Acum 30 de ani, pe 15 decembrie 1989, la Timisoara, in fata Bisericii Reformate, unde locuia pastorul Laszlo Tokes, s-au adunat cativa oameni, 2-3, apoi zece, apoi vreo 40. Pastorul isi anuntase enoriasii, cu cateva zile in urma,ca fusese transferat instr-un sat din Salaj, iar pe 15, urma sa fie evacuat. In acea zi a fost aprinsa scanteia Revolutiei.
Pe atunci, aveam 24 de ani si eram functionar la Energomontaj Bucuresti si secretarul UTC pe intreprindere. Pe 18 Decembrie, la prima ora a diminetii, secretarul de partid al intreprinderii, Mocanu, m-a deturnat din drumul spre birouri (sediul era la capatul unui drum de 1 km, de la Piata Salajan, in jos, spre CET Sud si spre “gradinile bulgarilor”. Asa era stiut locul de catre localnicii din zona). “Hai cu mine”, mi-a zis. Nu l-am intrebat nimic si l-am urmat. Cu noi mai era si Dinu, liderul sindical. Ne-am dus la Uzinele “23 August”, unde , intr-o sala imensa, sala de festivitati comuniste, erau adunati reprezentanti ai tuturor marilor intreprinderi si unitati economice din Sectorul 3. La tribuna erau niste comunisti batrani, flancati de ofiteri cu grade mari din Militie si Armata. Era groasa. Stiam de la Europa libera ca se tragea la Timisoara. Eram deja capacitat si cuprins de agitatie. Mama imi spunea in fiecare din acele zile anterioare, 15,16, 17 “Cristi, sa stai potolit, sa nu faci vreo prostie!”. Ma stia cu gura mare si nebun. Mocanu, atunci, la “23 August”, m-a simitit. M-a strans de brat puternic si mi-a soptit “Sa nu faci vreo tampenie, ca ne ridica astia si ne impusca!”. Am ascultat timp de doua ore discursuri grele, dure, in care se simtea, insa si ingrijoararea autoritatilor. Ni se spunea, practic, ce se intampla la Tmisoara, dar miscarile de acolo erau etichetate ca manevre ale unor forte straine care vor sa destabilizezeze tara. Am plecat spre Energomontaj, Pe peron, la metrou, Mocanu ne-a spus in soapta: “Se darama sandramaua”. Era 18 decembrie.
Pe 21 decembrie eram in birou la mine, Biroul Productie si ne uitam la ceea ce avea sa fie ultimul miting al lui Ceausescu. Era soare, era cald. In birou eram vreo 20 de barbati si femei, toti cu figuri incrancenate si inspaimantate. Se simtea ceva in aer. Eu eram ca un leu in cusca. Eram imbracat in blugi, geaca de blugi , cu blugii bagati in bocanci. Inginerul Traian Zahalca, seful meu, incerca sa ma domoleasca. Imi spuse “Du-te in depozit si verifica” nu-stiu-ce. Ne uitam la televizorul ala mic, alb/negru, “Sport”. Cand s-a intrerupt transmisiunea, am izbucnit. M-am urcat pe birou si am urlat. “Sa mergem in Centru. Fratii si surorile noastre de la Timisoara sunt impuscati pe strazi! Sa iesim la lupta!”. Am pornit spre metrou. Eram mai multi tineri si alti tipi pana in 40 de ani. Pe mine ma insotea prietenul si colegul de birou, mai mare cu sase ani decat mine, Cristian Galai. Am luat metroul. In tren, liniste totala. Putinii calatori taceau adanc, cu privirile in podea. Eu frematam si numaram statiile. “Urmeaza statia Universitatii, peron pe partea stanga”. Am tasnit afara, pe scari, pe la iesirea dinspre teatrul National. La rond era un sir de tineri, cu mainile inlantuite, care strigau “Timisoara, Timisoara!”, “Asasinii, Asasinii!”.In fata lor era un sir de scutieri cu casti albe si scuturi transparente. Alti tineri, sub arme, si ei speriati. Am privit scena cateva secunde, am inclestat pumnii si i-am ridicat in sus!”Timisoara. Timisoara!” am strigat si eu, si langa mine si Cristi Cristian Galai. Atunci am simtit cum s-au rupt lanturile. Atunci am simtit ca sunt un om liber. Nimic nu ma mai putea intoarce! “Libertate te iubim/Ori invingem, ori murim!”. LIBERTATE, ah! dulce LIBERTATE!!!! Si ne-am alaturat celor de acolo. Si tot veneau. In doua ore eram 2000 de oameni care strigam impotriva Comunismului si a lui Ceausescu! Nu ne pasa ce s-ar fi ptutut intampla cu noi te atunci inainte. Nu era cale de intoarcere!
12 Decembrie 2019. Am scris mult, foarte mult despre Revolutia traita de mine. Am stat in strada din 21 Decembrie inca 18 zile. Ma duceam acasa doar sa ma spal, sa ma schimb si sa mananc. Pe 21 Decembrie, toti cei de la Inter , “nucleul de la Inter”, ca si cei din Romana si Magheru, pana la cordonul de blindate care le bloca accesul spre Piata Univesitatii, unde trebuia sa ne unim, am fost in pericol de moarte ATUNCI. Trebuia sa fim impuscati, dusi la Jilava si, impreuna cu cei deja 1200 si ceva care fusesera inchisi in acea noapte acolo, prinsi pe strazi, trebuia sa fim lichidati, executati, urmand ca in zilele urmatoare sa fim declarat “fugiti peste granita”. Stersi din evidente. Dati disparuti pentru totdeauna! Am undeva, pe net, un articol amplu (publicat pe doua pagini de ziar format mare, in Romania libera dintr-un numar din 2004, la 15 ani de la acele evenimente). “Revolutie romana, asa cum am trait-o eu”. Articolul pe care il pun aici, acum, cu trimitere la blogul meu “Cristian Botez Reporter special”(pe care, cu ajutorul, sper, al vreunui prieten priceput de pe aici care va dori sa ma ajute, il voi reactiva) este un rezumat si completat cu mici trimiteri la alte scrieri despre Revolutie, semnate tot de mine. “Recviem pentru o Revolutie neterminata”, cu fotografii facute de mine, atunci, in zilele acelea, cu un aparat vechi sovietic, FED.
30 de ani de atunci. Si nu stiu daca am obosit, si nu stiu daca nu cumva mi s-au topit ultimele sperante. As face la fel si acum. As lua-o de la capat. 30 de ani. Ma simt tare obosit. fizic, psihic si sufleteste. Trag de mine sa raman in picioare in fata Destinului si a Istoriei. Dumnezeu le randuieste pe toate! Apara, Doamne, poporul asta si tarisoara asta! Izbaveste-ne de ce e rau!
(Cristian BOTEZ)
