Seara de aseară, cu o „Literatură dinspre toamnă” și un protagonist pe măsură – Leonida Corneliu Chifu -, a reunit cenacliștii în spațiul intim și generos al Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploiești.
Octombrie — lună a contrastelor, a luminii care se stinge… Pentru literatura română, se deschide și se închide cercul vieții unui poet rar – Ion Stratan, născut și plecat în același anotimp al melancoliei. Creator de mare intensitate, Stratan a transformat poezia într-un joc al imaginației și al adevărului interior, rămânând un reper al lirismului postmodern românesc. A lăsat în urma sa o operă plină de freamăt, ludic și luciditate, înscriindu-se printre marii inovatori ai liricii românești contemporane.
》11 MINUTE DE ISTORIE – Rubrica permanentă a deschis seara cu un interesant periplu al profesorului Emilia Luchian prin moda feminină și aspecte ale societății din perioada târzie a Republicii Romane, dar și din Grecia Antică.
În Republica Romană, în ciuda problemelor serioase și a cruzimii societății, marcată de dramatism, moda feminină se remarca printr-un amestec de eleganță, statut social și rafinament subtil. Femeile romane respectabile (Domina) purtau șal pe cap și stola – o rochie lungă, purtată peste tunica de bază –, adesea confecționată din țesături fine, precum inul sau mătasea adusă din Orient. Culorile și bijuteriile trădau rangul social, iar matroanele bogate nu ezitau să-și etaleze luxul prin fibule de aur, coliere de perle și brățări lucrate minuțios, păstrate împreună cu alte accesorii necesare în sipete scumpe. Soția lui Caligula era una dintre cele mai elocvente exponente ale cochetăriei și opulenței acelor vremuri.
Cochetăria era privită cu ambivalență: pe de o parte, o femeie trebuia să fie îngrijită și demnă; pe de altă parte, excesul de podoabe sau de machiaj era considerat frivol și nepotrivit unei matroane virtuoase. Totuși, multe romane apelau la parfumuri scumpe, unguente pentru piele și vopsele pentru păr, urmând moda grecească sau orientală. Poetul Ovidius remarcă frivolitățile feminine asemănătoare celor din Egipt, Fenicia, Babilon și Etruria – peruci blonde, oglinzi de bronz, farduri colorate, sandale fine – devenite simboluri ale unei societăți care, chiar și în austeritatea republicană, nu putea rezista farmecului eleganței.
Un rol important în desăvârșirea aspectului rafinat și cochet al matroanelor îl aveau sclavele, care pregăteau hainele, aplicau fardurile, împleteau și vopseau părul, alegeau bijuteriile potrivite și chiar consiliau stăpâna în privința gustului vestimentar, fiind aspru pedepsite pentru nereușite sau greșeli.
Deși Seneca vedea în preocuparea excesivă pentru podoabe, parfumuri și haine scumpe un semn al slăbiciunii morale și al decăderii interioare, aristocratele romane și-au donat bijuteriile în momentele de criză ale republicii.
Au fost amintite aspecte ale vieții de zi cu zi, ale sărbătorilor și ale componenței familiei patriarhale rurale – rudele de sânge, neamurile, slujitorii și clienții –, precum și rolurile acestora în societate, subliniindu-se importanța acordată fiului cel mare, în timp ce cea acordată soției era mult redusă.
Referindu-se la Grecia Antică, lectora a amintit eleganța femeilor, Cleopatra fiind un grăitor exemplu de cochetărie și rafinament. Punând sub lupa istoricului aspecte legate de căsătoria din dragoste, au fost evocate mărturiile lui Socrate, Euripide, Aristotel și Platon („nimeni nu vrea să moară în locul altuia, decât cei care iubesc”), cinstind astfel familia grecească.
În încheiere, am avut parte de o scurtă expunere despre percepția asupra nudității în Antichitate. Aceasta diferă profund de la o civilizație la alta și spune multe despre valorile, religia și estetica fiecărui popor. În ansamblu, Antichitatea nu vedea nuditatea ca pe o simplă indecență, ci ca pe o expresie a valorilor culturale: frumusețea în Grecia, puterea și plăcerea în Roma, fertilitatea în Egipt, sacralitatea în Orient, iar în tradiția iudeo-creștină – rușinea și moralitatea.
Astfel, nudul antic nu era doar un corp expus, ci o formă de limbaj vizual și simbolic despre ceea ce înseamnă să fii om, frumos, divin sau moral.
》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a a oferit autorilor lirici posibilitatea împărtășirii emoțiilor personale: Emilia Luchian („Între utrenie și vecernie”, „Parabola tăietorului de pietre”), Cati Rodica Enache („Anotimpuri”, „Arșița”, „Lumina”), Liana Sprânceană („Zbor”, „Intermezzo”), Gheorghe Stănescu „Tăcerea pietrei”- versuri inspirate de poemul Emiliei Luchian), iar Amalia Melnic ne-a prezentat un scurt text cu accente de umor și ironie, ușor sarcastică („Safari”). Într-un târziu, Michi Vieru, ca să nu rămână dator, ne-a prezentat ceea ce a închipuit inspirația de moment: „Primul vers” și „Un ghem de concertine”, dedicate colegei noastre Cati Enache.
》LECȚIA DE POEZIE – Gabriela Petri, ne-a propus, inspirată de efervescența creată de lectura recentă a lui Florin Manole (Mai mult ca moartea literaturii), continuarea dezbaterii despre Ion Stratan. Aceasta a mărturisit că ideea textului său s-a conturat după ce am citit articolul lui Marian Marchidanu din cel mai recent număr la Revistei literare Caietele Norr (nr. 5 – 6), care nu amintește nimic despre contextul literar-istoric în care s-au infiripat rădăinile acestui curent. Expunerea poartă titlul Poezie și Poem la Ion Stratan și încearcă să facă o incursiune istorico-literară. Până la începutul secolului XX, poezia și poemul au fost considerate echivalente, ambele văzute ca forme de imitație a naturii. Ulterior, poezia a fost înțeleasă ca o expresie a naturii, o voce interioară care poate exista și în afara poemului. E.A. Poe a redefinit poezia drept act de creare a Frumuseții, nu de exprimare a ei, iar estetica urâtului (Karl Rosenkrantz) a introdus ideea că și urâtul poate deveni frumos prin deformare și umor. Romanticii au văzut Frumusețea chiar și în hidos, iar limbajul poetic a început să fie privit ca generator de realitate, nu doar ca instrument de descriere.
În secolul XX, imagismul promovat de Ezra Pound și T.S. Eliot a cerut un limbaj poetic clar, concis și concret, influențând generația optzecistă românească, inclusiv pe Ion Stratan.
Poezia lui Stratan este directă, sinceră și intens personală, orientată spre explorarea conotațiilor limbajului, nu spre redarea realului. Poetul caută Frumusețea, fără a o atinge întotdeauna, mizând pe intuiție și sugestie. În creațiile sale, raționalul este înlocuit de trăire, iar cuvintele devin vehicule ale unei sensibilități pure. Astfel, Stratan se înscrie în spiritul avangardist al generației ’80, care a respins realismul comunist și a sincronizat poezia românească cu cele mai recente tendințe europene.
Lectora îl amintește pe Gellu Naum, fondator al suprarealismului românesc, și rolul acestuia ca precursor al postmodernismului prin libertatea limbajului, jocul intertextual și refuzul convențiilor poetice tradiționale. În timp ce suprarealismul lui Naum căuta revelația subconștientului, optzeciștii preiau această libertate pentru a crea o poezie autentică, ironic-reflexivă, autoreferențială. Astfel, Gellu Naum deschide drumul unei noi poetici românești, în care fantezia, ironia și metatextul devin forme ale unei modernități eliberate de constrângeri ideologice și estetice.
》LECTURA DE CENACLU Protagonistul serii, Leonida Corneliu Chifu, a venit bine pregătit, cu o mulțime de materiale inedite, adunate după o atentă documentare prin presă și biblioteci. Ne-a prezentat texte și povești mai puțin mediatizate despre poetul Ion (Nino) Stratan (1 oct. 1955 – 19 oct. 2005). În timpul, din păcate, prea scurt alocat, și-a restrâns expunerea la doar trei articole-interviu de presă („Nino despre Nini”, „Ion Stratan despre Caragiale”, „Atitudini și vibrații ale noului anotimp”), completând prezentarea alături de scriitorul Michi Vieru, într-un tandem interesant și util de comentarii.
Fiecare dintre aceste texte este fragmentat prin intertitluri inspirate, amuzante sau ușor ironice, care adaugă farmec lecturii.
Articolul-interviu „Nino despre Nini” surprinde dialogul inspirat al reporterului cu poetul pe tema relației sale cu Nichita Stănescu – evocând momentele întâlnirilor, legătura de suflet dintre cei doi, implicarea lui Nino în Festivalul „Nichita Stănescu”, dedicațiile primite („Marelui Ion Stratan, os din os stănescian…”) și alte aspecte din viața marelui poet.
Cu prilejul Anului Internațional Caragiale și al împlinirii a 151 de ani de la nașterea dramaturgului, în ianuarie 2003, la Palatul Culturii din Ploiești, Ion Stratan a susținut, din perspectiva sa de filolog, prelegerea „Vocabularul pieselor lui Caragiale”, prilej de a-și exprima propria viziune:
„Pentru a face o metaforă oarecum surprinzătoare, dar sper că fi-va sugestivă, asupra personajelor din – să zicem – O scrisoare pierdută, aș zice că Trahanache, inert, <substanțial>, ar fi un substantiv. Tipătescu, un <actant> generator de intrigă, <tip-til și tipologic> (cum îi sună și numele), ar fi un adverb. Cațavencu, mereu în acțiune, punct viu al intrigii, ar fi un verb, iar Zoe, precum eternul feminin, nu poate fi decât, evident, un adjectiv. (…) Ca și caracteristică a replicilor, incongruența, balbutierea, expresiile fixe și ilogismele fac din Caragiale, după cum s-a observat, un precursor al teatrului violenței (de tip A. Artaud), al absurdului (de tip Ionescu), dar și, la o relectură, al dezagregării (de tip S. Beckett). (…) Efimița, semn al delabrării și interșanjabilității descompuse, se adresează cu <soro>, pentru ca partenerul ei de viață s-o apeleze, în delirul senectuții lor, cu <domnule>.”
Leonida Corneliu Chifu scoate în evidență preocupările culturale intense ale poetului, amintind că Ion Stratan a dedicat tinerilor o atenție deosebită. Cu ocazia celei de-a XVII-a ediții a seratelor muzicale „Atitudini”, acțiune organizată de Casa de Cultură „I.L. Caragiale” a Municipiului Ploiești, poetul a avut o prezență remarcabilă și greu de uitat, încheindu-și alocuțiunea memorabil:
„Nealterată fie puritatea cugetelor lor, tandre strângerea de mână și primul sărut, și fie ca acestea să ducă la alcătuirea unor poeme care să oglindească frumusețea gândurilor de primăvară, pentru că acest anotimp este – în același timp – și scenă de desfășurare a atingerii ochilor și <public> și <audiență> a hieraticelor întâlniri și a cuvintelor șoptite.
Fie ca primăvara din sufletele lor să să se prelungească la nesfârșit și ca pupilele noastre să împletească mereu, între culori ale curcubeului, tinerețea, anotimpul și cartea”.
Copleșit de emoția rememorărilor, lectorul nostru și-a încheiat expunerea cu bucuria împărtășirii dar și cu ușorul regret că nu a putut expune integral materialele pregătite.
Au participat: Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Amalia Melnic, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Miki Vieru, Adrian Ionescu, Gheorghe Stănescu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Dan Constantin.
Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE
Președinte Ioan Vintilă Fintiș
