Eram aseara tarziu in 368… autobuzul care face legatura dintre Piata Romana si Drumul Taberei… Seara tarziu, singur … ascultam, fara casti(nu le suport) muzica italiana veche… anii ’60.
La un noment dat s-a urcat, pe la usa din fata, o femeie… s-a asezat, a auzit muzica… eu fiind in spate… a venit si s-a asezat cuminte la doua scaune de mine… si a stat sa asculte… „Sapore de sale”, „il Mundo”.. „Dimi quando”…
Si mi-a spus… „Imi place muzica asta. Ce frumoasa este!… Ma cheama Daniela… Stau in Tunari… Acolo aud numai manele… nu mai suprort… ce muzica frumoasa!”… ii spun cate ceva despre fiecare melodie.. zambeste, chipul ii radiaza de bucurie… „ce tare as fi vrut sa cunosc altfel de lume… sa cunosc altfel de oameni…”
Mi-am muscat buzele si mi-am inabusit lacrimile… ” Oricand poti sa incepi o viata mai buna”, i-am spus. „Chiar poti sa ai o viata frunoasa incepand chiar de maine!”… Se uita la mine… asculta muzica.. Zambea… Ne-am la revedere, dupa cateva statii… Stiu ca nu v-a uita cele cateva minute din aceasta seara.. Stiu ca se va gandi sa faca ceva sa schimbe ceva in viata ei… Daniela… la revedere, Daniela! 🙂
(Cristian Botez)