Pe când nu se știa de sparanghel, căpșuni în cultură intensivă, nu se vedea nici UE, nu se trăia nici amărăciune occidentală, exista o culturalizare în rural. Cămine culturale, terenuri sportive, echipe de fotbal, pistă de popice. Pe un stâlp din stejar, aveam pădure de stejar, proaspăt decojit se întreceau flăcăii să-l urce, doar în șorturi, cu mâinile și picioarele goale. Era alunecos, trebuia să fii vânos, să ai mușchi să urci până în vârf. Recompensa era simbolică, faima învingătorului era de notorietate până în vara următoare. Exista o emisine națională „Dialog de la distanță” care făcuse pui și pe la noi, cumva „Dialog pe aceiași scenă”, se întreceau comunele între ele. Într-o astfel de manifestare a venit din comuna apropiată un cor de fete, au interpretat „Pe Iza și pe Mara”, la noi în Bărăgan, fără dirijor. Profesoara, profesorul de muzica care venise cu fetele de la Broșteni o fi fost după cortină, dar nu în fața corului. Uimirea mi-a fost mare, era prin 1965 să fi avut 14 ani. Aceste fete cred că puteau interpreta și Dansul fetelor de la Căpâlna, de care am aflat mai târziu, când venisem la oraș. După 1990 multe Cămine culturale s-au transformat în discoteci, baruri sau orice altceva, Cultura ne mai politică de stat.
23 mai 2022, dDrăguș
