„Am nevoie de Dumnezeu pentru că vreau să înțeleg realitatea”

Umanismul, așa cum ni-l prezintă istoria ultimelor secole, a pus în centrul atenției omul, uitând de raportarea lui la Creator. Însă „emanciparea” realizată nu a condus la împlinirea omului, la fericirea lui, ci la pulverizarea sensului existenței individuale. Dar „nevoia de a crede în Cineva, de a avea un reper extern divin ține de condiția noastră”, afirmă Adrian Opre, profesor universitar la Departamentul de Psihologie şi decan al Facultății de Psihologie și Științele Educației a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Și fără să admitem acest adevăr ratăm accesul la cunoașterea despre noi înșine, dar nu numai atât. Beneficiile unei vieți religioase sunt multiple pentru minte, trup și suflet. 

Domnule profesor, care mai este rolul religiei într-o societate care, cel puțin la o primă vedere, se dezice de valorile religioase, tradi­ționale, creștine și se ghidează aproape exclusiv după principii umanist-seculare?

Aș răspunde în prima fază cu un citat al scriitorului şi politicianului André Malraux: „Secolul XXI va fi unul religios, sau nu va fi deloc”, însă nu m-aș rezuma la acest răspuns controversat.

De la revoluția științifică, dacă ne-am uita la relația dintre știință și Biserică, am vedea că ea a avut un parcurs foarte interesant, iar acest fapt nu poate fi judecat sectorial sau local, ci trebuie văzut din perspectiva istorică a ultimelor secole. În secolul al XVI-lea am avut parte de o perspectivă deistă, adică pionierii revoluției științifice nu-L negau pe Dumnezeu, existența și creația Lui, doar că aceștia nu mai luau în considerare implicarea lui Dumnezeu în lumea după creație. În secolul al XVII-lea am asistat la o desprindere a abordării știin­țifice de Biserică și am ajuns la un apogeu în secolul al XIX-lea. În secolul XX am observat că mulți dintre oamenii de știință au început să-și pună întrebări, la care nu au primit răspuns, și au început să (re)caute răspunsuri în spațiul religios.

Francis Bacon, care a fost părintele revoluției științifice, a spus ceva remarcabil, referindu-se la tineri, în special, care încep să guste din fructele cunoașterii științifice: „Puțină gustare a științei face din tine un ateu, dar o adâncire a cunoașterii științifice te readuce la Dumnezeu.” Această frază exprimă exact mișcarea diacronică de care am vorbit mai sus.

Umanismul a încercat să supraliciteze natura umană, să vadă în om că este măsura tuturor lucrurilor, să raporteze totul numai la om, fără a mai fi nevoie ca omul să se raporteze la Divinitate. Însă umanismul și-a plasat atenția doar în jurul conceptului de individ și prea puțin a atins partea de personalitate morală a omului, care este foarte importantă.

Este important să specific că în psihologie curentul umanist este interpretat diferit, Abraham Maslow și Carl Rogers au fost promotorii lui, iar de aici am luat atitudinea de acceptare necondi­ționată față de cei care ne caută pe noi, psihologii, sau ceea ce spune Biserica: condamnăm păcatul, nu păcătosul.

De asemenea, psihologia pozitivă vine și se preocupă de probleme precum fericirea, sensul, semnificația, împlinirea, ceea ce este un registru destul de nou al psihologiei, deoarece până acum ne-am axat pe aspectele negative și pe tratarea patologiilor mintale. Focusul este invers: să vedem ce înseamnă un om sănătos și fericit și să-l înțelegem, iar aceasta înseamnă implicit întoarcerea la spiritualitate și o viziune integrativă asupra a ceea ce înseamnă ființa umană.

În acest secol, ordinea și sensul se întâlnesc. Ordinea reprezintă rigoarea științifică și exactitatea, iar sensul este dorința sufletului nostru după transcendent și căutare a semnificației.

„Dacă ești spiritual, nu e neapărat să fii și religios”

Care sunt beneficiile unei vieți spirituale active?

Încep prin a face distincția între spiritual și religios. A fi religios înseamnă în primul rând că te raportezi la Dumnezeu și te comporți conform unui sistem de norme morale specifice unei religii. Spiritualitate poate însemna o raportare a ta la ceva care este dincolo de material și de aceea poate lua diferite forme, fără prezența cu necesitate a unei divinități. Dacă ești religios, e foarte probabil să fii și spiritual. Dacă ești spiritual, nu e neapărat să fii și religios. Beneficiile unei vieți religioase și spirituale active sunt multiple pentru minte și trup.

În primul rând, o viață religioasă este promotoarea unui comportament sanogen, care favorizează menținerea sănătății: prin post (cumpătare), prin rugăciune (concentrare, ventilare emoțională), prin lectura Bibliei, prin ajutorarea celorlalți, toate aceste practici favorizează atât sănătatea fizică, cât și cea psihică. Viabilitatea lor a fost dovedită de-a lungul a mii de ani, iar acum, cele mai recente studii le validează și încurajează. Vorbesc cu preponderență despre comportamentul religios creștin, deoarece ne aflăm într-un spațiu creștin, însă aceste practici pot fi integrate și în viața persoanelor spirituale în sensul non-religios.

A trăi cu lucruri neînțelese, un disconfort pe care nu îl tolerăm 

Există o nevoie ancestrală a omului de a crede în Cineva, de a se închina unei ființe superioare. Care sunt resorturile psihice care întrețin și alimentează această nevoie?

Răspunde întâi partea creștină din mine cu Psalmul 41: „În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa te dorește sufletul meu pe Tine, Doamne”. Aceasta este dovada creștină a dorului după Dumnezeu, ancestral religios. Psihologic vorbind, nevoia aceasta de a crede în Cineva și de a avea un referent extern divin e dată de condiția noastră, de câteva aspecte care ne particularizează. Nevoia de a înțelege și explica realitatea în care trăim noi și care se manifestă de la cele mai mici vârste și pe măsură ce creștem se dezvoltă și ea în complexitate sub forma cauzalității și a explicațiilor de tip cartezian. A trăi cu lucruri neînțelese ne dă un disconfort pe care nu dorim să îl tolerăm.

Urmează nevoia de predicție. Vreau să înțeleg lumea, pe mine și pe ceilalți, ca să pot prezice comportamentul meu și al celuilalt. Din această cauză studiem indivizi, eșantioane și populații.

Nevoia de controlabilitate este esențială până la un punct pentru sănătatea psihică. John Watson a făcut studii pe bebeluși și a observat încă de la vârsta de șase luni nevoia de control a acestora, iar pe măsură ce creștem, ea se amplifică.

Care sunt particularitățile psihoterapiei cu „pacienți” religioși?

Psihoterapia care încorporează elemente religioase se adresează persoanelor religioase practicante.

Există câteva precondiții. În primul rând eu, ca psihoterapeut, ca să pot face psihoterapie cu clienți religioși într-o formă resaturată religios este necesar să pot integra o conceptualizare religioasă privind suferința omului în demersul meu. O condiție esențială ca să aibă loc dialogul între știință și religie este ca modelele antropologice cu care operează psihologia și religia să fie compatibile între ele, nu identice, bineînțeles, dar compatibile. Așa se poate eficientiza și optimiza procesul psihoterapeutic.

Un alt lucru foarte important este ca psihoterapeutul să aibă o bază solidă religioasă, nu o pregătire superficială, din câteva cărți sau cursuri, ci să cunoască într-adevăr ce presupune un demers psihoterapeutic cu un „client” religios. Acesta e un profil de competențe complementar.

Specific că psihologul rămâne psiholog, nu face prozelitism și nu ia locul preotului predicând sau propovăduind o învățătură de credință sau alta.

Temperamentul, caracterul și inteligența conturează personalitatea, nu ceea ce e fluctuant și schimbător

Care sunt predispozițiile personalității și temperamentului care ne îndreaptă spre credință?

Am căutat o definiție a per­sonalității care să nu fie tributară vreunei școli din psihologie și am ajuns la următoarea: personalitatea umană se referă la acele caracteristici ale unei persoane care îi explică consistența sa trans­situațională. Personalitatea se ocupă de acele elemente care ne dau unicitate și explică stabilitatea noastră, adică ceva din noi, din emoționalitatea noastră și modul în care interpretăm realitatea rămâne constant indiferent de context. Și atunci, doar acele elemente care sunt stabile indiferent de situație le putem numi elemente care aparțin perso­nalității. Comportamentele zilnice, fluctuante, schimbătoare, volatile nu definesc personalitatea.

Temperamentul, caracterul, aptitudinile speciale și inteligența formează personalitatea.

Modelele multinivelare, psiho-biologice, au încercat să explice personalitatea nu numai la nivel de exprimare comportamentală, emoțională și cognitivă, ci și mai adânc, la nivelul biologiei.

Robert Cloniger a adus argumente științifice într-un model psiho-biologic al personalității, inclusiv al caracterului. E un model cu șapte componente: patru sunt temperamentale, trei sunt caracteriale. El spune că cooperarea, autodeterminarea și caracterul transcendent sunt componente ale caracterului, dar au bază biologică.

Nu m-aș referi la temperament atunci când încerc să răspund la această întrebare, ci mai degrabă mă leg de caracter, pentru că el asigură legătura cu transcendentul. Iar această predispoziție mai accentuată la unele persoane facilitează și mediază interesul pentru legătura cu Divinitatea.

Cum facem diferența între credințele religioase adaptative și credințele religioase dezadaptative?

Dacă ne uităm atent la psihicul uman, vom vedea că, dincolo de scopuri și obiective imediate, scopul ultim al psihismului este adaptarea la mediu. Percepția formelor, culorilor, mișcării face parte din strategia mea adaptativă.

Asumăm că numim comportamente adaptative acele comportamente sănătoase și comportamente dezadaptative pe cele nesănătoase. Însă ele sunt sau nu sănătoase doar în raportare la un context sau referent, indiferent că vorbim de Dumnezeu, comunitate sau propria persoană.

Câteva indicii care oferă o diagnoză a ce înseamnă un gând rațional și sănătos au fost oferite de psihologul Albert Ellis: au referent real, au suport empiric, sunt logice, ne ajută sau nu ne ajută și atunci, trecând gândurile și comportamentele prin aceste filtre, ne dăm seama dacă gândul nostru e rațional sau irațional. Timpul, contextul și spațiul sunt cruciale atunci când vorbim de credințe religioase sau nereligioase adaptative și neadaptative.

„Este groaznic ce mi se întâmplă mie acum”, „De ce Dumnezeu îngăduie asemenea lucruri, eu sunt un om religios, creștin practicant, nu merit așa ceva” și alte gânduri prin care revendic, acuz și îl blamez pe Dumnezeu, cred că m-a părăsit și nu mă mai iubește etc. Aceste gânduri sunt iraționale și din punctul de vedere al psihologiei, și din punctul de vedere al teologiei, iar susținute pe termen lung pot provoca multă suferință psihică și chiar tulburări mintale.

Soluția este să găsim corespondente raționale la aceste gânduri. De exemplu, în Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel găsim la capitolul 8: „Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici stăpânirile, nici o altă făptură din cer sau de pe pământ nu mă vor putea despărți de dragostea lui Dumnezeu”. Acesta este un răspuns nou-testamental rațional la o gândire irațională, pentru un om religios. Aceasta înseamnă să inserezi în practica terapeutică elemente religioase.

În psihoterapia saturată religios căutăm corespondențe ra­ționale ale gândurilor iraționale, dar ancorate în crezurile și credința creștină, încercând să dau răspunsul într-un mod religios, nu laic. Răspunsurile vin din spațiul lui, pliate pe problemele și crezurile lui religioase.

Dumnezeu nu ne-a făcut pentru a ne pedepsi, ci pentru a ne iubi

Care sunt diferențele dintre o spiritualitate sănătoasă și una nesănătoasă?

În psihologie folosim destul de des sintagma de „coping”, ea e o alternativă la strategiile de apărare, numite mecanisme defensive înnăscute. Dincolo de aceste mecanisme înnăscute care acțio­nează direct atunci când ne confruntăm cu o traumă, ca să supra­viețuim mental și fizic, copingul se referă la toate acele strategii mintale, emoționale și comportamentale prin care noi ne adaptăm realității, facem față stresului. Cum ne protejăm de stres, evităm stresul sau coabităm cu el, toate acestea sunt reglate de către strategiile de coping. Când omul vine la psiholog cu o problemă de viață, o stare de apăsare sufletească pe care noi o numim disconfort subiectiv, noi îi oferim strategii de coping (adaptare) funcționale astfel încât acesta să facă față mai bine stresului.

Copingul poate fi activ, pasiv, centrat pe problemă, pe individ, pe situație. În ultima vreme, psihologii au analizat strategiile de coping religios sau mai bine spus ce presupun strategiile clasice de adaptare, dar saturate religios. În cercetările întreprinse în scrierile religioase, s-au distins multe strategii de coping pozitiv și negativ, funcțional și nefuncțional.

Cei care dezvoltă un coping religios funcțional, pozitiv, au o relație sigură și stabilă cu Dumnezeu, au sens, semnificație și prezintă sentimentul de comuniune, adică au suportul mediului și al lui Dumnezeu. Acestea sunt trei condiții ca să ai un coping religios funcțional: modul în care tu te confrunți cu realitatea e modelat de relația ta bună, stabilă și sigură cu Dumnezeu, ești convins că viața are sens și semnifi­cație și poți dezvolta comuniune cu Dumnezeu și ceilalți.

Alte persoane, tot religioase, în confruntarea lor cu situații traumatice, dezvoltă un coping religios negativ, dezadaptativ. Aceasta înseamnă că relația lor cu Dumnezeu este instabilă, lipsită de siguranță, au o viziune sumbră asupra vieții, pesimistă, negativistă și prezintă absența sensului sau semnificației în viață.

Aici joacă un rol central cre­dințele religioase pe care le dezvoltăm, de exemplu, dacă eu cred că Dumnezeu mă iubește, este milos și bun, am șanse mai mari să dezvolt un coping religios pozitiv decât o persoană care crede că Dumnezeu este punitiv și abia așteaptă să te pedepsească pentru orice greșeală pe care o faci.

Mecanismul din spate care determină absența sau prezența copingului religios adaptativ este cel cognitiv, adică ce credințe avem despre Divinitate, cum îl reprezentăm (interpretăm) pe Dumnezeu în mintea noastră.

Abordarea psihologică și cea religioasă sunt complementare

Care sunt ingredientele unei bune colaborări între preoți, duhovnici și psihologi clinicieni și psihote­rapeuți?

Această colaborare între psihologi și preoți este posibilă dacă reușim să spulberăm o serie de prejudecăți și de o parte, și de alta.

Psihologii consideră că religia este perimată, desuetă, conține prea mult dogmatism. Aici aș putea să spun că noi, oamenii de știință, nu suntem deplin con­­­­ș­tienți de câtă dogmă este în spațiul științific. În matematică, de exemplu, orice teorie se construiește de la postulate sau axiome care sunt luate ca adevăruri absolute.

Preoții, duhovnicii, oamenii religioși acuză psihologii de imo­ralitate, de egoism, de aroganță, de o abordare umanistă extremă, greșit înțeleasă. Uneori aceste acuze sunt îndreptățite, însă numărul celor care se îndreaptă spre o înțelegere a religiei și integrare a ei în actul psihoterapeutic este tot mai mare.

Un alt aspect important când vorbim despre o colaborare de acest tip este necesitatea unor cunoștințe bazale ale fiecăruia din domeniul celuilalt.

De asemenea, este necesar să recunoști competența fiecăruia pe zona lui profesională.

Nu în ultimul rând este esențial să conștientizezi că abordarea psihologică și cea religioasă sunt complementare, nu opuse sau rivale. Ambele se adresează omului, unor nevoi specifice umane. Suferința interioară afectează emoțiile, cognițiile, comportamentul și invers. E important să specific că un om este sănătos atunci când este sănătos fizic, psihic și spiritual. Noi facem o împre­ună-lucrare pentru binele omului, lăsând orgoliile personale la o parte. Abordarea interdisciplinară este cea mai bună pentru omul din fața noastră. E nevoie să tindem spre viziune holistică.

Cum își poate da un preot seama că situația enoria­șului care îi cere ajutor este de natură spirituală și nu necesită intervenția unui specialist în sănătate mintală?

O delimitare completă, pură, între problemele psihice și cele spirituale nu poate fi făcută. Întotdeauna va rămâne o zonă unde aceste două domenii se întrepătrund. Ca preot este necesar să ai un minim bagaj de cunoștințe în ceea ce înseamnă problematicile psihicului și psihologie, astfel încât să vezi indiciile care îți arată că limitele competenței tale sunt atinse. Era o vreme când la Facultatea de Teologie preoții aveau cursuri de psihologie clinică, tocmai pentru a întâmpina situațiile de acest tip și a răspunde adecvat la ele. Masteratele interdisciplinare (Consiliere pastorală și asistență psiho-socială de la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, de exemplu) reprezintă un loc unde oamenii din alte domenii se familiarizează cu domenii conexe. Recomand fiecărui preot să colaboreze cu un psiholog și invers.

Cum își dă seama un psiholog că problema omului din fața lui este de natură spirituală și nu necesită intervenție psihologică?

Psihologul Michael Maher a făcut o distincție clară între eul empiric sau senzorial și eul metafizic sau spiritual. Drept urmare, el a definit o psihologie empirică și una metafizică sau spirituală. Un „eu” are fața către lume (senzații, percepții, relația cu lumea, realitatea) și un „eu” are fața către Dumnezeu (comunicarea cu transcendentul). Vorbim de același suflet, dar multifațetat.

Când mă adresez eului empiric, folosesc o serie de tehnici, proceduri și instrumente (experimentul, observația, interviul) care corespund problematicilor ridicate de către eul empiric. Când vreau să analizez eul metafizic, să-l înțeleg și să-l aprofundez, îmi dau seama că celelalte instrumente nu sunt potrivite. Pe Dumnezeu nu pot să-L văd cu lentila cu care studiez senzațiile, emoțiile sau comportamentele. Prin urmare, fiecare componentă a eului nostru necesită o abordare substanțial diferită.

(ziarullumina.ro)