Mai de mult, într-o seară de iarnă – spunea dl. Vlahuţă – Caragiale vine la mine. Sosea din străinătate. Afară ningea. Intră repede. Se opreşte brusc şi, cu glasul înduioşat, cu privirile pierdute parcă în depărtările trecutului, începe să povestească, spre surprinderea celor ce eram de faţă pentru a-l întaâmpina:
– Parcă văd… Seara. Frig. Ninge; viscoleşte. La Ploieşti. Acum cincizeci şi atâţia de ani… O femeie săracă, într-o odaie fără foc, se chinuieşte, nemâncată, pe o saltea de paie… Vântul vâjâie afară, nenorocita femeie se svârcoleşte înăuntru de dureri grozave… Şi toată noaptea o duce aşa… De abia către ziuă se uşurează. Naşte un copil fără noroc… Ei bine, copilul ăla sunt eu!…
– Un nour de duioşie se lasă pe feţele noastre. Caragiale împrăştie însă repede nourul cu o glumă şi veselia se retabileşte – încheie d-l Vlahuţă mişcătoarea sa povestire.
În revist „Flacăra”, no. 16 din 4 februair 1912.
Via Nicolae Ioniță
