclamat dimensiunea exagerată a expunerii, care, în opinia sa, ar fi putut fi rezumată în două fraze. Sorin Vânătoru a intervenit cu convingere și argumente personale, încercând o demolare virtuală a eseului și a construcției conceptuale propuse de Florin Manole, aducând obiecții de fond și de formă.
Acesta a susținut că, în ciuda unei bune intenții, autorul construiește un silogism cu limbaj osificat despre cultură, susținând că esența artei nu există, că nu ar trebui abordată, și că arta este doar ceea ce face artistul pe hârtie, pânză, portativ etc. L-a invocat pe Roland Barthes, care afirma că „autorul de artă este un generator de texte”.
A intervenit, cu interes și finețe, Leonida Corneliu Chifu, care a remarcat că, susținând ideea că arta este un text generic, Sorin Vânătoru se află, probabil, sub influența unor gânditori precum Julia Kristeva și Philippe Sollers, care apreciază că arta exclude poezia, trăirea etc.
Alice Neculea a intervenit energic (reclamând imperativul cu care Sorin intervenise) și a adus argumente în favoarea eseului, încercând să-l readucă pe Sorin Vânătoru pe o linie de plutire convenabilă.
Eseul a fost aplaudat, însă, cu sinceritate, o parte dintre cei prezenți și-au declinat posibilitatea de a comenta, mulțumind pentru oportunitatea de a fi audiat o temă atât de interesantă.
Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Luminița Bratu, Maria Bem, Sorana Brucăr, Gabriela Petri, Amalia Melnic, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Sorin Vânătoru, Miki Vieru, Leonida Chifu, Dan Simionescu, Adi Serafim, Eduard-Gabriel Tănase, Valentin Irimia, Florin Oprea-Sălceanu, Gheorghe Stănescu, Dan Simionescu.
Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
„Nu există patriotism fără patrimoniu!”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș
