Înserarea zilei de luni, 28 septembrie ne-a readus împreună, cenacliști și oaspeți, în primitoarea Sală Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploiești. Programul anunțat s-a respectat întocmai, lectorii oferind surprize și provocări notabile.
Rubrica CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a scos din incubatoare texte inedite: Eduard-Gabriel Tănase a încântat publicul cu o proză care a surprins și a plăcut — „Căsuța din pădure”, publicată în limba suedeză; Maria Bem a lecturat poemul „Pescărușul”, iar Emilia Luchian ne-a citit„Văzutul și nevăzutul” și „Umbra lupului”, cu aprecieri sincere din partea celor prezenți.
Emilia Luchian a completat dând citire unei cronici generoase referitoare la „SPIRALA ASCUNSĂ”, Antologia aniversară – 75 a Cenaclului, apărută în volumul autoarei Evelyne Croitoru, „O privire de aproape”, publicat la Editura Neuma în anul 2026 și lansat de curând în cadrul evenimentelor culturale ELSTAR, Câmpina.
LECȚIA DE POEZIE i-a oferit ocazia lectorei Luminița Bratu să ne surprindă cu o alegere de excepție: Louise Glück (1943 – 2023), poetă și eseistă americană (cu origini iudeo-maghiare), laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2020. Din datele biografice prezentate succint, am aflat că, deși a frecventat cursurile Universității Columbia, a părăsit instituția fără o diplomă formală, fapt care nu a împiedicat-o să predea ulterior poezia la universități de marcă din Statele Unite.
Influențată profund mai ales de Emily Dickinson și Rainer Maria Rilke, Louise Glück a scris numeroase volume între debutul din 1968 și sfârșitul vieții sale, în 2023 (Firstborn (1968), The House on Marshland (1975), Descending Figure (1980), The Triumph of Achilles (1985), Ararat (1990), The Wild Iris (1992), Meadowlands (1996), Vita Nova (1999), The Seven Ages (2001), Averno (2006), A Village Life (2009), Faithful and Virtuous Night (2014), Poems 1962–2020 (2020), Winter Recipes from the Collective (2021).
Opera sa se remarcă printr-o poezie austeră și directă, axată pe teme universale: copilăria, familia, pierderile, trecerea necruțătoare a timpului, dar și miracolul renașterii. Catalogată adesea drept o poetă autobiografică, Glück folosește subtil miturile clasice pentru a înlesni meditația asupra propriei vieți. Pendulând ingenios între formă și lipsa formei, manifestând o dorință acută de a-și păstra firescul, poeta atinge o complexitate profundă prin cea mai pură simplitate.
Lectora ne-a prezentat în acest sens un poem din impresionantul volum „Poeme 1962–2020”, apărut în limba română la Editura Pandora M (Grupul Editorial Trei), în colecția Anansi, în anul 2026.
Luminița Bratu și-a încheiat lecția oferind poetei prezentate un poem cu dedicație, iar nouă, o concluzie valoroasă: în linii mari, poezia înseamnă evidențierea lucrurilor mici și a simplității absolute pentru a atrage atenția asupra detaliilor cu adevărat importante ale existenței noastre.
MUZICĂ CELESTĂ
Am o prietenă care încă mai crede în cele de sus.
Nu e vreo prostuță,dar cu toate câte le știe, efectiv
vorbește cu dumnezeu
crede cu tărie că cineva acolo sus o ascultă.
Pe pământ, e neobișnuit de pricepută.
Și curajoasă, în stare să înfrunte neplăcerile.
Găsisem o omidă pe jumătate moartă în noroi,
furnici lacome dându-i târcoale.
Mereu mă emoționează slăbiciunea, dezastrul, sunt
mereu gata să mă-mpotrivesc vitalității.
Dar și timidă, închid repede ochii.
În schimb, prietena mea era în stare să se uite, să lase
evenimentele să se desfășoare
așa cum le-a fost dat de la natură. De dragul meu, a
intervenit,
scuturând furnicile de pe creatura chinuită, după care
a așezat-o de cealaltă parte a drumului.
Prietena mea spune că îmi închid ochii în fața lui
dumnezeu, altfel nimic nu explică,
aversiunea mea față de realitate. Spune că sunt ca un
copil care-și îngroapă capul în pernă
ca să nu mai vadă, copilul care își spune
că lumina aduce tristețe –
Prietena mea e ca o mamă. Răbdătoare, dându-mi ghes
să devin odată adult, ca ea, o persoană curajoasă –
În vise, prietena mea mă mustră. Mergem
pe același drum, doar că acum e iarnă;
îmi zice că atunci când iubești lumea, poți auzi muzica
celestă:
privește în sus , mă îndeamnă ea. Dar când privesc în
sus, nimic.
Doar nori, zăpadă, o învălmășeală albă printre copaci
ca niște mirese sărind de la mare înălțime –
Atunci mi se face frică pentru ea; o văd
prinsă într-o plasă aruncată intenționat peste
pământ –
Dar în realitate, stăm la marginea drumului, privind
cum apune soarele;
din când în când, liniștea e străpunsă de câte-un ciripit.
Acesta e momentul pe care încercăm amândouă să ni-l
explicăm, faptul că
ne simțim atât de în largul nostru cu moartea, cu
singurătatea.
Prietena mea desenează un cerc în noroi; înăuntru,
omida stă nemișcată.
Mereu încearcă să facă din ceva un întreg, ceva frumos,
o imagine capabilă să aibă propria viață separat de
ea.
Suntem foarte tăcute. E multă pace în a sta aici, fără să
vorbești, peisajul reparat
drumul întunecându-se brusc, aerul
devenind tot mai rece, ici- colo stâncile strălucind,
licărind –
această neclintire e ceea ce iubim amândouă.
Iubirea pentru formă e o iubire pentru sfârșituri.
Louise Glück
DEZVĂLUIRI
Nu mă sperie tăcerea voastră
nici gândul vostru despre ceea ce sunt
sau aș putea fi sub blândele culori
ale amurgului.
Nu mă sperie jocul cuvintelor voastre
încrucișate abil spre a-mi recunoaște
înfrângerea.
În paharul amărăciunilor se amestecă
în vârtejuri de o clipă
suferințe și bucurii subjugate
aceluiași început și aceluiași sfârșit
care ne leagă.
Suntem flori de câmp multicolore
care-și găsesc odihna sub pământul roditor
în iernile albe
pentru a răsări maiestuos în primăvară
asemenea ghioceilor imaculați
din tina însuflețită a începutului.
Luminița Bratu
11 MINUTE DE ISTORIE, rubrica susținută de prof. Emilia Luchian, ne-a propus o incursiune în lumea mai puțin explorată a civilizației antice a cecenilor, punând un accent deosebit pe rolul paradoxal al femeii în această societate.
Așezați în nord-vestul Caucazului încă din secolul al VIII-lea î.Hr., strămoșii cecenilor au fost menționați sub diferite nume de marii erudiți ai Antichității, precum Strabon, Pliniu cel Bătrân și Ptolemeu.
Lectora a conturat portretul unei comunități marcate de animism, în care stejarul era venerat ca arbore sacru, axă a lumii. Într-un relief ostil, acești oameni ridicau, fără a folosi mortar, locuințe și turnuri de apărare spectaculoase pe muchii de prăpastie. Cu o înălțime de până la 30 de metri și acoperiș piramidal, construcția unui astfel de turn trebuia finanțată de o singură familie și finalizată în decurs de fix un an; dacă termenul era depășit, turnul se abandona definitiv, ca semn de ghinion pentru clan. Din punct de vedere social, civilizația lor nu cunoștea clasele sau ierarhiile rigide. Ghidați de o democrație tribală și conduși de un Consiliu al Bătrânilor, membrii comunității trăiau sub semnul egalității absolute, reflectată perfect în salutul lor tradițional: „Să fii liber!”.
În acest univers guvernat de un cod al onoarei extrem de strict, femeia nu avea un rol dominant, fiind exclusă de la dreptul de proprietate sau de la custodia deplină a copiilor, pe care îi educa exclusiv în spiritul loialității față de clan. Deși adesea vulnerabilă în fața violenței domestice și obligată, în caz de văduvie, să se recăsătorească pentru a evita oprobiul public, femeia cecenă rămânea stâlpul spiritual și păstrătoarea vetrei. Ea deținea un rol crucial în ritualurile de împăcare, fapt ilustrat de înțelepciunea populară: „Sângele mamei nu se varsă” sau „Dacă un bărbat refuză pacea oferită de femeie, cerul însuși s-ar fi întors împotriva lui”. Tot ele rosteau cu demnitate: „Mai bine să port doliu de vie decât tăcerea celor fără de inimă”. Profesoara Emilia Luchian a ilustrat caracterul justițiar și profund al acestor femei prin două legende tulburătoare. Prima povestește despre o femeie al cărei soț a fost ucis; ea pornește pe urmele ucigașului și, înainte de a-și exercita răzbunarea prin sânge, îi spune: „Nu ai omorât un bărbat, ai făcut orfană o stea”. Comunitatea nu a pedepsit-o, considerând că gestul ei nu a izvorât din ură, ci din pură dreptate. A doua legendă vorbește despre un soț întors din război după șapte ani, care își găsește soția căsătorită între timp cu fratele său. Confruntat cu această realitate, bărbatul rostește resemnat: „Dacă ar trebui să ucid trădarea, ar trebui să ucid timpul”. La plecarea bărbaților la luptă, femeile rosteau o rugăciune plină de înțelesuri: „Să nu mai plece bărbați care nu mai cred în cuvânt și să nu mai fie femei care cred în moarte înainte de vreme”. Ele alegeau întotdeauna onoarea sau iubirea absolută în detrimentul unei păci blânde și mediocre, concluzionând: „Să fie iertat cel care iubește ca o fiară, dar să fie uitat cel care nu simte nimic”. Prelegerea s-a încheiat prin evidențierea importanței majore pe care simbolul lupului o are în mitologia și identitatea cecenilor — emblemă a curajului și rezistenței —, element mitologic care a inspirat direct și poemul „Umbra lupului”, recitat de Emilia Luchian la prima rubrică a serii.
Sfârșitul primei părți
Afiș, foto, cronică, editare: Doina-Ofelia Davidescu, secretar literar
