Soarele spargea geamul si nu era deloc cu dinti. N-ai fi zis ca e decembrie, aproape ajunul Craciunului.
Cu o zi inainte ne ingrozisera si mai tare vestile de la Timisoara. Facuseram carnati, pana pe la patru dimineata, ca sa nu adormim si sa ratam stirile de la Europa libera. Ne era teama ca Ceausescu se va razbuna crunt dupa esecul mitingului din Piata Palatului. Acolo, in bucataria noastra, invartind la masina de tocat in miez de noapte, am aflat de la radio, ca in Piata Universitatii s-au strans manifestanti si ca s-a tras in ei. Am adormit plangand.
In dimineata aceea cu soare, pe 22, totul s-a precipitat.
La Universitate erau adunati inca oameni, Militia si Armata erau in strada, se mobilizau din nou oamenii sa iasa din intreprinderi, generalul Milea s-a impuscat…
Vestile veneau spre mine pe toate canalele: telefoane de la rude si prieteni, radio, televizor, mama care ma sunase sa-mi spuna sa nu ies cu copiii din casa fiindca aflase ca armata e in alerta de gradul unu. Televizorul mergea non-stop. Muzica populara si, din cand in cand, anuntul despre tradatorul Milea.
Soarele inunda casa si era cald. Eram in balcon cu copiii, pentru o gura de aer proaspat. Cu huruitul specific, un elicopter alb a trecut peste Piata Victoriei. Zece minute mai tarziu, un vacarm de claxoane si lume alergad pe strada: A fugit Ceausescu! Suntem liberi!.
Coada de la Crevedia (magazin de pe sos Titulescu unde se vindeau pui) s-a risipit instantaneu.
Seara, am auzit primele focuri de arme. Se tragea in Piata Palatului, la CC. Incepuse sfarsitul.
(Simona Ionescu)
