Sfinții zilei

În părţile Egiptului este o cetate ce se numeşte Teba, care o înconjură şi o adapă fluviul Nil. Acolo s-a născut acest fericit Patapie, din părinţi creştini, fiind crescut în bună credinţă şi în frica Domnului. Venind în vîrstă desăvîrşită, a trecut cu vederea deşertăciunea lumii acesteia şi, lăsînd casa, părinţii şi prietenii, s-a făcut monah. Ducîndu-se în pustia Egiptului, vieţuia după Dumnezeu, nevoindu-se cu postul, cu rugăciunea şi cu multe feluri de osteneli monahiceşti şi pustniceşti. Făcîndu-se vestit şi începînd a veni mulţi oameni la dînsul şi a-l lăuda pentru viaţa cea plină de fapte bune şi fiind supărat că i se tulbura liniştea – căci era lăudat de gura oamenilor – din această pricină lăsînd părţile Egiptului, a venit la Constantinopol. Aici, făcîndu-şi o colibă aproape de Vlaherna, lîngă zidul cetăţii, s-a închis într-însa şi se odihnea acolo, ca în pustie, neştiut de nimeni, afară numai de singurul Dumnezeu, Care ştie pe cei ce sînt ai Săi, vorbind cu El prin neîncetata rugăciune.

Dar precum nu poate cetatea a se ascunde, stînd pe vîrful muntelui, aşa şi omul cel cu fapte bune, care a venit într-o desăvîrşită sfinţenie. Pentru că Dumnezeu preamăreşte pe cei ce-L preamăresc pe El şi descoperă pe cei ce s-au umplut de darul Său şi pentru folosul altora. Deci şi acest desăvîrşit întru sfinţenie, care era îmbogăţit cu darul facerii de minuni, descoperindu-se şi preamărindu-se de Dumnezeu, a fost aflat ca o comoară ascunsă în ţarină. Căci un tînăr oarecare dintre creştini, fiind orb din naştere şi povăţuit fiind prin rînduiala lui Dumnezeu a venit la coliba Cuviosului părinte Patapie, şi l-a rugat pe fericitul să mijlocească la Dumnezeu pentru dînsul să i se dea vederea ochilor, ca văzînd făptura să vie în mai desăvîrşită cunoştinţă a Făcătorului şi să-L preamărească. Iar cuviosului, văzînd credinţa tînărului, i s-a făcut milă de dînsul dar nu îndrăznea, ca un smerit cugetător, să facă o lucrare ca aceasta, socotindu-se nevrednic. Apoi, ca să-i vadă şi socotinţa lui, a zis: “Ce lucru minunat ai cunoscut la mine şi de ce ceri un lucru pe care nu poate altul să-l săvîrşească fără numai singur Ziditorul lumii Cel Atotputernic?”. Iar tînărul a strigat cu jale, rugîndu-se cu lacrimi şi cu cuvinte smerite, spunînd că crede fără îndoială căci poate să-i dea vindecarea cea dorită, ca o slugă adevărată a lui Hristos.

Cuviosul a zis către dînsul cu credinţă: “În numele lui Iisus Hristos, care dă orbilor vedere şi morţilor viaţă, vezi!” Atunci îndată s-au deschis ochii orbului celui din naştere şi vedea luminat, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu. Tînărul acela era cunoscut multora, care, văzîndu-l că are vedere, se minunau şi-l întrebau cum a văzut; iar el nu tăinuia pe făcătorul de minuni şi făcătorul său de bine, prin care a luat de la Dumnezeu vederea. Deci a ieşit veste în popor despre acea minune a cuviosului şi de atunci mulţi au început a veni la dînsul, învrednicindu-se de rugăciunile lui.

Un vestit bărbat din Constantinopol zăcea de boala hidropicei şi era trupul lui foarte umflat, pentru care multă avere cheltuise omul acela pe la doctori căutînd tămăduire, dar nedobîndind-o. Auzind despre Sfîntul Patapie, a poruncit să-l aducă la dînsul şi a rugat pe sfîntul, ca, prin darul cel tămăduitor pe care l-a primit de la Dumnezeu, să-i vindece boala trupului său. Iar doctorul cel fără de arginţi, mai întîi a făcut rugăciune cu sîrguinţă către Dumnezeu pentru dînsul, apoi l-a însemnat cu semnul Crucii şi l-a uns cu untdelemn sfinţit. Atunci îndată toată răutatea ce era în trupul lui a ieşit şi s-au curăţit toate cele dinăuntrul lui, făcîndu-i-se tot trupul sănătos.

Un alt tînăr oarecare pătimea cumplit, fiind muncit de un diavol care îl izgonea prin munţi şi prin pustietăţi, trîntindu-l în foc şi în apă ca să-l piardă, aruncîndu-l de pe înălţimile munţilor în prăpăstiile văilor, bătînd şi sfărîmînd tot trupul lui, încît acum l-ar fi pierdut pe el, de nu ar fi păzit Dumnezeu zidirea Sa de pierderea cea desăvîrşită; căci El înfrînează toată puterea vrăjmaşului cea cu totul înrăutăţită. Odată ducîndu-l diavolul pe tînărul acela spre ţărmurile mării, cu mare pornire, pentru ca să-l arunce în noian şi să-l înece, a întîlnit în drum pe Cuviosul Patapie, care, prin porunca lui Dumnezeu, ieşea din coliba sa ca să libereze făptura cea zidită după chipul Lui, din robia vrăjmaşului. Iar diavolul, văzînd de departe pe fericitul, a început a se apropia către dînsul sărind, întorcîndu-şi ochii, spumegînd, scrîşnind din dinţi şi îngrozindu-l cu ucidere; apoi, apropiindu-se de Sfîntul Patapie, a strigat: “O, nevoie! o! primejdie, ce este aceasta? Şi aici iarăşi este omul acesta? Ce voi face, unde mă voi duce, unde voi mai vieţui de acum, mult ostenindu-mă şi abia aflîndu-mi locaşul acesta? Iată acum cu nevoie mă izgoneşte dintr-însul; cu adevărat înfricoşat eşti Nazarineanule, cu adevărat înfricoşat şi pretutindeni peste toţi este stăpînirea Ta. Deci unde mă voi duce, ori în pustie, ori în cetate, sau unde Tu nu eşti de faţă, că numai cu semnul Crucii şi prin numele Tău mă izgoneşti; căci sînt biruit şi izgonit”.

Acestea zicînd necuratul, arunca pe tînărul în sus. Iar făcătorul de minuni Patapie, făcînd semnul Crucii cu mîna în văzduh, a certat duhul, zicînd: “Ieşi, duh necurat, ieşi, du-te departe în pustie! Hristos îţi porunceşte aceasta prin mine, a cărui putere chiar şi nevrînd ai mărturisit-o”. Acestea zicînd sfîntul, diavolul a aruncat pe tînăr la pămînt şi a ieşit dintr-însul pe gură ca un fum. Iar tînărul, viindu-şi în simţiri, plîngea de bucurie şi mulţumea mai întîi lui Dumnezeu, apoi şi Cuviosului Patapie, pentru izbăvirea sa de duhul cel necurat.

O femeie oarecare avea o vătămare nevindecată la pieptul său şi acum, deznădăjduită fiind de doctori şi înmulţindu-se cumplita ei durere, a venit la Cuviosul Patapie şi căzînd la picioarele lui, cu multă tînguire şi rugăminte, cerea tămăduire. Iar sfîntul însemnînd rana cu semnul Crucii, îndată a vindecat-o.

Acestea şi multe alte minuni făcînd, Cuviosul părintele nostru Patapie a sosit la fericitul său sfîrşit şi, în adînci bătrîneţi, a trecut către Dumnezeu, Căruia bine i-a plăcut. Apoi a fost îngropat cu cinste în biserica Mergătorului Înainte, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Celui preamărit întru sfinţii Săi, Căruia, împreună cu Părintele şi Duhul Sfînt, I se cuvine cinste şi închinăciune în veci. Amin.

Fecioria şi milostenia sînt două fapte bune prea mari, care fac fecioară înţeleaptă pe ceea ce le are, îi umple vasele sufletului cu untdelemnul facerii de bine, îi înfrumuseţează candela, o umple cu untdelemn, o luminează, îi deschide uşa cămării celei de nuntă, o duce înăuntru la nunta cea veşnică, o uneşte cu mirele cel fără de moarte, cu unire nestricăcioasă. Însă numai cînd amîndouă sînt împreună legate. Căci fecioria singură, neunită cu milostenia, deşi este o mare faptă mai presus de fire şi îngerească, dar dacă nu va avea milostenia însoţită cu ea, nu numai că nu poate agonisi untdelemn în vasele sufletului celei ce o are, nu numai că nu poate a-i lumina candela, a-i deschide uşa cămării celei de nuntă, ci tot neînţeleaptă se numeşte; iar vasele le deşertează, candela o stinge, uşa cămării o închide, apoi o face să audă: Nu te ştiu pe tine. După cum au auzit despre neînţeleptele fecioare din Evanghelie, care, deşi au avut fecioria, dar de vreme ce n-aveau şi milostivire către aproapele, pentru aceea uşa cămării li s-a închis şi au auzit: Nu vă ştiu pe voi.

Acestea auzindu-le Sfînta fecioară Filoteia în Sfînta Evanghelie, a unit fecioria cu milostenia şi cu osîrdie pe amîndouă le-a împlinit, în care prea bine a şi sporit. Ea şi-a agonisit untdelemn în vasul sufletului său, prin ele bine şi-a înfrumuseţat candela sa, pentru ele şi-a pus sufletul, a răbdat moarte chiar din mîinile aceluia ce a născut-o şi a intrat în cămara cea de nuntă cu fecioarele cele înţelepte. Acum împreună cu dînsele se veseleşte, îndulcindu-se de frumuseţea vederii Mirelui său celui nestricăcios. Pentru aceasta este cu cuviinţă şi cu cale a istorisi după putere, viaţa, pătimirea, petrecerea ei şi aducerea sfintelor moaşte în Ţara Românească, cum şi aşezarea lor în biserica domnească din oraşul Curtea de Argeş.

Deci această fiică a luminii celei neînserate, moştenitoare a cămării celei de nuntă, împreună petrecătoare cu fecioarele cele înţelepte, împreună dănţuitoare cu sfintele muceniţe şi mirese ale lui Hristos, adică sfînta fecioară şi muceniţă a lui Hristos Filoteia, s-a născut în marea cetate Tîrnov, din părinţi cu credinţă creştină şi de neam bulgari iar cu meseria plugari. Maică-sa, după ce a născut pe această stîlpare a raiului aducătoare de bune roade, puţină vreme a mai trăit în această viaţă vremelnică, numai pînă cînd a deprins pe prea iubita sa fiică la lucrarea faptelor bune. Căci cum este pomul, aşa este şi rodul, cum este rădăcina, aşa şi odrasla; apoi fiicele vor fi cum sînt maicele şi aceleaşi fapte pe care le au maicile pe acelea le deprind şi fiicele.

Deci, după ce a deprins bine pe fiica sa în fapta cea bună a fecioriei şi a milosteniei, după învăţătura cea bună, a început a o învăţa credinţa creştinească. Adică despre lucrarea tuturor faptelor celor bune, despre veşnicia împărăţiei cerurilor, despre deşertăciunea şi vremelnicia vieţii celei trecătoare şi stricăcioase; şi astfel a tipărit-o adînc în inima şi în sufletul copilei cel moale ca ceara. Apoi s-a mutat la viaţa cea veşnică şi nepieritoare, lăsînd-o moştenitoare a faptelor ei celor bune şi împlinitoare a lipselor ei pe preaiubita ei fiică şi odraslă, care n-a greşit întru nimic. Căci fericita a împlinit lipsa faptelor bune a maicii sale şi s-a suit la vîrful desăvîrşirii, pe cît este cu putinţă firii omeneşti; apoi cu moarte mucenicească s-a săvîrşit, după cum se va arăta mai jos.

Rămînînd copila orfană de maică şi avînd semănate sămînţa faptelor bune de maică-sa în pămîntul inimii sale, apoi şi ea fiind din fire pămînt bun evanghelicesc şi roditor, nu s-a dat la jocuri copilăreşti, împreună cu cele de vîrsta ei, nu s-a dat la cîntări lumeşti, nici la iubirea hainelor cele scumpe şi frumoase, nici la împletiturile părului, nici la împodobirea cosiţelor (tîmplelor), nici la sulimenirea feţii şi la dresul sprîncenelor, nici la mîncări şi băuturi alese, nici la priviri de hore şi dansuri, care pot moleşi sufletul. Nu s-a lipit de inima ei nici una din cele lumeşti, îndulcitoare şi amăgitoare ale tinerelor iubitoare de unele ca acestea, după cum obişnuiesc fetele vremii de acum, ci ea avea bună voire, fiind plecată către lucrarea faptelor bune şi se pricepea la lucrurile cele înţelepte. Cunoscătorul de inimi Dumnezeu, trimiţîndu-i dar de sus, a întărit-o, a luminat-o şi a îndemnat-o către neguţătoria cea duhovnicească, spre a cumpăra cu cele pămînteşti şi stricăcioase, pe cele cereşti şi veşnice.

Ea a început încă din vîrsta copilăriei a călători pe calea evanghelicească, cea strîmtă şi cu necazuri, care duce la viaţă, după cuvîntul Domnului. A început a se iscusi şi a-şi subţia trupuşorul său cel crud şi copilăresc cu postul, potolind şi domolind poftele şi jocurile cele tinereşti. A început a merge la biserică adeseori, a sta cu evlavie la sfintele slujbe bisericeşti, a asculta cu luare-aminte cele ce se citeau, pe care le sădea în inima sa şi se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să-i dea dar şi putere spre a împlini cu fapta cuvintele cele auzite.

Astfel Sfînta Filoteia, mergînd adeseori la biserică şi ascultînd cu luare-aminte Sfintele Scripturi şi adăpîndu-se cu învăţăturile ce se citeau acolo, apoi punîndu-le în inima sa, s-a întîmplat odată a auzi citindu-se acea Sfîntă Evanghelie, în care Domnul fericeşte pe cei milostivi: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Cuvîntul acesta atît de mult a intrat în inima sa şi atît de bine s-a prins în cele dinăuntru ale ei, căci cu atîta credinţă l-a primit, ca şi cum din însăşi gura Domnului l-a luat, ca şi cum ar fi fost Domnul de faţă şi Însuşi i-a grăit aşa: “Filoteio, dacă vei milui pe aproapele tău cu cele stricăcioase, Eu te voi milui cu cele nestricăcioase; dacă îi vei da lui bunătăţi pămînteşti, Eu îţi voi da ţie bunătăţi cereşti; dacă vei sătura pe cei flămînzi cu bucate trupeşti, Eu te voi sătura pe tine cu bucate duhovniceşti; dacă vei îmbrăca pe cei goi cu haine stricăcioase şi vremelnice, Eu te voi îmbrăca pe tine cu slava cerească şi veşnică”.

Pe acestea primindu-le cu astfel de credinţă şi aprinzîndu-se cu rîvnă înfocată şi dumnezeiască, multă sîrguinţă a pus în gîndul ei şi cu multă purtare de grijă şi-a pus în cugetul său, cum i-ar fi cu putinţă a face, să nu rămînă nici unul nemiluit, din cei ce ar fi cerut de la dînsa milostenie, nici flămîndul să se ducă nesăturat şi nici cel gol neîmbrăcat. Acestea făcîndu-le, voia să-şi ascundă fapta sa cea bună, ca să n-o vadă sau să o ştie cineva dintre oameni. Căci foarte mult se temea fericita de slava oamenilor, care poate pierde toate ostenelile faptelor bune ale creştinului, care le face pe faţă ca să fie slăvit de oameni; deci fericita aşa urma poruncii Domnului, care zice: Luaţi aminte să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de dînşii; iar de nu, plată nu aveţi înaintea Tatălui vostru cel din ceruri. Şi tu cînd faci milostenie, să nu trîmbiţezi înaintea ta, precum fac făţarnicii în adunări şi în uliţe, ca să se slăvească de oameni; amin zic vouă, că şi-au luat plata lor. Iar tu făcînd milostenie, să nu ştie stînga ce face dreapta ta, ca să fie milostenia ta într-ascuns şi Părintele tău cel ce vede într-ascuns, va da ţie la arătare.

Astfel de cale sau mai bine să zic suişuri, după David, punînd în inima sa şi afierosîndu-se cu totul faptei bune şi pironindu-şi toată mintea şi cugetul la dînsele, şi pornindu-se cu toată pregătirea cea duhovnicească către lucrarea lor, a început a hrăni pe cei flămînzi, a îmbrăca pe cei goi cu hainele sale, a milui pe cei săraci cu cele ce avea şi cu cele ce-i da mîna, avînd dragoste fierbinte din tot sufletul către Dumnezeu şi către aproapele ca pentru sine, iar mai vîrtos pot zice că avea acea dragoste şi mai mult decît către sine. Milostivire către cei din nevoi şi în lipsă, răbdare nebiruită în ispite şi în necazuri, mărime de suflet în supărările ce i se aduceau asupră-i de mama vitregă şi de la tatăl-său, pentru lucrarea faptelor bune, necovîrşită neîmpuţinare în osîrdia sa către săvîrşirea acestora şi necontenita şi smerita cugetare desăvîrşită, care a întărit-o pe dînsa spre săvîrşirea faptelor bune, chiar la sfîrşitul ei cel fericit şi mucenicesc, după cum se va arăta mai jos. Acestea le lucra în toate zilele după cum zice Scriptura: Toată ziua miluieşte şi împrumută dreptul.

Dar oare fericita, lucrînd acestea, a scăpat de ispitele vrăjmaşului mîntuirii omului? Oare pe ea, copilă tînără şi neispitită în lucrurile şi întîmplările lumeşti, au cruţat-o ispitele? Căci, cu dînsa s-au împlinit cuvintele Eclesiastului care zice: Fiule, dacă te-ai apropiat să slujeşti Domnului tău, găteşte-ţi inima pentru ispite! Nicidecum, iubite cititor, căci fapta bună care nu are ispite şi care se lucrează fără osteneală şi fără greutăţi şi împiedicări, zic sfinţii că nu este lămurită şi nici lui Dumnezeu bine primită. Drept aceea, văzînd vrăjmaşul firii omeneşti că a început lucrarea faptelor bune mai sus arătate şi mai vîrtos a acelei fapte bune care se laudă la judecată, după cum zice cuvîntul: Că se laudă mila la judecată; şi pe aceea pe care şi Mîntuitorul Hristos o voieşte mai mult decît jertfele, zicînd: Milă voiesc, iar nu jertfă, umplîndu-se de zavistie, a zis către diavolii săi: “Vedeţi prieteni că şi această slabă şi neputincioasă copilă, strănepoată a Evei cea de demult, pe care cu înlesnire am amăgit-o noi, s-a ridicat asupra noastră? Vedeţi cum nu se teme de noi şi întru nimic socoteşte puterea noastră? Noi pe Eva am amăgit-o şi am scos din rai şi prin ea, pe strămoşul neamului omenesc l-am pogorît în stricăciune, cu moarte l-am osîndit şi în iad l-am sălăşluit; iar aceasta nu bagă în seamă puterea noastră cea mare. Deci, veniţi să năvălim asupra ei cu ispite, ca prin mulţimea şi răutatea ispitelor s-o împiedicăm de la o lucrare ca aceasta”.

Acestea sfătuindu-se diavolii, ca şi asupra lui Iov, au năvălit asupra fericitei Filoteia.

Să vedeţi viclenie şi măiestrie a răilor şi viclenilor diavoli. Ştiind ei că, fireşte, mamele vitrege au ură asupra copiilor – căci tată-său după moartea mamei sale şi-a luat altă femeie, şi aflînd-o pe aceasta aşa după cum o arăta cuvîntul, ca şi pe tatăl fericitei Filoteia, groşi la minte şi simpli – pe amîndoi i-au făcut muncitori ai fericitei. Pe vitregă, înăuntru, adică în casă, iar pe tată-său în cele dinafară, ca nicăieri sfînta să nu afle răsuflare de necazuri şi de ispite; ca astfel biruindu-se de acestea şi cu sufletul împuţinîndu-se, să se lase de lucrarea faptelor bune. Deci, mama cea vitregă pornindu-se asupra fiicei sale cu ură şi cu pizmă, o ocăra şi o bătea, o chinuia cu diferite munci, o pîra tatălui său, îi făcea fel de fel de necazuri şi de schingiuiri. Ştiu acestea toţi, iar mai vîrtos copiii care sînt ajunşi într-acest fel şi care au pătimit şi pătimesc unele ca acestea. Iar Sfînta fecioară Filoteia toate le răbda cu bucurie, mulţumind lui Dumnezeu, Căruia se şi ruga, să-i dea putere, ca pe toate să le rabde pînă la sfîrşit. Acestea şi mai multe decît acestea, în toate zilele pătimea fericita de la mamă-sa cea vitregă.

Iar tatăl ei cel gros la minte, întunecat la judecată şi mai întunecat la cunoştinţă, văzînd pe fiica sa că socoteşte toate cele pămînteşti gunoaie, după cum zice Apostolul, şi n-are nici o purtare de grijă pentru trupul său, a-l îngriji şi a-l împodobi după obiceiul tinerelor, nici de hainele bune şi frumoase, pe care i le făcea şi la praznice o îmbrăca – deşi era adeseori cu mînie pornit asupra ei, dar fiind biruit cîteodată de părinteştile milostiviri, îi făcea haine de acest fel şi i le da. Cu toate acestea ea, neîngrijindu-se de nici unele dintre acestea, pe toate le dădea în mîinile săracilor. Căci hainele cele bune, atît numai le purta pînă cînd întîlnea vreun sărac şi îndată se dezbrăca de dînsele aşa de uşor, precum alţii s-ar dezbrăca de nişte zdrenţe şi le da săracilor. Aşa era, fără patimă de bani, aşa era cu bucatele, aşa era cu trupuşorul său, aşa cu desfătarea tinereţilor; şi atît era de robită şi uimită de dragostea lui Hristos, Mirele ei, atît de biruită de dorul bunătăţilor din ceruri, încît petrecerea ei, după cum zice Apostolul, era în ceruri. Era cu totul răsădită în casa Domnului, înflorită în curţile Dumnezeului nostru. Dar să întoarcem cuvîntul iarăşi la începutul său.

Văzînd-o tatăl său într-o aplecare ca aceasta, după cum arată cuvîntul, în loc să se bucure şi să mulţumească lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se face tată al unei fecioare ca aceea, de care toată lumea nu era vrednică, în loc să se folosească sufleteşte şi să urmeze faptei bune a fiicei sale, cea înţeleaptă şi de Dumnezeu luminată, şi să facă aceleaşi fapte bune şi el ca şi fiica sa, ca împreună cu dînsa să moştenească Împărăţia cerurilor, pe care ea acum o moşteneşte, el nu numai că n-a voit acestea să le facă şi să le urmeze, ci mai vîrtos o muncea cu multe feluri de bătăi şi chinuri. Pentru ce? Ca să o oprească. O! grosime de minte şi întunecare de la lucrarea unor fapte bune ca acestea, pricinuitoare de viaţă veşnică. Căci îmbrăcînd-o cu haine noi şi frumoase, după cum se spuse, pe la praznice, iar ea dîndu-le săracilor şi mergînd fără dînsele acasă, tatăl ei întrebînd-o de haine, fericita tăcea şi nu răspundea nimic. Atunci el o chinuia pe dînsa cu multe feluri de bătăi, o tîra de păr, o lovea cu biciul şi cu lemne, o bătea cu pumnul în spate, cu palma peste obraz, ca pentru nişte greşeli prea mari şi cu altele mai multe decît acestea, o chinuia şi o muncea în toate zilele, pînă a ajuns la vîrsta de doisprezece ani. Iar fericita le răbda pe toate acestea cu duh umilit, cu mărime de suflet şi cu osîrdie, mulţumind lui Dumnezeu că a învrednicit-o a pătimi acestea, pentru dragostea şi sfintele Lui porunci. Pentru aceasta, pe cele dinapoi le uita, după cum zice Sfîntul Apostol Pavel şi la cele dinainte privea.

Acestea săvîrşindu-se astfel, a sosit vremea de semănături, în care tot omul se sîrguieşte a arunca în pămînt seminţele pentru trebuinţa hranei celei trupeşti. Deci a ieşit şi tatăl fericitei cu plugul la cîmp, că această meserie avea, şi a poruncit femeii sale să-i gătească bucate, apoi să i le trimită la cîmp prin Filoteia. Mergînd Filoteia cu bucatele la cîmp ca să le ducă tatălui său, în fiecare zi săracii, ştiind-o pe dînsa aşa de milostivă, îi ieşeau înainte şi-i cereau milostenie. Iar ea, fiind biruită de milostenie şi cu altceva neavînd să-i miluiască, îi hrănea cu bucate din ceea ce-i ducea tatălui său. Aceasta făcînd-o mai multe zile, neaducînd bucate de ajuns tatălui său, ci rămînînd tatăl său flămînd, neştiind ceea ce făcea fiica sa, apoi neputînd a mai suferi, mergînd odată acasă, a zis către femeia sa: “Pentru ce nu trimiţi bucate de ajuns şi rămîn totdeauna flămînd?” Dar femeia, ştiind că totdeauna a trimis bucate destule, i-a răspuns făcînd imputare pentru fiica sa: “Eu totdeauna ţi-am trimis bucate destule, dar ştiu eu ce face fiică-ta pe cale cu dînsele? Poate, după obiceiul ei, le dă săracilor”. Acestea auzindu-le el, a tăcut.

Iar diavolul i-a băgat în inima lui gînd rău şi ucigaş. A pus în mintea lui să pîndească pe fericita, să vadă ce face cu bucatele. Deci, ducîndu-se iarăşi la cîmp la lucrul său, a aşteptat pînă la vremea în care era să vină fericita cu bucatele. Plecînd sfînta cu bucatele de acasă şi venind la locul cel obişnuit – precum şi îndemînatic pentru lucrarea faptei bune a milosteniei – şi după obicei înconjurînd-o săracii, a început fericita a le împărţi din bucate şi a-i hrăni. Iar tatăl său, din locul acela din care o pîndea, văzînd ceea ce făcea fiică-sa, umplîndu-se şi biruindu-se de mînie, ca să ajungă la dînsa şi, după obiceiul său, să o apuce de cosiţe şi să o bată pînă cînd îşi va astîmpăra mînia cea dobitocească, a zvîrlit într-însa cu barda cea plugărească, pe care o avea la brîu şi, lovind-o, a rănit-o la un picior. Atunci îndată o! minune, şi-a dat sfîntul şi fericitul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Mare eşti Doamne şi minunate sînt lucrurile Tale şi nici un cuvînt nu este de ajuns a povesti minunile Tale! Cît sînt de neurmate căile Tale, neajunse judecăţile Tale şi neînţelese rînduielile Tale!

Nu era prigoană asupra creştinilor ca de demult, pe vremile tiranilor împăraţi, nu erau tirani ca să poruncească, nu erau muncitori care să chinuiască. Ci, ea a fost chinuită în vreme de pace, în vreme de creştinătate, nu de cei străini, ci chiar de cel ce a născut-o şi de vitrega sa mamă, care erau creştini cu credinţă. Apoi, prin răbdarea ispitelor celor aduse de la dînşii asupră-i, prin dragostea cea către Dumnezeu şi prin rîvna către lucrarea faptelor bune, s-a făcut muceniţă, nu mai prejos decît cele de demult, care au mărturisit pe Dumnezeu înaintea tiranilor şi au pătimit de la dînşii. Şi aşa, cum am spus, cu cunună mucenicească s-a încununat, după cuviinţă. Aceasta s-a făgăduit prin proorocul, ce zice: Întru ce te voi afla, într-aceea te voi judeca. Căci a văzut-o pe dînsa Domnul, Care vede toate cele ascunse ale tuturor oamenilor, că este mare la suflet, vitează la minte, tare în credinţa către El, în răbdarea ispitelor şi a necazurilor celor aduse asupra ei de la diavol şi de la oameni, avînd nebiruită voinţă către lucrarea faptelor bune, fiind bătrînă cu vîrsta cea duhovnicească şi întru fapta cea bună a ajuns la desăvîrşire şi la măsura vîrstei lui Hristos. De aceea a iconomisit prin acest sfîrşit grabnic şi lesnicios, ca să treacă de la cele pămînteşti, vremelnice şi pline de necazuri, la odihna cea veşnică şi la veselia cea neîncetată.

În acest chip săvîrşindu-se Sfînta Filoteia, sfîntul ei suflet, suindu-se la Dumnezeu strălucind cu negrăită slavă cerească şi dumnezeiască, înconjurat de sfinţii îngeri şi de cetele sfinţilor, a fost petrecut la împărăţia cerurilor şi aşezat împreună cu fecioarele cele înţelepte; iar acum se veseleşte şi se îndulceşte de frumuseţile cele negrăite ale Mirelui ei celui veşnic şi nemuritor. Acest lucru văzîndu-l ceata diavolilor – care mai înainte se lăudau şi nădăjduiau că precum pe strămoaşă, aşa şi pe strănepoată o vor amăgi prin măiestriile lor şi o vor împiedica de la lucrarea faptelor bune, că o vor birui şi o vor face vînat al lor, fiind ei singuri biruiţi şi ruşinaţi, s-au dus tînguindu-şi neputinţa şi nehărnicia lor, căci n-au putut birui pe o copilă simplă. Aşa au lucrat neputincioşii contra fericitei prin meşteşugurile lor şi au îndelungat asupra ei fărădelegea lor. Dar Domnul cel drept a tăiat grumazul lor şi n-a lăsat toiagul păcătoşilor peste soarta fericitei, ca să nu-şi întindă fericitele sale mîini la vreo fărădelege. Sufletul ei s-a dus ca o pasăre din cursa vînătorilor, căci cursele care le întinseseră ei s-au zdrobit, iar ea s-a izbăvit.

Sfîntul ei trup rămînînd pe pămînt şi încă curgînd sînge din piciorul cel tăiat, a strălucit cu slava cerească, încît lumina şi locul dimprejur. Acest lucru auzindu-l ticălosul, sau mai bine zis ucigaşul tată, a fost cuprins de spaimă şi cutremur. Pe de o parte, pentru că s-a făcut ucigaş al singurei sale fiice; iar pe de alta, pentru strălucirea slavei celei dimprejurul sfintelor moaşte. Mergînd să apuce şi să ridice sfîntul ei trup, nu putea nici să se apropie, nici să se atingă de dînsul, poate pentru strălucirea slavei celei dimprejurul lui, sau poate şi pentru nevrednicia sa.

Această minune dacă a văzut-o, a alergat în cetate şi mergînd la arhiepiscopul şi la cei mai mari ai cetăţii le-a spus toată pricina cum s-a întîmplat şi cum sfîntul ei trup acum zace pe pămînt şi cum este proslăvit de Dumnezeu, cu slavă cerească. Iar arhiepiscopul, împreună cu toţi arhiereii, cu tot clerul său şi cu toţi cei mai mari ai cetăţii şi mulţime de popor, auzind lucrul acela minunat, au alergat cu făclii şi tămîie, cu slujbe şi cu rugăciuni; şi, ajungînd, au văzut sfîntul ei trup strălucind cu acea dumnezeiască lumină şi s-au minunat cu toţii. Apoi au preamărit pe Dumnezeul minunilor, Care şi acum în vremile noastre preamăreşte nu numai pe robii Săi, ci şi pe roabele sale cele care împlinesc cu fapta poruncile Lui cele sfinte şi fac voia lui cea dumnezeiască.

Făcînd rugăciuni şi psalmodii multă vreme, au voit să ridice sfîntul ei trup; dar, apropiindu-se îngropătorii, după porunca arhiepiscopului şi a arhiereilor, ca să-l ridice şi să-l ducă în cetate, nicidecum n-au putut să-l ridice şi nici măcar să-l mişte sau să-l clatine. Atunci, mai mult spăimîntîndu-se şi minunîndu-se, cu mai multă sîrguinţă şi evlavie au început a se ruga lui Dumnezeu şi Sfintei Filoteia, ca să binevoiască a merge cu ei în cetate. Apoi, apropiindu-se arhiepiscopul singur, împreună cu ceilalţi arhierei şi încercînd a ridica sfintele moaşte, n-au putut nicidecum. Căci Dumnezeu, vrînd să preamărească cu minuni pe roaba sa, a îngreuiat trupuşorul cel fecioresc, ca o stîncă de piatră neclintită. Văzînd arhiereii acest lucru şi tot poporul, s-au spăimîntat foarte.

Cunoscînd toţi că nu este voia lui Dumnezeu şi a sfintei a merge cu dînşii în cetatea care era patria ei, au început a se ruga către dînsa şi a zice astfel: “O! sfîntă a lui Dumnezeu Filoteio, dacă-ţi este urîtă patria ta, şi nu primeşti a te odihni într-însa şi s-o răsplăteşti cu faceri de bine, cu ocrotire de vrăjmaşi şi de primejdii – pentru că aici te-ai născut şi ai crescut şi aici bine ai plăcut lui Dumnezeu şi te-ai sfinţit – arată-ne unde binevoieşti a te înstrăina? Vino la Constantinopol, ca Sfînta Parascheva, la Sofia sau la vreo mănăstire de prin munţii aceştia”. Dar nicidecum nu s-a urnit din locul unde zăcea. Apoi au început a-i spune pe nume locuri de dincoace de Dunăre. I-a pomenit Bucureştiul, i-a pomenit Craiova şi alte tîrguri mai mici; i-a pomenit mănăstirile de prin tîrguri, de prin munţi, dar n-a vrut să asculte rugăciunea lor, pînă cînd i-au pomenit, în treacăt şi fără nădejde biserica domnească din oraşul Curtea de Argeş. Şi cum i-au pomenit această sfîntă biserică, îndată s-a uşurat, mai mult decît greutatea cea firească.

În acea vreme domnea în Ţara Românească binecredinciosul domn Radu Voievod, poate acela care se poreclea Negrul, care zidise din temelie biserica mai sus amintită, de care domn s-a făcut oraşul acela şi multe alte tîrguri şi mănăstiri care şi pînă acum se văd, fiind foarte iubitor de Dumnezeu şi fierbinte rîvnitor al bunei credinţe. Deci arhiereii şi cei mai mari ai cetăţii Tîrnova, văzînd voia sfintei, şi mai vîrtos a lui Dumnezeu, ca să mîngîie cu credinţa cea dreaptă pe poporul românesc, unde nu demult venise Apichie din Italia şi se aşezase în locurile acestea – apoi să-l îmbogăţească cu facerile de minuni ale sfintei – au hotărît să înştiinţeze mai întîi prin scrisoare pe binecredinciosul şi iubitorul de Hristos, Radu Voievod, despre toată viaţa sfintei, pătimirile, lucrarea faptelor bune, moartea şi îngreuierea trupului ei cel cu neputinţă de ridicat şi că toate cetăţile şi mănăstirile cele dimprejur şi cele din Valahia, i le-au pomenit şi că la nici una dintre acestea n-a voit; iar cum i-am pomenit biserica domnească din Curtea de Argeş, îndată s-a făcut mai uşoară decît greutatea ei cea firească. Deci, ziceau ei: “Cunoscînd şi măria ta bunăvoirea sfintei, că voieşte să se dăruiască poporului măriei tale cel românesc, iar mai vîrtos Dumnezeu de sus, binevoieşte ca măria ta să cinsteşti şi să îmbogăţeşti ţara şi poporul măriei tale cu acest odor scump şi de mult preţ; apoi pe lîngă altele, a te arăta făcător de bine şi cu această prea mare facere de bine. Pentru aceasta este de trebuinţă a lua osteneala şi a veni pînă la Dunăre, ca să o primeşti şi cu cinstea cea cuviincioasă să o duci şi să o aşezi în biserica cea numită din Argeş, dorită de ea. Iar noi o vom aduce pînă acolo”.

Radu Voievod, după ce a primit scrisoarea aceasta şi a înţeles cele scrise, foarte mult s-a bucurat şi cu lacrimi a mulţumit lui Dumnezeu şi sfintei. Şi îndată, cu mare sîrguinţă, luînd arhiereii cu tot clerul cel bisericesc şi pe toată boierimea, cum şi mulţime de popor, care covîrşeau cu rîvna către Dumnezeu, cu dragostea, evlavia şi credinţa către sfînta, cu tămîie şi cu făclii au ieşit înainte la Dunăre în întîmpinarea sfintei. Cu mare cinste, slavă şi alai primindu-i sfintele moaşte şi aducîndu-le cu cîntări de psalmi şi cu doxologii, le-au aşezat în biserica domnească. De atunci pînă acum se află nestrămutate din acel oraş, cu toate schimbările vremilor, stăpînilor şi răscoalelor, ce adeseori s-au întîmplat în ţările acestea.

Aceasta dă multă şi tare încredinţare celor cunoscători şi dreptcredincioşi că acest lucru nu este al puterii şi al grijii omeneşti, ci al facerilor de minuni şi al voii sale de a petrece în acelaşi oraş, unde s-a aşezat. Ea dă tuturor, celor ce aleargă la dînsa cu credinţă, tămăduiri de multe feluri de boli: orbilor vedere, bolnavilor însănătoşire, izbăvire celor supăraţi de duhuri necurate şi, în scurt, oricine aleargă la dînsa cu credinţă fierbinte, cu sîrguinţă şi cu lacrimi se roagă ei, îşi dobîndeşte cererea sa.

Aceasta a fost viaţa şi petrecerea Sfintei Filoteia, aşa i-a fost rîvna pentru faptele bune, aşa a fost din pruncie, cu totul afierosită faptelor bune, încît însăşi pe sine s-a făcut faptă bună. Cum am zis, ea era de neam bulgăresc, născută din părinţi creştini din marea cetate Tîrnovo, crescută de maică-sa cea firească în învăţături dreptcredincioase şi, din vîrsta cea tînără, a început cu osîrdie a lucra faptele cele bune, a merge adesea la biserică, a asculta dumnezeieştile Scripturi cu luare-aminte, a posti şi a păzi fecioria cu dinadinsul, nu numai cea trupească, dar şi cea sufletească; a milui pe cei săraci, a sătura pe cei flămînzi, a adăpa pe cei însetaţi, a îmbrăca pe cei goi, a-şi înfrumuseţa prin acestea candela sufletului său, a-şi agonisi untdelemn în vasele sale, a se pregăti pentru intrarea în cămara cea de nuntă.

Deci ea răbda toate ispitele, necazurile şi strîmtorările. După cum Sfînta Scriptură zice: Fiule, dacă te-ai apropiat să slujeşti lui Dumnezeu, găteşte-ţi inima spre ispite. Fericita, făcînd acestea, a răbdat toate pentru fapta bună. Bătăile de la mamă-sa cea vitregă; ocările, dosădirile, pălmuirile, schingiuirile, pîra către tată-său, cum şi tot felul de necazuri şi ispite. Şi nu numai acestea, ci şi pe cele de la tatăl ei le-a răbdat cu osîrdie, pînă la moarte, încît nu avea nici zi, nici ceas în care să aibă răsuflare şi să nu se afle într-unele ca acestea. Adică, înăuntru ispite, tulburări, îngroziri, mîhniri; în afară prigoniri, necazuri, bătăi, schingiuiri. Pentru că diavolul năvălise asupra ei cu toată puterea, ca asupra lui Iov cu ispitele, ca obosind-o cu răbdarea, s-o oprească de la lucrarea faptelor bune. Iar fericita, nu numai că nu obosea, ci încă stăruia, după cum zice Apostolul Pavel: “În ispite şi necazuri, pe cele dinapoi le uita şi către cele dinainte se întindea”, pînă cînd ea a răbdat şi moarte din mîinile celui ce a născut-o şi cu sfîrşit mucenicesc s-a încununat, primind cununa de biruinţă de la începătorul de nevoinţă Hristos, Mirele ei cel fără de moarte, şi în cămările cele cereşti s-a aşezat cu fecioarele cele înţelepte şi cu muceniţele, ea care a murit pentru dragostea lui Dumnezeu, ca muceniţele şi pentru poruncile Lui sufletul şi-a pus.

Acum sufletul ei cel fără prihană şi sfînt se odihneşte şi se veseleşte în ceruri în împărăţia lui Dumnezeu, în locaşurile drepţilor şi de îngeri se slăveşte veşnic. Iar sfîntul ei trup se păzeşte nestricat şi întreg, ca a celorlalţi sfinţi şi se cinsteşte de poporul cel creştinesc şi izvorăşte de-a pururea tămăduiri, celor ce cu credinţă şi cu evlavie năzuiesc cu rugăciuni către ea.

Acesta este, o, sfîntă Filoteio, cuvîntul care ţi-am făgăduit cînd m-ai învrednicit de binecuvîntarea ta. Iată am împlinit făgăduinţa, nu după cît se cădea, ci după putere. Plătind astfel şi pentru mine datoria şi mulţumindu-ţi pentru patrioţii mei, care s-au îndulcit atîta vreme de facerile tale de bine şi s-au învrednicit de tămăduiri şi de darurile tale; iar patria s-a apărat de tine cu multe ocrotiri şi nici unul nu s-a aflat să-ţi aducă mulţumirea şi lauda cea datorată. Deci tu, o! Sfîntă Filoteio, care ai cugetat totdeauna cele cereşti în toată viaţa ta pămîntească şi ai zburat în ceruri, priveşte peste noi cu milostivire; căci nici după ce ai lăsat cele pămînteşti, nu ne părăseşti, ci mai vîrtos porţi grijă, acoperi şi păzeşti pe poporul tău, pe care l-ai ales a rămîne cu dînsul. Căci s-a dat şi acest dar sfintelor suflete. Deci, acum cînd mai vîrtos te-ai apropiat de Dumnezeu şi perdelele cele trupeşti s-au dat în lături şi faţă în faţă vorbeşti cu El, mijloceşte pentru noi ca să ne îndrepteze şi să ne povăţuiască către cele plăcute Lui. Apoi părtaşi ai împărăţiei Lui – deşi este mare cererea şi mai presus de vrednicia noastră – să ne facă însuşi Hristos Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine toată slava, mărirea şi marea cuviinţă, împreună şi celui fără de început al lui Părinte şi Preasfîntului şi de viaţă făcătorului Duhului Său, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pe făcătorul cel mare de minuni, ajutătorul cel grabnic şi mijlocitorul cel prea ales către Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odrăslit părţile Lichiei, în cetatea ce se numeşte Patara, din părinţi cinstiţi şi de bun neam, dreptcredincioşi şi bogaţi. Tatăl său se chema Teofan, iar mama sa Nona. Această binecuvîntată pereche, petrecînd cu bună credinţă în însoţirea cea legiuită şi împodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu şi pentru multele milostenii şi faceri de bine mari, s-au învrednicit a odrăsli această odraslă sfîntă – singuri ei fiind rădăcină sfîntă – şi s-a făcut cum zice psalmistul : Ca un pom răsădit lîngă izvoarele apelor, care şi-a dat rodul său la vremea sa. Deci, născînd pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se tîlcuieşte “biruitor de popor”; şi cu adevărat s-a arătat biruitor al răutăţii, aşa binevoind Dumnezeu spre folosul de obşte al lumii.

După acea naştere, maica sa Nona a rămas stearpă, pînă la dezlegarea din legăturile cele trupeşti, mărturisind singură firea că nu este cu putinţă a se mai naşte alt fiu ca acela, ca numai pe acesta să-l aibă şi întîi şi pe urmă, care din pîntecele maicii sale s-a sfinţit cu darul cel de Dumnezeu insuflat. Căci n-a început a vieţui decît cinstind pe Dumnezeu cu bună cucernicie, nici n-a început a suge ţîţă, făcînd minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai întîi a mînca, ci a posti. Căci după naşterea sa, fiind în baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dînd prin această stare, cinste Sfintei Treimi, Căreia mai pe urmă avea să-i fie mare slujitor şi întîi-stătător. Cînd se apropia de pieptul maicii sale, se cunoştea a fi făcător de minuni, hrănindu-se nu după obiceiul pruncilor celorlalţi – pentru că numai din ţîţa cea dreaptă sugea lapte – avînd să dobîndească cu cei drept-credincioşi starea cea de-a dreapta. Apoi a început a fi şi postitor ales, căci miercurea şi vinerea numai o dată sugea lapte din ţîţă şi atunci seara, după săvîrşirea obişnuitei rugăciuni creştineşti, de care lucru părinţii lui se mirau foarte şi se minunau şi mai dinainte pricepeau ce fel de postitor va fi Nicolae mai pe urmă. Acel obicei de a posti, deprinzîndu-l Fericitul din scutece şi l-a păzit în toată viaţa sa, pînă la fericitul său sfîrşit, petrecînd miercurea şi vinerea în post. Deci crescînd pruncul cu anii, creştea împreună şi cu înţelegerea şi cu obiceiurile cele bune, pe care le învăţa de la părinţii săi cei buni; fiind ca o holdă roditoare, care primeşte în sine sămînţa învăţăturii celei bune, care odrăsleşte şi aduce în toate zilele roade noi de fapte bune.

Sosind vremea de şcoală, a fost dat la învăţătura dumnezeieştii Scripturi, iar el cu agerimea cea firească a minţii şi cu povăţuirea Sfîntului Duh, în puţin timp, a ajuns la multă înţelepciune. Apoi, atît de mult a sporit în învăţătura cărţii, pe cît era de trebuinţă bunului cîrmaci al corabiei lui Hristos şi păstorului celui iscusit al oilor celor cuvîntătoare. Deci, făcîndu-se desăvîrşit în cuvîntul învăţăturii, s-a arătat desăvîrşit şi în lucrul vieţii; de la prietenii deşarte şi de la vorbe nefolositoare cu totul se abătea şi a vorbi cu femeile sau a căuta cu ochii la faţa femeiască, foarte mult se ferea, căci fugind, se depărta de petrecerea împreună cu femeile.

Avînd adevărată înţelepciune şi minte curată, de-a pururea vedea pe Dumnezeu şi totdeauna zăbovea în sfintele biserici, după cum zice proorocul: Voit-am a fi lepădat în casa Dumnezeului meu. De multe ori, cîte o zi întreagă şi cîte o noapte, petrecînd în rugăciunile cele gînditoare de Dumnezeu şi în citirea dumnezeiştilor cărţi, învăţa înţelegerea cea duhovnicească şi se îmbogăţea cu dumnezeieştile daruri ale Sfîntului Duh, cu care se pregătea pe sine locaş vrednic, precum este scris: Voi sînteţi biserica lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu vieţuieşte în voi.

Deci tînărul cel îmbunătăţit şi curat, avînd în sine Duhul lui Dumnezeu, se arăta cu totul duhovnicesc, arzînd cu duhul şi slujind Domnului cu frică, încît nu se vedea la dînsul nici un fel de nărav tineresc, ci numai obiceiurile omului bătrîn pentru care tuturor s-a făcut minunat şi slăvit. Căci precum omul cel bătrîn, dacă are obiceiul celor tineri, este luat în rîs de toţi, tot aşa şi tînărul, dacă are năravul bărbatului celui bătrîn, se cinsteşte de toţi cu mirare; pentru că sînt nepotrivite tinereţile pentru bătrîneţe, dar cinstite şi frumoase sînt bătrîneţile în tinereţe.

Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu acelaşi nume ca şi dînsul. Unchiul său, văzînd pe nepot sporind în viaţă cu fapte bune şi cu totul înstrăinîndu-se de lume, a sfătuit pe părinţii lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepădat a dărui pe fiul lor Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la dînsul. Pentru că scrie în cărţile cele vechi pentru dînşii, cum că fiind neroditori şi deznădăjduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugăciuni, cu lacrimi şi cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat în dar Celui ce l-a dăruit pe dînsul.

Primind episcopul pe “tînărul bătrîn”, care avea înţelepciunea ca o cărunteţe şi viaţa cea mai curată, l-a suit pe treptele cele sfinţite ale preoţiei, iar cînd s-a hirotonisit, episcopul întorcîndu-se către poporul care era în biserică şi umplîndu-se de Duhul Sfînt, a proorocit zicînd: “Iată, fraţilor, văd un nou soare răsărind marginilor pămîntului, arătîndu-se către cei întristaţi ca o milostivă mîngîiere. O! fericită este turma care se va învrednici a avea pe acest păstor! Căci acesta va paşte bine sufletele celor rătăciţi şi la păşunea buneicredinţe îi va aduce pe dînşii; apoi se va arăta şi ajutător fierbinte celor ce sînt în nevoi”. Această proorocire s-a împlinit mai pe urmă, precum vom arăta în istorisirea ce o vom face.

Deci, primind Sfîntul Nicolae asupra sa treapta preoţiei, adăuga osteneală la osteneală, petrecînd în post şi în neîncetate rugăciuni, iar cu trupul său cel muritor sîrguindu-se a urma celor fără de trupuri. Astfel, vieţuind întocmai ca îngerii, din zi în zi înflorea mai mult cu podoaba sa cea sufletească şi se arăta vrednic de cîrmuirea Bisericii.

În acea vreme unchiul său, episcopul Nicolae, vrînd a se duce în Palestina ca să se închine acolo sfintelor locuri, a încredinţat toată cîrmuirea bisericii nepotului său. Deci acesta, împlinind locul aceluia, avea toată purtarea de grijă pentru rînduiala bisericilor, ca şi episcopul unchiul său. În acea vreme, părinţii fericitului, părăsind această viaţă vremelnică, s-au mutat la cea veşnică, iar Sfîntul Nicolae, rămînînd moştenitorul averii lor, a împărţit-o celor săraci. Pentru că nu se uita la bogăţia ce curge alăturea, nici se îngrijea pentru înmulţirea ei; ci, lepădîndu-se de toate poftele lumeşti, se sîrguia cu toată osîrdia a se uni cu Dumnezeu, către care grăia: Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu; către Tine sînt aruncat din pîntecele maicii mele, Dumnezeul meu eşti Tu. Deci mîna lui era întinsă către săraci, ca un rîu cu apă multă ce curge cu îndestulare.

Pentru ca multele lui milostenii să fie mai cu lesnire cunoscute, să arătăm una şi anume: Era un bărbat în cetatea aceea, dintre cei slăviţi şi bogaţi, care mai pe urmă a rămas sărac şi neslăvit, căci viaţa veacului acestuia este nestatornică. Bărbatul acela avea trei fete foarte frumoase şi acum, fiind lipsit de toate cele de trebuinţă, nu avea nici hrană, nici îmbrăcăminte şi cugeta să-şi dea fetele sale spre desfrînare, iar casa sa să o facă casă necurată, pentru sărăcia lui cea mare, ca doar astfel să aibă ceva de folos şi să cîştige pentru el şi fetele sale îmbrăcăminte şi hrană. Vai, în ce fel de gînduri necuvioase alungă pe om sărăcia cea mare! Deci bătrînul acela fiind în astfel de cugete rele şi gîndul său cel rău vrînd acum a-l aduce cu ticăloşie în fapt, Dumnezeu Care nu voieşte a vedea în pierzare firea omenească, ci cu iubire de oameni, se pleacă spre nevoile noastre, a pus bunătate în inima plăcutului Său, Sfîntul Nicolae şi l-a trimis spre ajutor către bărbatul care era să piară cu sufletul, prin însuflare tainică, mîngîind pe cel ce era în sărăcie şi scăpîndu-l din căderea păcatului.

Deci, auzind Sfîntul Nicolae de lipsa cea mare a bărbatului aceluia şi prin dumnezeiască descoperire înştiinţîndu-se de cugetarea lui cea rea, i-a părut foarte rău pentru dînsul şi a cugetat ca astfel cu mîna sa cea făcătoare de bine, să-l răpească împreună cu fetele sale ca din foc de la sărăcie şi de la păcat. Însă n-a vrut să fie de faţă cu bărbatul acela, ca să-i spună despre facerea sa de bine, ci, în taină a cugetat să-i dea aceluia milostenia sa cu îndurare. Şi aceasta vrea s-o facă pentru două pricini: întîi ca să scape de slava omenească, pentru că ţinea seama de ce zicea Evanghelia: Luaţi aminte, să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor; şi, al doilea, ca şi pe bărbatul acela, care odinioară era bogat iar acum ajunsese în mare sărăcie, să nu-l ruşineze, căci ştia că sînt grele unele ca acestea, celor ce din bogăţie şi din slavă cad în sărăcie, fiindcă se ruşinează sufletele acelora, aducîndu-le aminte de bogăţia cea mai dinainte. Pentru aceasta, a gîndit a face aşa, după cuvîntul lui Hristos: Să nu ştie stînga ta, ce face drepta ta. Căci atît de mult fugea de slava omenească, încît chiar de acela căruia îi făcea bine se sîrguia a se tăinui pe sine.

Aşadar, luînd o legătură mare de galbeni, a mers în miezul nopţii la casa acelui bărbat şi, aruncînd-o înăuntru pe fereastra acelei case, degrabă s-a întors la casa sa. Dimineaţă, sculîndu-se bărbatul şi aflînd legătura, a dezlegat-o şi văzînd galbenii s-a înspăimîntat, căci socotea că este vreo nălucire, temîndu-se ca nu cumva aurul ce vedea să fie vreo înşelăciune, de vreme ce nu aştepta de la nimeni şi de nicăieri vreun făcător de bine. Drept aceea, întorcînd galbenii cu vîrful degetului, privea cu dinadinsul şi cunoscînd că este adevărat, se veselea şi se minuna, iar de bucurie, plîngea cu lacrimi fierbinţi şi, cugetînd mult în sine cine i-ar fi făcut lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea. Deci, socotind a fi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îi mulţumea neîncetat, dînd laudă Domnului Celui ce se îngrijeşte de toţi. Apoi îndată pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a măritat-o după un bărbat şi i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei.

Despre aceasta înştiinţîndu-se minunatul Nicolae, că a făcut după voia lui, bărbatul acela, i-a părut bine. Şi iarăşi se arăta gata a face aceeaşi milă cu a două fiică a bătrînului, sîrguindu-se a păzi şi pe fecioara aceasta prin nunta legiuită de păcatul cel fărădelege. Deci, pregăti şi altă legătură de galbeni, asemenea cu cealaltă şi, peste noapte, ferindu-se de toţi, a aruncat-o pe aceeaşi fereastră, în casa bătînului aceluia.

Dimineaţă, sculîndu-se acel om sărac, a găsit iarăşi aur, asemenea ca întîia oară. Apoi a început a se minuna şi de acela şi, căzînd cu faţa la pămînt, cu lacrimi fierbinţi mulţumea, zicînd: “Dumnezeule, voitorul milei şi chivernisitorul mîntuirii noastre, care mai întîi m-ai răscumpărat cu Sîngele Tău şi acum casa mea şi pe fiicele mele izbăvindu-ne prin aur din cursa celui rău, Însuţi arată-mi pe cel ce slujeşte voii Tale celei milostive şi bunătăţii Tale celei iubitoare de oameni. Arată-mi pe îngerul Tău cel pămîntesc, pe cel ce ne păzeşte pe noi de pierderea păcatului, ca să ştiu cine este unul ca acela, care ne scoate pe noi din sărăcia ce ne întristează şi care ne izbăveşte de gîndurile cele rele, că iată, după mila Ta, Doamne, cu îndurarea cea făcută în taină, cu mîna plăcutului al Tău, voi da şi pe a doua fiică a mea cu nuntă legiuită după bărbat şi aşa voi scăpa de cursele diavolului, care vrea prin cîştig necurat să-mi aducă mare pierdere.

Apoi bărbatul acela, rugîndu-se Domnului şi mulţumind bunătăţii Lui, a făcut nuntă şi fiicei sale de a doua, avînd nădejde în Dumnezeu – căci neîndoită nădejde şi-a pus în El – cum că va purta grijă şi pentru a treia fiică a lui şi-i va da şi acesteia să aibă vieţuitor iubit, după lege, trimiţîndu-i iarăşi aur din destul, tot cu acea mînă făcătoare de bine. De aceea, nu dormea noaptea străjuind, ca să poată simţi pe făcătorul de bine şi să se învrednicească a vedea de unde îi aduce aurul acela. Şi iată, nu după multă vreme, a sosit cel aşteptat. Căci a venit şi a treia oară plăcutul lui Hristos, Nicolae şi, ajungînd la locul cel obişnuit, tot aşa a aruncat o legătură de galbeni pe aceeaşi fereastră şi îndată s-a întors la casa sa. Tatăl fecioarelor găsind aurul aruncat pe fereastră, a alergat îndată cît putea în urma celui ce se întorcea la casa sa, pe care, ajungîndu-l şi cunoscîndu-l cine este – căci sfîntul nu era necunoscut pentru fapta lui cea bună şi pentru neamul lui cel luminat -, a căzut la picioarele lui, sărutîndu-le şi numindu-l izbăvitor, ajutător şi mîntuitor sufletelor, celor ce ajunseseră întru pierderea cea mai de pe urmă. Apoi zise: “De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare întru milă, prin îndurările tale, de mult aş fi pierit eu, ticălosul tată, împreună cu fiicele mele, prin căderea în focul Sodomei, vai mie! Şi iată, acum prin tine sîntem mîntuiţi din amara cădere în păcat”. Acestea şi mai multe grăia cu lacrimi către sfînt. Iar el abia l-a ridicat pe picioare şi cu jurămînt a zis aceluia, că în toată viaţa lui să nu spună nimănui ceea ce s-a făcut. Apoi sfîntul, spunînd multe spre folosul omului aceluia l-a trimis la casa sa.

Iată una din faptele cele multe ale milostivirii ale Sfîntului Nicolae, ce s-a povestit aici, ca să cunoască oricine cît era de milostiv către cei săraci. De s-ar fi povestit milele lui una cîte una şi cîte îndurări a arătat către cei săraci, pe cîţi flămînzi a hrănit, pe cîţi goi a îmbrăcat şi pe cîţi a răscumpărat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.

După aceasta Cuviosul Părinte Nicolae a voit a se duce în Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri şi a se închina acolo, unde a umblat trupeşte Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea curatele Sale picioare. Deci, plutind corăbierii împrejurul Egiptului şi neştiind ce avea să li se întîmple, Sfîntul Nicolae, care era împreună cu dînşii, vedea mai bine că are să fie întuneric, vifor şi lovire de vînturi cumplite. Apoi le spuse că, mai înainte a văzut pe vicleanul vrăjmaş intrînd în corabie, vrînd să o scufunde împreună cu oamenii. După aceea a năvălit asupra lor o furtună mare, fără veste şi ridicîndu-se un nor, s-a făcut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza morţii şi rugau pe Sfîntul Nicolae să le ajute şi să-i izbăvească de nevoia cea fără de veste ce căzuse asupra lor zicînd: “Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugăciunile tale către Dumnezeu, îndată ne vom cufunda în această adîncime şi vom pieri”. Iar el, zicîndu-le să îndrăznească şi să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi fără îndoială să aştepte grabnică izbăvire, însuşi a început cu sîrguinţă a se ruga către Domnul. Şi îndată s-a liniştit marea şi toată groaza s-a prefăcut în bucurie, iar ei, trecînd necazul, s-au bucurat mult şi au mulţumit lui Dumnezeu şi plăcutului său, Sfîntului Nicolae şi foarte mult se minunau de proorocirea furtunii şi de scăparea nevoii.

Tot atunci, unul din corăbieri s-a suit în vîrful catargului, precum este obiceiul celor ce îndreptează corabia, şi, cînd era să coboare de acolo, a alunecat de sus şi a căzut în mijlocul corăbiei, zăcînd fără suflet. Iar Sfîntul Nicolae, mai înainte de a-l chema în ajutor, l-a înviat cu rugăciunea pe acel om şi, nu ca pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn, l-a sculat şi l-a dat viu corăbierilor. Apoi, ridicînd toate pînzele şi fiind vînt cu bună sporire, au plutit în linişte şi au sosit la limanul Alexandriei, unde plăcutul lui Dumnezeu, Sfîntul Nicolae, a tămăduit pe mulţi bolnavi. Izgonind diavolii din oameni şi pe mulţi necăjiţi mîngîind, a pornit iarăşi pe cale spre Palestina şi ajungînd la Sfînta Cetate a Ierusalimului, s-a suit la Golgota, unde Hristos Dumnezeu a lucrat mîntuirea neamului omenesc, întinzîndu-Şi pe Cruce prea curatele Sale mîini. Acolo a înălţat fierbinţi rugăciuni din inima sa, care ardea de dragoste, dînd mulţumire Mîntuitorului nostru. Apoi, a înconjurat toate sfintele locuri, făcînd multe închinăciuni pretudindeni. Iar cînd era să intre noaptea în sfînta biserică la rugăciune şi uşile erau închise, s-au deschis singure, dînd intrare aceluia, căruia, chiar porţile cereşti îi erau deschise.

Zăbovind în Ierusalim vreme îndelungată, se pregătea a merge în pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfătuit să se întoarcă în patria sa. Pentru că Dumnezeu, Cel ce toate le rînduieşte spre folosul sufletelor noastre, nu vrea să fie ascunsă sub obrocul pustiei acea făclie, pe care o pregătise să fie pusă în sfeşnicul mitropoliei din Lichia. Deci, aflînd o corabie, s-a tocmit cu corăbierii să-l ducă în patria sa.

Aceştia au gîndit însă să facă lucrul cu vicleşug, adică să îndrepteze corabia lor în altă parte, nu spre Lichia. După ce s-a aşezat în corabie, plecînd de la mal, Sfîntul Nicolae a văzut că corabia nu pluteşte spre patria sa. Atunci degrabă a căzut la picioarele corăbierilor şi-i ruga să îndrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebăgîndu-l în seamă, mergeau în partea unde gîndeau ei, neştiind că Dumnezeu nu va lăsa pe plăcutul Său să fie în mîhnire. Deci, suflînd un vifor împotrivă, a întors corabia în altă parte şi degrabă a dus-o în Lichia, iar pe corăbieri îi îngrozea cu nevoia cea mai mare. Aşa Sfîntul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe mare, a sosit în patria sa. El însă, fiind fără de răutate, n-a făcut nici un rău acelor vrăjmaşi, nici s-a pornit spre mînie şi nici măcar vreun cuvînt aspru nu le-a zis, ci cu binecuvîntare i-a liberat în părţile lor. Iar el a mers în mănăstirea pe care o zidise moşul său, episcopul Patarelor şi o numise Sfîntul Sion. Acolo, Sfîntul Nicolae s-a arătat foarte iubit tuturor fraţilor, care, cu mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul lui Dumnezeu, se îndulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate şi se foloseau de viaţa lui, cea întocmai ca a îngerilor şi urmau obiceiurile lui cele bune, cu care împodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Său.

Aflînd Sfîntul Nicolae în această mănăstire viaţă liniştită şi loc mai lesnicios pentru gîndurile sale către Dumnezeu, ca un liman de linişte, nădăjduia ca şi cealaltă vreme a vieţii sale să o petreacă acolo. Dar Dumnezeu îi arăta calea, voind ca acea comoară bogată, a tuturor faptelor bune, cu care avea să se îmbogăţească toată lumea, să nu fie ascunsă, ca într-o ţarină acoperită de pămînt, într-o mănăstire deosebită şi într-o cameră mică închisă; ci să fie la vederea tuturor, ca prin acea comoară duhovnicească, să se facă neguţătorie duhovnicească, care pe multe suflete le va afla.

Astfel sfîntul, stînd odată la rugăciune, a auzit un glas de sus: “Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă doreşti să fii de Mine încununat”. Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spăimîntat şi cugeta întru sine: Ce voieşte glasul acela şi ce cere Domnul de la dînsul? Şi iarăşi auzi glas, spunîndu-i: “Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine numele Meu”. Atunci Sfîntul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lăsînd liniştea, să meargă să slujească la mîntuirea omenilor. Deci cugeta încotro se va duce: la patria sa, în cetatea Patara, la cunoscuţi, sau în altă parte. Dar, temîndu-se şi fugind de slava omenească cea deşartă, a gîndit să se ducă în altă cetate, unde nu-l va cunoaşte nimeni.

În acea latură a Lichiei este o cetate slăvită, care se numeşte Mira, mitropolia Lichiei. Deci, într-acea cetate a venit Sfîntul Nicolae, fiind condus de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, încît nimeni nu-l ştia. Acolo trăia ca unul din săraci, neavînd unde să-şi plece capul. El nu se ducea decît în casa Domnului, avînd liman numai pe Dumnezeu.

În acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetăţii Mira, Ioan arhiepiscopul şi mai întîi şezător pe scaun în toată ţara Lichiei. Atunci s-au adunat toţi episcopii ţării aceleia, în Mira, ca să aleagă un bărbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo bărbaţi cinstiţi şi cu bună înţelegere, erau nedumeriţi între ei, pe care să-l aleagă. Unii, fiind porniţi dîn rîvnă dumnezeiască, au zis că lucrul acela nu este al alegerii omeneşti, ci al rînduielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugăciune pentru aceasta, ca însuşi Domnul să arate cine este vrednic să primească o treaptă ca aceasta şi să fie păstor peste toată Lichia.

Toţi, ascultînd acel sfat bun, au făcut rugăciune cu sîrguinţă şi cu post. Iar Domnul, făcînd voia celor ce se tem de El şi ascultînd rugăciunea lor, a descoperit bunăvoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai bătrîn, într-acest chip; stînd el la rugăciune, i s-a arătat un bărbat luminat, poruncindu-i să meargă de cu noapte şi să stea lîngă uşile bisericii şi să ia seama cine va intra mai înainte decît toţi în biserică, acela – zicea el – este îndemnat de Duhul Meu şi, luîndu-l cu cinste, să-l puneţi arhiepiscop. Iar numele bărbatului aceluia este Nicolae. Această vedenie dumnezeiască avînd-o episcopul acela şi auzind ceea ce i se poruncise în vedenie, a vestit celorlalţi episcopi, iar aceia, auzind, s-au îndemnat mai mult spre rugăciune, cu iubire de osteneală.

Atunci episcopul care a văzut descoperirea a stat la locul acela, unde i s-a poruncit în vedenie şi aştepta venirea bărbatului dorit. Deci, cînd a fost vremea Utreniei, Sfîntul Nicolae, îndemnat de Duh, a ajuns mai înainte decît toţi la biserică, pentru că avea obicei de se scula în miezul nopţii la rugăciune şi venea la începutul cîntării Utreniei, mai întîi decît toţi la biserică. Intrînd în pridvor, l-a luat episcopul care se învrednicise acelei vedenii şi i-a zis: “Cum te cheamă, fiule?” Dar el tăcea. Acela îl întreabă iarăşi. Sfîntul i-a răspuns cu blîndeţe: “Nicolae mă cheamă pe mine, stăpîne, robul sfinţiei tale”. Acel dumnezeiesc bărbat, care a auzit acel glas blînd, a priceput pe de o parte, după numele care i se spusese în vedenie, că se numeşte Nicolae; iar pe alta, prin smerenia lui, că sfîntul a răspuns cu blîndeţe. Deci a cunoscut că acela este cel pe care îl binevoieşte Dumnezeu a fi mitropolit al bisericii din Mira. Căci ştia spre cine caută Domnul, cum zice Scriptura: Pe cel blînd şi tăcut şi spre cel ce se cutremură de cuvintele Mele. Atunci s-a bucurat foarte, ca şi cînd a descoperit o comoară ascunsă şi, îndată, luîndu-l de mînă i-a zis: “Urmeză-mă, fiule”. Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei umplîndu-se de mulţumire dumnezeiască şi de mîngîiere duhovnicească pentru aflarea bărbatului celui de Dumnezeu arătat, l-au adus în mijlocul bisericii.

Străbătînd vestea aceasta pretutindeni, s-au adunat mai degrabă decît păsările, mulţime de oameni fără număr. Episcopul, care văzuse vedenia, a zis cu glas mare către toţi: “Primiţi, fraţilor, pe păstorul vostru, pe care vi l-a ales vouă Duhul Sfînt şi căruia i-a încredinţat desăvîrşit povăţuirea sufletelor voastre; pe care nu alegerea omenească, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici. Iată acum avem pe cel pe care l-am dorit şi căutat, l-am aflat şi l-am primit. Deci, prin acesta fiind bine povăţuiţi, nu vom cădea din nădejde, ca, astfel, să stăm bine înaintea lui Dumnezeu în ziua arătării Lui şi a descoperirii.

Poporul dădea mulţumire lui Dumnezeu şi se bucura, dar Sfîntul Nicolae se lepăda a primi acea treaptă, nesuferind lauda omenească. Însă, fiind rugat de tot soborul cel sfinţit şi de cel mirenesc, chiar fără voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, căci printr-o vedenie dumnezeiască a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea arhiepiscopului. Despre această vedenie Sfîntul Metodie, patriarhul Constantinopolului, scria astfel: “Într-o noapte, Sfîntul Nicolae a văzut pe Mîntuitorul nostru întru slavă, stînd aproape de dînsul şi dîndu-i Sfînta Evanghelie, care era împodobită cu aur şi cu mărgăritare; iar de partea cealaltă a văzut pe Sfînta Născătoare de Dumnezeu, punînd pe umerii lui omofor arhieresc”. După vedenia aceea trecînd puţine zile şi răposînd Ioan, arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost ales arhiepiscop al acelei cetăţi.

De acea vedenie aducîndu-şi aminte Sfîntul Nicolae şi văzînd bunăvoirea lui Dumnezeu, încă şi rugăciunile soborului netrecîndu-le cu vederea, a primit păstoria Lichiei. Iar sfinţita adunare a episcopilor, împreună cu clericii, săvîrşind toate cele ce se cuvin sfinţirii sale, a făcut praznic de bucurie, veselindu-se de păstorul lor, cel dat de Dumnezeu, de arhiereul lui Hristos, Nicolae. Astfel, Biserica lui Dumnezeu a primit pe făclia cea luminată, care n-a fost pusă la o parte, nici ascunsă sub obroc, ci stînd la locul cel cuviincios, în sfeşnicul arhieriei şi al păstoriei, unde strălucea luminos, drept îndreptînd cuvîntul adevărului şi toate poruncile cele dreptcredincioase, sănătos cugetîndu-le şi învăţîndu-le.

Chiar de la începutul păstoriei sale, plăcutul lui Dumnezeu grăia în sine astfel: “O! Nicolae, pentru această dregătorie şi pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri; deci de acum să nu mai vieţuieşti ţie, ci altora”. Apoi, vrînd a învăţa pe oile sale faptele cele bune, nu-şi mai ascundea viaţa sa cea cu fapte bune, ca mai înainte. Căci mai înainte, numai unul Dumnezeu îi ştia viaţa, slujindu-I în taină. Iar după ce s-a făcut arhiereu, era arătată tuturor vieţuirea lui, nu pentru mărire deşartă, ci pentru folosul şi înmulţirea slavei lui Dumnezeu, încît s-au împlinit cele scrise în Evanghelie: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzînd faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.

Sfîntul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune şi model credincioşilor, după cum zice Apostolul: “Cu cuvîntul, cu viaţa, cu dragostea, cu credinţa, cu duhul şi cu curăţia”. Apoi era blînd, fără de răutate şi smerit cu duhul, ferindu-se de îngîmfare. Hainele lui erau simple şi hrana pustnicească pe care o gusta totdeauna numai o dată pe zi şi aceea seara. Toată ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei sale, ascultînd nevoile celor ce veneau la dînsul, iar uşile casei lui erau deschise tuturor, căci era bun către toţi şi apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mîngîietor celor ce plîngeau, ajutător celor năpăstuiţi şi tuturor mare făcător de bine. Apoi, şi-a cîştigat spre ajutor în ostenelile sale cele păstoreşti şi pentru îndreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune şi cu bună înţelegere, cinstiţi cu treapta preoţiei, adică pe Pavel de la Rodos şi pe Teodor Ascalonitul, bărbaţi cunoscuţi de toată Grecia.

Astfel, bine păştea turma cea încredinţată lui, a oilor lui Hristos cele cuvîntătoare. Iar ochiul cel zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodată nu încetează a ridica război asupra robilor lui Dumnezeu, nerăbdînd a vedea credinţa cea bună înflorind în oameni, a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Hristos, prin păgînii împăraţi ai Romei, Diocliţian şi Maximian. De la ei a ieşit atunci poruncă prin toată lumea, ca toţi credincioşii să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliţi, cu chinuri, prin temniţe şi cu munci grele, apoi, în sfîrşit, cu moarte silnică să fie pedepsiţi.

Un asemenea vifor pustiitor degrabă a ajuns şi pînă în cetatea Mira, dus fiind de doritorii păgînătăţii celei întunecate. Iar fericitul Nicolae, în cetatea aceea fiind căpetenie a tuturor creştinilor, cu limbă slobodă propovăduia credinţa cea bună a lui Hristos şi se arăta gata a pătimi pentru El. Pentru aceea a fost prins de muncitorii păgîni şi băgat în temniţă, dimpreună cu mulţi creştini. Petrecînd aici multă vreme, a pătimit multe rele, răbdînd foame, sete şi strîmtorarea temniţei. Pe cei împreună legaţi îi hrănea cu cuvîntul lui Dumnezeu şi-i adăpa cu apele cele dulci ale bunei credinţe, sporind într-înşii credinţa în Hristos Dumnezeu şi punînd picioarele acelora pe temelia cea nezdrobită. Apoi, întărindu-i întru mărturisirea lui Hristos, îi îndemna cu osîrdie a pătimi pentru adevăr.

După aceea, iarăşi s-a dăruit pace creştinilor şi ca soarele după norii cei întunecaţi, aşa a strălucit dreapta credinţă sau ca o răcoreală ce vine după furtună. Căci, căutînd Hristos cu dragoste de oameni asupra moştenirii Sale, a pierdut stăpînirea păgînilor, izgonind de la împărăţie pe Diocliţian şi Maximian; iar cu dînşii a izgonit pe cei ce slujeau păgînătăţii elineşti şi a ridicat poporului său corn de mîntuire, prin arătarea Crucii marelui împărat Constantin, căruia i-a încredinţat stăpînirea Romei.

Constantin, cunoscînd pe Unul Dumnezeu şi punîndu-şi nădejdea în El, a biruit pe toţi potrivnicii săi cu puterea Sfintei Cruci şi a pierdut nădejdea cea deşartă, a celor ce împărăţiseră mai înainte, poruncind să risipească capiştile idolilor şi să zidească biserici creştine; iar pe cei ce erau închişi în temniţe pentru Hristos, i-a liberat şi cu mari laude i-a cinstit ca pe nişte eroi; şi toţi mărturisitorii lui Hristos s-au întors în patria lor.

Atunci şi cetatea Mirelor a primit iarăşi pe păstorul său, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia şi fără sînge încununat. Acesta, avînd darul lui Dumnezeu într-însul, vindeca patimile şi neputinţele oamenilor, nu numai ale celor credincioşi, ci şi ale celor necredincioşi. Deci, pentru darul cel mare al lui Dumnezeu care petrecea într-însul, multora s-a făcut slăvit, minunat şi foarte iubit; căci strălucea cu curăţia inimii şi era împodobit cu toate darurile lui Dumnezeu, slujind Domnului său în cuvioşie şi dreptate.

Pe atunci erau încă multe capişti idoleşti, în care poporul păgîn slujea cu dragoste diavolească şi nu puţin popor pierea din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzîndu-se cu rîvnă, a străbătut toate locurile acelea, risipind capiştile idoleşti, iar pe turma sa curăţind-o de necurăţiile diavoleşti. Sfîntul Nicolae, luptîndu-se asupra duhurilor celor viclene, a venit şi asupra capiştei Artemidei, care fiind locaş al idolilor, era mare şi foarte împodobită. Pornirea sfîntului era îndreptată mai mult asupra idolilor decît asupra necuratei capişti, pe care a dărîmat-o pînă la temelie, iar zidirea cea înaltă a risipit-o pînă la pămînt; atunci duhurile cele viclene, neputînd nicidecum răbda venirea sfîntului, scoteau glasuri de plîngere, strigînd foarte tare, căci erau biruite şi izgonite din locul lor, prin arma rugăciunilor nebiruitului ostaş Nicolae, arhiereul lui Hristos.

După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin, vrînd să întărească credinţa în Hristos Dumnezeu, a poruncit să se ţină soborul a toată lumea în cetatea Niceii. Acolo adunîndu-se Sfinţii Părinţi, au propovăduit luminat dreapta credinţă, iar pe Arie, rău cugetătorul şi semănătorul de neghină, împreună cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu întocmai de o cinste şi de o fiinţă cu Tatăl mărturisindu-L, a dat pace dumnezeieştii şi apostoleştii Biserici.

Atunci şi minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinţi Părinţi, cu mare vitejie a stat împotriva hulelor lui Arie şi împreună cu Sfinţii Părinţi a arătat dogmele credinţei celei drepte şi tuturor le-a făcut cunoscut cu adeverinţă.

Despre dînsul povesteşte unul dintre istorici, că, aprinzîndu-se cu rîvnă dumnezeiască ca al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a ruşina pe Arie, nu numai cu cuvîntul, ci şi cu fapta, lovindu-l pe Arie peste faţă. De acest lucru, s-au întristat Sfinţii Părinţi şi, pentru aceea a luat de la dînsul semnele cele arhiereşti. Iar Domnul nostru Iisus Hristos şi Preabinecuvîntata lui Maică, privind din înălţime la nevoinţele Sfîntului Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu îndrăzneală şi au lăudat rîvna lui cea dumnezeiască. Aceeaşi vedenie a avut şi oarecare din Sfinţii Părinţi cei mai vrednici, precum însuşi Sfîntul Nicolae a văzut mai înainte de alegerea sa la arhierie, adică, stînd de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de altă parte Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat înapoi cele luate de la dînsul, cunoscînd din aceea că a fost plăcută lui Dumnezeu acea îndrăzneală a sfîntului. Deci, părinţii au tăcut şi ca pe un plăcut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit.

Întorcîndu-se Sfîntul Nicolae de la sobor, a venit la turma sa aducînd pace, binecuvîntare şi învăţătură sănătoasă la toată mulţimea poporului, cu gura sa cea de miere izvorîtoare. Apoi pe turma cea nesănătoasă şi străină a tăiat-o din rădăcină şi pe ereticii cei împietriţi şi nesimţitori, care îmbătrîniseră în răutate, mustrîndu-i, i-a izgonit de la turma lui Hristos, ca un lucrător de pămînt înţelept, care curăţă toate cele ce sînt pe arie şi în teasc, iar pe cele mai bune le alege, apoi pleava o scutură.

Astfel preaînţeleptul lucrător al ariei lui Hristos, Sfîntul Nicolae, umplea cu roduri bune hambarul cel duhovnicesc, iar pleava vicleşugului nălucitor şi ereticesc o vîntura şi o lepăda departe de grîul Domnului. Pentru această pricină Sfînta Biserică îl numeşte lopată care vîntura învăţăturile lui Arie ca pleava. El era cu adevărat lumina lumii şi sarea pămîntului, de vreme ce viaţa lui era luminată şi cuvîntul lui dres cu sarea înţelepciunii. Căci avea bunul păstor mare purtare de grijă pentru turma sa în nevoile ce i se întîmplau, nu numai cu păşunea cea duhovnicească hrănind-o pe dînsa, ci şi de hrana cea trupească purta grijă.

Altă dată, întîmplîndu-se în ţara Lichiei foamete mare şi cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrană, iar poporul fiind în mare lipsă, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sărac care pierea de foame, s-a arătat noaptea în somn unui neguţător din Italia, care umpluse o corabie cu grîu, vrînd să meargă cu ea în altă ţară şi dîndu-i trei galbeni arvună, i-a poruncit să meargă în cetatea Mira şi acolo să-şi vîndă grîul cu preţ. Deşteptîndu-se neguţătorul din somn şi aflînd în mîna sa trei galbeni, s-a înspăimîntat, minunîndu-se de un vis ca acela.

Pentru minunea aceea nu s-a arătat neguţătorul neascultător, spre a face ceea ce i s-a poruncit. Ci, s-a pogorît în cetatea Mira şi a vîndut grîul celor ce erau într-însa, netăinuind arătarea Sfîntului Nicolae, ce i s-a făcut lui în somn. Iar cetăţenii, aflînd mîngîiere în acea foamete şi auzind cele istorisite, au dat slavă şi mulţumire lui Dumnezeu şi fericeau pe marele arhiereu Nicolae, pe hrănitorul lor cel minunat.

În vremea aceea, s-a făcut o tulburare în Frigia cea mare, de care auzind împăratul Constantin a trimis trei voievozi împreună cu ostaşii cei ce erau sub dînşii să liniştească acea tulburare. Iar numele voievozilor sînt acestea: Nepotian, Ursul şi Erpilion. Aceştia, cu multă sîrguinţă, plecînd din Constantinopol au venit în oarecare liman al eparhiei Lichiei, care se numeşte malul Andrian, unde era o cetate. Şi de vreme ce nu le da mîna să meargă, pentru că marea era învolburată, aşteptau la limanul acela liniştirea mării. Atunci, unul din ostaşi ieşind din corabie ca să cumpere cele de trebuinţă, lua cele străine cu sila, precum este obiceiul ostaşilor. Adeseori făcînd acestea, făceau pagubă celor ce vieţuiau acolo. Pentru această pricină s-a făcut gîlceavă şi tulburare, ba şi război era să se facă din amîndouă părţile, la locul ce se numea Placomata.

Înştiinţîndu-se de aceasta, Sfîntul Nicolae nu s-a lenevit a merge singur către ţărmul acela şi în cetate, ca să potolească cearta dintre dînşii. Apoi, îndată, toată cetatea şi voievozii, auzind de venirea sfîntului, i-au ieşit în întîmpinare şi s-au închinat lui. Sfîntul a întrebat pe voievozi de unde sînt şi unde merg? Ei au zis că sînt trimişi de împărat în Frigia să potolească tulburarea ce s-a făcut acolo. Sfîntul i-a sfătuit să dea învăţătură ostaşilor lor ca să nu facă supărare poporului. Apoi, luînd pe voievozi în cetate, i-a ospătat cu dragoste. Iar ei, certînd pe ostaşi, au potolit tulburarea şi s-au învrednicit de binecuvîntarea sfîntului.

Făcîndu-se aceasta, au venit oarecari cetăţeni din Mira, care, plîngînd cu lacrimi şi căzînd la picioarele sfîntului, cereau ajutor pentru nişte oameni osîndiţi fără de vină. Ei spuneau cu mîhnire, că, nefiind sfîntul acolo, a venit Eustatie ighemonul şi, umplîndu-şi mîinile cu bani de la oarecari oameni răi, a osîndit la moarte pe trei bărbaţi din cetatea lor, care n-au greşit nimic, “de care lucru toată cetatea se mîhneşte şi plînge, aşteptînd întoarcerea ta, stăpîne; că de ai fi fost tu acasă, n-ar fi îndrăznit ighemonul a face o judecată aşa nedreaptă”.

Arhiereul lui Dumnezeu, auzind unele ca acestea, s-a mîhnit cu sufletul şi, luînd împreună cu dînsul pe voievozi, îndată a plecat. Ajungînd la locul ce se numeşte Leu, au întîlnit pe nişte oameni venind şi i-au întrebat dacă ştiu ceva de acei trei bărbaţi care sînt osîndiţi la moarte. Ei au zis către dînsul: “I-am lăsat în cîmpul lui Castor şi al lui Polux, fiind aduşi acolo ca să-i taie”. Atunci sfîntul s-a îndreptat în grabă la locul acela, sîrguindu-se a ajunge mai înainte de uciderea cea nevinovată a acelora. Ajungînd la locul acela, a văzut popor mult stînd acolo şi pe cei trei bărbaţi osîndiţi, avînd mîinile legate şi feţele acoperite şi plecate la pămînt şi cu grumazii goi, aşteptînd desăvîrşita tăiere. Atunci a văzut pe gealat scoţînd sabia spre a-i ucide, arătîndu-se tulburat şi cu chip sălbatic, pentru care motiv acea privelişte era tuturor înfricoşată şi de plîngere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburîndu-se în suflet, a intrat cu îndrăzneală prin popor şi, apucînd sabia din mîna gealatului, a aruncat-o la pămînt, netemîndu-se de nimic, iar pe bărbaţi i-a dezlegat din legături.

Toate acestea le făcea sfîntul cu mare îndrăzneală şi nu era nimeni care să-l oprească; căci cuvîntul lui era cu stăpînire şi lucrul său cu putere dumnezeiască, fiind mare înaintea lui Dumnezeu şi a tot poporul. Acei trei bărbaţi, izbăviţi de moarte, văzîndu-se întorşi din ghearele morţii către viaţă, plîngeau de bucurie cu lacrimi fierbinţi şi strigau cu mulţumire toţi cei ce se adunaseră acolo. Apoi a venit şi ighemonul Eustatie, iar plăcutul lui Dumnezeu l-a trecut cu vederea şi, cînd se apropia de el, îi întorcea faţa, iar cînd cădea la picioarele lui, nu-l primea. Zicea sfîntul că-l va spune la împărat şi va ruga pe Dumnezeu spre a-l pedepsi; apoi, cu desăvîrşite munci îl îngrozea foarte, ca pe unul care nu-şi ocîrmuieşte cu dreptate stăpînirea. Iar el, fiind mustrat de conştiinţă şi înfricoşat de îngrozirea sfîntului, cu lacrimi cerea milă şi se ruga din tot sufletul, căindu-se pentru nedreptatea sa, căutînd să se împace cu marele părinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui Simonit şi a lui Eudoxie, cei mai de frunte ai cetăţii, dar minciuna nu putea să se tăinuiască, pentru că sfîntul ştia cu dinadinsul că, fiind mituit cu aur, a osîndit la moarte pe cei nevinovaţi şi tot poporul dădea mare mulţumire Sfîntului părinte Nicolae. Abia fiind îmblînzit plăcutul lui Hristos, a iertat pe ighemon, fiindcă acum singur, cu smerenie şi cu multe lacrimi, mărturisea greşeala sa şi nu mai arunca pe altcineva.

Voievozii cei mai sus pomeniţi, împreună cu cei ce veniseră cu dînşii, văzînd toate cele ce s-au petrecut, s-au minunat de rîvna şi de bunătatea marelui arhiereu al lui Dumnezeu. Apoi, învrednicindu-se de sfintele lui rugăciuni şi, primind binecuvîntarea sa ca pe un dar, s-au dus în Frigia ca să împlinească porunca împăratului. Deci, mergînd acolo, au alinat tulburarea ce era şi săvîrşind toate cele poruncite lor de împăratul, s-au întors cu bucurie în Vizantia şi au avut cinste şi multă laudă de la împărat şi de la toţi dregătorii. De atunci, pentru slava lor cea mare, petreceau în palat, unde au şi fost învredniciţi a fi în sfatul împărătesc. Dar ochii cei zavistnici şi vicleni ai oamenilor răi, neputînd a-i vedea într-o mărire ca aceea, s-au pornit spre răutate şi vrăjmăşie.

De aceea, împletind cei răi sfat viclean, s-au apropiat de Avlavie, eparhul cetăţii, urzind cumplite clevetiri asupra bărbaţilor acestora şi zicînd: “N-au sfătuit bine voievozii, nici nu va fi bun sfîrşitul sfatului lor, că ei încep lucruri noi, care acum au intrat în urechile noastre şi meşteşugesc cele viclene asupra împăratului”. Astfel, clevetind asupra lor, mulţime de aur au dat eparhului şi au dus acea clevetire şi în urechile împăratului. Auzind, împăratul îndată a poruncit, ca, fără altă întrebare, să-i arunce în temniţă pe cei trei voievozi, ca să nu fugă pe ascuns şi să săvîrşească sfatul lor cel rău. Deci voievozii erau în legături şi în temniţă, neştiind pentru ce sînt aruncaţi acolo, că nu se ştiau a fi vinovaţi cu nimic.

Trecînd puţină vreme, clevetitorii s-au temut ca nu cumva să se vădească clevetirea lor cea mincinoasă şi să iasă la iveală răutatea lor, încît să se întoarcă asupra lor toată nevoia. Pentru aceea, cu multe rugăciuni s-au apropiat de eparh, sfătuindu-l să nu lase mai multă vreme în viaţă pe acei bărbaţi, ci degrabă să facă judecată de moarte, după hotărîrea cea dintîi. Iar eparhul, care se îndulcise cu iubirea de aur, auzind acestea a pus sfîrşit făgăduinţei. Deci, îndată s-a dus la împărat cu faţă mîhnită şi cu chip posomorît, ca un vestitor de rău, vrînd a se arăta că se îngrijeşte mult pentru viaţa împăratului şi cu credinţă se sîrguieşte pentru dînsul. Apoi a început, în felurite chipuri, a-l înşela cu cuvinte viclene şi meşteşugite, pornindu-l spre mînie asupra celor nevinovaţi şi zicînd: “Nici unul din cei ce stau în temniţă nu vor a se pocăi, împărate, ci, petrecînd în cel dintîi gînd rău, nu încetează a cugeta vicleşug şi a gîndi asupra ta cu răutate. Deci, porunceşte mai iute să-i omoare, ca nu cumva apucînd ei înainte, să săvîrşească răutatea pe care au pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfîrşit scopurile lor cele rele”.

Cu aceste cuvinte fiind tulburat împăratul, a osîndit la moarte pe cei nevinovaţi; dar fiind seară, s-a amînat uciderea lor pînă a doua zi dimineaţă. Înştiinţîndu-se despre aceasta, străjerul temniţei şi plîngînd mult pentru o năpastă ca aceea, pusă asupra acelor nevinovaţi, a venit la voievozi, zicînd: “Mai bine ar fi fost de mine să nu vă fi cunoscut pe voi, nici să mă fi îndulcit de dragoste şi cu vorbe la masă, căci mai cu înlesnire aş fi răbdat acum despărţirea de voi şi mai puţină jale mi-ar fi pricinuit năpasta ce a venit asupra voastră. Apoi n-ar fi venit o mîhnire ca aceasta asupra sufletului meu, pentru că mîine dimineaţă, vai mie! ne vom despărţi unul de altul cu amar şi de acum nu voi mai vedea prea iubitele voastre feţe, nici vă voi mai auzi vorbind, căci s-a poruncit să vă omoare. Deci să rînduiţi dacă vreţi ceva, pentru averea voastră, că acum este vremea, ca să nu apuce moartea voinţa voastră”.

Zicînd acestea cu tînguire, iar ei ştiindu-se nevinovaţi faţă de împărat şi deci nevrednici de moarte, şi-au rupt hainele şi cumplit îşi smulgeau părul, zicînd: “Ce vrăjmaşi au pizmuit asupra vieţii noastre şi pentru ce să murim noi ca nişte tîlhari? Că n-am făcut nimic vrednic de moarte”. Atunci chemau pe ai lor pe nume, pe rude şi pe cunoscuţi şi puneau martor pe Dumnezeu că nimic rău n-au făcut şi plîngeau amar.

Unul dintr-înşii, cu numele de Nepotian, şi-a adus aminte de Sfîntul Nicolae, care, stînd în Mira înaintea celor trei bărbaţi, li s-a făcut lor ajutător preaslăvit şi preabun apărător, izbăvindu-i pe aceia de moarte. Despre aceasta zicînd, unul către altul se rugau: “Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit pe cei trei bărbaţi de moartea cea nedreaptă, caută acum şi asupra noastră că nu avem alt ajutor între oameni; pentru că iată ne-a cuprins mare nevoie şi nu are cine să ne izbăvească din această năpastă. Iată şi glasul nostru a amorţit, mai înainte de ieşirea sufletului şi limba noastră se usucă, aprinzîndu-se de focul inimii, iar acum nici rugăciuni nu mai putem să-Ţi aducem. Degrabă să ne întîmpine îndurările Tale, Doamne, şi ne scoate pe noi din mîinile celor ce vor sufletele noastre, că iată mîine de dimineaţă vor să ne omoare; sîrguieşte spre ajutorul nostru şi ne izbăveşte pe noi, cei nevinovaţi de moarte”.

Dumnezeu, auzind rugăciunile celor ce se temeau de El şi, ca un tată miluind pe fii, le-a trimis spre ajutor pe sfîntul şi plăcutul Său, pe marele arhiereu Nicolae. Căci în acea noapte, dormind împăratul, i s-a arătat în vis arhiereul lui Hristos, zicînd aşa: “Scoală-te iute şi eliberează pe cei trei voievozi, care sînt ţinuţi în temniţă, pentru că fără de vină sînt clevetiţi şi cu nedreptate pătimesc”. Şi, spunînd tot adevărul, i-a zis: “De nu mă vei asculta şi de nu-i vei elibera pe dînşii, apoi voi ridica asupra ta război precum a fost în Frigia şi rău vei pătimi”. Mirîndu-se împăratul de îndrăzneala Sfîntului Nicolae, se gîndea cum a îndrăznit noaptea fără de vreme a intra înăuntrul palatului său şi i-a zis: “Cine eşti tu care îndrăzneşti a aduce o îngrozire ca aceasta asupra stăpînirii noastre?”. El i-a răspuns: “Nicolae îmi este numele şi sînt arhiereul mitropoliei Mirelor”.

Împăratul s-a tulburat de acea vedenie şi, sculîndu-se, se gîndea ce este aceasta? Asemenea şi lui Avlavie, eparhul, într-acea noapte, dormind el, i s-a arătat în vis sfîntul şi tot acelaşi lucru i-a spus pentru acei bărbaţi. Deşteptîndu-se, Avlavie s-a temut şi se îngrozea în mintea sa de ceea ce văzuse. Apoi a venit oarecine de la împărat spunîndu-i ce a văzut şi acesta în vis. Iar el degrabă mergînd la împărat i-a spus vedenia şi ceea ce i s-a arătat lui şi se minunară amîndoi de acea vedenie preaslăvită, care deopotrivă li s-a făcut la amîndoi.

Îndată a poruncit împăratul să aducă înaintea sa pe voievozii din temniţă şi a zis către dînşii: “Ce vrăjitorii aţi făcut de aţi trimis asupra noastră asemenea vedenii? Căci arătîndu-se un bărbat ne-a îngrozit foarte rău, lăudîndu-se că degrabă va aduce război”, iar ei neştiind nimic se întrebau unul pe altul, de ştie vreunul ceva – că nici unul nu ştia nimic – şi cu ochii umiliţi au căutat unul spre altul.

Văzînd împăratul una ca aceasta, s-a schimbat în blîndeţe şi a zis către dînşii: “Netemîndu-vă de rău, spuneţi adevărul”. Iar ei cu ochii plini de lacrimi şi foarte mult tulburîndu-se, au zis: “Noi, împărate, vrăjitorii nu ştim, nici am plănuit ceva rău asupra stăpînirii tale, nici am gîndit ceva, martor ne este nouă ochiul cel a toate văzător al Domnului. Iar de nu va fi aşa şi vei afla vicleşug întru noi, apoi să nu faci cu noi nici o milă; şi nu numai cu noi aceşti trei, ci chiar pe neamul nostru să nu-l cruţi. Noi ne-am învăţat de la părinţii noştri a cinsti pe împărat şi, mai vîrtos decît toate, a avea credinţă către dînsul. Drept aceea, acum cu credinţă am păzit viaţa ta, iar cele încredinţate nouă, precum s-a căzut dregătoriei noastre, bine le-am cîrmuit, slujind cu osîrdie poruncii tale; căci tulburarea cea din Frigia am potolit-o şi războiul cel plănuit de vrăjmaşi l-am risipit, arătînd prin aceasta vitejia noastră cu fapta înaintea ta, precum vor spune cei ce ştiu bine. Iar stăpînia ta mai înainte ne-ai dăruit cinste, iar acum cu asprime te-ai înarmat asupra noastră, fiind cumplit judecaţi şi cu groază aşteptăm a pătimi. Aşadar, precum ni se pare nouă, o, împărate, osîrdia noastră către tine a fost pricinuitoare nouă de mari munci, căci în loc de slavă şi de cinstea pe care am nădăjduit-o, frica morţii şi osîndirea ne-a cuprins pe noi”.

Umilindu-se împăratul de aceste cuvinte, se căia de batjocura adusă bărbaţilor acelora; fiindcă se cutremura de judecata lui Dumnezeu şi se ruşina de porfira cea împărătească; căci cel ce se nevoieşte a pune altora legi, vede însuşi că face judecăţi fără de lege. Deci, într-acel ceas a căutat mai cu milă asupra lor şi a început a vorbi către ei cu blîndeţe. Iar ei, uitîndu-se cu umilinţă către împărat, îndată au văzut chipul Sfîntului Nicolae şezînd împreună cu împăratul şi făcîndu-le milostivire şi iertare. Aceasta însă nimeni nu o vedea, fără numai cei trei voievozi. Atunci, luînd ei îndrăzneală au zis cu glas tare: “Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit odinioară pe cei trei bărbaţi în Mira de la moartea cea nedreaptă, scoate-ne şi pe noi, robii tăi, din această nevoie, ce ne stă asupra”. Iar împăratul, luînd cuvînt, a zis: “Cine este Nicolae şi pe care bărbaţi a izbăvit? Spuneţi-mi cu de-amănuntul aceasta”. Iar Nepotian i-a povestit toate.

Atunci împăratul, cunoscînd pe Sfîntul Nicolae că este mare plăcut al lui Dumnezeu şi minunîndu-se de îndrăzneala şi de rîvna lui pentru cei năpăstuiţi, a liberat pe voievozii aceia, zicîndu-le: “Nu eu vă dăruiesc viaţa, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-aţi chemat spre ajutor. Deci să mergeţi la dînsul şi să-i daţi mulţumire, apoi spuneţi-i lui din partea mea: “Iată am făcut cele poruncite de tine; deci nu te mînia asupra mea, plăcutule al lui Hristos!”. Acestea zicînd, le-a încredinţat o Evanghelie ferecată cu aur, o cădelniţă de aur, împodobită cu pietre scumpe şi două sfeşnice, poruncindu-le să le dea bisericii din Mira.

Astfel, cei trei voievozi dobîndind preaslăvita mîntuire, îndată au pornit pe cale şi cu bucurie au venit la sfînt, pe care cu veselie l-au văzut. Apoi mare mulţumire i-au dat, ca unuia care le-a făcut o bunătate ca aceea şi cîntau, zicînd: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie Cel ce izbăveşti pe săracul din mîna celor mai tari decît dînsul?” Apoi, nici pe cei săraci nu i-au lăsat nemiluiţi, ci şi pe aceia i-au îndestulat din averile lor, iar după aceea, cu bună sporire s-au întors la ale lor.

Acestea sînt lucrurile lui Dumnezeu, care măresc pe plăcutul Său. De aceea, ca o pasăre ducîndu-se vestea despre dînsul pretutindeni, a străbătut luciul mărilor şi toată lumea, încît nici un loc nu rămăsese, unde să nu fi fost auzite minunile cele mari ale slăvitului arhiereu Nicolae, după darul cel dat lui de la Atotputernicul Dumnezeu.

Odată nişte corăbieri plutind de la Egipt spre părţile Liciei, li s-a întîmplat o furtună mare, încît şi pînzele au fost aruncate jos, iar corabia era să se sfarme de tulburarea valurilor celor mari. Atunci toţi se speriară de moarte. Iar cînd şi-au adus aminte de marele arhiereu Nicolae – pe care niciodată nu-l văzuseră, decît numai auziseră de dînsul, că este grabnic ajutător celor ce-l cheamă întru nevoi -, s-au îndreptat cu rugăciunile către dînsul şi l-au chemat în ajutor. Iar sfîntul, îndată s-a arătat lor şi a intrat în corabie, zicînd: “Iată, m-aţi chemat şi am venit ca să vă ajut; deci nu vă temeţi”. Apucînd cîrma, se vedea cum cîrmuieşte corabia. Apoi a certat vîntul şi marea, precum şi Domnul nostru odinioară Care a zis: Cel ce crede în Mine şi lucrurile care le fac Eu, acela le va face. Astfel, credinciosul rob al Domnului poruncea mării şi vîntului şi acelea îi erau ascultătoare.

După aceea corăbierii, purtaţi de vînt lin, au sosit în cetatea Mira şi, ieşind din corabie, au mers în cetate, vrînd să-l vadă pe cel ce i-a izbăvit din nevoi. Văzîndu-l mergînd la biserică, au cunoscut pe făcătorul lor de bine şi, alergînd, au căzut la picioarele lui, dîndu-i mulţumire. Iar Minunatul Nicolae, nu numai din nevoia cea trupească şi de moarte i-a izbăvit pe aceia, ci şi pentru mîntuirea sufletelor lor a avut purtare de grijă; căci, fiind mai înainte-văzător a văzut într-înşii cu ochii cei duhovniceşti gîndul păcatului, care depărtează pe om de Dumnezeu şi-l abate de la poruncile lui. De aceea a zis către dînşii: “Cunoşteţi-vă pe voi, rogu-vă, o, fiilor, cunoaşteţi-vă inimile voastre şi gîndurile vi le îndreptaţi spre bună plăcere de Dumnezeu, pentru că, deşi ne tăinuim şi ne socotim a fi buni de către ceilalţi oameni, dar de Dumnezeu nimic nu se poate tăinui. De aceea sîrguiţi-vă cu toată osîrdia a păzi sfinţenia cea sufletească şi curăţenia cea trupească, căci sînteţi biserică a lui Dumnezeu, precum grăieşte dumnezeiescul Apostol Pavel: De va strica cineva casa lui Dumnezeu, pe acela strica-l-va Dumnezeu.

Astfel, mustrînd pe bărbaţii aceia cu cuvinte folositoare de suflet, i-a eliberat cu pace, căci fericitul avea obiceiul de mustrare, ca un tată iubitor de fii, iar faţa lui era ca a îngerului lui Dumnezeu, strălucind cu darul cel dumnezeiesc. Din faţa lui ieşea o rază preastrălucită, ca şi din a lui Moise şi vederea lui aducea mult folos celor ce priveau spre dînsul; căci dacă cineva ar fi fost îngreuiat cu orice fel de patimă sau cu întristare sufletească, numai dacă ar fi privit spre sfîntul, îndată afla îndestulată mîngîiere întristării sale. Sau de vorbea cineva cu dînsul, mult sporea întru cele bune. Aşa că nu numai cei credincioşi, dacă se întîmpla a auzi ceva din limba cea dulce şi izvorîtoare de miere, ci şi cei necredincioşi se umileau şi se povăţuiau spre mîntuire, lepădînd răutatea necredinţei cea din tinereţe şi primind în inimă cuvîntul cel drept al adevărului.

Marele plăcut al lui Dumnezeu a vieţuit ani destui, strălucind în mijlocul cetăţii Mirelor cu dumnezeieştile podoabe, după cum zice dumnezeiasca Scriptură: “Ca un luceafăr de dimineaţă prin mijlocul norilor, ca luna plină de zilele sale şi ca soarele ce străluceşte asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea înalt, ca un crin lîngă izvoarele apelor şi ca nişte mir de mult preţ, bine mirosind tuturor”.

În adînci bătrîneţe, fiind plin de zile bune, şi-a dat datoria cea de obşte a firii omeneşti, bolind puţin cu trupul, apoi şi-a săvîrşit bine viaţa sa vremelnică. Deci a fost petrecut cu bucurie şi cu psalmi la viaţa cea neîmbătrînită şi fericită, însoţindu-l sfinţii îngeri şi întîmpinîndu-l cetele sfinţilor.

Lîngă cinstitul lui trup adunîndu-se episcopi de prin toate cetăţile, în mulţime fără număr, l-au pus cu cinste în biserica cea sobornicească a mitropoliei Mirelor, în ziua a şasea a lunii decembrie. Apoi se săvîrşiră multe minuni de către sfintele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu. Pentru că a izvorît mir cu bună mireasmă din moaştele lui, cu care, ungîndu-se cei bolnavi, dobîndeau sănătate. Din această pricină, de la marginile pămîntului alerga lumea la mormîntul lui, căutînd tămăduirea bolilor şi nu se lipseau de ceea ce căutau, căci toate neputinţele se vindecau cu acel sfînt mir, nu numai cele trupeşti, ci şi cele sufleteşti, iar duhurile cele viclene se îngrozeau, nu numai în viaţă, ci şi după moartea sa le biruia pe acelea, cum şi acum le biruieşte.

Odată, nişte bărbaţi temători de Dumnezeu, de la gura rîului ce se numeşte Tanais, auzind de moaştele cele izvorîtoare de mir şi vindecătoare ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, care se afla în Mira, cetatea Lichiei, s-au sfătuit să meargă pe mare, acolo, pentru închinăciune. Umplînd corabia cu grîu, voiau să plutească. Dar vicleanul diavol, care era sălăşluit mai înainte în capiştea Artemidei şi pe care îl izgonise de acolo Sfîntul Nicolae, risipind capiştea, simţind că vrea să plece corabia către marele părinte, mîniindu-se pentru risipirea capiştei cum şi pentru izgonirea sa de acolo, se sîrguia cu toată puterea să se răzbune asupra sfîntului.

Astfel, diavolul s-a gîndit să facă împiedicare bărbaţilor acelora din calea pe care o plănuiseră şi să-i lipsească de sfinţenie, făcîndu-le piedici dorinţei lor. Deci s-a prefăcut în chip de femeie şi se făcea că poartă un vas plin cu untdelemn, apoi a zis către bărbaţii aceia: “Aş fi vrut să duc aceasta la mormîntul sfîntului, dar foarte mult mă tem pe mare, că nu este cu putinţă unei femei neputincioase ca mine şi bolnavă cu stomacul, a îndrăzni să călătorească pe atîta noian. Pentru aceea, rogu-vă pe voi ca, luînd vasul acesta, să-l duceţi la mormînt şi să turnaţi untdelemn în candela sfîntului”. Zicînd diavolul acestea, a dat vasul în mîinile acelor iubitori de Dumnezeu. Nu se ştia însă cu ce fel de vrăji era amestecat acel untdelemn, ca să vatăme şi să prăpădească pe cei din corabie. Dar aceia, neştiind lucrarea vicleanului, au ascultat cererea lui şi au luat vasul cu untdelemn diavolesc şi, pornind de la mal, în ziua aceea au plutit bine. Însă a doua zi a început a sufla vîntul dinspre miazănoapte şi a face plutirea cu anevoie; deci, multe zile primejduindu-se de valuri, se gîndeau să se întoarcă înapoi. Întorcînd corabia, li s-a arătat Sfîntul Nicolae, plutind într-o barcă mai mică şi le zise: “Unde mergeţi, bărbaţilor? Pentru ce aţi lăsat calea ce vă stă înainte şi vă întoarceţi? În mîna voastră este a potoli viforul şi a face corabiei calea uşoară, căci este diavolească acea rea măiestrie care vă împiedică în călătoria voastră. Că nu o femeie v-a dat vasul, ci însuşi diavolul; deci aruncaţi-l în mare şi îndată veţi avea calea cu bună sporire”.

Auzind acestea, bărbaţii aceia au luat vasul şi l-au aruncat în adîncul mării. Şi făcînd aceasta, îndată a ieşit de acolo fum negru şi pară de foc, care a umplut văzduhul de miros greu, iar marea se desfăcu şi fierbînd apa din adînc, clocotea. Iar picăturile apei erau ca nişte scîntei de foc, încît foarte mult s-au temut cei ce erau în corabie şi de frică ţipau. Dar ajutorul care se arătase lor, poruncind să îndrăznească şi să nu se teamă, a alinat marea; apoi pe călători, izbăvindu-i de frică, i-a făcut a pluti fără primejdie spre Licia. Atunci, îndată, venind o răcoreală cu bună mireasmă, a suflat asupra lor şi s-au bucurat; apoi au plutit cu bine pînă la cetatea cea dorită. Acolo, închinîndu-se moaştelor celor izvorîtoare de mir ale grabnicului ajutător şi apărător, mulţumeau Atotputernicului Dumnezeu. Apoi, înălţînd rugăciuni marelui părinte, s-au întors în ţara lor, povestind tuturor, cu lacrimi de bucurie, ceea ce li se întîmplase pe cale.

Multe, mari şi preaslăvite minuni a făcut Sfîntul Nicolae, acest mare plăcut al lui Dumnezeu, pe uscat şi pe mare, ajutînd celor ce erau în primejdii, izbăvind de înecare şi scoţîndu-i din adîncul mării la uscat; răpindu-i din robie şi aducîndu-i la casele lor; izbăvind din legături şi din temniţe, apărînd de tăierea de sabie şi scăpînd de la moarte, apoi multora le-a dat tămăduiri: orbilor, vedere; şchiopilor, umblare; surzilor, auz; muţilor, grai. Pe mulţi, din cei ce pătimeau în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogăţit, iar celor flămînzi le-a dat hrană. Şi la toată nevoia, s-a arătat gata ajutător, apărător cald, grabnic folositor şi sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajută pe cei ce-l cheamă şi din primejdii îi izbăveşte. Ale cărui minuni precum este cu neputinţă a le număra, tot aşa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare făcător de minuni îl ştie Răsăritul şi Apusul, şi toţi creştinii cunoasc nenumăratele lui minuni. Deci, să se slăvească printr-însul Dumnezeu Cel Unul în Treime lăudat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, Căruia se cuvine laudă în veci. Amin.

Pe cînd Teodosie cel Tînăr ţinea sceptrul împărăţiei greceşti şi avea douăzeci şi şapte de ani în împărăţie, s-a născut Cuviosul Părintele nostru Sava în părţile Capadociei şi în mitropolia Cezareei, într-un sat ce se numea Mutalasc. Acesta la început era neînsemnat, iar mai pe urmă, prin Sava, care s-a născut într-însul, s-a arătat mai slăvit decît Armatem, care a odrăslit pe dumnezeiescul prooroc Samuil.

Părinţii fericitului Sava se chemau Ioan şi Sofia şi erau de bun neam şi binecredincioşi; iar cînd era pruncul de cinci ani, s-au dus părinţii lui în Alexandria, la slujba împărătească, pentru că Ioan era ostaş. Prin pronia lui Dumnezeu, Sava a rămas cu averea părinţilor la Eremia, fratele mamei sale. Şi întrucît Eremia avea o femeie cu nărav rău şi sfadnică, supărîndu-se copilul, s-a dus la Grigorie, fratele tătălui-său, care vieţuia într-alt sat, ce se numea Scanda, pentru care pricină s-a ridicat vrajbă între unchii lui. Părinţii lui zăbovind multă vreme în Alexandria, Eremia şi cu Grigorie se certau între dînşii, căci fiecare dintr-înşii voia să-l aibă la el, nu atît pentru că îl iubeau pe copil, pe cît ca să fie părtaş avuţiei tatălui său. Iar fericitul copil, avînd înţelegere de bătrîn şi văzînd gîlceava şi sfada unchilor lui, s-a lepădat de toată averea părinţilor şi mergînd în mănăstirea lui Flavian, ce era departe de satul Mutalasc ca de douăzeci de stadii, a luat chipul îngeresc, fiind atunci abia de opt ani. Vieţuind acolo, a învăţat repede psaltirea şi celelalte sfinte scripturi şi sporea în fapte bune, luînd aminte la rînduiala monahicească.

Nu după multă vreme împăcîndu-se între dînşii, unchii fericitului Sava au venit la dînsul în mănăstire şi au început a-l răzvrăti, sfătuindu-l să iasă din acea sfîntă ogradă şi să-şi ia femeie cu care să vieţuiască în averea părintească. El, voind mai bine a fi lepădat în casa lui Dumnezeu decît a vieţui în locaşurile păcătoşilor şi iubind mai mult viaţa monahicească decît cea mirenească, nu ascultă de unchii săi şi sfatul lor cel înşelător îl lepăda, zicînd: “Eu fug ca de un balaur de acei care îmi poruncesc a mă lepăda de calea lui Dumnezeu. Pentru că mă tem ca nu cumva, cu vorba lor cea rea, să-mi strice obiceiurile mele bune şi apoi să aduc asupra mea blestemul cu care blestemă proorocul pe cei care se dedau la îndărătnicii, despre care zice: Blestemaţi sînt cei ce se abat de la poruncile Tale.

Cu aceste cuvinte izgonind de la dînsul pe unchii săi, care nimic n-au folosit, el se sîrguia în mai mari nevoinţe, cu ostenelile şi înfrînările chinuindu-şi trupul şi robindu-l pe el duhului.

Deci, fiind biruit şarpele acela, care prin avere şi însurătoare voia să-l scoată din sfîntul lăcaş, ca din sălăşluirea Raiului – s-a apropiat alt ispititor, spre a ispiti pe sfînt, adică diavolul îmbuibării pîntecelui. Căci fericitul, lucrînd odinioară în grădina mănăstirii, a văzut un măr foarte frumos într-un pom, şi fiind biruit de cuget, a rupt mărul acela, vrînd a-l mînca mai înainte de vremea rînduită şi de obişnuita binecuvîntare. Dar, aducîndu-şi aminte că în rai cu astfel de rod şarpele a adus spre păcat pe cel dintîi om, s-a oprit de a-l mînca şi se osîndea singur în sine zicînd: Frumos şi bun era la mîncare rodul cel ce a omorît pe Adam. Şi, aruncînd mărul la pămînt, l-a călcat cu picioarele, călcînd împreună cu dînsul şi gîndul său, iar mai vîrtos zdrobind capul şarpelui lăcomiei de pîntece; apoi şi-a pus însuşi legămînt să nu mai mănînce mere pînă la moartea sa. De atunci toată pofta şi-o biruia prin înfrînare, mîncînd şi dormind puţin, pururea petrecînd în osteneală; pentru că mîinile lui erau întinse ori spre rugăciune, ori la lucru. Măcar că era tînăr, dar îndată s-a făcut deopotrivă în fapte bune cu toţi părinţii cei bătrîni, care se aflau în acea mănăstire.

Odinioară s-a întîmplat unui frate, ce avea slujba pităriei, că şi-a udat hainele sale de ploaie şi era vreme de iarnă, cînd nu strălucea soarele. Deci, neavînd unde să-şi usuce hainele, le-a băgat în cuptorul de copt pîine, deasupra lemnelor şi le-a uitat acolo. După puţin timp s-au adunat fraţii să coacă pîine şi au aprins lemnele în cuptor, neştiind că pitarul îşi pusese într-însul hainele sale să se usuce. Aprinzîndu-se lemnele foarte tare, şi-a adus aminte pitarul de hainele sale şi se întristă mult. Acolo era şi fericitul Sava, care, văzînd întristarea fratelui, nu s-a temut şi făcîndu-şi semnul Sfintei Cruci, a intrat în văpaia cuptorului. O, minune! Precum altădată tinerii prin credinţă, nu s-au ars în cuptorul Babilonului, aşa şi copilul Sava, precum dragostea cea către frate, a ieşit din cuptor nevătămat, aducînd în mîinile sale hainele fratelui nevătămate, asemenea şi ale sale rămînînd nearse.

Această minune văzînd-o fraţii, s-au înspăimîntat şi zicea unul către altul: “Ce are să fie copilul acesta în anii viitori, dacă s-a învrednicit de la Dumnezeu cu un dar ca acesta, chiar din tinereţile lui”.

A petrecut fericitul în acea mănăstire zece ani, mergînd din putere în putere şi din slavă în slavă. Apoi a vrut să se ducă la Ierusalim, să se închine Sfintelor Locuri, să cerceteze pe părinţii care erau acolo, prin pustietăţile cele de primprejur, să se folosească din vorba cea împreună cu dînşii şi să-şi găsească acolo un loc spre sălăşluire pustnicească. Deci, apropiindu-se de egumen, a cerut voie să-l elibereze pe el cu rugăciunea şi cu binecuvîntare spre sfînta cetate. Iar egumenul n-a vrut să-l lase, zicînd: “Nu este bine, tînăr fiind, să umbli aiurea, ci mai de folos îţi este să stai într-un loc”.

Dar Dumnezeu Care le rînduieşte pe toate spre folos, a poruncit egumenului în vis să nu oprească pe Sava. “Dă-i drumul, zice, să-Mi slujească Mie în pustie”. Atunci chemînd egumenul pe fericitul, i-a dat binecuvîntare, şi cu rugăciune l-a eliberat spre drumul său. Iar el, povăţuit fiind de dreapta celui Preaînalt, a venit în Ierusalim în al optsprezecelea an al vîrstei sale, la sfîrşitul împărăţiei lui Marchian şi a patriarhului Iuvenalie. Intrînd în mănăstirea Sfîntului Pasarion, în vreme de iarnă, l-a primit Elpidie arhimandritul şi l-a dat unui bătrîn capadocian, la care iernînd gîndea la viaţa pustnicească, pe care de mult cu mare dorinţă o rîvnea. El, auzind de Eftimie cel Mare, care strălucea cu faptele cele bune şi cu minunile în pustia aceea dinspre părţile de răsărit ale Ierusalimului, a voit a-l vedea.

Deci, cerînd binecuvîntare de la întîistătătorul, a plecat şi ajungînd în lavra marelui Eftimie, a petrecut acolo cîteva zile, aşteptînd vremea în care i-ar fi fost cu putinţă a vedea pe cel dorit; căci cuviosul nu venea totdeauna în sobor, ci numai o dată pe săptămînă, sau de două ori, şi la zile însemnate. Venind sîmbăta, Sava a văzut pe Cuviosul Eftimie ducîndu-se la biserică şi a căzut înaintea lui, rugîndu-se cu osârdie să-l primească şi pe el în lavra sa. Iar minunatul Eftimie, văzându-l aşa tânăr, l-a trimis în mănăstirea cea mai din vale, care era făcută pentru noii începători, adică la fericitul Teoctist, poruncindu-i să poarte grijă de acel monah tânăr. Apoi a proorocit pentru dânsul, că în scurt timp, cu darul lui Hristos, va străluci în viaţa cea monahicească, mai mult decât mulţi alţii şi că va fi propovăduitorul tuturor pustnicilor din Palestina şi va ridica lavră mai mare decât toate lavrele din toate părţile acelea.

Sava, fiind primit în mănăstirea cea mai din vale, s-a dat pe sine cu totul lui Dumnezeu şi săvîrşea toate slujbele mănăstirii cu ascultare, fără cîrtire, cu supunere smerită şi întru osteneală cu osîrdie, încît se minunau părinţii de atîta iubire de osteneală şi de obiceiul lui cel bun. Iar diavolul, vrînd să-i facă împiedicare, a născocit un astfel de lucru: era în mănăstirea aceea un frate de neam din Alexandria, cu numele Ioan. Acela, auzind de moartea părinţilor săi, i-a băgat vrăjmaşul în mintea lui un gînd netrebnic, ca să meargă şi să rînduiască averea rămasă de la părinţii săi. De aceea supăra pe egumenul Teoctist cu dese rugăminţi, să-l lase să se ducă în Alexandria şi cerea ca şi pe Sava să-l lase să meargă împreună cu dînsul, să-i fie spre ajutor, ca unul care era puternic cu trupul şi putea să-i slujească bine pe cale. Silit fiind Teoctist de rugăminţile cele cu sîrguinţă ale lui Ioan, i-a dat drumul să meargă în patria sa şi l-a liberat împreună cu dînsul şi pe Sava, după cererea lui; apoi s-au dus.

Ajungînd ei în Alexandria şi îngrijindu-se de averea ce rămăsese după cei morţi, fericitul Sava a cunoscut pe părinţii săi, Ioan şi Sofia, care se întîmplaseră într-acea vreme acolo – pentru că tatăl său avea o dregătorie ostăşească în Alexandria, din porunca împărătească. Atunci fericitul Sava începea a doua nevoinţă şi de mai mare luptă, decît cea dintîi, pe care a avut-o cînd l-au chemat unchii lui din mănăstire în lume, pentru însurătoare. Pentru că mai mult îl sileau părinţii lui, pe de o parte cu rugăminţi şi cu lacrimi, iar pe de altă parte cu cuvintele cele drăgăstoase şi înşelătoare, ca să lepede hainele cele negre şi să le îmbrace pe cele albe; apoi urmînd vieţii lor, să se facă ostaş în locul tatălui său.

Fericitul, pricepînd că acea întîlnire şi cunoştinţă cu părinţii săi i s-a făcut prin meşteşugirea vrăjmaşului, s-a împotrivit tare firii sale. Pentru că s-a lepădat de dragostea părintească şi, trecînd cu vederea rugămintea lor şi lacrimile cele multe, s-a făcut ca un diamant tare, neclintit în buna hotărîre, răspunzînd părinţilor: Mă tem de Cel care a zis: Cel ce iubeşte pe tatăl său, sau pe maica sa, mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi care nu-şi va lua Crucea sa şi nu va veni după Mine, nu este vrednic de Mine. Deci, cum vă voi cinsti pe voi mai mult decît pe Dumnezeu şi viaţa voastră deşartă, mai mult decît Crucea, şi ostăşia voastră lumească, mai vîrtos decît ostăşia cea duhovnicească? Căci dacă împăraţii pămînteşti, osîndesc la chinuri pe ostaşii care fug din cetele lor, cu atît mai mult Împăratul ceresc nu va cruţa pe aceia, care, înscriindu-se în ostăşia Lui mult mai cinstită, cad din ceata Lui cea aleasă”. La sfîrşit, fericitul Sava a adăugat şi aceasta: “Voi, dacă mă veţi sili mai mult la aceasta, ca să mă lepăd de ostăşia lui Hristos cea prea frumoasă, apoi mai mult, nu vă voi mai numi părinţii mei”.

Ioan şi Sofia, văzînd inima fiului lor neînduplecată către dorinţa lor, au încetat de a-l mai supăra şi cu mai multă tînguire l-au liberat, fără voia lor. Apoi l-au rugat să ia ceva din averea lor pentru trebuinţă, după aceea i-au dat patruzeci de galbeni, iar el nu voia să ia nimic; dar, ca să nu mîhnească prea tare pe părinţii săi, a luat numai trei galbeni, însă şi pe aceia, întorcîndu-se în mănăstire, i-a dat în mîna lui Teoctist, egumenul său.

Împlinind în acea mănăstire zece ani, cuviosul Teoctist s-a mutat la Domnul, iar după dînsul s-a ales cuviosul Marin, bărbat cu fapte bune, dar şi acela săvîrşindu-se după doi ani, a venit după dînsul Longhin, bărbat bun. Fericitul Sava împlinea într-acea vreme treizeci de ani de la naşterea sa. Atunci, apropiindu-se de egumenul Longhin l-a rugat ca, pentru viaţa cea fără tulburare, să-i dea voie să se închidă în peştera cea de lîngă mănăstire, în partea dinspre miazăzi. Longhin a vestit prin scrisoare pe marele Eftimie. Acesta, avînd urechile sale pline de povestirile despre viaţa lui Sava cea fără prihană, despre postirea, rugăciunile, blîndeţea, smerenia şi despre celelalte fapte bune ale lui plăcute lui Dumnezeu, a scris înapoi lui Loghin: “Să nu opreşti pe Sava a se osteni precum voieşte”.

Deci, i s-a poruncit la început fericitului să petreacă într-acea peşteră numai cinci zile în săptămînă; apoi, după cererea lui, cinci ani a fost liber a petrece într-însa. Iar viaţa lui în peşteră era aşa: cinci zile postea, negustînd nimic, nici ieşind din peşteră. Lucrul lui era acolo împletirea de coşniţe, din care în fiecare zi împletea cîte zece, iar în gură şi în minte avea rugăciunea neîncetată către Dumnezeu. Sîmbăta, venea de dimineaţă din peşteră în mănăstire, aducînd cu sine cincizeci de coşniţe. Cînd venea, se împărtăşea cu soborniceasca rugăciune şi, întărindu-şi trupul cu hrană, iarăşi intra în seara Duminicii în peşteră, ducînd cu sine stîlpări de finic, cît putea să-i fie destule pentru împletirea a cincizeci de coşniţe.

Într-o osteneală şi postire ca aceea, vieţuind el în acea peşteră cinci ani, l-a luat cu sine marele Eftimie, la ostenelile cele pustniceşti, ca pe un monah desăvîrşit, care în anii săi cei tineri a ajuns la măsura părinţilor celor ce au îmbătrînit întru faptele cele bune, pentru care pricină marele Eftimie îl numea tînăr-bătrîn. Căci, fiind tînăr cu trupul, avea ca un bătrîn înţelepciune duhovnicească şi viaţa curată.

Deci a ieşit împreună cu dînsul marele Eftimie din lavră, în a paisprezecea zi a lunii ianuarie, ducînd împreună cu el şi pe fericitul Dometian, în pustia Ruva, vrînd să petreacă acolo tot postul mare, pînă la Duminica Stîlpărilor. Apoi a vrut odată bătrînul să treacă prin altă pustie ce era deasupra Mării Moarte, dinspre miazăzi, unde a venit împreună cu amîndoi ucenicii săi, Dometian şi Sava, în nişte locuri fără apă. Fiind arşiţă mare, fericitul Sava a ostenit şi slăbind de sete a căzut, neputînd a mai merge. Făcîndu-i-se milă de dînsul, marele Eftimie a căzut la rugăciune depărtîndu-se de dînsul ca de o aruncătură de piatră şi se ruga, zicînd: “Doamne, Dumnezeule, dă apă ca să se potolească setea acelui frate care a slăbit”. Apoi, sculîndu-se de la rugăciune, a săpat în pămînt de trei ori cu un lemnişor ce se întîmplase acolo şi îndată a izvorît apă vie din care bînd Sava s-a întărit. El de atunci a primit putere dumnezeiască de a răbda de sete prin pustie. Apoi, sosind Duminica Stîlpărilor, s-au întors în lavră.

Trecînd puţină vreme, Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Eftimie, s-a mutat la Domnul, luîndu-i locul ca patriarh în Ierusalim, Anastasie. Iar după mutarea Sfîntului Eftimie şi după săvîrşirea altor părinţi bătrîni ai acelei lavre, văzînd Sava că se schimbă rînduielile mănăstirii, s-a dus în pustia ce este dinspre răsărit, împrejurul Iordanului, unde într-acea vreme strălucea, ca o stea luminoasă, Cuviosul Gherasim, cu viaţa sa cea îmbunătăţită.

Fericitul Sava era atunci de treizeci şi cinci de ani de la naşterea sa, cînd s-a sălăşluit în pustie singur, unde a fost ispitit de diavol, care, a ridicat asupra lui război. Odată, odihnindu-se sfîntul după osteneală, la miezul nopţii s-a închipuit diavolul în mulţime de şerpi şi de scorpii, venind asupra lui spre a-l înfricoşa. Dar el îndată s-a sculat la rugăciune şi era în buzele lui psalmul lui David care zice: Nu te vei teme de frica de noapte...; peste aspidă şi vasilisc vei călca… . Acestea zicînd el, îndată a pierit diavolul, cu toate înfricoşările lui.

După cîteva zile iarăşi s-a închipuit diavolul în chipul unui leu înfricoşat şi s-a repezit la sfînt, vrînd să-l sfîşie şi, apropiindu-se, se da înapoi; apoi iarăşi se repezea şi iarăşi se da înapoi. Iar cuviosul, văzînd pornirea fiarei şi mişcările ei, a zis: “Dacă ai îngăduinţă de la Dumnezeu a mă mînca, pentru ce te opreşti? Iar de nu, pentru ce te osteneşti în deşert? Căci te voi călca pe tine, leule, fiind înarmat cu puterea Hristosului meu!”. Atunci îndată diavolul, care se arătase în chip de fiară, a fugit cu ruşine. Din acea vreme i-a supus Dumnezeu toate fiarele şi balaurii, încît umbla prin mijlocul lor ca prin mijlocul oilor celor blînde.

Odată, umblînd prin pustie, a întîmpinat patru saracini foarte flămînzi şi slăbiţi. Acelora poruncindu-le să stea, a scos din haina sa rădăcini înaintea lor, cu care şi el singur se hrănea şi care se chemau melagrii, precum şi miez de trestie. Iar ei mîncînd s-au întărit şi au însemnat locul şederii lui, apoi s-au dus. După cîteva zile au venit la dînsul, aducîndu-i pîine, brînză şi dactile (un fel de fructe) dîndu-i mulţumire pentru facerea de bine, căci în zi de foamete i-a hrănit pe dînşii. Iar el, umilindu-se, a zis în sufletul său cu lacrimi: “O, amar suflete al meu! Aceşti oameni pentru o mică facere de bine, pe care le-am făcut-o odată, cît sînt de mulţumitori! Iar noi ce vom face? Primind întotdeauna darurile lui Dumnezeu cele negrăite, sîntem nemulţumitori, vieţuind în lene şi în nepurtare de grijă, nici păzind sfintele Lui porunci.

După aceasta a venit la dînsul un monah cu numele Antie, iubitor de fapte bune, care mai înainte petrecuse multă vreme cu Cuviosul Teodosie. Acela, legîndu-se prin dragoste de fericitul Sava a început a vieţui împreună cu dînsul. Odată au năvălit asupra lor agarenii, care au trimis pe unul înaintea lor ca să-i omoare. Iar cuvioşii părinţi, rugîndu-se către Dumnezeu, îndată s-a deschis pămîntul şi a înghiţit pe acei agareni; apoi ceilalţi agareni, văzînd acea minune, s-au temut şi au fugit. După aceea fericitul Sava, prin tovarăşul său Antie, s-a cunoscut cu Cuviosul Teodosie şi mare dragoste s-a prins între ei.

Împlinindu-se al patrulea an al petrecerii Sfîntului Sava în pustie şi străbătînd şi alte locuri ale pustietăţii, s-a suit la un loc înalt, unde împărăteasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie cel Tînăr, s-a îndulcit de învăţătura cea folositoare de suflet de la marele Eftimie. Acolo Sava petrecînd toată noaptea în obişnuitele sale rugăciuni, i s-a arătat o vedenie. Era îngerul lui Dumnezeu prea strălucit, arătîndu-i o vale pe care curgea odată pîrîul din Siloam către miazăzi, unde era o peşteră. Deci îi poruncea îngerul să locuiască în acea peşteră vestindu-l că Cel ce dă hrană dobitoacelor şi puilor de corbi, care-L cheamă pe El, Acela îl va hrăni şi pe dînsul în acea peşteră. Apoi, sfîrşindu-se vedenia şi făcîndu-se ziuă, s-a pogorît Sava din dealul acela şi, fiind povăţuit de Dumnezeu, a aflat peştera aceea pe care i-a arătat-o îngerul în vis şi s-a sălăşluit într-însa, fiind de patruzeci de ani de la naşterea sa. În acel an s-a mutat la Domnul, Anastasie, patriarhul Ierusalimului, lăsînd după sine în scaun pe Martirie; iar Zinon, împăratul, omorînd pe tiranul Vasilisc, şi-a primit împărăţia sa.

Peştera aceea în care s-a sălăşluit Cuviosul Sava, avea suire la dînsa foarte grea. Pentru aceea a legat din peşteră o frînghie, pe care se pogora după apă la izvorul ce se numea Eptastom, ce era departe de peşteră ca la cinsprezece stadii. Vieţuind cuviosul în peştera aceea, la început se hrănea cu buruienile ce creşteau prin jurul peşterii; iar Dumnezeu, care i-a poruncit să sălăşluiască acolo, i-a trimis hrană prin oameni barbari, precum prin corbi lui Ilie proorocul, în Horat. După cîtva timp, trecînd patru saracini prin locul acela, au aflat peştera Cuviosului Sava şi voiau să se suie la dînsul, dar nu puteau pentru greutatea urcuşului. Fericitul, văzîndu-i pe dînşii de sus, a slobozit frînghia ca să se suie la el. Ei, intrînd în peşteră n-au aflat la dînsul nimic şi s-au minunat de viaţa şi de obiceiul lui cel bun; apoi făcîndu-li-se milă, s-au sfătuit ca să aibă purtare de grijă pentru hrana lui. Deci veneau adeseori la dînsul şi aduceau pîine, brînză, finice şi alte mîncări. Cuviosul a petrecut în aceea peşteră cinci ani singur, vorbind numai cu Dumnezeu şi cu rugăciunile cele neîncetate biruind pe vrăjmaşii cei nevăzuţi. Apoi a binevoit Dumnezeu a-i încredinţa sufletele multora şi a-l face povăţuitor şi păstor al oilor celor cuvîntătoare; căci după cinci ani de petrecere liniştită în acea peşteră, au început mulţi a veni la dînsul din diferite locuri, vrînd a vieţui lîngă el; iar el primindu-i pe toţi cu dragoste, dădea fiecăruia loc îndemînatic pentru nevoinţă. Apoi, zidindu-şi chilii, vieţuiau cu plăcere de Dumnezeu, privind la chipul vieţii celei pline de fapte bune a Cuviosului Sava. Deci, s-au adunat la dînsul în puţină vreme, pînă la şaptezeci de fraţi, între care cei mai aleşi erau aceştia: Ioan, care după aceea a fost egumen al lavrei celei noi, Iacov, care a zidit lîngă Iordan lavra ce se numeşte Pirghion; Firmin şi Severin, dintre care unul a alcătuit lavră în Malishe, iar celălalt a făcut o mănăstire în Varihe şi Iulian, economul lavrei de la Iordan, care se cheamă Elcherava, şi alţi mulţi bărbaţi sfinţi, ale căror nume sînt scrise în cărţile vieţii. Tuturor acelora le era egumen Cuviosul Sava.

Înmulţindu-se fraţii şi făcîndu-se lavră pe deal, din partea dinspre miazănoapte a pîrîului, cuviosul a zidit o biserică mică în vale, în mijlocul pîrîului cel uscat. Cînd venea la dînsul cinev a din cei sfinţiţi, îl ruga pe acela de săvîrşea Sfînta Liturghie, el nevrînd să primească hirotonia din smerenie, nici pe vreunul din fraţi nu voia să-l ridice la treapta preoţiei.

Fiind prin locul acela lipsă de apă, pentru că izvorul era departe de locul acela, sfîntul s-a rugat într-o noapte, zicînd: “Doamne, Dumnezeul nostru, de este voia Ta să fie locuit în slava prea sfîntului Tău nume locul acesta, caută spre noi, robii Tăi, şi ne izvorăşte apă spre potolirea setei noastre”. Astfel rugîndu-se, s-a auzit un glas din pîrîu, unde căutînd, fiind lună plină în noaptea aceia, a văzut un asin sălbatic săpînd cu piciorul în pămînt şi, punîndu-şi gura la locul cel săpat, a băut apă. Deci, îndată pogorîndu-se Cuviosul Sava la locul acela unde a văzut pe asinul cel sălbatic, a început a săpa; şi săpînd puţin a aflat apă multă şi s-a făcut izvor curgînd cu îndestulare, împlinind toată trebuinţa lavrei şi neîmpuţinîndu-se niciodată.

Într-o noapte, umblînd el împrejurul pîrîului şi cîntînd psalmii lui David, i s-a arătat un stîlp de foc lîngă surpătură, care era în partea rîului dinspre apus, şi a stat sfîntul la rugăciune pînă la revărsatul zorilor. Apoi, luminîndu-se de ziuă, s-a dus la locul acela unde văzuse stîlpul şi a aflat o peşteră mare şi minunată în chipul bisericii, care era făcută de mînă dumnezeiască iar nu omenească. Aceea avea intrarea largă dinspre miazăzi şi lumină îndestulătoare de la soare. Deci, acea peşteră împodobind-o, a făcut-o biserică. Şi a poruncit fraţilor ca în toate sîmbetele şi Duminicile să se adune într-însa la cîntare. Apoi şi el s-a sălăşluit aproape de acea biserică nefăcută de mînă, zidindu-şi chilie pe o piatră înaltă şi a făcut uşă tăinuită la biserică, prin care intrînd, petrecea ziua şi noaptea în rugăciune.

Înmulţindu-se mereu numărul fraţilor, încît s-au făcut pînă la o sută cincizeci şi zidindu-se chilii de amîndouă părţile rîului, se înmulţea şi slava Cuviosului Sava; şi i se aducea lui mult aur de către iubitorii de Dumnezeu, pe care îl cheltuia la zidirea lavrei. Dar mai ales sfinţitul patriarh Martirie al Ierusalimului avea mare dragoste către dînsul şi foarte mult îl cinstea şi-i trimitea cele de trebuinţă.

Ducîndu-se la Domnul Fericitul Martirie, întru al optulea an al patriarhiei sale, după dînsul luînd scaunul Salustie, la patruzeci şi opt de ani ai vieţii Cuviosului Sava, s-au sculat din lavră nişte răzvrătiţi cu năravul şi trupeşti cu cugetul, după cum se zice, neavînd duh, care, mai dinainte făceau sfat nedrept asupra sfîntului şi în tot chipul îl necăjeau. Pentru că, adeseori prin mijlocul grîului odrăslesc neghinele şi prin mijlocul viei cresc rugi şi chiar în ceata Apostolilor unul s-a făcut vînzător, iar la Elisei era ucenic Gheezi. Acei fraţi răzvrătiţi, sau mai bine zis mincinoşi, cugetînd cele rele asupra sfîntului, s-au dus în sfînta cetate la patriarh şi l-au rugat să le dea egumen. Fiind întrebaţi din ce loc sînt, ei au răspuns: “Vieţuim într-un pîrîu în pustie”. Şi aceasta o ziceau, vrînd să tăinu-iască numele fericitului Sava, că ştiau ei că numele lui este vestit şi pomenirea lui era de toţi iubită. Deci, fiind întrebaţi de multe ori şi siliţi de patriarh să spună de unde sînt, au spus chiar nevrînd că sînt din pîrîul ce se numeşte cu numele unui monah Sava. Atunci patriarhul a întrebat: “Dar unde este Sava?” Iar ei, nerăspunzînd la întrebare, au început al cleveti pe fericitul, zicînd că este prost, neiscusit, şi nu poate să povăţuiască şi să cîrmuiască mulţimea de fraţi, dintr-o aşa mare lavră, prin simplitatea şi neştiinţa lui”. Apoi, la clevetire adăugau şi acestea, zicînd că nici el nu voieşte să primească hirotonia şi nici pe vreunul din fraţi nu-l lasă.

Aşa clevetind pe dreptul înaintea patriarhului, s-a întîmplat că era acolo un bărbat cinstit şi vrednic de pomenit, cu numele Chiric, preot al preaslăvitei biserici a Învierii lui Hristos şi păzitorul lemnului Sfintei Cruci celui de viaţă făcător. Acela, auzind clevetirea lor, i-a întrebat: “Oare, voi aţi primit pe Sava în locul acela sau el v-a primit pe voi”? Iar ei au răspuns: “Sava ne-a primit pe noi”. Zis-a lor Chiric: “Dacă Sava a putut a vă aduna pe voi în acel loc pustiu, cu cît mai vîrtos va fi vrednic, Dumnezeu ajutîndu-i, să vă povăţuiască pe voi”. Iar ei neputînd răspunde la aceasta au tăcut.

Patriarhul, amînînd întrebarea pînă a două zi, îndată a trimis după Sfîntul Sava, chemîndu-l cu cinste la sine, ca pentru un alt lucru. Venind fericitul, iar patriarhul nespunîndu-i nimic despre clevetitori, nici clevetitorilor zicîndu-le ceva, nici mustrîndu-i pe dînşii, îndată a hirotonisit pe Cuviosul Sava preot, chiar nevrînd el. Deci sfinţindu-l pe el, a zis către cei ce cleveteau asupra lui: “Iată aveţi pe părintele vostru şi egumenul lavrei pe care l-a ales Dumnezeu de sus, iar nu om”. Acestea zicînd, a luat pe Sava şi pe aceia şi a mers în lavră şi a sfinţit biserica cea zidită de Dumnezeu şi a binecuvîntat toată lavra, învăţînd pe fraţi să se supună egumenului lor, fericitului Sava, iar după aceea s-a întors.

Cînd fericitul Sava avea cincizeci şi trei de ani de la naşterea sa, fiind împărat Anastasie, după moartea lui Zinon, în acel an a venit la lavră un bărbat dumnezeiesc, împodobit cu daruri duhovniceşti, fiind de neam armean, cu numele Ieremia, care avea doi ucenici, ale căror nume erau: Petru şi Pavel. Deci, foarte s-a bucurat pentru dînşii fericitul Sava şi le-a dat peştera aceea în care petrecuse el singur mai înainte cînd era în pîrîu. Apoi le-a poruncit ca sîmbăta şi Duminica să cînte pravila în biserica cea mică, pe limba armenească. Şi aşa, încetul cu încetul s-au înmulţit armenii în lavră. În aceeaşi vreme a venit în lavră şi cuviosul părintele nostru Ioan, care se numea Tăcutul, şi care, fiind episcop al cetăţii Coloniei, a lăsat episcopia sa pentru Dumnezeu şi tăinuindu-şi dregătoria, se ostenea în lavră ca un monah simplu.

Cuviosul Sava – urmînd Sfîntului Eftimie cel Mare, care se obişnuise în toţi anii a ieşi în pustie în a paisprezecea zi a lunei ianuarie, de petrecea acolo tot sfîntul şi marele post; aceluia rîvnind, Cuviosul Sava ieşea în aceeaşi lună ianuarie, dar nu în aceeaşi zi, căci aştepta a douăzecea zi ca să săvîrşească în lavră pomenirea Sfîntului marelui Eftimie. Iar după săvîrşirea pomenirii, ieşea în pustie, fugind de petrecerea împreună cu oamenii, şi apropiindu-se de Dumnezeu cu gîndirea şi cu rugăciunea, petrecea acolo pînă în sîmbăta Stîlpărilor (Floriilor).

Într-un an, ieşind după obiceiul său din lavră în pustie şi umblînd împrejurul Mării Moarte, a văzut un ostrov (insulă) mic şi pustiu. Acolo vrînd a petrece zilele postului, s-a dus într-însul. Dar, prin zavistia diavolului fiind împiedicat, a căzut într-o groapă, din care ieşea ca dintr-un cuptor abur întunecat cu foc. Deci, i s-au ars faţa, barba şi alte părţi ale trupului i s-au vătămat, încît s-a îmbolnăvit foarte greu.

Cînd s-a întors în lavră numai după glas îl cunoşteau fraţii, aşa era de arsă faţa lui. Şi a bolit mult pînă cînd o putere dumnezeiască de sus, cercetîndu-l pe el, l-a tămăduit şi i-a dat putere asupra duhurilor necurate. Dar barba lui n-a mai crescut cum a fost mai înainte, ci era mică şi rară, ca să nu se mărească în deşert, împodobindu-se cu dînsa, iar el mulţumea lui Dumnezeu pentru aceasta.

În alt an a ieşit, după obicei, în pustie împreună cu ucenicul Agapit. Netrecînd multe zile, Agapit, de osteneală şi de foame, s-a culcat pe nisip şi a adormit. Iar fericitul Sava, stînd departe de dînsul şi rugîndu-se, a venit un leu mare asupra lui Agapit care dormea şi-l mirosea de la cap pînă la picioare. Fericitul Sava, văzînd pe leu deasupra ucenicului care dormea, s-a temut să nu-l mănînce şi îndată a făcut rugăciune cu sîrguinţă către Dumnezeu, pentru ucenic, să fie păzit de fiară. Iar Dumnezeu, ascultînd pe robul său, a astupat gura fiarei şi n-a vătămat pe Agapit, ci, ca şi cum ar fi fost lovit cu bici, a fugit în pustie. Fugind leul, a lovit cu coada pe cel ce dormea şi acela, deşteptîndu-se şi văzîndu-l, s-a cutremurat şi a alergat la părintele său. Iar el l-a învăţat să nu se dea mult timp somnului, ca nu cumva să fie mîncat de fiare şi mai vîrtos de cele nevăzute.

În alt an, umblînd fericitul după obicei cu acelaşi ucenic prin pustia care era pe lîngă Iordan spre miazănoapte, a aflat într-un munte o peşteră şi într-însa un pustnic înainte-văzător. Făcînd rugăciune amîndoi şi începînd vorba, a zis pustnicul: “De unde ai pornit, o! minunate Sava, a veni la noi? Cine ţi-a arătat locul acesta? Că iată cu darul lui Dumnezeu petrec aici de treizeci şi opt de ani şi n-am văzut nici un om, iar tu cum ai venit aici?” Iar fericitul Sava a răspuns: “Dumnezeu Care ţi-a arătat numele meu, Acela mi-a arătat şi mie locul acesta”. Apoi, după vorbe folositoare de suflet, sărutîndu-se, Sava s-a dus cu ucenicul în pustie.

Apropiindu-se vremea să se întoarcă la lavră, Sava a zis către ucenic: “Să mergem, frate, să sărutăm pe robul lui Dumnezeu cel din peşteră”. Deci, venind, l-au aflat în genunchi plecat către răsărit. Şi părîndu-i-se că face rugăciune, a aşteptat cîteva ceasuri; apoi, făcîndu-se seară şi văzînd Sava că nu se scoală bătrînul de la rugăciune, a zis: “Încredinţează-ne pe noi lui Hristos, părinte”. Însă nu răspundea. Sava, apropiindu-se, s-a atins de dînsul şi l-a aflat răposat. Apoi, întorcîndu-se către ucenic, a zis: “Vino, fiule, să îngropăm trupul sfîntului că spre aceasta ne-a trimis Dumnezeu aici”. Deci, făcînd deasupra lui obişnuita cîntare, l-au îngropat în aceeaşi peşteră şi astupînd uşa peşterii cu pietre, s-au dus în lavră.

În anul acela în care s-a sfinţit biserica cea de Dumnezeu zidită, a murit în Alexandria, Ioan, tatăl fericitului Sava, fiind puternic în ostăşia Isaurilor. Iar fericita Sofia, maica lui, care acum foarte mult îmbătrînise, vînzînd toate averile sale, a venit în Ierusalim la fiul său Sava, aducînd mult aur. El, primind-o pe dînsa, a sfătuit-o să se tundă în chipul călugăresc, în care vieţuind ea puţin, s-a mutat la Domnul. Aurul cel adus de dînsa l-a cheltuit la treburile mănăstirii şi la zidirea caselor de străini; căci a zidit una lîngă Ierihon, iar alta în lavră, ca în cea de lîngă Ierihon să odihnească pe străini, iar în cea din lavră pe monahi.

Zidindu-se casa de stăini în lavră, a trimis părintele un frate cu dobitoace mănăstireşti la Ierihon, ca să aducă de acolo lemne pentru trebuinţa lucrului. Acela, la întoarcere, fiind arşiţă mare, a însetat pe cale şi neaflîndu-se apă, pentru că pămîntul acela era pustiu şi fără apă, a căzut slăbit de sete. Aducîndu-şi aminte de sfîntul bătrîn a zis: “Dumnezeul părintelui meu Sava, nu mă lăsa pe mine”. Atunci îndată s-a arătat deasupra lui nor şi, slobozind rouă, l-a răcorit pe el şi dobitoacele care duceau lemne. Apoi acel nor, a mers pe deasupra lui pînă la lavră, umbrindu-l şi răcorindu-l de zăduf; şi aceasta s-a făcut pentru rugăciunile Sfîntului părintelui său Sava, de care şi-a adus aminte în nevoia sa.

Odată, în vremea postului, Cuviosul Sava a voit să se suie în muntele Castelinului, ce era departe de lavră, la douăsprezece stadii, în partea de miazănoapte. Muntele acela era neumblat de oameni şi înfricoşat pentru suirea cea aspră şi grea pe el, cum şi pentru înfricoşările ce se făceau acolo; pentru că mulţime de diavoli se încuibaseră acolo şi multe feluri de năluciri înfricoşau pe cei ce treceau pe acolo. Cuviosul, avînd ajutor pe Cel Preaînalt, s-a suit pe muntele acela şi cu undelemnul ce-l luase din candela Sfintei Cruci, stropindu-l în toate părţile, întărindu-se cu semnul Crucii a petrecut acolo toată vremea postului cel mare. La început mult război a avut cu diavolii în toate zilele; pentru că năvăleau asupra lui, uneori în chipul fiarelor, iar alteori în chipul tîrîtoarelor şi alteori în chipul păsărilor, făcînd zgomot, strigare şi ţipăt înspăimîntător. Cuviosul, ca un om înfricoşîndu-se, se gîndea să se pogoare din munte, însă Cel ce a întărit odată pe marele Antonie în războiul cu diavolii. Acela, arătîndu-i-se şi sfîntului, i-a poruncit să îndrăznească în puterea Crucii. De atunci petrecea fericitul fără temere, cu rugăciunea şi cu puterea Crucii, izgonind departe de el toate fiarele şi îngrozirile diavoleşti.

Aproape de sfîrşitul postului mare, stînd sfîntul noaptea la rugăciune, diavolii au ridicat asupra lui cel mai mare război. Pentru că, arătîndu-se mulţime mare în obişnuitele lor chipuri de fiare, de tîrîtoare şi de păsări, năvălind asupra sfîntului, strigau peste măsură şi se vedea cum se clătina tot muntele. Dar sfîntul deloc nu se înfricoşa, ci neîncetat rugîndu-se lui Dumnezeu, diavolii, nerăbdînd, au strigat: “O! ce nevoie răbdăm de la tine, Savo! Oare nu-ţi este destul pîrîul cel locuit de tine? Au nu-ţi ajunge peştera ta, cum şi cealată pustie pe care ai făcut-o locuită? Şi aici ai venit în locaşurile noastre, vrînd a ne izgoni? Iată, acum ne ducem, nemaiputînd a ne împotrivi ţie, care ai ajutător pe Dumnezeu”. Atunci îndată cu mare tînguire, cu strigare, cu gîlceavă şi cu zgomot foarte mare, în chipul corbilor, au zburat în acea noapte din muntele acela.

Nu departe de muntele acela erau nişte păstori care înnoptaseră cu turmele lor. Aceia au văzut pe diavoli zburînd din munte în munte şi au auzit strigarea lor. Apoi, venind, au spus Cuviosului Sava. Iar el, mulţumind lui Dumnezeu pentru izgonirea diavolilor, s-a dus în lavră ca să prăznuiască Învierea lui Hristos împreună cu fraţii. După praznic, luînd pe unii din părinţi, a venit iarăşi la Castelin, unde au început a curăţi locul şi a zidi chilii. Ostenindu-se ei la lucrul acela, au aflat sub deal o casă mare cu pietre minunate, frumos făcută, care avea lărgime destulă şi acoperămînt înalt. După ce au curăţit-o şi împodobit-o, au făcut-o biserică şi au sfinţit-o; apoi cuviosul a aşezat acolo viaţă de obşte.

În vremea cînd se zidea acea chinovie, lipsindu-le bucatele, îngerul Domnului s-a arătat în vedenie lui Marchian, arhimandritul din Betleem, zicînd: “Iată tu, Marchiane, şezi la odihnă, avînd toate cele de trebuinţă, iar robul lui Dumnezeu Sava se odihneşte pentru dragostea Lui, împreună cu fraţii în muntele Castelin, flămînd şi neavînd hrana cea de nevoie şi nu este nimeni cine să le dea cele de trebuinţă; deci, trimite-le tu bucate fără zăbavă, ca să nu slăbească de foame”. Marchian îndată a trimis la Cuviosul Sava multe lucruri din cele de trebuinţă, încărcînd vitele cu multe feluri de bucate. Cuviosul, primind cele trimise, a mulţumit lui Dumnezeu, Care are purtare de grijă pentru robii Săi.

Isprăvind chinovia, a adunat într-însa fraţi mulţi şi a încredinţat-o lui Pavel, care a fost multă vreme pustnic, împreună cu Teodor, ucenicul său. Dar Pavel peste puţină vreme s-a mutat din viaţa aceasta şi a primit toată ocîrmuirea Teodor, aducînd în mănăstire pe Serghie fratele său şi pe alt Pavel, unchi al său, care mai pe urmă a fost egumen în muntele Castelin, apoi a fost episcop în Aili şi Amatunta.

Cuviosul Sava avea mare purtare de grijă pentru aceasta, ca să umple chinovia cea din Castelin de bărbaţi rîvnitori, nevoitori şi monahi iscusiţi; iar pe oamenii mireni care voiau să se călugărească, aşijderea şi pe cei tineri fără barbă, nu-i lăsa să vieţuiască în chinovia de la Castelin, nici în lavră. Ci a zidit pentru ei, în partea dinspre miazănoapte, o altă chinovie mai mică şi a pus acolo povăţuitori iscusiţi să-i înveţe pe noii începători rînduiala şi pravila cea călugărească. Să ştie mai întîi Psaltirea şi toată rînduiala cîntării de rugăciune; apoi să ştie toate rînduielile călugăreşti şi să se îndemne către nevoinţă şi către osteneli. După aceea să-şi păzească mintea lor de cele lumeşti şi să se împotrivească gîndurilor rele, ca să-şi taie voia şi să fie ascultători, blînzi, smeriţi, tăcuţi, treji şi cu luare aminte, păzindu-se de vicleşugurile vrăjmaşilor.

Cînd cineva sporea bine întru aceste începuturi călugăreşti, cuviosul îl ducea în chinovia cea mare sau în lavră; iar pe alţii din cei noi începători şi mai ales pe cei tineri, îi trimitea la cuviosul părinte Teodosie, care, ieşind din biserica cea de la Scaune, îşi făcuse o mănăstire, la treizeci şi cinci de stadii depărtare de lavră, spre apus. Şi erau amîndoi, Sava şi Teodosie, un suflet şi o inimă, întru toate avînd o împreună glăsuire între dînşii – pentru care pricină, ierusalimenii îi numeau pe dînşii “nouă pereche apostolească, Petru şi Pavel”. Apoi li s-au încredinţat începătoria peste toate adunările cele mănăstireşti. Căci după mutarea fericitului Marchian, arhimandritul, şi a preasfinţitului patriarh Salustie, s-au adunat la dînsul toţi monahii din lavre şi de prin mănăstiri, de prin munţi şi de prin pustie. Atunci, după unirea tuturor, aceşti doi părinţi mari, Sava şi Teodosie, au fost aleşi şi puşi arhimandriţi peste toate lavrele şi vieţile de obşte care erau împrejurul Sfintei Cetăţi. Din acea vreme Cuviosul Teodosie era mai mare peste mănăstirile cu viaţa cea de obşte, iar Cuviosul Sava, peste părinţii care petreceau prin pustietăţi.

După plecarea la Domnul a patriarhului Salustie, cînd Ilie a fost ridicat în scaun în locul lui, în vremea aceea fericitul Sava cumpăra pămîntul care era lîngă lavra sa, pe care voia să facă chilii pentru monahii care veneau de departe. Cei ce vindeau acel loc cereau aur mult şi bătrînul nu avea atunci mai mult decît jumătate din galbeni. Însă, punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu, către care avea dragoste şi mare credinţă, a zis vînzătorului: “Ia, frate, acum arvuna aceasta pînă mîine, iar mîine, de nu-ţi voi da tot preţul, mă lipsesc şi de arvună!” Făcîndu-se noapte şi apropiindu-se de ziuă, sfîntul sta la rugăciune, şi iată a intrat un necunoscut dînd în mîna lui o sută şaptezeci galbeni şi îndată s-a dus, nespunînd cine şi de unde este. Cuviosul s-a mirat de purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi, mulţumindu-i, a dat preţul celui ce vindea locul; deci a zidit şi o a doua casă de străini, spre odihna fraţilor celor ce veneau de departe. Asemenea şi pentru chinovia cea din Castelin a cumpărat două case, pentru primirea de străini; una în Sfînta Cetate, aproape de turnul lui David, iar alta în Ierihon.

În acea vreme au venit în lavră doi fraţi după trup, de neam din Isauria, anume Teodul şi Ghelasie – ca alt Veseleil şi Eleac, prea înţelepţii făcători ai Cortului sfînt -, pe care i-a trimis Dumnezeu către al doilea Moisi, adică Cuviosul Sava şi prin care a săvîrşit toate zidirile lavrei. Căci au zidit chilii multe, bolniţă, pitărie, baie lîngă pîrîu şi biserica cea mare a Preacuratei şi de Dumnezeu Născătoare. Pentru că biserica cea nefăcută de mînă, pe care o arătase Dumnezeu cuviosului prin stîlp de foc, fiind strîmtă, iar fraţii care se adunaseră acum mulţime, neputînd încăpea la cîntarea pravilei, au zidit altă biserică lîngă aceea, mai mare şi mai frumoasă, în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, pe care a sfinţit-o patriarhul Ilie. Deci în această biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a poruncit fraţilor să se adune spre lauda Domnului; iar în biserica cea arătată de Dumnezeu a adus pe armeni şi a rînduit cîntări de toată noaptea, în zilele duminicilor şi la praznice însemnate.

Unii din fraţii armeni, urmînd atunci glasul ereticesc, adică a lui Petru care se numea Fulon, adăugau la cîntarea cea îngerească: “Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte” şi aceste cuvinte: “Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, miluieşte-ne pe noi”. Acea hulă, fericitul Sava pierzînd-o dintre fraţi, a poruncit armenilor să cînte cîntarea cea întreit sfîntă în limba grecească – iar nu pe cea armenească. Deci toată slujba o cîntau armeneşte, iar “Sfinte Dumnezeule” îl cîntau greceşte, pentru ca să nu se adauge de armeni acele cuvinte de hulă ale lui Fulon, la Sfinte Dumnezeule.

Cuviosul Sava cîrmuindu-le pe toate bine, acei clevetitori, de care s-a zis mai înainte, din îndemnarea diavolească pizmuiau cîrmuirea lui cea bună. Deci s-au sculat asupra lui cu zavistie, adunînd într-un cuget cu ei pînă la patruzeci de fraţi, din cei neiscusiţi cu viaţa şi răzvrătiţi cu năravul, care aveau înţelegerea nesănătoasă, şi au făcut multe supărări sfîntului. Dar acela care era aspru asupra diavolului şi blînd către oameni, dînd loc mîniei lor celei nedrepte, a lăsat lavra şi s-a dus în părţile Schitopului şi acolo a şezut în loc pustiu, lîngă pîrîul Gadarei.

Aflînd peştera unui leu, a intrat într-însa şi, rugîndu-se, s-a culcat să se odihnească în culcuşul leului, pentru că se înnoptase. La miezul nopţii a venit leul şi a văzut pe bătrîn odihnindu-se în culcuşul său; şi apucîndu-l cu dinţii de haine îl trăgea afară din peşteră, ca să-i lase locul său; iar cuviosul deşteptîndu-se a văzut acel leu înfricoşat, dar nu s-a înspăinîntat, ci sculîndu-se a început a-şi face rugăciunea de miezul nopţii. Sfîrşindu-şi rugăciunea, a şezut iarăşi în locul acela unde se culca leul, care apucîndu-l cu dinţii de marginea hainei, trăgea afară din peşteră pe sfîntul părinte. Iar părintele a zis către leu: “O, fiară, peştera este largă şi poate să ne încapă pe amîndoi, căci un făcător ne-a zidit; iar de nu-ţi place să fii împreună cu mine, du-te mai bine tu de aici, pentru că eu sînt mai cinstit decît tine, căci sînt zidit cu mîna lui Dumnezeu şi sînt cinstit cu chipul Lui”. Acestea auzidu-le leul, s-a dus ca şi cum s-ar fi ruşinat de bătrîn.

Vieţuind fericitul în acea peşteră, s-au înştiinţat despre dînsul schitopolitenii şi gadarenii, care au început a veni la dînsul. Între aceştia era şi un tînăr cu numele Vasile, care, lăsînd lumea, a fost tuns în călugărie de Cuviosul părinte Sava, cu care vieţuia împreună. Tîlharii, auzind de tunderea lui Vasile şi socotind că a adus aur mult în peşteră la părintele său Sava – pentru că tînărul acela era din părinţi de bun neam şi bogaţi -, au năvălit noaptea asupra lor. Dar, neaflînd la dînşii nimic, s-au mirat de lipsa lor şi s-au dus. Şi iată, au văzut doi lei mari venind asupra lor şi s-au înspăimîntat foarte, căci gîndeau că i-a ajuns mînia lui Dumnezeu pentru năvălirea ce au făcut cu îndrăzneală asupra robilor săi. Deci au strigat cu glas mare către fiare: “Jurămu-vă pe voi, cu rugăciunile părintelui Sava să vă duceţi din cale ca să trecem de aici”. Iar leii, auzind numele Sfîntului Sava, au fugit ca şi cum ar fi fost loviţi cu biciul. Dar tîlharii, înspăimîntîndu-se de acea minune, s-au întors la cuviosul şi i-au spus ceea ce s-a petrecut; apoi s-au pocăit de faptele lor cele rele şi, lăsîndu-se de a mai face tîlhării, se hrăneau cu ostenelile lor. Deci a vieţuit acolo cuviosul cîtăva vreme şi a adunat fraţi, cărora punîndu-le egumen şi încredinţîndu-i lui Dumnezeu, el singur ca o pasăre osebindu-se s-a dus la linişte în altă pustie, unde liniştindu-se mult, s-a întors iarăşi în lavra sa, socotind că acum tulburătorii aceia vor fi încetat din răutatea şi cîrtirea lor; dar i-a aflat pe dînşii neîndreptaţi, petrecînd întru răutatea cea dintîi şi încă şi mai mult se înmulţiseră, încît erau pînă la şaizeci, iar el plîngînd pentru dînşii ca şi pentru cei pierduţi, îi sfătuia cu cuvinte părinteşti; dar pe arapi n-a putut să-i albească, căci cu sfaturile lui cele blînde mai mult se întărîtau. Deci cuviosul, iarăşi dînd loc mîniei lor, a lăsat lavra şi s-a dus în părţile Nicopolei, unde s-a sălăşluit sub un copac, care are roade dulci ce se numea roşcov şi cu roadele copacului aceluia se hrănea.

Înştiinţîndu-se despre el stăpînul locului aceluia, i-a zidit o chilie şi în puţine zile, cu darul lui Hristos, adunîndu-se fraţii la cuviosul, locul acela s-a făcut chinovie. Acolo vieţuind fericitul Sava, pizmuitorii lui, care erau în lavră, au scos veste între fraţi că pe Sava l-au mîncat fiarele în pustie, apoi s-au dus la fericitul Ilie, patriarhul, spunîndu-i: “Părintele nostru, umblînd prin pustia Mării Moarte, l-au mîncat leii; deci ne rugăm sfinţiei tale porunceşte să ni se dea egumen”. Iar fericitul Ilie, ştiind viaţa lui Sava, din tinereţea lui, a zis către monahi: “Eu nu vă cred, căci ştiu că Domnul este drept şi nu va trece cu vederea atîtea fapte bune ale părintelui vostru, nici va îngădui ca el să fie mîncat de fiare; ci mai bine mergeţi de căutaţi pe părintele vostru, sau tăceţi şezînd în chiliile voastre, pînă cînd îl va arăta Dumnezeu”. Deci s-au întors pizmuitorii cu ruşine.

Sosind praznicul înnoirii bisericii Învierii Domnului din Ierusalim şi adunîndu-se toţi episcopii Palestinei şi egumenii, atunci a venit şi Cuviosul Sava, împreună cu nişte fraţi din mănăstirea Nicopolei. Pe acesta văzîndu-l patriarhul, s-a bucurat şi, luîndu-l deoparte, l-a rugat să se întoarcă iarăşi în lavra sa. Iar el se lepăda, zicînd că este mai presus de puterea lui a ocîrmui şi a îngriji atîta mulţime de fraţi; deci îşi ceru iertare. Iar patriarhul a zis: “De nu vei asculta rugăciunea şi sfatul meu, nu vei mai veni de acum înaintea feţei mele, pentru că nu pot răbda, ca ostenelile tale să le stăpînească alţii”. Atunci fericitul Sava, chiar nevrînd, a spus patriarhului pricina ieşirii sale din lavră: “Ca să nu fiu – zice el – pricinuitor de sfadă şi tulburător fraţilor”. Apoi i-a spus despre pizmuitorii care s-au sculat asupra lui. După aceea, neputînd a nu asculta pe patriarh, s-a supus. Dar pe ucenicul său, care venise cu el din Nicopole, l-a pus egumen al mănăstirii, iar el s-a dus la lavra sa.

Apoi patriarhul a trimis împreună cu dînsul şi scrisoarea sa către fraţi, întru acest chip: “Vă poruncesc, fraţilor întru Hristos, să ştiţi că părintele vostru Sava este viu, iar nu este, precum aţi auzit voi şi cum aţi spus, că l-au mîncat fiarele; căci a venit la mine la praznic şi l-am îndemnat să vie la voi, judecînd a fi lucru cu nedreptate ca să lase lavra sa, pe care a strîns-o cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ostenelile sale. Deci primiţi cu osîrdie şi cu toată cinstea pe părintele vostru şi să vă supuneţi lui întru toate, pentru că nu voi l-aţi ales pe dînsul, ci el v-a adunat pe voi. Iar dacă unii din voi ar fi mîndri şi neplecaţi, încît nu vor voi a se smeri şi a se supune lui, unora ca acelora le poruncim, ca îndată să iasă din lavră, pentru că nu este cu cuviinţă a nu-şi primi locul său părintele acesta”.

Scrisoarea aceasta citindu-se în lavră în mijlocul bisericii, pizmuitorii cei orbiţi cu răutate au făcut tulburare, strigînd asupra sfîntului părinte, celui nevinovat şi curat cu inima: unii îl ocărau, îl dosădeau, îl grăiau de rău, iar alţii luîndu-şi hainele şi lucrurile lor se grăbeau a ieşi din lavră; alţii, apucînd topoare şi cazmale, au alergat la chilia pe care chiar Cuviosul Sava o zidise şi au dărîmat-o pînă în temelie, în nebunia lor; iar lemnele şi pietrele le-au aruncat jos în pîrîu, apoi s-au dus de acolo în lavra Suchiului. Egumenul lavrei aceleia, Acvilin, bărbat dumnezeiesc, ştiind răutatea lor, nu i-a primit pe dînşii, ci i-a izgonit din lavra sa. Apoi ei ducîndu-se în pîrîul Tecuia şi făcîndu-şi colibi, s-au sălăşluit acolo. Astfel smulgîndu-se din lavră acele neghine, fraţii cei rămaşi s-au făcut ca nişte rod de grîu bine primit lui Dumnezeu.

Trecînd puţină vreme şi auzind Sfîntul Sava unde petrec cei ce s-au despărţit de lavră şi că sînt în mare lipsă, a pus pe caii şi asinii lavrei multe bucate şi s-a dus la dînşii voind pe de o parte să potolească mînia lor, iar pe de alta să le ajute în lipsa lor. Unii dintr-înşii văzînd pe fericitul Sava venind către ei, ziceau: “Iată că şi aici vine înrăutăţitul acela”. Şi grăiau şi alte cuvinte rele, din mînie şi din ură. Iar el, fără răutate privind la dînşii cu dragoste şi grăindu-le cuvinte frumoase, i-a mîngîiat pe dînşii şi le-a dat bucatele. Apoi, văzînd strîmtorarea, lipsa şi neorînduiala lor, căci erau ca nişte oi care n-au păstor, a vestit despre toate patriarhului şi l-a rugat să rînduiască cele cuvenite pentru dînşii. Patriarhul i-a încredinţat pe dînşii lui Sava, dîndu-i şaptezeci de galbeni pentru zidiri şi altele multe spre trebuinţă. El mergînd la dînşii a zăbovit cinci luni şi le-a zidit biserică şi pitărie şi le-a aşezat lavră nouă, aducînd din lavra cea veche pe unul din părinţii cei iscusiţi, cu numele Ioan, bărbat mai înainte-văzător. Pe acela punîndu-l egumen, Sava s-a întors în lavra sa. Iar Ioan, le-a fost povăţuitor şapte ani într-acea lavră nouă, apoi s-a dus la Domnul. Cînd era să moară, a proorocit cele ce aveau să fie şi, plîngînd, a zis către cei ce şedeau împrejurul său, că vor veni zile cînd, cei ce vieţuiesc aici se vor lepăda de credinţa cea dreaptă şi cu mîndrie se vor înălţa, dar îndrăzneala şi mărirea lor se vor risipi şi deodată vor cădea.

După Ioan a fost egumen Pavel, de neam roman; acesta egumenind numai şase luni, şi nemaiputînd răbda gîlcevile, a fugit în Arabia şi acolo s-a sfîrşit în mănăstirea lui Saverian.

Înştiinţîndu-se Sava de fuga lui Pavel, a pus pe Agapit ucenicul său, egumen al lavrei celei noi. Acesta a aflat pe unii dintre fraţi că au învăţătura lui Origen, ca o otravă de aspidă pe buzele lor şi ca o osteneală şi durere sub limbile lor. Între aceştia mai întîi era unul cu numele de Ioan Palestinianul, care se părea a fi creştin adevărat, avînd chipul dreptei-credinţe, dar în inimă era plin de răutatea păgînească, de bîrfirea maniheilor, de eresurile lui Didim, ale lui Evagrie şi ale lui Origen.

Pe aceşti fraţi adunîndu-i Agapit, şi temîndu-se să nu se vatăme şi alţii cu aceleaşi eresuri, a vestit pe patriarh despre dînşii şi cu sfatul lui i-a izgonit din lavră. Apoi, după cinci ani, Agapit s-a mutat la Domnul, şi după dînsul s-a încredinţat egumenia lui Mamant. Atunci Non, împreună cu cei de un cuget cu el, auzind de mutarea lui Agapit, s-au întors în lavra cea nouă; dar, temîndu-se de fericitul Sava, îşi tăinuiau otrava eresului. În acea vreme Cuviosul Sava, aflînd o peşteră care era departe de lavra sa cea veche ca de zece stadii din partea de miazănoapte, la poalele Castelionului, a făcut mănăstire, ajutîndu-i cu averea sa Marchian, preotul sfîntului Sion, împreună cu fiii săi Antonie şi Ioan.

În dealul unde a zidit împărăteasa Evdochia un turn, în pustia dinspre răsărit, vieţuiau doi monahi, care se ţineau de eresul lui Nestorie; pentru aceasta se mîhnea foarte sfîntul părinte, căci rătăciseră din calea cea dreaptă. În vremea aceea, sfîntului i s-a arătat vedenia aceasta: Se părea a fi în biserică, săvîrşindu-se slujba, şi în mijlocul fraţilor a văzut stînd pe acei nestorieni. Apoi, cînd a venit vremea Sfintei Împărtăşiri, toţi fraţii se apropiau de dumnezeieştile Taine şi se împărtăşeau, iar cei doi eretici, vrînd a se apropia de împărtăşanie, îndată i-au oprit nişte ostaşi înfricoşaţi, respingîndu-i de la împărtăşanie şi izgonindu-i din biserică. Dar fericitul ruga pe ostaşi să lase şi pe acei doi monahi să fie împreună cu fraţii în biserică şi să nu-i oprească a se împărtăşi. Însă ostaşii au răspuns, zicînd: “Nu se cuvine a lăsa să se împărtăşească cu dumnezeieştile Taine pe aceştia care sînt iudei, că nici pe Hristos nu-l mărturisesc a fi Dumnezeu, nici pe Preacurata Fecioară Maria a fi Născătoare de Dumnezeu”.

Pentru această vedenie fericitul mai mult se mîhnea, fiindu-i jale de pierderea sufletelor lor. Multă nevoie a suferit postind şi rugîndu-se către Dumnezeu pentru dînşii, ca să-i lumineze cu lumina cunoştinţei adevărului. Apoi, adeseori se ducea la dînşii învăţîndu-i şi mustrîndu-i, rugîndu-i şi sfătuindu-i, pînă ce în sfîrşit cu darul lui Dumnezeu, i-a cîştigat la credinţa Bisericii lui Hristos. Aşa se îngrijea cuviosul pentru mîntuirea sufletelor omeneşti. După aceea i-a coborît pe dînşii din dealul acela, şi i-a dat în mănăstirea lui Teodosie, iar în locul lor a trimis un ucenic de al său, încredinţîndu-i dealul acela, cu numele Ioan Bizantinul, unde, după puţină vreme, cu sporirea ajutorului lui Dumnezeu, s-a zidit şi mănăstirea.

Era în lavra cea mare un monah cu numele Iacov, de neam din Ierusalim, îndrăzneţ şi mîndru. Acela, sfătuindu-se cu unii monahi de acelaşi obicei cu dînsul – iar fericitul Sava nefiind atunci în lavră, ci petrecînd liniştit în pustie după obiceiul său în vremea postului celui mare -, a ieşit din lavră şi s-a dus într-o vale, ce se numea Şapte guri, şi a început a-şi face mănăstire, vrînd să fie asemenea Cuviosului Sava.

Întorcîndu-se Sava din pustie şi înştiinţîndu-se despre lucrul lui Iacov, s-a dus la dînsul şi-l sfătuia să înceteze, zicînd că este nefolositor lucru a începe ceva cu îndrăzneală şi cu înălţare de minte. Dar acela n-a ascultat pe bătrîn, ci se împotrivea cuvintelor lui. Iar sfîntul i-a zis: “Dacă nu te supui, păzeşte-te, ca nu prin ispită să te pedepseşti”. Acestea zicînd, s-a dus la chilia sa. Iar asupra lui Iacov a venit spaimă şi cutremur şi a căzut în boală cumplită, zăcînd şase luni, încît abia putea să vorbească. Apoi, deznădăjduindu-se de viaţa sa, s-a rugat de cineva să-l ducă la Cuviosul Sava ca să-şi ceară iertare la sfîrşitul vieţii sale. Văzîndu-l Sfîntul Sava, l-a îmbărbătat, l-a certat cu cuvinte părinteşti, i-a dat mîna şi ridicîndu-l din pat l-a făcut sănătos, ca şi cum n-ar fi zăcut niciodată, apoi, împărtăşindu-l cu Preacuratele Taine, i-a pus înainte hrană. Şi Iacov nu s-a mai întors la zidirea sa cea nouă, ci, primind ascultare în casa de străini, slujea acestora.

Odată, fiind nebăgător de seamă în slujba sa, a fiert bob mai mult decît trebuia, că i-a rămas de la masă atîta, încît se putea din rămăşiţa aceea şi a doua zi să se îndestuleze trapeza. El, însă, l-a aruncat pe fereastră în pîrîu, aceasta nu numai o dată făcîndu-o, ci de mai multe ori. Părintele Sava, văzînd acest lucru, s-a coborît pe ascuns în pîrîu şi a adunat bobul cel lepădat, apoi, aducîndu-l în chilia sa, l-a uscat puţin la soare. Trecînd puţină vreme, cuviosul a fiert din bobul acela şi, gătindu-l bine, a chemat pe Iacov la sine ca să-l ospăteze. Mîncînd el, bătrînul a zis către Iacov: “Iartă-mă, frate, că nu te-am ospătat precum am voit şi nu te-am împăcat cu bucatele, pentru că nu ştiu a face fiertura bine”. Iar Iacov a zis: “O, părinte, bine ai fiert bobul acesta; de mult n-am mîncat bucate ca acestea”. Bătrînul a zis: “Crede-mă, fiule, că acesta este bobul pe care tu l-ai vărsat în pîrîu; să ştii dar cum că cel ce nu poate să chivernisească cu măsură nici o ulcică de bob, ca să nu rămînă ceva în zadar, apoi cum poate unul ca acela să chiverniseacă o mănăstire şi să povăţuiască pe fraţi? Aşa grăieşte şi Apostolul: “Dacă cineva nu ştie să-şi conducă casa sa, cum va putea să îngrijească de Biserica lui Dumnezeu?”. Iacov, auzind acestea s-a ruşinat; iar pentru iubirea sa de începătorie şi pentru slujba sa cea cu nebăgare de seamă, făcînd pocăinţă, îşi cerea iertare.

Pe acest Iacov, care şedea în chilia sa, odată îl supăra diavolul cu războiul poftei trupeşti. Deci, stîndu-i asupră acel război îndelungat cu gînduri necurate, n-a putut mai mult a răbda şi, luînd cuţitul, şi-a tăiat părţile sale genitale. Făcîndu-i mare durere şi curgînd mult sînge, a început a striga pe fraţii care petreceau pe aproape, ca să-i ajute. Iar fraţii, venind şi văzînd lucrul ce-l făcuse, pe cît puteau potoleau durerea lui cu doctorii şi după multă vreme abia au putut să-l vindece. Auzind despre aceasta Cuviosul Sava a izgonit pe Iacov din lavră, fiind vindecat de rană. După aceea s-a dus la Cuviosul Teodosie, spunîndu-i nevoia ce i s-a întîmplat cu izgonirea şi rugîndu-l să mijlocească pentru dînsul către Cuviosul Sava, ca iarăşi să-l primească în lavră şi în chilia sa. Teodosie, înduplecîndu-se de rugăciunea fratelui, s-a dus la fericitul Sava şi l-a rugat pentru fratele cel izgonit. Sava, pentru rugăciunea unui părinte ca acela şi bun prieten al său, a primit pe Iacov, dîndu-i poruncă să nu vorbească cu nimeni, fără numai cu cel ce-i slujea, nici să iasă din chilia sa; ba încă l-a înlăturat de la împărtăşirea cu Preacuratele şi dumnezeieştile Taine.

Şezînd Iacov în linişte, făcea roduri vrednice de pocăinţă, vărsînd multe lacrimi înaintea lui Dumnezeu, pînă cînd i s-a dăruit iertare din înălţime. Iar fericitului Sava i s-a vestit prin dumnezeiască descoperire că este iertat păcatul lui Iacov, căci a văzut Cuviosul Sava în vedenie un bărbat strălucind stînd aproape şi un mort zăcînd lîngă picioarele lui Iacov, pentru a cărui înviere rugîndu-se Iacov, s-a auzit glas de sus, zicînd: “Iacove, auzite sînt rugăciunile tale; deci atinge-te de mort şi va învia”. Atingîndu-se Iacov de mort, după poruncă, îndată a înviat. Iar bătrînul cel strălucit îndată a zis către Sava: “Iată, a înviat mortul şi tu dezleagă de acum din legături pe cel ce l-a înviat”. Sava, văzînd acestea a trimis îndată după Iacov şi, dezlegîndu-l de canon, i-a poruncit să intre în sobor şi împreună cu fraţii să se împărtăşească cu Preacuratele Taine. După şapte zile de la dezlegarea sa, Iacov s-a dus la Domnul.

Cuviosul părintele nostru Sava, era ca un pom minunat care odrăsleşte ramuri frumoase. Astfel, cu chipul vieţii sale cel sfînt şi cu rugăciunile cele cu sîrguinţă către Dumnezeu înmulţea sfînta sa lavră cu părinţi şi monahi nevoitori, care se făceau sfinţi, cum şi el era sfînt, precum este scris: Dacă rădăcina este sfîntă, apoi şi ramurile sînt sfinte.

Dintre aceste ramuri sfinte să pomenim pe fericitul Antim, bătrînul din Betania, care în multe nevoinţe monahiceşti îşi petrecuse viaţa. Acesta, la începutul venirii sale în lavră, şi-a zidit o chilie mică în partea de răsărit a pîrîului, în dreptul turnului Cuviosului Sava şi a petrecut într-însa treizeci de ani; iar la bătrîneţe, slăbind şi apropiindu-se către sfîrşit, a căzut în boală grea. Văzîndu-l Cuviosul Sava aşa, prea îmbătrînit şi zăcînd greu, a vrut să-l ia într-una din chiliile cele mai aproape de biserică, ca să poată acolo fraţii mai lesne a-l cerceta şi a-i sluji mai uşor. Dar el s-a rugat să-l lase să se săvîrşească acolo unde s-a sălăşluit de la început; şi l-a lăsat în chilia sa bolnav.

Într-o noapte, Cuviosul Sava, sculîndu-se la rugăciune după obiceiul său mai înainte de cîntarea Utreniei, a auzit nişte glasuri minunate ca şi cum ar fi cîntat un cor. Părîndu-i-se că se cîntă slujba în biserică, se mira în sine cum s-a început Utrenia fără dînsul şi fără obişnuita lui binecuvîntare? Venind îndată în biserică, n-a aflat pe nimeni, iar uşile erau încuiate şi s-a întors mirîndu-se de glasurile care se auzeau. Apoi iarăşi a auzit cu glas dulce cîntînd cîntarea aceasta: “Trece-voi în locul cortului celui minunat, în casa lui Dumnezeu, în glasul bucuriei şi al mărturisirii sunetului celui ce prăznuieşte”.

Înţelegînd de unde ieşeau acele glasuri minunate, adică din partea de unde era chilia fericitului Antim, a înţeles mutarea lui şi îndată, deşteptînd pe eclesiarhul, i-a poruncit să bată toaca să se adune fraţii. Şi luînd pe unii dintr-înşii, a mers în chilia bătrînului, cu făclii şi cu tămîie. Intrînd înăuntru n-a aflat pe nimeni altul decît numai trupul fericitului Antim, zăcînd mort, iar sufletul lui se dusese la Domnul însoţit de îngeri. Deci, luînd ei acel cinstit trup, l-au dus în biserică şi, cîntînd cele de îngropare, l-au pus împreună cu sfinţii părinţi.

Un frate, cu numele Afrodesie, din mănăstirea lui Teodosie, de fel din Asia, mare de stat şi atît de tare încît ridica de la pămînt singur cu multă înlesnire douăsprezece baniţe de grîu, fiind trimis la o slujbă, în drum s-a mîniat asupra asinului cu care căra grîu şi l-a lovit tare, iar asinul din acea lovitură a căzut şi a murit. Pentru aceasta Cuviosul Teodosie a izgonit pe Afrodesie din locaşul său şi a venit la Cuviosul Sava, nevoindu-se la dînsul multă vreme, în mare pocăinţă. Şi atît de mult a sporit în darul lui Dumnezeu, încît şi-a cunoscut vremea sfîrşitului său mai înainte cu şapte zile şi l-a rugat pe Cuviosul Sava ca să-l elibereze să meargă la Cuviosul Teodosie să-şi ceară iertare. Sava a trimis împreună cu dînsul pe ucenicul său Teodul, zicînd Cuviosului Teodosie: “Iată, fratele nostru cel de obşte Afrodesie, pe care l-am primit odinioară ca om, acum cu darul lui Hristos îl trimit către tine înger”. Iar Teodosie, primindu-l cu dragoste, l-a iertat şi l-a trimis cu pace. Întorcîndu-se la Sfîntul Sava s-a odihnit în Domnul.

Cetăţenii din cetatea Midava, care este în partea Iordanului, adeseori veneau la cuviosul aducîndu-i cele trebuincioase, iar de la dînsul primeau binecuvîntare. Printre aceia era un bărbat vestit, cu numele Gherontie, care, venind în Sfînta Cetate, a căzut bolnav şi, vrînd să se ducă în muntele Eleonului pentru rugăciuni, a căzut de pe animalul său rănindu-se. Apoi mai mult s-a îmbolnăvit, încît se deznădăjduise de a mai trăi. Pe acela ungîndu-l Cuviosul Sava, cu untdelemn sfinţit, îndată l-a făcut sănătos. După aceea a venit fiul lui Gherontie, cu numele Toma şi a găsit pe sfînt în casa de străini pe care o avea în Ierihon. Primindu-l cu bucurie şi veselindu-se duhovniceşte împreună, a voit şi trupeşte să-l ospăteze. Deci, şezînd la masă şi mîncînd, a zis către ucenic să aducă, dacă are, puţin vin. Acesta a răspuns că nu are decît numai puţin oţet într-o tigvă. Sfîntul a zis: “Bine este cuvîntat Dumnezeu; dintr-acest oţet să bem, că Cel ce a prefăcut apa în vin, poate să prefacă şi acrimea acestui oţet”.

Acestea a zis gura cea dulce ca mierea şi dumnezeiască şi s-a făcut oţetul ca un vin prea dulce, veselind cu adevărat inima omului. Cuviosul a poruncit apoi să aducă foc şi tămîie, zicînd: “Cercetare dumnezeiască s-a făcut pentru noi în ceasul acesta”. Minunea nu a rămas aici, căci vinul s-a înmulţit într-atîta, încît le-a ajuns tuturor. Iar Toma, spăimîntîndu-se de covîrşirea minunii, a cerut tigva de la sfînt, căci mai avea vin şi, luînd-o, s-a dus cu însoţitorii săi, cărora le-a ajuns celălalt vin tot drumul. Pe urmă, după ce s-a deşertat tigva, o păstra Toma ca pe o visterie de mult preţ şi, cînd se îmbolnăvea cineva, o umplea cu apă şi o turna peste cel bolnav şi acela îndată îşi găsea sănătatea cea dorită.

Odată, aflînd că nişte bucate fierte pentru lucrători sînt amare, le-a prefăcut în dulceaţă cu semnul Crucii. Altădată, mergînd cuviosul de la Ierihon către Iordan cu un tînăr ucenic al său, a întîlnit o mulţime de oameni mireni, cu care era împreună şi o fecioară frumoasă la chip. După ce ei au trecut vrînd stareţul să încerce pe ucenic, a zis: “Cum era fecioara care a trecut? Mie mi se părea că era chioară de un ochi”. Ucenicul răspunse: “Ba nu, părinte, ci avea amîndoi ochii luminoşi”. Te-ai înşelat, fiule, că fecioara era numai cu un ochi”. Dar el întărea cuvîntul, susţinînd că avea ochii foarte frumoşi. Bătrînul zise: “Cum te-ai încredinţat tu?” Ucenicul a răspuns: “Eu, părinte, cu dinadinsul am căutat în faţa ei şi am văzut că amîndoi ochii erau foarte luminoşi”. Atunci, stareţul i-a zis : “Tu ai căutat cu aşa sîrguinţă la faţa ei, dar nu ţi-ai adus aminte de porunca ce se dă în Sfînta Scriptură: Fiule, să nu te biruiască vederea frumuseţii, nici să fii vînat cu ochii tăi, nici să te răneşti cu genele ei. Deci, să ştii, că de acum nu vei mai fi cu mine în chilie, pentru că nu-ţi păzeşti ochii”. Apoi l-a trimis în muntele Castelin pentru pedeapsă.

Cuviosul, umblînd odată prin pustia ce se numea Ruva, l-a întîmpinat în cale un leu, avînd înfipt în piciorul său o ţeapă de lemn şi căzînd înaintea sfîntului, îşi arătă piciorul, rugîndu-se parcă sfîntului să-i vindece rana. Sfîntul, scoţînd ţeapa din piciorul său, i-a uşurat durerea şi leul umbla în urma sfîntului, slujindu-i. Bătrînul avea atunci cu sine un ucenic cu numele Flais şi un asin. Cînd trimitea pe ucenic la vreo trebuinţă, poruncea leului ca să păzească pe asin, iar leul, luînd cu dinţii căpăstrul asinului, îl ducea la păşune şi, către seară adăpîndu-l, îl ducea la bătrîn. Trecînd cîteva zile şi leul făcîndu-şi slujba sa, sfîntul a trimis pe ucenic la oarecare trebuinţă şi, din îndemnare diavolească, a căzut în păcatul desfrînării. Tot atunci leul, păscînd pe asin, l-a mîncat. Flais, cunoscînd că spre mustrarea păcatului lui, a mîncat leul pe asin, se temea a se arăta stareţului. Deci, ducîndu-se într-un sat oarecare, se tînguia acolo. Stareţul, căutînd mult pe ucenic şi aflîndu-l, l-a adus în chinovie şi, închizîndu-l într-o cămară, l-a pus la canon. Iar el, pocăindu-se cu multe lacrimi, s-a curăţit de păcatul lui, ajutîndu-i şi rugăciunile stareţului său, care foarte mult se îngrijea pentru mîntuirea sufletelor omeneşti.

Se cuvine a mai pomeni şi de purtarea lui de grijă pentru întărirea Bisericii lui Dumnezeu, cînd a fost trimis la Constantinopol pentru îndreptările cele bisericeşti. Pricina trimiterii sale s-a început astfel: Împăratul Anastasie, care cugeta cele ereticeşti, lepădînd soborul al patrulea a toată lumea al sfinţilor părinţi, cel din Calcedon, a tulburat Biserica în acea vreme foarte mult, a izgonit din scaun pe Eftimie, patriarhul Constantinopolului şi s-a mîniat asupra lui Flavian Antiohianul şi asupra lui Ilie Ierusalimteanul, încît voia să-l izgonească pentru că nu se învoia cu eresul lui. Deci, patriarhul Ilie, vrînd să sfătuiască pe împărat ca să dea pace Bisericii, a trimis rugăminte către dînsul, prin egumenii lavrelor de prin pustia Palestinei, între care era şi Sava, scriind astfel: “Pe aleşii robii lui Dumnezeu – pe cei buni şi credincioşi vieţuitori ai pustietăţilor, avînd împreună cu dînşii şi pe Sava, care este capul pustnicilor şi luminătorul Palestinei -, îi trimitem cu rugăciune spre stăpînirea voastră. Iar tu, o, împărate, ţinînd seama de ostenelile lor, porunceşte să înceteze războiul asupra Bisericii şi nu lăsa să se înmulţească răutatea; pentru că ştim că te îngrijeşti a plăcea lui Dumnezeu, care ţi-a dat diadema”.

Ajungînd sfinţii părinţi la Constantinopol şi intrînd în palatele împărăteşti, Sava mergea mai în urma tuturor, apoi păzitorii cei ce stau înaintea uşilor, văzîndu-l îmbrăcat în haine proaste şi cîrpite, ca pe unul din cei săraci, l-au oprit şi nu l-au lăsat să intre înăuntru; iar împăratul, primind cu cinste pe părinţii care veniseră la dînsul şi citind cartea patriarhului, întrebă care din dînşii este Sava, pe care îl laudă patriarhul în scrisoarea sa? Deci, privind părinţii împrejur, au zis: “A venit împreună cu noi, dar nu ştim unde a rămas”. Împăratul a poruncit îndată să-l caute şi abia l-au găsit într-un colţ oarecare, stînd şi citind psalmii lui David. Cînd a fost adus înaintea împăratului, acesta a văzut un înger luminat mergînd înaintea lui şi cunoscînd că Sava este omul lui Dumnezeu, s-a sculat de pe scaun, dîndu-i cinste; apoi a poruncit tuturor să şadă.

Făcîndu-se multă vorbă, fericitul Sava, mai mult decît toţi părinţii care erau acolo, se nevoia sfătuind pe împărat, cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, ca să dea pace bisericilor, făgăduindu-i biruinţă de la Dumnezeu asupra vrăjmaşilor. Deci părinţii ceilalţi fiind liberaţi acum şi sporind puţin, Cuviosul Sava a rămas să mai sfătuiască pe împărat şi să-l împace cu patriarhul Ilie. Iernînd cuviosul în Constantinopol, adeseori se ducea la împărat, vorbind despre credinţă şi despre patriarhul Ierusalimului, pentru că i se lăsase cuviosului intrare liberă în palatul împărătesc, nefiind oprit de portari. În acea vreme a înduplecat pe împărat să nu se mai mînie asupra patriarhului, ci să dăruiască linişte bisericilor Palestinei. Apoi s-a întors la Ierusalim, fiind îndestulat de împărat cu cele de trebuinţă pentru cale şi cu daruri mari, primind din mîna lui pînă la două mii de galbeni, pe care, ducîndu-i, i-a împărţit la mănăstirile sale; iar o parte a trimis-o la satul Mutalasc, unde s-a născut, ca să se zidească o biserică în curtea părinţilor săi, în cinstea sfinţilor mucenici Cozma şi Damian.

Fericitul Ilie patriarhul, prin Sfîntul Sava cîştigînd pacea sa şi a bisericilor Palestinei, nu a vieţuit multă vreme în linişte; căci ereticii, îndemnînd neîncetat pe împărat spre mînie l-au ridicat asupra Bisericii lui Hristos şi a păstorilor ei, ca să le facă rău. Deci a poruncit împăratul să facă sobor în Sidon, încredinţînd preşedinţia la doi episcopi, care apărau credinţa cea rea a lui Evtihie şi a lui Dioscor, adică lui Sotiric, episcopul Cezareei Capadociei şi lui Filoxen, al Ierapoliei, ca să anatematisească la soborul acela, soborul cel din Calcedon, iar pe Flavian şi Ilie să-i alunge de pe scaunele lor, care lucru s-a şi făcut.

Săvîrşind adunarea lor cea fărădelege, pe fericitul Flavian, patriarhul Antiohiei, care n-a voit să vină la soborul lor, l-au izgonit cu necinste cei răucredincioşi, avînd ajutor pe împărat; în locul lui a răpit scaunul Sevir, cel fără minte, care a adus multe nevoi asupra credincioşilor, cei ce nu voiau să aibă împărtăşire cu dînsul. A trimis dogmele sale cele soborniceşti şi lui Ilie, patriarhul Ierusalimului, dar el, neprimind legile ereticeşti, le-a trimis înapoi. De acest lucru înştiinţîndu-se, împăratul s-a mîniat foarte asupra fericitului Ilie şi a poruncit ca iarăşi să trimită acele dogme la Ierusalim cu nişte clerici şi cu mare putere ostăşească, ca astfel pe cei ce nu vor voi, să-i silească să se învoiască la soborul lor, care s-a făcut în Sidon.

Venind aceia în Ierusalim şi făcîndu-se multă tulburare, iar patriarhul, aflîndu-se în nevoie, a adunat Cuviosul Sava pe toţi monahii din mănăstiri şi, intrînd în Sfînta Cetate, a izgonit pe trimişii lui Sevir, pe slujitori şi pe ostaşi; iar pe Sevir şi pe cei de un gînd cu dînsul, i-a dat anatemei înaintea tuturor.

Atunci s-au întors ereticii cu ruşine la cei ce i-au trimis, spunînd îndrăzneala cea mare a credincioşilor şi necinstirea cea multă a lor. Împăratul, umplîndu-se de nespusă mînie, a trimis în Ierusalim pe Olimpie, eparhul Palestinei, cu mulţime de ostaşi şi i-a poruncit, ca nu după legi, nici cu judecăţi, ci cu putere împărătească să alunge din scaun pe patriarhul Ilie. Deci, venind Olimpie cu putere multă, îndată a împlinit porunca împăratului, alungînd pe patriarh fără judecată şi l-a trimis în surghiun în Asia. Iar în locul lui a ridicat pe Ioan, feciorul preotului Marchian, care a făgăduit să blesteme soborul cel din Calcedon şi să aibă împărtăşire cu Sevir.

Înştiinţîndu-se de acest lucru, Cuviosul Sava, iarăşi ca întîi, şi-a adunat oastea sa cea duhovnicească şi ca un voievod a mers în Sfînta Cetate; dar n-a apucat pe eparhul Olimpie, pentru că acela, săvîrşind degrabă răutatea cea poruncită lui, s-a întors cu bucurie la împărat. Atunci fericitul s-a mîhnit foarte mult pentru izgonirea fără vină a patriarhului şi se tînguia pentru dînsul. Aflînd pe Ioan, patriarhul cel nou, cugetînd cele ereticeşti, îi spuse lui ca să nu aibă împărtăşire cu Sevir, ci să apere soborul din Calcedon şi să-l susţină pînă la sînge; iar de nu va face aşa, apoi de toţi părinţii pustnici se va anatematesi ca un eretic. Ioan, ruşinîndu-se şi totodată temîndu-se de atîţia părinţi de Dumnezeu insuflaţi, care veniseră împreună cu Sfîntul Sava, s-a lepădat de Sevir şi de toate eresurile şi a primit credinţa cea întărită de soborul din Calcedon; şi aşa s-au liniştit sfinţii părinţi.

Atunci degrabă s-a făcut înştiinţare împăratului despre aceea că Ioan, patriarhul cel nou pus, leapădă soborul din Sidon, iar pe cel din Calcedon îl primeşte. De aceea, mîniindu-se împăratul împotriva lui Olimpie, l-a scos din dregătoria sa, pentru că a ales un patriarh ca acela. În locul lui Olimpie punînd pe Anastasie ca eparh a toată Palestina, l-a trimis în Ierusalim, ca să înduplece pe patriarhul Ioan către împărtăşirea cu Sevir sau să-l izgonească din scaun. Venind Anastasie, îndată a luat pe patriarh şi l-a aruncat în temniţă, iar acesta îl rugă să-l lase, făgăduind că va face toate cele poruncite; dar, zicea el, să nu ne arătăm că de nevoie facem voia împăratului, ci de bună voie. Deci a făgăduit că în Duminica viitoare, în biserică înaintea poporului va anatematesi soborul din Calcedon şi va primi pe cel din Sidon, primind şi împărtăşirea cu Sevir. Patriarhul, fiind scos din temniţă, a trimis pe cineva în taină către cuvioşii părinţi, Sava şi Teodosie, ca să se sîrguiască să adune pe toţi părinţii şi să vină la dînsul în Duminica viitoare, în biserică.

Atunci s-a întîmplat să fie în Ierusalim şi Ipatie, rudenia împăratului, care venise pentru închinăciune. În ziua Duminicii au venit amîndoi arhimandriţii, Sava şi Teodosie, împreună cu o mulţime de monahi, ca la zece mii. Apoi, făcîndu-se adunare bisericească şi Anastasie, eparhul, intrînd în biserică cu Ipatie, rudenia împăratului şi cu ostaşii săi şi adunîndu-se mulţime de popor, s-a suit patriarhul în amvon, avînd cu sine pe Sava şi pe Teodosie; atunci tot poporul împreună cu monahii au strigat asupra patriarhului: “Anatematiseşte pe eretici şi întăreşte soborul cel din Calcedon”. Şi luînd patriarhul îndrăzneală a strigat zicînd: “Oricine cugetă într-o unire cu Evtihie, cu Nestorie, cu Sevir şi cu Sotirih să fie anatema”. Aşijderea şi Cuviosul Teodosie cu fericitul Sava au strigat: “Cine nu primeşte cele patru soboare, ca pe cei patru evanghelişti, să fie anatema”. Văzînd aceasta, eparhul Anastasie s-a temut de mulţimea poporului şi a monahilor şi, ieşind din biserică, a fugit în Cezareea. Iar rudenia împăratului s-a jurat părinţilor, că n-a venit să întărească credinţa lui Sevir, ci să se unească cu sfînta sobornicească Biserică. Şi a dat cuvioşilor părinţi, lui Sava şi Teodosie, mulţime de aur, ca să împartă monahilor care au venit cu dînşii. După aceasta, cuvioşii părinţi au scris către împărat într-acest chip, ca din partea soborului:

“Domnul nostru Iisus Hristos, Împăratul tuturor şi Dumnezeul cel veşnic, care cu a Sa bunătate a încredinţat stăpînirii tale sceptrul împărăţiei pămînteşti, vrînd cu adevărat a da prin a voastră iubire de bunătate, pace bună tuturor bisericilor, iar mai vîrtos maicii bisericilor, Sfîntului Sion, pentru că toţi ştiu că de la această biserică s-a început Taina cea mare a credinţei celei drepte şi a străbătut pînă la marginea pămîntului, pe care noi cei ce sîntem locuitorii acestor locuri dumnezeieşti, primind-o din început, de la Sfinţii Apostoli am păzit-o întreagă şi nevătămată, pînă în ziua de astăzi şi în veac o vom păzi, cu darul lui Hristos, neabătîndu-ne nicidecum de la calea cea dreaptă spre cele potrivnice, nici vătămîndu-ne cu necuratele şi deşartele lor glasuri – deci cînd şi împărăţia ta, întru aceeaşi credinţă fără prihană şi neîntinată te-a hrănit şi te-a crescut – ne minunăm cum astăzi, în zilele împărăţiei tale, a năpădit atîta zarvă şi atîta tulburare asupra Sfintei Cetăţi a Ierusalimului, încît nici pe slujitorii lui Dumnezeu nu-i lasă. Iar pe preoţii şi monahii, care din tinereţe au iubit faptele cele bune şi şi-au ales viaţa blîndă în tăcere – înaintea iudeilor şi a neamurilor din Sfîntul Sion – prin mijlocul cetăţii îi muncesc şi în locurile cele necurate îi izgonesc; ba încă îi silesc să facă lucruri din cele ce nu se cuvin credinţei celei drepte, încît cei ce vin aici pentru răgăciuni, în loc de folos sufletesc, află vătămare şi, smintindu-se de cele ce văd, se întorc. Deci, rugăm stăpînirea voastră ca să ne izbăviţi de atîtea răutăţi, al căror aflător şi început este Sevir, căruia, pentru păcatele noastre, i s-a dat biserica Antiohiei, spre pierzarea sufletului său şi spre sminteala tuturor. Căci cum să nu ne fie nouă sminteală, celor care sîntem în Ierusalim? Acum să învăţăm credinţa, noi care am slujit tuturor părinţilor, prin cuvinte de dreaptă credinţă? Acum să ne vedem, că aşa de tîrziu am cunoscut mărturisirea cea dreaptă? Au doară nu înţelegem că învăţătura ce s-a arătat de curînd, care pare a fi îndreptare sănătoasă a credinţei celei dintîi şi care s-a aşezat de părinţi nu este îndreptare, ci cu adevărat răzvrătire, care pregăteşte pierderea sufletelor celor ce o primesc? Deci, nu suferim altceva a adăuga mai mult în dreapta credinţă, decît cele ce s-au aşezat de cei trei sute optsprezece sfinţi părinţi de la Niceea şi de ceilalţi care au fost la celelalte trei soboare a lumii, nici a schimba ceva. Pentru aceasta, sîntem gata a ne pune sufletele noastre şi a muri, de va fi nevoie. Pacea lui Dumnezeu, care covîrşeşte toată mintea, să păzească credinţa noastră cea sfîntă şi viforul cel ridicat asupra ei să-l aline, spre slava Sa şi spre podoaba împărăţiei tale”.

Scrisoarea aceasta de la sfinţii părinţi, primind-o, împăratul s-a supărat foarte mult şi cugeta să izgonească din hotarele Ierusalimului pe patriarhul Ioan, împreună cu amîndoi arhimandriţii, Sava şi Teodosie. Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu n-a lăsat a se săvîrşi răutatea lui, căci s-a întîmplat în acea vreme un război cu barbarii. Deci, lăsînd pentru altă dată prigoana asupra Bisericii şi asupra cuvioşilor părinţi, se pregăti de război împotriva barbarilor.

Apoi, după izgonirea cea nedreaptă a sfîntului patriarh Ilie, prin judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu s-a făcut foamete, uscăciune şi lipsă mare prin toată Palestina, ca în zilele proorocului Ilie. Căci se închisese cerul şi nu da ploaie, încît se uscaseră izvoarele apelor, ba încă se înmulţiseră şi lăcustele de umpluseră toată faţa pămîntului, încît au mîncat toată iarba cîmpului şi frunzele copacilor. Acea pedeapsă a lui Dumnezeu a ţinut cinci ani, aşa că mulţi au murit de foame şi de sete, încît poporul Ierusalimului zicea că, pentru izgonirea cea cu nedreptate a patriarhului Ilie pedepseşte Dumnezeu Palestina cu foamete.

În vremea aceea chemînd fericitul Sava pe egumenii celor şapte mănăstiri, pe care le zidise el, le-a poruncit să nu se îngrijească de nimic din cele trupeşti, aducîndu-le aminte de cuvintele Evangheliei, care ne învaţă a nu ne îngriji, ce vom mînca şi ce vom bea sau cu ce ne vom îmbrăca, ci a ne pune nădejdea în Dumnezeu, Care ştie trebuinţele tuturor. Deci erau hrăniţi cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu cea Atotputernică.

Altădată, apropiindu-se o zi de Duminică, economul lavrei celei mari a zis către Cuviosul Sava: “Nu putem, părinte, să tocăm în această sîmbătă şi Duminică pentru dumnezeiasca Liturghie, căci nu numai că nu avem ce pune înaintea părinţilor să guste cînd se vor aduna, dar nici pîine pentru sfînta jertfă nu se află”. Sfîntul i-a răspuns: “Eu, pentru lipsa hranei, nu voi lăsa dumnezeiasca slujbă. Pentru că este credincios Cel ce porunceşte a nu ne îngriji pe a doua zi şi puternic este a ne hrăni în vreme de foamete; dar să trimită eclesiarhul în cetate vreun vas sau haină şi, vînzînd-o, să cumpere cele trebuincioase pentru Sfînta Liturghie”. Sfîntul, răspunzînd economului astfel, şi-a pus nădejdea în Dumnezeu şi răbdă.

Însă n-a sosit ziua Duminicii şi, iată, au venit la dînsul cîţiva tineri, trimişi din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, aducînd cu dînşii treizeci de asini încărcaţi cu pîine, grîu, vin, untdelemn şi cu alte feluri de hrană, pe care le-a dat toate cuviosului. Iar el, mulţumind lui Dumnezeu, a zis către econom: “Ce zici, frate, oare vom opri să nu se toace în această sîmbătă şi Duminică pentru că nu avem ce pune înaintea părinţilor cînd se vor aduna?”. Iar economul, minunîndu-se de credinţa cea mare a sfîntului şi de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru dînşii, îşi ceru iertare pentru necredinţa sa.

După aceasta, a voit Cuviosul Sava să cerceteze pe preasfinţitul Ilie, patriarhul Ierusalimului, care era în surghiun. Sava, era atunci de optzeci de ani. Deci, luînd cu dînsul doi egumeni, pe Ştefan şi pe Evtalie, s-au dus. Văzînd Ilie pe Sava şi pe cei care veniseră la dînsul, s-a bucurat şi i-a oprit cîteva zile la dînsul şi, în toate zilele acelea, ieşea din camera sa, în ceasul al noulea. Pentru că de la otpustul (sfîrşitul) Vecerniei şi pînă la al nouălea ceas din zi nu se arăta nimănui, ci, închizînd uşa, petrecea în linişte. Iar la al nouălea ceas, ieşind la dînşii, ospăta împreună cu ei şi se mîngîiau cu vorbe duhovniceşti. După otpustul Vecerniei iarăşi intra în chilia sa de linişte.

Odată n-a ieşit la dînşii, ca de obicei, şi era a noua zi a lunii iulie, iar ei l-au aşteptat toată ziua, negustînd bucate. Către al şaselea ceas din noapte, patriarhul a ieşit cu ochii plini de lacrimi şi a zis către dînşii: “Voi mîncaţi, că eu n-am vreme, pentru că mă îndeletnicesc cu un lucru”, iar ei se întrebau cu sîrguinţă, pentru ce a zăbovit şi a ieşit atît de tîrziu şi pentru ce plîngea aşa? El, oftînd greu şi tînguindu-se, a zis către Sfîntul Sava: “O, fericite părinte, vai! că în ceasul acesta s-a săvîrşit împăratul Anastasie. Apoi se cuvine ca şi eu, după zece zile, să mă duc din viaţa aceasta şi să mă judec cu dînsul înaintea înfricoşatei judecăţi a lui Dumnezeu!”

Deci aşa a fost căci, după zece zile, s-a mutat la Domnul preasfinţitul patriarh Ilie, îmbolnăvindu-se puţin înaintea sfîrşitului său; iar fericitul Sava, îngropîndu-l cu cinste, s-a întors la lavra sa.

Despre moartea împăratului Anastasie se povesteşte că, în noaptea aceea în care s-a făcut arătare patriarhului Ilie, l-a lovit din înălţime un tunet şi un fulger, care a umplut palatul împărătesc şi-l gonea acest fulger pe împărat, care alerga din loc în loc şi din colţ în colţ. Apoi, ajungîndu-l într-un loc, l-a ucis şi astfel cel nelegiuit a murit fulgerat.

După moartea răucredinciosului împărat Anastasie a luat împărăţia binecredinciosul Iustin, care a trimis poruncă prin toate laturile stăpînirii sale, să libereze pe cei dreptcredincioşi din surghiun şi fiecare să-şi primească locul şi dregătoria sa; iar soborul cel din Calcedon să-l scrie în sfintele cărţi, ca astfel Biserica lui Hristos să aibă pace şi linişte.

Această poruncă împărătească venind în Sfînta Cetate a Ierusalimului şi toţi bucurîndu-se, patriarhul Ioan a rugat pe Cuviosul Sava să se ducă în Cezareea şi în Schitopoli ca să arate acea scrisoare dreptcredincioasă a împăratului, apoi să scrie în cărţile bisericeşti soborul cel din Calcedon. Iar cuviosul, deşi era neputincios cu trupul, fiind bătrîn şi obosit după multe nevoinţe monahiceşti, dar pentru Biserica lui Hristos, nu s-a lepădat de ascultarea aceea, nici nu s-a lenevit a suferi osteneala căii cele îndelungate, ci s-a dus cu alţi monahi din cei mai de frunte.

În Cezareea a fost întîmpinat de Sfîntul Ioan Hozevitul, care era atunci acolo ierarh, iar în Schitopoli a fost primit cu dragoste de mitropolitul Teodosie şi de toţi cetăţenii, unde a făcut şi minuni. Astfel, pentru un samarinean, numit Silvan, care avea o dregătorie şi se sculase asupra creştinilor, a proorocit că se va arde cu foc în mijlocul cetăţii, cum va arăta cuvîntul mai de pe urmă. Apoi a vindecat pe o femeie care-i curgea sînge; a tămăduit pe o fecioară îndrăcită şi, la urmă, aducînd mult folos Bisericii, s-a întors.

După patru ani de secetă în Palestina, era mare lipsă de apă, iar fraţii, vrînd a se împrăştia, au rugat pe sfînt ca să-i libereze. El, mustrîndu-i pentru nerăbdarea lor, le-a poruncit să nădăjduiască către Dumnezeu şi a treia zi s-a arătat deasupra lavrei un nor şi s-a făcut vărsare mare de ploaie, încît s-au umplut rezervoarele lavrei cu apă. Dar acea ploaie a fost numai în lavră, iar peste locurile cele din jur, nici picătură de rouă nu s-a pogorît. Deci, au venit la bătrîn egumenii de la mănăstirile cele din jur, zicînd: “Cu ce am greşit ţie, părinte, că ne-ai trecut cu vederea şi numai spre folosul lavrei tale ai cerut ploaie de la Dumnezeu?” El i-a mîngîiat cu cuvinte bune, dîndu-le nădejde că nu se vor lipsi nici mănăstirile lor de apă cînd va da Dumnezeu ploaie peste toată Palestina.

Sosind al cincilea an al foametei, era atîta lipsă de apă, încît săracii prin Sfînta Cetate mureau de sete, căci din lipsă de ploaie şi din uscăciunea cea mare s-au împuţinat izvoarele şi au secat puţurile şi s-au uscat pîraiele. Patriarhul Ioan era şi el în mare întristare şi umbla prin locurile acelea, care erau odată băltoase; apoi, săpînd fîntîni şi puţuri, dorea să dea de apă şi nu afla. În pîrîul Siloamului a săpat cu multă osteneală şi cu mulţi lucrători, pînă la patruzeci de stînjeni, dar n-a dat de apă şi, deznădăjduindu-se, plîngea pentru nevoia cea de obşte din toată cetatea.

Era luna septembrie şi se apropia praznicul înnoirii. Apoi, înştiinţîndu-se că Cuviosul Sava prin rugăciunile sale a adus ploaie în lavra sa, l-a chemat la sine şi l-a rugat să mijlocească la Dumnezeu ca să miluiască pe poporul Său şi să nu-l omoare cu setea şi cu foamea. Iar Cuviosul Sava zicea: “Cine sînt eu ca să pot potoli mînia lui Dumnezeu, însumi fiind păcătos?” Patriarhul îl rugă fierbinte şi cuviosul a zis: “Iată, ca ascultare, merg la chilie şi mă voi ruga bunătăţii lui Dumnezeu; iar de vor trece trei zile şi nu va fi ploaie, să ştiţi că nu m-a ascultat Dumnezeu; deci, rugaţi-vă şi voi ca să ajungă rugăciunea mea către Dumnezeu”. Acestea zicînd, s-a dus. A doua zi s-a făcut arşiţă mare şi mulţime de lucrători au lucrat toată ziua l-a groapa aceea ce s-a zis mai sus; iar după ce s-a înserat şi-au lăsat toate vasele şi coşurile, nădăjduind că iarăşi o să vină la lucru a doua zi. Dar sosind noaptea, a suflat vîntul dinspre miazăzi şi au început tunete şi fulgere şi a plouat toată noaptea, încît, a umplut văile şi pîraiele curgeau de pretutindeni. Atunci s-a înmulţit apa în locul cel săpat, iar ţărîna care de atîta vreme şi cu atîta osteneală a fost scoasă din puţ, s-a dus la loc într-un ceas, acoperind vasele şi coşurile, iar puţul s-a potrivit cu pămîntul, încît nici nu se cunoştea locul cel săpat şi toate lacurile Sfintei Cetăţi s-au umplut cu apă, cu rugăciunile Cuviosului Sava; iar poporul, cu veselie dădea mulţumire lui Dumnezeu.

În al optzeci şi şaselea an al vieţii Cuviosului Sava, s-a săvîrşit patriarhul Ioan, lăsînd după sine pe Petru, care era de fel din Elevteropoli, bărbat plin de fapte bune. Apoi trecînd trei ani, împăratul Iustin, fiind bătrîn şi neputincios, a lăsat împărăţia, încredinţînd-o lui Iustinian, nepotul său.

Patriarhul Petru iubea pe Cuviosul Sava şi-l cinstea ca şi ceilalţi patriarhi de mai înainte şi mergea adeseori la dînsul în pustie. El avea o soră, cu numele Esihia, care vieţuia după Dumnezeu. Aceea a căzut într-o boală grea şi, sîrguindu-se doctorii mult să o vindece, nu sporeau nimic. Atunci patriarhul a rugat pe Sfîntul Sava să vină în casa celei bolnave şi să facă rugăciune pentru dînsa. Iar el venind, a însemnat pe bolnavă cu semnul Crucii de trei ori şi îndată s-a sculat sănătoasă, slăvind pe Dumnezeu.

După aceasta, Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Teodosie s-a dus la Domnul, în a unsprezecea zi a lunii ianuarie. Atunci era Cuviosul Sava de nouăzeci şi unu de ani de la naşterea sa. În acea vreme, samarinenii, care vieţuiau în Palestina, rupîndu-se de sub stăpînirea împăratului grecesc, şi-au făcut împărat din neamul lor, pe unul cu numele de Iulian, care s-a sculat asupra creştinilor şi mare răutate le făcea. Multe biserici le-a prădat şi le-a ars; apoi năvălind asupra satelor şi a cetăţilor, omora mulţime de creştini. Dar mai ales în hotarele Neapolei, unde, prinzînd pe episcopul Samon, l-au omorît cu sabia; iar pe preoţii cei ce erau împreună cu dînsul, tăindu-i bucăţi, i-au amestecat cu moaştele sfinţilor mucenici şi i-au ars în foc.

Înştiinţîndu-se despre aceasta, împăratul a trimis mulţime de oaste asupra samarinenilor. Apoi, făcîndu-se război, Iulian, împăratul samarinenilor, a fost omorît. Atunci Silvan, despre a cărui pierzare a proorocit Cuviosul Sava, a fost prins de creştini şi ars în mijlocul cetăţii Schitopolei. Iar Arsenie, fiul lui, s-a dus la Constantinopol şi, după puţină vreme, nu se ştie în ce chip a aflat har la împăratul, că s-a făcut dregător în palatele împărăteşti şi, cîştigînd îndrăzneală la împărat, spunea minciuni asupra creştinilor din Palestina, fiind el însuşi în păgînătate ca samarinean, ca şi cum ei ar fi fost pricinuitorii răscoalei şi dezbinării samarinenilor de sub stăpînirea împărătească. Deci, s-a mîniat împăratul asupra palestinienilor, crezînd minciunile lui Arsenie samarineanul.

Despre aceasta înştiinţîndu-se Petru, patriarhul Ierusalimului, a rugat, împreună cu episcopii care erau sub dînsul, pe fericitul Sava să meargă pînă la Constantinopol, spre a potoli mînia împăratului şi să-l roage despre multe nevoi ale Bisericii şi ale cetăţii lor. Cuviosul Sava, deşi acum era foarte bătrîn, s-a dus cu sîrguinţă, cinstind trebuinţele Bisericii mai mult decît odihna sa. Binecredinciosul împărat Iustinian, cum şi Epifanie patriarhul Constantinopolului, înştiinţîndu-se despre venirea lui, au trimis bărbaţi cinstiţi ca să-l întîmpine. Înfăţişîndu-se el înaintea împăratului, a deschis Dumnezeu ochii lui Iustinian, precum odinioară pe ai lui Anastasie şi a văzut darul lui Dumnezeu peste capul Cuviosului Sava, luminat strălucind şi ca o cunună înconjurînd capul lui, cu raze ca de soare, de care lucru înfricoşîndu-se împăratul, s-a sculat de pe scaunul său şi închinîndu-se lui, ceru binecuvîntare. Deci, cuprinzînd capul cuviosului, l-a sărutat cu dragoste şi cu bucurie. Apoi, a rugat pe bătrîn ca şi pe împărăteasa Teodora s-o învrednicească de binecuvîntarea lui. Împărăteasa, cînd a văzut pe Cuviosul Sava, s-a închinat şi a zis lui: “Roagă-te pentru mine, părinte, ca să mi se dea rod pîntecelui”. Iar bătrînul a zis : “Dumnezeu, stăpînul tuturor să păzească împărăţia voastră”. Împărăteasa a zis: “Roagă pe Dumnezeu, părinte, să dezlege nerodirea mea şi să mă învrednicească a naşte fiu”. Zis-a bătrînul: “Dumnezeul slavei să păzească împărăţia voastră în bună credinţă şi să vă dea biruinţă asupra vrăjmaşilor”, iar împărăteasa, rugîndu-se şi a treia oară bătrînului pentru dezlegarea nerodirii sale, auzi aceleaşi cuvinte ca mai înainte şi s-a tulburat.

Ieşind cuviosul de la împărăteasă, părinţii care erau cu el au zis către dînsul: “Pentru ce, părinte, ai mîhnit pe împărăteasă şi nu te-ai rugat pentru dînsa după cererea ei?” Răspuns-a lor bătrînul: “Credeţi-mă, părinţilor, că nu va ieşi fiu din pîntecele ei ca să nu se adape cu învăţătura lui Sevir şi să tulbure Biserica lui Hristos mai mult decît Anastasie”. Cu aceste cuvinte, cuviosul a adeverit că împărăteasa cugeta într-însa cele ereticeşti.

După aceea, primind împăratul rugămintea cuviosului, mînia ce o avea împotriva palestinienilor a întors-o asupra samarinenilor şi a rînduit aşezămîntul acesta: samarinenii să nu facă adunare, pentru ca fiii să nu ia moştenire după părinţii lor; în sfîrşit, să fie ucişi cei mai mari ai lor, care au fost pricinuitori ai războiului. Atunci şi Arsenie samarineanul s-a făcut nevăzut, pentru că poruncise împăratul să-l omoare. Mai pe urmă, alergînd la Sfîntul Sava şi căzînd la picioarele lui, ceru Sfîntul Botez, ca astfel să se izbăvească de mînia împărătească şi să scape de moarte; deci s-a botezat el şi cu toţi casnicii săi.

Împăratul, vrînd să arate harul său şi să facă după plăcerea Cuviosului Sava, l-a poftit să-i ceară orice îi trebuieşte şi să ia aur pentru trebuinţa mănăstirilor sale, cît va voi. Iar cuviosul, nepoftind bogăţie, ci cele de folos creştinilor, a rugat pe împărat să ierte cîtva timp birul cel împărătesc ce se lua din Palestina, căci a sărăcit poporul din pricina prăzii samarinenilor, iar bisericile cele arse şi dărîmate de samarineni iarăşi să se zidească cu cheltuiala împărătească. În Sfînta Cetate să se zidească casă de străini, pentru odihna creştinilor, care vin de departe să se închine Mormîntului Domnului; după aceea să se zidească spital pentru cei străini şi să se rînduiască doctori. Apoi biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, căreia i-a pus temelia patriarhul Ilie, să se săvîrşească; să se zidească o cetate în pustie, mai jos de mănăstirile lui şi să rînduiască într-însa strajă de ostaşi, ca să le apere de năvălirea barbarilor. Iar mai vîrtos să se sîrguiască a dezrădăcina din toată împărăţia sa eresul lui Arie, al lui Nestorie, al lui Origen şi al altor eretici, care tulbură Biserica lui Dumnezeu. Pentru toate acestea, a făgăduit că Dumnezeu va da împăratului ţările pe care le pierduseră împăraţii cei mai dinainte, adică Roma şi Africa, ca iarăşi să se împreuneze sub stăpînirea grecească. Împăratul, ascultînd acestea toate, a poruncit să fie după cererea sfîntului, singur punînd sîrguinţă ca degrabă să se săvîrşească întru toate dorinţa cuviosului.

Rînduind împăratul toate după cererea sfîntului, împreună cu sfetnicii şi cu vistiernicii săi, cuviosul s-a retras puţin în lături şi citea psalmii lui David, săvîrşindu-şi ceasul al treilea. Iar unul din ucenicii săi, anume Irimia, apropiindu-se de dînsul, a zis: “Cinstite părinte, împăratul are multă sîrguinţă pentru împlinirea cererii tale, iar tu pentru ce te depărtezi de dînsul şi stai deoparte?” Zis-a lui bătrînul: “Fiule, ei săvîrşesc lucrul lor, iar noi să facem lucrul nostru”.

După aceasta împăratul dînd scrisoare sfîntului l-a liberat cu pace, iar Dumnezeu, pentru dragostea împăratului care a arătat-o către Cuviosul Sava şi pentru împlinirea cererilor lui, l-a răsplătit înmiit. Căci s-a împlinit proorocia bătrînului şi peste puţină vreme a dobîndit două mari biruinţe asupra vrăjmaşilor, adică a luat Roma şi Africa, cum şi pe amîndoi împăraţii, pe Vitis al Romei şi pe Ghelimir al Cartaginei, pe care i-a văzut aduşi în Constantinopol ca pe nişte robi. Iar Cuviosul Sava întorcîndu-se la Ierusalim, iarăşi a fost rugat de patriarh şi de episcopi să meargă în Cezareea şi în Schitopoli ca să arate scrisorile cele împărăteşti.

Acolo, văzînd un copil mic, pe nume Chiril (scriitorul vieţii acestuia), l-a numit ucenic al său, proorocind pentru dînsul că o să fie călugăr şi locuitor în lavra lui. Întorcîndu-se de acolo şi petrecînd puţină vreme, a căzut în boală grea. Despre aceasta înştiinţîndu-se, patriarhul Petru a venit ca să-l cerceteze. Şi văzînd că nimic nu se află în chilia bătrînului pentru trebuinţa bolnavului decît numai puţine coarne şi nişte finice vechi, l-a luat pe un pat şi l-a dus la episcopia sa, unde el însuşi îngrijea de dînsul, slujindu-i cu mîinile sale.

Trecînd puţine zile, Cuviosul Sava a avut o vedenie dumnezeiască, vestindu-i despre mutarea sa ce avea să fie în curînd. Iar el, spunînd patriarhului vedenia, se rugă să-l lase să se ducă la lavra sa pentru ca să se săvîrşească în chilia sa. Patriarhul, vrînd să facă toate după plăcerea lui, l-a trimis la chilia lui, cu toate cele de trebuinţă, pentru odihna bolnavului. Iar bătrînul, culcîndu-se în chilia sa, a chemat pe toţi părinţii şi fraţii şi le-a dat sărutarea cea mai de pe urmă, punîndu-le egumen în locul său pe un bărbat vrednic, cu numele Melit, poruncindu-i să păzească fără vătămare toate aşezămintele mănăstirii date de dînsul. Apoi au trecut patru zile, negustînd nimic, nici vorbind cu nimeni. Iar în seara sîmbetei, cerînd Preacuratele Taine şi împărtăşindu-se, a zis cuvîntul cel mai de pe urmă: “Doamne, în mîinile Tale îmi dau duhul meu”.

Şi aşa s-a săvîrşit în a cincea zi a lunii decembrie. Deci, vieţuind nouăzeci şi patru de ani, a trecut la viaţa cea neîmbătrînită, petrecîndu-l îngerii lui Dumnezeu şi sfinţii mucenici.

După aceea, îndată s-a auzit în toate hotarele Ierusalimului despre adormirea cuviosului şi s-au adunat de prin toate lavrele şi mănăstirile mulţime mare de monahi şi a venit patriarhul cu episcopii şi cu dregătorii cetăţii. Cîntîndu-se cele de îngropare s-a pus trupul lui cu cinste, între amîndouă bisericile, în locul unde cuviosul a văzut stîlpul de foc cîndva.

Iar despre aceea că sfîntul lui suflet a fost petrecut la cer de îngeri şi mucenici, s-a adeverit astfel: era în Sfînta Cetate un vînzător de argint, de fel din Damasc, cu numele Romul, sluga celui mai mare de la Ghetsimani. Acela însuşi a mărturisit că, în vremea mutării cuviosului părintelui nostru Sava, tîlharii, spărgînd casa lui, au furat mult argint şi al său şi străin, care era la dînsul, ca la o sută de litre (măsură veche). Deci Romul, fiind în mare mîhnire, a mers în biserica Sfîntului Mucenic Teodor şi a petrecut acolo cinci zile, plîngînd şi aprinzînd o făclie înaintea altarului, iar în a cincea noapte a adormit şi a văzut pe Sfîntul Mucenic Teodor zicînd către dînsul: “Ce-ţi este, frate? Şi pentru ce te mîhneşti şi plîngi?” Iar el a zis: “Pentru că am pierdut argintul meu şi cel străin, prădat fiind de tîlhari; de aceea plîng, mă rog şi mă tînguiesc, însă nimic n-am folosit, fiind neauzit de tine”. Sfîntul a zis: “Să mă crezi, frate, că n-am fost în zilele acestea aici, pentru că ni s-a poruncit tuturor mucenicilor a ne aduna ca să întîmpinăm sfîntul suflet al Cuviosului Sava, care a ieşit din trup şi să-l petrecem pînă la locul cel de odihnă; iar acum nu mai plînge, ci, du-te în cutare loc – spunînd numele locului – şi vei afla ce ţi s-a furat”. Romul, sculîndu-se îndată şi luînd pe unul din prietenii săi, s-a dus la locul cel arătat şi a aflat aşa precum i s-a arătat în vedenie de Sfîntul Teodor.

Apoi nu se cuvine a tăcea şi altele din minunile ce s-au făcut după mutarea cuviosului. Doi fraţi iubitori de străini, avînd o vie şi odihnind pe fraţii care veneau la dînşii din lavra fericitului Sava, s-au îmbolnăvit de o boală grea chiar în vremea culesului viei, încît ei deznădăjduiseră de viaţa lor, însă aveau dragoste şi credinţă către Cuviosul Sava, de care, aducîndu-şi aminte, îl chemau în ajutor. Sfîntul, grăbind spre rugăciunea lor, s-a arătat fiecăruia deosebi, zicînd: “Iată, am rugat pe Dumnezeu pentru sănătatea voastră şi v-a dat după cerere; deci, sculaţi-vă şi mergeţi la lucrul vostru”. Iar ei, simţindu-se că sînt sănătoşi, au preamărit pe Dumnezeu şi au mulţumit sfîntului. De atunci, toţi anii făceau praznic mare în ziua aceea în care s-a săvîrşit pentru ei acea minune.

O femeie cu numele Ghinarusa, binecredincioasă şi cu fapte bune, a făgăduit să dea două perdele pentru împodobirea bisericilor din Castelin şi din peşteră. Dar din lenevirea ţesătoarei nu s-au pregătit degrabă acele perdele; de aceea Ghinarusa se mîhnea. Atunci i s-a arătat Cuviosul Sava, zicîndu-i: “Nu te mîhni, căci mîine va începe a se săvîrşi lucrul, pentru că nu va fi fără folos darul tău”. Apoi s-a arătat şi ţesătoarei şi, cu mînie, a mustrat lenevirea ei. Deci, făcîndu-se ziuă, au spus una alteia ceea ce văzuseră, aşa că degrabă s-a săvîrşit lucrul.

Economul lavrei celei mari a luat cămile de la saracini ca să aducă de la Marea Moartă grîul ce-l cumpărase. Deci mergînd cămilele cu grîul spre lavră, una din ele, abătîndu-se din cale spre dreapta, a căzut de pe mal în rîu cu toată sarcina ce era pe dînsa şi se tăvălea în baltă. Stăpînul cămilei, fiind saracin, a strigat: “Oh, părinte Sava, ajută-mi şi nu lăsa ca să piară dobitocul meu”. Şi îndată, în clipeala ochiului, a văzut un bătrîn cinstit şezînd pe cămilă; apoi, alergînd pe altă cale şi coborînd în rîu, a aflat dobitocul său nevătămat, iar pe cel ce şedea pe dînsul nu l-a văzut; aşijderea şi grîul l-a găsit întreg.

Din acea vreme, în toţii anii, venea saracinul în acea lavră de se închina mormîntului Cuviosului Sava.

Odată, origeniştii adunîndu-se din diferite locuri, avînd în cap pe unul Leontie, voiau să năvălească fără de veste asupra lavrei celei mari şi să risipească turma cea dreptcredincioasă a Cuviosului Sava şi toată lavra pînă în temelie să o dărîme. Deci, pentru acea faptă pregătind mulţime de cazmale şi unelte de fier, cum şi arme multe, mergeau în calea lor cu mare mînie. Atunci era ca la al doilea ceas din zi şi a căzut peste dînşii pe cale o ceaţă şi negură, încît toată ziua ostenindu-se n-au aflat lavra, ci au rătăcit prin locuri neumblate, unde i-a ajuns noaptea şi abia a doua zi s-au aflat lîngă mănăstirea Sfîntului Marchian. Pricepînd că nimic nu pot folosi, s-au împrăştiat cu ruşine fiecare într-ale lor, împlinindu-se cuvintele lui Isaia proorocul: Sfărîmare şi nevoie în căile lor, pipăi-vor ca orbii zidul şi ca cei ce sînt fără de ochi vor pipăi şi vor cădea în amiazăzi ca în miezul nopţii. Iar Dumnezeu păzea lavra pentru plăcutul Său, Cuviosul Sava, care bine s-a nevoit într-însa, cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne păzească şi pe noi de toate răutăţile, Preabunul şi Unul în Treime Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

În vremea împărăţiei lui Maximian păgînul, împărat al Romei, era în părţile răsăritului un oarecare om de neam bun, bogat şi slăvit, cu numele de Dioscor, cu obicei şi cu credinţă de elin, care vieţuia în Iliopoli. Acela avea o fiică, anume Varvara, pe care o păzea ca lumina ochilor, pentru că nu avea alt fiu, decît numai pe ea şi care, cu vîrsta, s-a făcut foarte frumoasă la faţă, încît nu era nici o fecioară care să-i semene cu frumuseţea, în toate hotarele acelea. Din această pricină, tatăl său a zidit un turn înalt, cu mare meşteşug, iar pe turnul acela a făcut case frumoase şi în ele a închis pe fiica sa, Varvara, rînduindu-i acolo femei purtătoare de grijă şi slujnice, fiindcă murise mama ei. Aceasta a făcut-o pentru ca să nu fie văzută frumuseţea fiicei sale de către poporul cel simplu şi de neamul de jos, căci socotea că nu sînt vrednici ochii unor asemenea oameni, a vedea faţa cea prea frumoasă a fiicei sale.

Deci vieţuind fecioara întru acele palate înalte de pe turnul acela, se mîngîia privind de sus la zidirea lui Dumnezeu cea dintru înălţime, ca şi la cea de jos, la lumina cerului şi la frumuseţea pămîntului. Odată privind spre cer şi luînd seama la strălucirea soarelui, la alergarea lunii şi la frumuseţea stelelor, a zis către păzitoarele care petreceau împreună cu dînsa şi către slujnice: “Cine le-a făcut pe acestea?”. Aşijderea, căutînd şi la frumuseţea cea de pe pămînt, la verdeaţa cîmpului, la pomi, la grădini, la munţi şi la ape, întreba: “A cui mînă a zidit toate acestea?”, iar cele ce-i stăteau înainte i-au zis: “Toate acestea le-au zidit zeii”. Apoi fecioara a întrebat: “Care zei?”. Răspuns-au ei slujnicele: “Zeii aceia pe care îi cinsteşte tatăl tău şi-i ţine pe ei în palatul său, care sînt de aur, de argint, de lemn şi se închină lor; acei zei au zidit toate acestea cîte le vedeţi cu ochii”, dar fecioara auzind aceste cuvinte ale lor, se îndoia şi zicea în sine: “Zeii pe care îi cinsteşte tatăl meu sînt făcuţi de mîini omeneşti. Pe cei de aur şi de argint i-au făcut zlătarul (argintarul) şi pe cei de piatră i-a făcut pietrarul, iar pe cei din lemn i-a cioplit teslarul. Deci, cum acei zei făcuţi au putut zidi această luminată înălţime cerească şi o frumuseţe ca aceasta pămîntească, neputînd ei singuri nici umbla cu picioarele, nici lucra cu mîinile?”

Astfel, cugetînd întru sine, ea căuta adeseori spre cer, ziua şi noaptea, şi din zidiri se sîrguia a cunoaşte pe Ziditorul. Odată ea privind mult la cer şi fiind cuprinsă de o mare dorinţă ca să ştie cine a făcut acea înălţime cu bunăcuviinţă şi acea lăţime şi strălucire a cerului, deodată a strălucit în inima ei lumina dumnezeiescului dar şi i-a deschis ochii minţii, pentru cunoştinţa nevăzutului, neştiutului şi neajunsului Dumnezeu, care, cu înţelepciune a zidit cerul şi pămîntul. Şi zicea întru sine: “Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie pe care nu l-a zidit nici o mînă omenească. Acela singur este făcător şi pe toate cu mîna Sa le zideşte. Unul trebuie să fie cel ce a întins lăţimea cerului, a întemeiat greutatea pămîntului şi străluceşte din înălţime toată lumea cu razele soarelui, cu strălucirea lunii şi cu lumina stelelor, iar jos înfrumuseţează pămîntul cu copacii şi cu felurite flori şi-l adapă pe el cu rîuri şi cu izvoare de apă. Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie, care pe toate le ţine, pe toate le cîrmuieşte, pe toate le viază şi pentru toţi mai înainte poartă de grijă”.

Aşa învăţa fecioara Varvara, a cunoaşte pe Făcătorul din făpturi, încît se împlineau asupra ei cuvintele lui David: “Cugetat-am la toate lucrurile tale, la faptele mîinilor tale am gîndit”. Cu acea învăţătură s-a aprins în inima ei focul dragostei celei dumnezeieşti şi a ars sufletul ei cu văpaia doririi lui Dumnezeu, încît nu avea odihnă ziua şi noaptea; numai la acestea într-una cugeta şi de aceasta întruna dorea ca să ştie cu adeverire pe Dumnezeu şi Ziditorul a toate.

Şi nu putea avea învăţători pe nimeni din oameni, care să-i descopere tainele sfintei credinţe şi s-o povăţuiască la calea mîntuirii, pentru că nu era cu putinţă nimănui a veni la dînsa, afară de slujnicele cele orînduite, căci Dioscor, tatăl ei, avea pentru dînsa mare pază. Însă singur Duhul Sfînt, învăţătorul cel preaînţelept şi povăţuitor, o învăţa pe dînsa dinăuntru nevăzut, cu tainica insuflare a darului Său şi lucra în mintea ei cunoştinţa adevărului. Fecioara era pe acel turn ca o pasăre deosebită, la cele de sus cugetînd, iar nu la cele de jos, pentru că nu se lipea inima ei de nimic din cele pămînteşti: nu iubea aurul, nici mărgăritarele cele de mult preţ, nici pietrele cele scumpe, nici podoaba hainelor, nici alte podoabe fecioreşti, nici de nuntă nu gîndea vreodată; ci numai spre Unul Dumnezeu avîndu-şi tot cugetul său, s-a robit cu dragoste Lui.

Venind vremea fecioarei ca să fie logodită cu bărbat, mulţi tineri bogaţi, de neam mare şi slăviţi, auzind de frumuseţea ei cea minunată, rugau pe Dioscor ca să binevoiască a le da pe fiica lui în căsătorie. Atunci s-a suit Dioscor în turnul acela la Varvara şi a început a-i grăi despre nuntă şi a-i spune despre tinerii cei frumoşi care caută a o avea pe dînsa mireasă; deci cu care dintre dînşii ar vrea a se logodi? Fecioara Varvara, cea plină de înţelepciune, auzind de la tatăl său asemenea cuvinte, s-a roşit la faţă ruşinîndu-se nu numai a auzi, ci şi a gîndi la nuntă; şi în tot chipul s-a lepădat de dînsa, neînvoindu-se cu sfatul tatălui său, pentru că mare pagubă îşi socotea ei aceasta, adică a-şi vesteji floarea curăţiei sale şi a-şi pierde mărgăritarul cel fără de preţ al fecioriei. Apoi mult sfătuind-o pe dînsa tatăl său, ca să se înduplece voii lui, ea i-a grăit multe cuvinte împotrivă şi la sfîrşit i-a zis: “Dacă îmi vei grăi mai mult despre aceasta, tată, şi mă vei sili către logodire, apoi aceasta voi face: nu te voi mai numi tată şi eu singură mă voi omorî şi te vei lipsi de fiica ta”. Acestea auzindu-le, Dioscor s-a spăimîntat şi s-a dus de la dînsa, neîndrăznind mai mult a-i vorbi. Pe lîngă acestea, cugeta că mai bine va fi cu sfaturi bune decît cu sila a o logodi cu cineva şi nădăjduia ca, după o vreme oarecare, singură îşi va da seama şi va voi a se mărita.

După aceasta s-a gîndit să se ducă într-o cale depărtată pentru oarecare trebuinţă, socotind că fără dînsul Varvara se va mîhni şi, cînd se va întoarce, mai cu înlesnire se va îndupleca a-i asculta sfatul şi porunca lui. Deci, plecînd Dioscor în cale a poruncit ispravnicului casei, ca să zidească o baie cu multă cheltuială şi cu meşteşug iscusit, lîngă scăldătoarea care era în grădina lui; iar la baie a poruncit ca să fie două ferestre într-un perete, ce era dinspre miazăzi. Apoi a poruncit ispravnicilor săi să o lase liberă pe Varvara, ca să se pogoare din turn şi să umble oriunde va voi şi să facă orice-i va plăcea. Se gîndea Dioscor astfel, că fiica lui, vorbind cu mai mulţi oameni şi văzînd multe fecioare logodindu-se şi măritîndu-se, va voi şi ea a se mărita cu un bărbat.

După plecarea lui Dioscor în cale depărtată, fecioara Varvara, avînd libertate a intra şi a ieşi din casa sa şi putînd, fără oprire, a avea vorbă cu oricine ar voi, s-a împrietenit cu nişte fecioare creştine şi auzind de la dînsele despre numele lui Iisus Hristos, îndată s-a bucurat cu duhul de numele acela. Apoi a dorit să ştie de la dînsele despre Domnul, mai cu amănuntul, iar acelea îi spuseră ei toate cele despre Hristos, despre Dumnezeirea Lui cea negrăită, despre întruparea din Preacurata Fecioara Maria, despre patima Lui cea de bunăvoie şi învierea, despre judecata ce are să fie şi despre veşnica muncă a închinătorilor de idoli; după aceea despre bucuria cea nesfîrşită a creştinilor celor credincioşi întru împărăţia cerurilor.

Acestea toate ascultîndu-le, Varvara se îndulcea cu inima, ardea cu dragostea către Hristos şi dorea botezul. Apoi s-a întîmplat în vremea aceea că a venit acolo un preot din Alexandria în chip neguţătoresc, despre care înştiinţîndu-se Varvara, l-a chemat la ea şi a învăţat de la dînsul, în taină, cunoştinţa Ziditorului tuturor şi Atotţiitorului Dumnezeu, cum şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, pe care demult o dorea cu mare rîvnă. Spunîndu-i preotul toate tainele sfintei credinţe, a botezat-o pe ea în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh şi, învăţînd-o pe dînsa mult, s-a dus într-ale sale. Iar Sfînta Varvara, luminată fiind cu botezul, mai mult s-a aprins cu dragostea lui Dumnezeu şi se îndeletnicea în post şi în rugăciuni, ziua şi noaptea, slujind Domnului său, căruia i s-a făcut mireasă, logodindu-şi fecioria sa Lui, ca să o păzească neîntinată.

În acea vreme se zidea baia, pe care o poruncise tatăl său cînd plecase în cale; deci a ieşit odată Sfînta Varvara din turnul său, ca să vadă cum se zideşte baia aceea şi văzînd numai două ferestre la baie, a zis către lucrători: “Pentru ce aţi făcut numai două ferestre? Au nu este mai bine a fi cu trei, ca şi peretele să fie mai frumos şi baia mai luminoasă?” Meşterii au răspuns: “Aşa ne-a poruncit nouă tatăl tău, ca numai două ferestre să facem dinspre miazăzi”. Iar Sfînta Varvara stăruia, poruncindu-le să facă şi a treia fereastră în numele Sfintei Treimi. Dar, pentru că meşterii nu voiau să facă aceasta, temîndu-se de tatăl ei, ea le-a zis: “Eu vă voi apăra de tatăl meu şi voi răspunde pentru voi; faceţi precum vă poruncesc”. Şi au făcut a treia fereastră la baie, precum le-a poruncit lor. Deci era acolo o scăldătoare (precum s-a zis) lîngă care se zidea baia; acea scăldătoare era îngrădită cu pietre de marmură cioplite. Acolo la scăldătoare venind Sfînta Varvara şi uitîndu-se către răsărit, a însemnat cu degetul pe o marmură chipul Sfintei Cruci, care s-a şi închipuit pe piatră cu degetul cel sfînt al curatei fecioare, ca şi cum s-ar fi săpat cu fierul. Ba încă lîngă aceeaşi baie chiar urmele cinstitelor ei picioare fecioreşti s-au închipuit asemenea pe piatră; apoi din urmele acelea a curs apă şi multe vindecări se făceau acolo, celor ce veneau cu credinţă. Pentru că toate acelea, adică baia cea cu trei ferestre, care era făcută în chipul Sfintei Treimi şi piatra cea de marmură de lîngă scăldătoare, care era cu închipuirea Crucii, cum şi urmele picioarelor Sfintei Varvara au rămas întregi pînă în vremea fericitului Simeon Metafrast, care, după Ioan Damaschin, a scris pătimirea Sfintei Varvara. Acela grăieşte în istoria sa astfel: “Pînă în ziua de astăzi se găseşte scăldătoarea aceea, vindecînd tot felul de boli în poporul cel iubitor de Hristos, pe care dacă ar fi voit cineva a o asemăna cu curgerile Iordanului, sau cu izvorul Siloamului, sau cu scăldătoarea oilor, nu ar fi greşit de la adevăr; pentru că şi prin aceea, multe minuni lucrează puterea lui Hristos”.

Altădată, preumblîndu-se Sfînta Varvara prin palaturile tatălui său, a văzut zeii, idolii cei fără de suflet, stînd la loc cinstit şi a oftat greu pentru pierderea sufletelor omeneşti, celor ce slujesc idolilor. Apoi a scuipat în faţa idolilor zicînd: “Asemenea vouă să fie toţi cei ce vi se închină şi toţi cei ce cer ajutor de la voi, care sînteţi fără suflet”. Acestea zicînd, s-a suit în turnul său şi se sîrguia în rugăciunile sale cele obişnuite şi în posturi, toată mintea sa îndreptînd-o spre gîndirea de Dumnezeu.

După aceasta s-a întors şi Dioscor, tatăl ei, din calea sa şi luînd seama celor ce se lucrase în casa lui, s-a apropiat şi de baia aceea ce se zidise din nou şi văzînd trei ferestre în perete, a început cu mînie a cîrti asupra slugilor şi a meşterilor, pentru că au călcat porunca lui şi n-au făcut numai două ferestre, ci au făcut trei. Iar ei au răspuns: “Nu cu voia noastră am făcut, ci cu a fiicei tale, Varvara, pentru că ea ne-a poruncit nouă să facem trei ferestre, deşi noi n-am vrut”. Deci, îndată chemînd Dioscor pe Sfînta Varvara, a întrebat-o: “Pentru ce ai poruncit ca să se facă la baie a treia fereastră?” Iar ea a răspuns: “Mai bine este să fie trei decît două, căci tu, părintele meu ai poruncit să se facă două ferestre în chipul precum mi se pare – a doi luminători cereşti, al soarelui şi al lunii, ca să lumineze baia, iar eu am poruncit ca să se facă şi a treia în chipul luminii celei întreite, pentru că trei sînt ferestrele luminii celei neapropiate, celei negrăite, celei neapuse şi celei neînserate, care luminează pe tot omul ce vine în lume”.

Tatăl ei, tulburîndu-se de cuvintele cele noi ale fiicei sale şi cu adevărat minunate, dar neînţelese de el, a luat-o de-o parte şi stînd lîngă baie, unde era Crucea cea închipuită pe piatră cu degetul Sfintei Varvara şi pe care Dioscor încă nu o văzuse, o întrebă pe sfîntă: “În ce chip lumina cea cu trei ferestre luminează pe tot omul, precum ai zis?” Sfînta a grăit: “Ia aminte, părintele meu, şi înţelege cele ce-ţi voi spune: Trei ipostasuri ale unui Dumnezeu în Treime, care vieţuieşte întru lumina cea neapropiată, luminează şi viază toată zidirea: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt; pentru aceea am poruncit să facă trei ferestre la baie, ca aceasta una – arătînd cu degetul – să închipuiască pe Tatăl, cealaltă, pe Fiul, a treia pe Duhul Sfînt, ca şi zidirile să preamărească numele Preasfintei Treimi”. Apoi a arătat cu degetul către Crucea cea închipuită pe marmură şi a zis: “Şi am închipuit aici şi semnul Fiului lui Dumnezeu Care cu bunăvoinţa Tatălui şi cu lucrarea Duhului Sfînt, pentru mîntuirea omenească s-a întrupat din curata Fecioară şi a pătimit de bunăvoie pe o Cruce ca aceasta, precum îi vezi închipuirea; pentru aceea am închipuit aicea semnul Crucii, ca puterea ei să izgonească de aici toată puterea diavolească”.

Acestea grăind, prea înţeleapta fecioară către tatăl său cel împietrit cu inima, despre Sfînta Treime, despre întruparea şi patima lui Hristos, despre puterea Crucii şi despre celelalte taine ale sfintei credinţe, l-a pornit spre mare mînie.

Îndrăcindu-se Dioscor de iuţime şi de mînie şi uitînd dragostea cea firească, a scos sabia şi a vrut să lovească pe fiica sa. Ea de frică a fugit, iar Dioscor o alerga ca lupul pe oaie, avînd sabia în mîna sa. Apoi, ajungînd pe mieluşeaua lui Hristos cea fără prihană, s-a întîmplat în acel loc un munte de piatră, care era ca un perete şi, neavînd sfînta unde să fugă de mîinile şi de sabia tatălui său sau mai bine a muncitorului său, avînd scăpare numai pe Dumnezeu, către care ridicîndu-şi ochii cei sufleteşti şi cei trupeşti, ceru de la El ajutor şi apărare. Şi n-a zăbovit Cel Preaînalt, auzind pe roaba sa. Ci degrabă întîmpinînd-o cu ajutorul Său, a făcut de s-a despicat în două înaintea ei muntele cel de piatră, precum odinioară înaintea Sfintei Muceniţe Tecla, care fugea de mîinile celor fără de ruşine. Deci, despicîndu-se piatra, Sfînta fecioară Varvara a fugit în despicătura aceea şi îndată s-a închis piatra la loc după dînsa, dînd sfintei cale slobodă ca să se suie în vîrful muntelui, unde s-a ascuns într-o peşteră de piatră. Iar Dioscor cel mai împietrit decît piatra, nevăzînd înainte pe fiica sa care fugea, se mira cum s-a ascuns de ochii lui căutînd-o cu sîrguinţă multă vreme. Deci, înconjurînd muntele acela şi căutînd pe Varvara a văzut doi păstori pe munte, păscîndu-şi oile lor, care o văzuseră pe Sfînta Varvara fugind la munte şi ascunzîndu-se în peşteră. Suindu-se la dînşii, Dioscor i-a întrebat: “N-aţi văzut pe fiica mea ascunzîndu-se pe aici?” Unul din păstori, fiind milostiv şi văzînd pe Dioscor plin de mînie, vrînd să tăinuiască pe fecioara cea nevinovată, a zis: “N-am văzut-o”. Dar celălalt, tăcînd, a arătat cu degetul locul unde se ascunsese sfînta. A alergat Dioscor acolo degrabă, iar pe ciobanul care a arătat pe sfîntă cu degetul, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu chiar în locul acela, pentru că el însuşi se transformă în stîlp de piatră, iar oile lui în lăcuste.

Dioscor, aflînd pe fiica sa în peşteră, a apucat-o şi a început a o bate fără milă şi, trîntind-o la pămînt, o călcă cu picioarele; apoi, apucînd-o de păr, o trăgea către casa sa pe calea aspră. După aceea a închis-o într-o casă mică şi întunecoasă, încuind uşile şi ferestrele şi, pecetluindu-le cu pecete, a pus strajă şi o chinuia pe dînsa cu foame şi cu sete. După aceasta s-a dus la ighemonul locului aceluia, cu numele Marţian şi i-a spus toate cele despre fiică-sa, că se leapădă de zeii lor şi crede Celui răstignit. Deci a rugat pe ighemon ca, prin îngrozire de munci, să o înduplece la credinţa cea părintească. Apoi, scoţînd-o de la închisoare, a adus-o şi a dat-o în mîinile ighemonului, zicînd: “Eu mă lepăd de dînsa de vreme ce şi ea s-a lepădat de zeii mei şi dacă nu se va întoarce iarăşi către dînşii şi nu se va închina lor împreună cu mine, apoi ea să nu-mi mai fie fiică şi eu să nu-i fiu tată; iar tu, stăpînitorule ighemoane, munceşte-o pe dînsa precum voieşte stăpînirea ta”. Ighemonul, văzînd frumuseţea cea rară a fecioarei, s-a minunat de cuviinţa ei şi a început a grăi către dînsa cu blîndeţe, cuvinte bune, lăudînd frumuseţea ei şi neamul cel bun şi o sfătuia să nu se lepede de legile cele vechi părinteşti şi să nu fie potrivnică voii tatălui său, ci să se închine zeilor şi întru toate să asculte pe tatăl său, ca una ce are să fie moştenitoarea tuturor averilor lui.

Sfînta fecioară Varvara, cu prea înţelepte şi blînde cuvinte mustrînd deşertăciunea zeilor celor fără de suflet, mărturisea şi preamărea numele lui Iisus Hristos şi se lepădă de toate deşertăciunile pămînteşti, de bogăţii şi de mîngîierile lumeşti, dorind pe cele cereşti. Iar ighemonul o sfătuia pe dînsa să nu necinstească neamul său şi să nu-şi piardă floarea cea prea frumoasă a tinereţilor sale. Apoi, mai pe urmă, a zis: “O! frumoasă fecioară, fie-ţi milă singură de tine şi te sîrguieşte cu osîrdie împreună cu noi, să aduci jertfă zeilor, pentru că mi-e milă de tine şi voiesc a te cruţa, fiindu-mi jale a da la munci şi la răni o aşa frumuseţe. Iar de nu mă vei asculta şi vei petrece nesupusă nouă, apoi mă vei sili pe mine, chiar nevrînd, să te chinuiesc cumplit”. Iar Sfînta fecioară Varvara i-a răspuns: “Eu pururea aduc jertfă de laudă Dumnezeului meu şi însumi voiesc a-I fi Lui jertfă; pentru că Acela unul este Dumnezeul nostru adevărat, Care a zidit cerul şi pămîntul şi toate cele ce sînt într-însele; iar zeii tăi nimic nu sînt şi nimic n-au zidit, fiind fără de suflet şi nelucrători. Căci pe aceia singuri îi zidesc mîinile omeneşti, precum zice proorocul lui Dumnezeu: Idolii păgînilor sînt argint şi aur, lucruri de mîini omeneşti. Şi toţi zeii păgînilor sînt diavoli, iar Domnul cerurile a făcut. Aceste cuvinte prooroceşti eu le ascult şi cred într-unul Dumnezeu care este făcător a toate; iar pentru zeii voştri aceasta mărturisesc, că sînt deşerţi şi deşartă este nădejdea voastră într-înşii”.

După ce sfînta a grăit aceste cuvinte, ighemonul s-a mîniat şi îndată a poruncit să o dezbrace, pentru care această chinuire era mai grea decît rănile cele grele, căci a pus-o să stea goală înaintea multor bărbaţi, care fără ruşine priveau spre goliciunea curatului ei trup fecioresc. Apoi muncitorul a poruncit să o întindă pe pămînt şi cu vine de bou să o bată tare, mult timp, încît s-a roşit pămîntul cu sîngele ei. Şi încetînd muncitorii a o mai bate, după porunca ighemonului, a frecat rănile ei cu zdrenţe şi cu ţesături de păr, adăugînd dureri la dureri. Însă toate chinurile acelea care năvăleau mai repede decît vîntul şi decît viforul, asupra neputinciosului ei trup fecioresc, n-au clătinat pe Sfînta muceniţă Varvara, cea tare în credinţă, pentru că era întemeiată pe piatra Hristos, Domnul său, prin care răbda acele dureri amare.

După aceasta, ighemonul a poruncit să o bage în temniţă, pînă cînd va socoti cu ce fel de munci mai cumplite s-o muncească. Deci fiind abia vie de rănile cele multe, Sfînta Varvara se ruga în temniţă cu lacrimi lui Hristos Domnul, iubitul său mire, ca să n-o lase pătimind acele dureri cumplite şi grăia împreună cu David: Nu mă lăsa pe mine, Doamne Dumnezeul meu, nu te depărta de la mine. Ia aminte spre ajutorul meu. Aşa rugîndu-se ea şi fiind miezul nopţii, a strălucit o lumină mare, iar sfînta a simţit în inima sa o spaimă şi o bucurie pentru că se apropia Mirele ei cel nestricăcios, vrînd a cerceta pe mireasa sa. Apoi Însuşi împăratul măririi S-a arătat întru slava negrăită, pe care văzîndu-l sfînta, o! cît s-a bucurat cu duhul şi s-a îndulcit cu inima! Căutînd Domnul spre ea cu ochii blînzi, a zis cu dulcile Sale buze: “Îndrăzneşte, mireasa Mea şi nu te teme. Eu sînt cu tine şi privind la nevoinţa ta, uşurînd durerile tale, pregătindu-ţi pentru acesta răsplătirea veşnică în cămara Mea cea cerească; deci rabdă pînă la sfîrşt, ca degrab să te îndulceşti de veşnicile bunătăţi, întru împărăţia Mea”. Nişte cuvinte ca acestea grăind către dînsa Hristos Domnul, Sfînta Varvara se topea ca ceara de focul dumnezeiescului dor şi ca un rîu se revărsa cu dragostea către El. Aşa a mîngîiat-o Iisus cel prea dulce şi cu dragostea Sa a îndulcit pe iubita Sa, mireasa Varvara şi a vindecat-o de răni, încît nici urmă nu se mai cunoştea pe trupul ei. Apoi s-a dus de la faţa ei, lăsîndu-i o nespusă veselie duhovnicească. Şi era sfînta Varvara în temniţă ca şi în cer cu îngereasca dragoste aprinzîndu-se către Dumnezeu şi mărindu-L cu inima şi cu gura, dînd mulţumire Domnului că n-a trecut-o cu vederea, ci a cercetat pe roaba Sa, care pătimeşte pentru numele Lui.

Era acolo o femeie credincioasă şi temătoare de Dumnezeu, cu numele Iuliana, care, de cînd a fost prinsă Sfînta Varvara, o urmărea de departe şi privea la pătimirile ei. Iar cînd sfînta a fost aruncată în temniţă, şedea la fereastra temniţei, minunîndu-se cum acea fecioară tînără, în floarea tinereţilor şi a frumuseţii sale, a trecut cu vederea pe tatăl său şi pe tot neamul său, bogăţiile şi toate bunătăţile, frumuseţile lumii acesteia şi încă şi sufletul său nu şi-l cruţă pentru Hristos, ci cu osîrdie îl jertfeşte pentru El. Apoi văzînd că a vindecat Hristos de răni pe Sfînta Varvara, a dorit ca şi ea să pătimească pentru Dînsul şi a început a se pregăti pentru nevoinţe, rugînd pe Iisus Hristos începătorul de nevoinţe, ca să-i dea şi ei răbdare pentru munci.

Deci, făcîndu-se ziuă, au scos pe Sfînta Varvara din temniţă şi au dus-o la necuratul divan, spre a doua întrebare, iar Iuliana îi urma ei de departe. Sfînta Varvara, stînd înaintea divanului, a ighemonului şi a celor ce erau împreună cu dînsul, aceştia au văzut pe fecioară sănătoasă, cu faţa luminată şi mai frumoasă decît întîi, iar pe trup fără nici o rană din cele ce avusese şi s-au mirat. Apoi ighemonul a zis către dînsa: “Oare, vezi, o! fecioară, cîtă purtare de grijă au zeii noştri pentru tine? Iar pe tine, care ieri erai cumplit rănită, acum te-au vindecat şi, fiind slăbită de dureri acum eşti sănătoasă. Deci fii şi tu mulţumitoare spre o facere de bine ca aceasta şi, închinîndu-te lor, adu-le jertfă”.

Sfînta a răspuns: “Ce grăieşti, ighemoane? Oare zeii tăi m-ar fi vindecat? Ei, fiind orbi, muţi şi neavînd nici o simţire, ei, care nu pot să dea orbilor vedere, muţilor grăire, surzilor auz, şchiopilor umblare, bolnavilor vindecare, nici pe morţi să-i învieze? Cum au putut aceia a mă vindeca şi pentru ce să mă închin lor? Pe mine m-a vindecat Iisus Hristos, Domnul Dumnezeul meu, care tămăduieşte toate durerile, iar morţilor le dă viaţă. Aceluia eu cu mulţumire mă închin şi singură însămi mă aduc Lui jertfă, pe care tu cu ochii tăi cei necuraţi, orbit fiind cu mintea, nu poţi a-L vedea, că nu eşti vrednic”.

Aceste cuvinte ale sfintei muceniţe au pornit pe ighemon spre mînie şi a poruncit să spînzure pe muceniţă pe lemn şi să-i strujească trupul cu unghii de fier, apoi să ardă coastele ei cu făclii aprinse. Şi pe toate acestea le răbda Sfînta Varvara cu vitejie, ba încă şi cu ciocanul a fost bătută în cap. Cîte a răbdat acea fecioară fiind vie, n-ar fi răbdat nici un bărbat, oricît de tare, de n-ar fi întărit puterea lui Dumnezeu, nevăzut, pe mieluşeaua Lui.

În mijlocul poporului, care privea la muncile Sfintei Varvara, sta nu departe Iuliana, cea mai sus pomenită; aceea, privind la pătimirea Sfintei Varvara, plîngea şi nu putea a se opri din lacrimi. Apoi, umplîndu-se de rîvnă, a ridicat glas din popor şi a început a ocărî tirania cea fără de omenie a nemilostivului ighemon şi a huli pe zeii lor cei păgîneşti. Îndată însă a fost prinsă şi, fiind întrebată despre credinţă, a mărturisit că e creştină; pentru aceea a poruncit ighemonul să o chinuiască şi pe dînsa, ca şi pe Sfînta Varvara. Deci a fost spînzurată împreună cu Sfînta Varvara şi strujită cu piepteni de fier. Iar Sfînta Mare Muceniţă Varvara, spînzurată în acele munci, şi-a ridicat ochii către Dumnezeu şi a zis: “Dumnezeule, Cel ce cerci inimile omeneşti, Tu ştii că dorindu-Te pe Tine şi poruncile Tale cele sfinte iubindu-le, cu totul m-am adus Ţie şi dreptei Tale celei Atotputernice m-am încredinţat. Deci tu, Doamne, nu mă lăsa, ci cu milostivire caută asupra mea şi asupra Iulianei, care pătimeşte împreună cu mine; întăreşte-ne pe amîndouă şi ne împuterniceşte, ca să săvîrşim bunăvoinţa ce ne stă înainte, pentru că duhul este osîrduitor, iar trupul neputincios”.

Aşa rugîndu-se sfînta, li s-a dat lor nevăzut ajutor din înălţime, spre răbdare cu bărbăţie. După aceasta, tiranul a poruncit să le taie sînurile la amîndouă, apoi înmulţindu-se durerile cele grele, Sfînta Varvara, ridicîndu-şi iarăşi ochii spre doctorul şi vindecătorul său, a strigat: “Nu întoarce faţa Ta de la noi, Hristoase, şi duhul Tău cel sfînt nu-l lua de la noi; dă-ne, Doamne, bucuria mîntuirii şi cu Duh stăpînilor ne întăreşte, întru dragostea Ta”.

După nişte munci ca acestea, ighemonul a poruncit ca pe Sfînta Iuliana să o bage în temniţă, iar pe Sfînta Varvara, spre mai marea ei ruşine, să o poarte goală, spre batjocură, prin toată cetatea, îmbrîncind-o şi bătînd-o. Sfînta fecioară Varvara cu ruşine acoperindu-se ca şi cu o haină, a strigat către iubitul său mire Hristos Domnul, zicînd: “Cela ce îmbraci cerul cu nori şi acoperi pămîntul cu negură, ca cu nişte scutece, Tu însuţi o! Împărate, acoperă goliciunea mea şi fă ca să nu fie văzute mădularele mele de ochii păgînilor, ca nu pînă în sfîrşit să fie de rîs roaba Ta”. Şi îndată Domnul Hristos, Care împreună cu Sfinţii Săi îngeri privea de sus la nevoinţele roabei Sale, a grăbit spre ajutorul ei şi a trimis către dînsa un înger strălucit, cu haina în chipul luminii ca să acopere goliciunea ei. Astfel, fiind acoperită Sfînta Varvara, nu mai puteau ochii păgînilor să vadă mădularele ei cele goale şi au întors-o către muncitor. După dînsa a fost dusă Sfînta Iuliana aşijderea goală, prin toată cetatea, întru priveliştea îngerilor şi a oamenilor. Apoi, văzînd muncitorul că nu poate să le despartă pe ele de dragostea lui Hristos şi să le înduplece să se închine idolilor, le-au judecat pe amîndouă, dîndu-le spre tăiere de sabie.

Iar pe Dioscor, cel cu inima de piatră, tatăl Sfintei Varvara, nu numai că nu l-a durut inima, văzînd muncile cele cumplite ale fiicei sale, pînă într-atîta împietrindu-l diavolul, dar nu s-a ruşinat făcîndu-se singur gealat (chinuitor) al fiicei lui. Căci cu o mînă a luat pe fiică-sa, iar cu cealaltă mînă ţinea sabia şi aşa a dus-o la locul de osîndă, care era însemnat pe un munte, afară din cetate. Apoi a fost dusă de un ostaş şi Sfînta Iuliana. Cînd mergea pe cale, Sfînta Varvara se ruga lui Dumnezeu, zicînd: “Dumnezeule Cel fără de început, Care ai întins cerul ca un acoperămînt şi pămîntul l-ai întemeiat pe ape, Cela ce răsari soarele Tău spre cei buni şi spre cei răi şi dai ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, Tu şi acum auzi-mă pe mine, roaba Ta, care mă rog către Tine. Ascultă-mă, o, Împărate, şi dă darul Tău la tot omul, care mă va pomeni pe mine şi pătimirile mele. Să nu se apropie de unul ca acela boală năpraznică şi moarte neaşteptată să nu-l răpească pe el; pentru că ştii Doamne, că trup şi sînge sîntem şi lucrul Preacuratelor Tale mîini”. Aşa rugîndu-se sfînta, s-a auzit glas din cer, chemînd-o pe ea împreună cu Iuliana întru cele de sus şi făgăduindu-i a-i împlini cererea ei. Deci, mergeau amîndouă sfintele muceniţe, Varvara şi Iuliana, spre moarte cu mare bucurie, dorind a se dezlega mai degrab de trup şi a merge către Domnul. Ajungînd la locul cel însemnat, mieluşeaua lui Hristos, Varvara, şi-a plecat sub sabie sfîntul său cap şi a fost tăiată de mîinile nemilostivului ei tată. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: Va da spre moarte tatăl pe fiul, iar, pe Sfînta Iuliana alt ostaş a tăiat-o şi astfel s-a săvîrşit alergarea nevoinţei lor. Sfintele lor suflete s-au suit în glasuri de bucurie către Hristos, Mirele lor, întîmpinîndu-le îngerii şi însuşi Stăpînul lor, cu dragoste primindu-le. Iar pe Dioscor şi pe Marchian, ighemonul, i-a ajuns năpraznică pedeapsă a lui Dumnezeu, pentru că pe Dioscor, pe cînd cobora din munte, iar pe ighemon care şedea în casa sa, tunete şi fulgere din cer lovindu-i i-au ucis şi i-au ars, încît nici cenuşa lor nu s-a mai aflat.

În cetatea aceea era un bărbat dreptcredincios cu numele Galentian. Acela, luînd cinstitele moaşte ale sfintelor muceniţe, le-a dus în cetate şi le-a îngropat cu cinstea ce li se cuvenea. A zidit şi biserică peste dînsele, în care multe vindecări se făceau, prin moaştele sfintelor cu rugăciunile lor şi cu darul Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, a Cărui slavă este în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul prooroc Sofonie era din muntele Savarata, din seminţia lui Simeon; tatăl său se chema Husia, unchiul său Godolia, iar strămoşii săi au fost Amoria şi Ezechia. El a fost, după numele lui, văzător şi cunoscător al tainelor lui Dumnezeu (precum numele lui se tîlcuieşte); pentru că, avînd mintea sa totdeauna curată şi îndeletnicindu-se cu gîndire către Dumnezeu, s-a învrednicit dumnezeieştilor descoperiri, cunoscînd multe taine ale lui Dumnezeu, care aveau să fie arătate în zilele cele mai de pe urmă, pentru care a grăit mai înainte împlinirea lor. El a proorocit despre dărîmarea şi pustiirea Ierusalimului, despre împrăştierea iudeilor şi despre venirea lui Hristos, iar după aceea, despre întoarcerea neamurilor către Hristos; apoi a murit şi a fost îngropat în casa sa, aşteptînd învierea cea de obşte a tuturor. El avea chipul asemenea cu al Sfîntului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, avînd barbă mică şi era rotund la faţă.

Sfîntul prooroc Avacum era din seminţia lui Simeon, feciorul lui Asafat, din părţile Iudeii, şi pentru viaţa sa cea plină de fapte bune a primit de la Dumnezeu darul proorocirii. El a proorocit despre robia Ierusalimului, despre pustiirea bisericii şi luarea poporului în robie şi a plîns foarte mult văzînd mai înainte nevoile ce aveau să vie asupră-i. Iar cînd a venit Nabucodonosor, împăratul haldeilor cu puterea sa asupra Ierusalimului, atunci Avacum a fugit în pămîntul ismailitenilor şi a fost pribeag în pămînt străin. Iar după robia Ierusalimului, întorcîndu-se Nabucodonosor în ale sale, s-a întors şi Avacum în ţara sa, arînd pămîntul şi slujind secerătorilor în vremea secerişului.

Odată el a făcut fiertură şi a dumicat pîine în vas şi a zis către cei din casă: “Eu mă duc departe şi de voi zăbovi, voi să duceţi pîine secerătorilor”. Acestea zicînd, a ieşit din casă şi i s-a arătat îngerul Domnului pe cale şi i-a zis: “Avacume, du prînzul pe care-l ai, lui Daniil în Babilon, în groapa cu lei”. Şi apucîndu-l îngerul Domnului de creştet l-a ridicat de părul capului şi l-a dus în Babilon deasupra gropii, în sunetul duhului său, în depărtare de două mii două sute şaizeci şi cinci de stadii şi a strigat Avacum zicînd: “Daniile, Daniile, primeşte prînzul pe care ţi l-a trimis ţie Dumnezeu”. Şi Daniil a zis: “Ţi-ai adus aminte de mine, Dumnezeule şi n-ai lăsat pe cei ce Te iubesc pe Tine”. Şi sculîndu-se Daniil a mîncat. Iar îngerul lui Dumnezeu iarăşi a pus pe Avacum la locul lui în pămîntul iudaic.

El a proorocit şi despre întoarcerea poporului din Babilon, ca şi despre naşterea Domnului Hristos şi încetarea legii celei vechi; şi a răposat cu doi ani înainte de întoarcerea poporului din robie şi a fost îngropat în satul său.

Sfîntul Prooroc Naum era din Elcheseea, de cea parte de Iordan, în dreptul Vegavariei, din seminţia lui Simeon. Acesta, după Sfîntul Prooroc Iona, a proorocit ninivitenilor, cum că cetatea lor se va pierde cu apă şi cu foc; lucru care s-a şi făcut. Pentru că ninivitenii care se pocăiseră puţină vreme prin propoveduirea lui Iona, văzînd că nu s-a împlinit asupra lor proorocirea acestuia, iarăşi s-au întors la faptele lor cele rele dintîi şi iarăşi au pornit spre mînie îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Deci i-au ajuns pe ei această pierdere în chipul următor: era lîngă Ninive un iezer mare de apă, care înconjura cetatea, şi, făcîndu-se cutremur mare de pămînt, s-a scufundat cetatea în iezerul acela; iar o parte a cetăţii, care rămăsese pe munte, ieşind foc din pustie a ars-o.

Aşa s-a împlinit proorocirea lui Naum, pedepsind Dumnezeu pe poporul cel păcătos, cu judecata Sa cea dreaptă. Căci pe cei ce îi miluise în zilele lui Iona Proorocul pentru pocăinţa lor, pe aceia iarăşi, după ce s-au răzvrătit, i-a pierdut mai pe urmă.

Sfîntul Prooroc Naum a mai proorocit şi altele din cele ce aveau să fie şi a adormit cu pace la patruzeci şi cinci de ani de la naşterea sa şi a fost îngropat cu cinste în pămîntul său.

Andrei Saguna (1808-1873), cel mai de seamă ierarh al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, a contribuit decisiv la renaşterea vieţii naţionale, politice, culturale şi spirituale a românilor transilvaneni. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis ca mitropolitul Andrei Şaguna să fie canonizat şi din 2011, îl prăznuim la data de 30 noiembrie.

Marele mitropolit Andrei Şaguna a rămas în conştiinţa românilor ardeleni ca unul dintre cei care şi-au închinat întreaga viaţă altarului şi poporului.

Anastasie Şaguna s-a născut la Mişkolţ, în Ungaria, la 20 decembrie 1808, în familia negustorilor aromâni Naum şi Anastasia. Tatăl a dat faliment, iar arhiepiscopul romano-catolic de Egger, Ştefan Ficher, l-a determinat să treacă la catolicism împreună cu întreaga familie şi, potrivit legilor de atunci, cei trei copii, între care Anastasie, viitorul mitropolit, au fost declaraţi romano-catolici. Dar, tot potrivit legilor de atunci, la vârsta de 18 ani fiecare dintre cei trei copii a declarat că vrea să se întoarcă la credinţa pe care vrednica lor mamă, Anastasia, nu a părăsit-o.

Cu rezultate excepţionale la învăţătură, studiind la Universitatea din Pesta filosofia şi dreptul şi cunoscând mai multe limbi străine, mulţi se aşteptau ca Anastasie să facă o carieră în lumea laică, dar tânărul s-a îndreptat spre şcoala teologică din Vârşeţ, pe care a absolvit-o la 24 de ani, şi apoi spre Mănăstirea sârbească Hopovo. După un an de noviciat, pe 12 octombrie 1833, a fost tuns în monahism sub numele de Andrei.

Timp de 13 ani, Andrei Şaguna a slujit în cadrul Bisericii Ortodoxe Sârbe şi a trecut prin toate treptele ierarhice, fiind apreciat în mod deosebit de înalţii săi ierarhi. În 1846, după moartea primului episcop român de la Sibiu, Vasile Moga,  arhimandritul Andrei Şaguna a fost numit vicar general al Episcopiei vacante de la Sibiu.

Şaguna a fost hirotonit arhiereu în Catedrala ortodoxă din Karlovitz, în Duminica Tomii din 1848, de către mitropolitul Iosif Raiacici, viitorul patriarh, şi a făgăduit atunci să-i “trezească” pe românii ardeleni din adâncul lor somn şi să-i ridice spre tot ce este bun şi înălţător.

În primii doi ani ca arhiereu, Şaguna şi-a îndreptat atenţia mai mult spre problemele naţiunii şi s-a implicat cu toată fiinţa lui în mişcarea revoluţionară a românilor transilvăneni. A fost copreşedinte al Adunării naţionale româneşti de la Blaj, din 3/15 mai, cea care a formulat programul cu 16 revendicări politico-naţionale, apoi tot Adunarea l-a delegat în fruntea unor intelectuali români ca să ducă la Viena aceste petiţii. Şaguna le-a prezentat împăratului, la Innsbruk şi la Viena, primind asigurări că ele vor fi satisfăcute.

Datorită personalitatii de seama a noului ierarh din Sibiu, în ziua de 24 decembrie 1864, Episcopia din Sibiu este ridicata pentru a doua oara la rangul de Mitropolie, având autonomie proprie şi desprinzându-se de Mitropolia ortodoxa sârba din Karlovitz.

Tot în 1864, episcopul Andrei Saguna este numit mitropolit al Ardealului.

Andrei Şaguna s-a ocupat de organizarea învăţământului ortodox românesc de toate gradele din Transilvania.

A cerut profesorilor să scrie manuale – de aritmetică, de citire, de istorie, de fizică, de ştiinţele naturii, a tipărit mai multe manuale şcolare şi a îndrumat întregul învăţământ românesc, în primul rând pe cel primar, sub îndrumarea lui înfiinţându-se aproape 800 de şcoli în Arhiepiscopia Sibiului.

Pentru că românii nu aveau biserici şi şcoli şi erau, în mare parte, analfabeţi, Şaguna i-a îndemnat pe preoţi şi pe credincioşi să îşi ridice noi biserici şi clădiri şcolare, iar în pastoralele sale insista să se ridice clădiri pentru şcoala confesională. Prin Biserică şi prin şcoală s-a păstrat limba, s-a păstrat neamul românesc. Mitropolitul Şaguna a încercat să ridice o catedrala în Sibiu, dar în lipsa fondurilor necesare a izbutit doar să cumpere actuala Reşedinţă Mitropolitată, precum şi alte căteva clădiri din centrul Sibiului.

Şaguna a înfiinţat mai multe fundaţii la arhiepiscopie din care se acordau burse unor elevi şi studenţi merituoşi, iar la îndemnul lui marele avocat aromân din Budapesta Emanuil Gojdu a creat o fundaţie din care să se acorde burse pentru elevi, studenţi, dar şi meseriaşi. S-au acordat peste 5.000 de burse până la Unirea din 1918.

Andrei Şaguna a înfiinţat tipografia eparhială, care există până astăzi, unde în timpul său s-au tipărit peste 200 de titluri de lucrări şi ziarul “Telegraful Român”, care apare neîntrerupt de la 3 ianuarie 1883. Lui Andrei Şaguna i se datorează şi apariţia Calendarului bisericesc, format carte, care apare sub denumirea de “Îndrumătorul bisericesc”, din 1852 până astăzi.

În primul an de păstorire, Şaguna a tipărit câteva manuale mai vechi, după care a redactat el însuşi “Elementele dreptului canonic”, apoi “Compendiul de drept canonic”, o lucrare masivă de peste 450 de pagini care va fi tradusă în germană, iar din germană în rusă şi tipărită la Sankt Petersburg.

Şaguna a contribuit din plin la înfiinţarea Astrei, Asociaţia transilvană pentru literatură şi cultura poporului român, în 1861, acum 150 de ani. Deşi eparhia lui era săracă, a ajutat mulţi credincioşi peste care se abătuseră fie seceta, fie incendii, fie inundaţii, stăruind pe lângă preoţii parohi să facă diferite colecte pentru sprijinirea acestora şi trimiţând el însuşi bani pentru acei năpăstuiţi ai sorţii.

Şaguna era un om al rugăciunii şi era prezent mereu la slujbă la biserica zisă “grecească” din Sibiu, pe locul catedralei de astăzi, ridicată de negustori aromâni din Sibiu, nu numai la Liturghie, ci şi la Utrenie şi la Vecernie şi respecta cu stricteţe toate posturile rânduite de Biserică.

Andrei Şaguna a murit la 16-28 iunie 1873 şi, potrivit dorinţei sale testamentare, a fost înmormântat lângă biserica mare din Răşinari, unde el slujise de multe ori, “fără pompă, fără muzică şi fără predică”.

A fost prohodit de un singur preot, duhovnicul său, ieromonahul Gherman Bogdan, iar la înmormântarea lui au participat mii de români veniţi din toate părţile Ardealului, şi mai ales de la Braşov.

Întreaga agoniseală a lăsat-o prin testament Arhiepiscopiei Sibiului.

După câţiva ani de la moartea lui Şaguna, Ioan Slavici scria că “astăzi, chiar, şi creştinii ortodocşi din Ardeal îl socotesc între sfinţi”.

La scurt timp după moarte s-a creat un cult pentru Şaguna. Pe vremuri, în multe case ţărăneşti din Ardeal, chipul lui Şaguna era pus lângă icoane.

Era considerat un adevărat sfânt, ca unul care a contribuit la renaşterea vieţii naţionale, politice, culturale şi spirituale a românilor transilvăneni.

crestinortodox.ro

Datori sîntem noi creştinii a aduce slavă, cinste şi închinăciune către toţi sfinţii, de vreme ce ei, bine vieţuind şi toate poruncile lui Dumnezeu păzindu-le, s-au făcut prieteni de aproape ai Lui. Căci, învrednicindu-se de împărăţia cerurilor şi fiind aproape de Dînsul, acum se roagă de-a pururea pentru mîntuirea şi ocrotirea noastră.

Dar mai ales Sfinţilor Apostoli, toată omenirea cea de sub soare le este datoare, în toată vremea şi în toate zilele, ca şi în tot ceasul, a le mulţumi, a-i slăvi, a-i lăuda şi a săvîrşi pomenirea lor cu bucurie, cu osîrdie şi cu evlavie; iar zilele lor de pomenire se cuvine a le prăznui cu tot poporul, cu psalmi, cu cîntări de laude şi de mulţumire şi a le cinsti duhovniceşte. Pentru că ei, de toată lumea lepădîndu-se şi de Hristos Dumnezeul nostru lipindu-se, slujindu-I Lui cu toată osîrdia şi cu tot sufletul, s-au făcut următori ai sfintei şi dumnezeieştii vieţi, cum şi petrecerii lui Hristos pe pămînt şi, fiind văzători ai minunilor celor de El făcute, au urmat şi patimilor, răstignirii, morţii, învierii şi înălţării Lui la cer.

Apoi şi cu putere de sus s-au îmbrăcat şi cu limbi de foc s-au îmbogăţit, făcîndu-se din pescari, apostoli şi din vînători de peşti, vînători de oameni, după cum însuşi Domnul le-a făgăduit, zicînd: Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi vînători de oameni. Apoi ca nişte cai, după cum zicea proorocul Avacum, prin toată lumea pe care o vede soarele au alergat şi pe neamuri le-a întors din rătăcire şi de la închinarea de idoli la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu le-a adus, prin fiecare ţară, cetate, sat şi loc, răbdînd bătăi, chinuri, vărsări de sînge şi moarte în fiecare zi.

Despre aceasta ascultă pe Pavel, zicînd:

Întru osteneli multe, întru bătăi cu covîrşire, în temniţă cu prisosinţă, în primejdii de moarte de multe ori; de la iudei de cinci ori cîte patruzeci de lovituri fără una am luat. De trei ori cu toiege am fost bătut, o dată cu pietre am fost împroşcat, de trei ori s-a spart corabia cu mine, o noapte şi o zi am fost întru adînc; în călătorii de multe ori, în primejdii în rîuri, în primejdii de la tîlhari, în primejdii de la cei de un neam, în primejdii de la neamuri, în primejdii prin cetăţi, în primejdii prin pustietăţi, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi. Întru osteneală şi în trudă, în privegheri de multe ori, în foame şi în sete; în postiri de multe ori, în frig şi fără haine”.

Şi acestea pentru ce? Pentru ca să întoarcă pe oameni de la înşelăciune la adevăr şi de la întunericul închinăciunii la idoli, la lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Astfel, au fost şi ei ca şi dascălul lor, Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru, Care Şi-a vărsat sîngele Său pe Cruce pentru mîntuirea noastră.

Deci, pentru aceasta sîntem datori a le mulţumi Sfinţilor Apostoli, a-i cinsti şi a-i lăuda neîncetat, după putere, căci după vrednicie numai lui Dumnezeu Îi este cu putinţă să-i cinstească. Şi încă îi va cinsti mai ales cînd va şedea la judecată pe scaunul slavei Sale. Atunci şi ei vor şedea împreună cu Hristos pe douăsprezece scaune, judecînd cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.

Unul dintre aceştia, şi decît toţi mai întîi chemat, este Sfîntul, slăvitul şi prealăudatul Apostol Andrei, a cărui viaţă şi petrecere voim a o istorisi după putere şi după vrednicie, lăsîndu-o spre folos celor puternici şi desăvîrşiţi întru cuvinte şi fapte bune.

Slăvitul Apostul Andrei, cel întîi chemat, s-a născut în cetatea ce se numeşte Betsaida, care este lîngă Marea Galileii, în hotarul Zabulonului, din care seminţie i se trăgea şi neamul. Cetatea era mică şi neînsemnată mai înainte, iar după răsărirea acestuia, a fratelui său, verhovnicul Petru, şi a lui Filip, s-a făcut renumită şi slăvită. Şi se numea evreieşte Betsaida, ce se tîlcuieşte “casa vînătorilor”. După cuviinţă se numea aşa, căci astfel era patria Sfinţilor Apostoli Petru, Andrei şi Filip, care au vînat peşte pînă au aflat adevărul, Care este Hristos.

Deci dintr-o patrie neslăvită ca aceasta au răsărit apostolii amîndoi, avînd un tată sărac, anume Iona, care, fiind sărac, a învăţat pe fiii săi meşteşugul său. Căci Iona era pescar şi prindea peşti în Marea Galileii şi prin alte iezere ce se aflau prin Galileea. Apoi Apostolul Petru a învăţat meşteşugul tatălui său şi după aceasta şi-a luat de femeie pe fiica lui Aristobul, fratele Apostolului Varnava. Iar dumnezeiescul Andrei, lepădînd toată tulburarea lumească, şi-a ales să petreacă întru feciorie, nevoind să se însoare.

Auzind că Ioan, Înaintemergătorul Domnului, umblă prin locurile de pe lîngă Iordan şi propovăduieşte credinţa şi pocăinţa, Andrei s-a dus la dînsul şi i s-a făcut ucenic, că dorea a se sui cu mintea sa la înţelegeri mai înalte. De aceea n-a voit, precum ceilalţi, să petreacă în tulburările şi grijile lumii. Căci auzind cuvintele prooroceşti şi avînd sufletul său curăţit de păcate, a cunoscut îndată că învăţătura Botezătorului este din porunca lui Dumnezeu şi că este pricinuitoare de mîntuire. Pentru aceasta i-a şi urmat cu toată inima şi cu totul şi-a afierosit mintea sa învăţăturii lui Ioan.

Deci, dumnezeiescul Înaintemergător, vrînd să înalţe gîndul ucenicilor lui întru mai multe cugetări şi să nu creadă că el este Hristos, ci rob slujitor, Înaintemergător şi propovăduitor al lui Hristos, a luat cu sine pe doi din ucenicii săi, pe Apostolul Andrei şi pe un altul, care zic unii că ar fi cuvîntătorul de Dumnezeu Ioan, şi a mers cu dînşii acolo unde se afla atunci Hristos. Şi văzîndu-l pe El, a zis: Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii.

Auzind aceşti doi ucenici mărturia lui Ioan pentru Hristos, au lăsat pe Ioan şi au urmat pe Hristos. Iar Iisus Hristos, întorcîndu-se şi văzîndu-i pe dînşii urmîndu-l, a zis către dînşii: Ce căutaţi? Iar ei au răspuns către Dînsul: Ravi – care se tălmăceşte învăţătorule -, unde petreci? Iar Iisus le-a zis lor: Veniţi şi vedeţi. Deci au venit şi au văzut unde petrecea şi au rămas în acea zi acolo, căci era ceasul al zecelea. Însă vedeţi buna voire a Sfîntului Apostol Andrei? Căci după ce a aflat el comoara, n-a voit să o aibă numai el singur, ci a chemat şi pe fratele său, Petru, spre cîştigarea acesteia.

După aceasta a aflat pe fratele său Petru, care se numea atunci Simon, şi a zis către dînsul: Am aflat pe Mesia, Care se tălmăceşte Hristos. N-a zis: “Am aflat un mesia, ci pe Mesia”. Ce va să zică aceasta? A arătat Sfîntul Andrei că a cunoscut pe Cel pe Care L-au propovăduit proorocii. “Acela este Iisus”. Pentru aceasta n-a zis că “am aflat un mesia”, adică pe un oarecare Hristos, căci “mesii” şi “hristoşi” se numeau şi împăraţii iudeilor, pentru că se ungeau cu mir, care era amestecat cu mesa (untdelemn). Dar i-a zis: Am aflat pe Mesia, adică pe Hristosul acela, pe care mai înainte l-au vestit proorocii.

Andrei, după ce a zis acest cuvînt către Apostolul Petru, fratele său, l-a luat cu sine şi l-a dus la Hristos. Iar Hristos, văzînd pe Petru, a zis către dînsul: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa, care se tălmăceşte Petru. Acestea aşa s-au săvîrşit atunci, şi în acest chip au vorbit cu Hristos amîndoi aceşti fraţi, apoi s-au dus iarăşi la Sfîntul Ioan Botezătorul. Iar în zilele acelea Irod împăratul a prins pe Ioan Botezătorul şi l-a închis în temniţă pentru că îl mustrase, că a luat cu fărădelege de soţie pe Irodiada, femeia fratelui său, Filip. Acolo unde era el închis ca un prooroc şi mai mult decît prooroc, a cunoscut că va fi omorît de Irod, iar ucenicii lui vor rămîne iarăşi întru întunericul Legii Vechi.

Deci, pentru ca să nu se întîmple ca ucenicii lui să rămînă fără să cunoască desăvîrşit că Hristos este Dumnezeu, Sfîntul Ioan Botezătorul a ales pe doi din ucenicii săi, care erau mai înalţi cu înţelepciunea. Adică pe slăvitul şi cinstitul Andrei şi pe altul pe care l-am pomenit mai înainte şi i-a trimis la Hristos să-L întrebe: Tu eşti Acela pentru Care au scris proorocii că are să vie, sau pe altul vom aştepta?

Dar Iisus Hristos, Care cunoştea cele ascunse ale oamenilor, nici nu a ascuns cu totul cele pentru Sine, nici nu le-a descoperit dumnezeirea Sa, ci a voit să le arate adevărul prin lucruri, iar nu prin cuvinte, ca singuri ei din lucruri să înveţe şi să înţeleagă că El, Care face minunile acestea, este Acela care va să vie, spre mîntuirea oamenilor.

Deci le-a răspuns lor Hristos: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan că orbii văd, surzii aud, morţii înviază, şchiopii umblă, săracilor bine li se vesteşte. Cum? Adică aud cuvinte bune: Fericiţi cei săraci cu Duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor şi fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine. Dar care este înţelegerea cuvîntului? Oare nici Ioan nu ştia că El era Hristos, pe Care proorocii mai înainte L-au proorocit şi L-au propovăduit? Oare pentru aceasta a trimis pe ucenicii săi să întrebe pe Hristos cine este? Cum era cu putinţă să nu fi cunoscut el pe Hristos cine este, cînd însuşi Ioan Înaintemergătorul, fiind încă în pîntecele maicii sale, Elisabeta, L-a cunoscut? Dar nici Hristos, cu răspunsul Lui, nu voia să adeverească pe Ioan despre Sine că este Hristos, căci îl cunoştea Hristos, cu mult mai mult decît el Îl cunoştea pe Hristos.

Ci, pentru aceasta le-a răspuns lor aşa şi a făcut minuni înaintea lor, ca să cunoască amîndoi ucenicii, adică Andrei şi Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, că mare este deosebirea dintre Hristos şi Ioan. Căci Ioan nu a făcut nicidecum minuni, iar Hristos a făcut nenumărate. Avea şi dreptate că atunci aceia socoteau pe Ioan Botezătorul mai mare, căci era din neam arhieresc şi născut din tată prooroc, din Zaharia şi însuşi el era prooroc şi că din maică stearpă, prin făgăduinţă, era născut. Iar Hristos se arăta ca un sărac şi fiu de săraci şi nici ucenici nu avea pînă atunci.

Fiind Ioan închis în temniţă, Hristos a plecat din Ierusalim şi S-a dus la lacul Ghenizaretului. Acolo a aflat pe Andrei şi pe Petru în corabie, cîrpindu-şi mrejele. Deci, Hristos nici nu le-a imputat ceva, nici nu le-a grăit vreun cuvînt aspru, fiindcă L-au lăsat şi pe El şi pe dascălul lor, Ioan, închis în temniţă – căci Dumnezeu fiind, cunoştea că sărăcia i-a silit pe dînşii să lucreze -, ci le-a zis: Veniţi după Mine şi Eu vă voi face pe voi pescari de oameni. Iar ei, lăsîndu-şi mrejele, au urmat lui Hristos. Şi, cum zice evanghelistul Matei, îndată au urmat lui Iisus; adică nu au aşteptat, nici nu au întîrziat, nici nu au zis: “Să cîrpim mrejele noastre şi apoi vom veni după Tine”. N-au zis aşa. Ci îndată, lăsîndu-şi mrejele, corabia, casa, neamul, prietenii, rudele şi cunoscuţii, au urmat lui Hristos. Şi încă aveau proaspătă mărturia Botezătorului, care le spusese despre Hristos şi ţineau minte şi minunile pe care le-au văzut, făcîndu-se de El.

Deci Apostolul Andrei lăsînd toate, cu tot sufletul a urmat lui Hristos, mai înaintea celorlalţi apostoli, fiind chemat la învăţătura lui Hristos, pentru care s-a şi numit “întîi chemat”. Căci Andrei a înţeles mai înainte din cărţile cele prooroceşti că, cu adevărat, El este Cel Care va să vie. Mai ales, după ce a văzut boli nevindecate tămăduindu-se, pe orbi văzînd, pe şchiopi umblînd, dracii izgonindu-se, pe morţi sculîndu-se din groapă, mai cu înlesnire decît din somn, numai cu porunca şi cuvîntul lui Hristos; asemenea şi celelalte minuni ale lui Hristos, pe care este de prisos a le povesti cu de-amănuntul.

După ce-a văzut apostolul acestea, cu mult mai mult s-a încredinţat şi s-a întărit în cugetarea cea bună pe care o avea pentru Hristos. Căci ca un înţelept şi priceput, Apostolul Andrei socotea că, deşi proorocii cei de demult au făcut cîteva minuni, nu le-au făcut cu stăpînire ca Hristos, ci cu rugăciune şi cerere către Dumnezeu. Iar Hristos cu cuvintele ţie îţi zic şi cu alte cuvinte ca acestea stăpînitoare, făcea minunile Sale.

Văzînd apostolul că Hristos Îşi punea mîna Sa pe ochiul orbului şi vedea, poruncea dracilor şi ca nişte fum piereau, furtunile mărilor le domolea; apoi umbla pe mare ca pe uscat şi alte minuni preaslăvite făcea, a cunoscut şi a crezut negreşit că Hristos este Dumnezeu adevărat. Acestea socotindu-le slăvitul Apostol Andrei, era ucenic nedespărţit al lui Hristos. Avea încă şi osîrdie multă şi rîvnă înfocată, încît dorea să şi moară pentru numele Lui.

După ce Hristos a lăsat cetăţile şi s-a dus în pustie, nici acolo nu l-au lăsat mulţimea oamenilor şi ucenicii Lui, ci L-au urmat ca să-I asculte învăţătura. Şi fiind pustiu locul şi neavînd hrană să mănînce atîţia oameni, s-a dus dumnezeiescul Andrei şi i-a zis lui Hristos – că aveau doar cinci pîini de orz la dînşii, şi puţini peşti -, cum să ajungă acestea la atîta mulţime? Atunci Hristos a binecuvîntat cele cinci pîini şi le-a mîncat tot poporul acela, ca la cinci mii, afară de femei şi de copii, şi s-au săturat şi au prisosit încă douăsprezece coşuri de fărmituri.

Despre minunea aceasta se poate încredinţa cineva din dumnezeiasca şi Sfînta Evanghelie a Sfîntului Ioan, cuvîntătorul de Dumnezeu, în capitolul al şaselea. Şi din altă povestire a Sfintei Evanghelii poate să înţeleagă cineva prietenia şi îndrăzneala Apostolului Andrei către Hristos, dascălul său. Căci povesteşte însuşi Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu în capitolul 12, că în vremea sărbătorii Paştelui iudeilor au mers la praznic şi nişte elini, ca să vadă biserica şi să-şi facă obişnuita rugăciune, fiindcă erau şi ei de credinţa şi din neamul evreiesc, dar născuţi şi crescuţi prin alte neamuri, a căror limbă o învăţaseră.

Pe aceştia i-a înspăimîntat vestea lui Hristos, căci făcuse atunci, de curînd, minunea învierii lui Lazăr şi Îl întîmpinase pe El poporul cu stîlpări şi făcuse mai înainte şi multe alte semne. Pentru aceea veniseră ei întru cugetare de Dumnezeu şi, avînd dorinţă ca să-L vadă, au venit la Filip, rugîndu-l şi zicîndu-i: Doamne, vrem să vedem pe Hristos. Iar el, neavînd atîta îndrăzneală către Hristos şi dîndu-i lui Andrei cinstea ca unui întîi chemat, s-a dus la dînsul şi i-a spus pricina. Iar Andrei, luînd cu sine pe Filip, s-a dus la Hristos şi I-au spus amîndoi cuvintele elinilor, de unde putem cunoaşte dragostea şi îndrăzneala ce o avea el către Hristos.

Deci, lăsînd pe celelalte cîte le-a lucrat împreună cu Hristos, pînă a venit la patima Sa cea de bunăvoie, să scurtăm cuvîntul nostru.

Iar după ce a pătimit pentru noi Domnul, S-a răstignit, a murit, S-a îngropat şi a înviat din mormînt cu puterea dumnezeirii Sale, a adunat iarăşi la Sine pe ucenicii şi prietenii Săi, S-a arătat lor în muntele Galileii şi le-a zis: Mergînd, învăţaţi toate neamurile. Şi după ce le-a trimis lor Preasfîntul Duh şi i-a luminat să grăiască în toate limbile neamurilor cîte se aflau sub cer, atunci Apostolii, adunîndu-se, au aruncat sorţi între dînşii, ca să se ştie ce parte de pămînt urma să ia fiecare dintre dînşii, spre propovăduire.

Deci, celorlalţi apostoli le-a căzut sorţul spre propovăduire pentru alte părţi de pămînt. Iar Sfîntului Apostol Andrei i-a căzut sorţul să propovăduiască în toată Bitinia – şi se numeşte Bitinia tot locul cît este în mijloc, de la Scutari care este peste canalul Constantinopolului spre răsărit, ce se numea mai înainte Hrisopoli, pînă la Nicomidia şi pînă la Niceea. Şi nu numai în Bitinia, ci şi în partea Mării Negre, spre partea răsăritului, cu toate locurile şi amîndouă părţile cele de pe lîngă Marea Neagră, pînă la Camupolin. Pe lîngă acestea se număra şi Calcedonul şi Bizanţul, care este cetatea lui Constantin şi toată partea Traciei, de la Constantinopol pînă la Cavala, care, în Faptele Apostolilor, se numeşte Neapolis, iar la alţii se numeşte Hristupolis. În sorţul său era şi Tesalonicul şi Tesalia, pînă la Farsala şi Elada şi pînă la Zitunion şi Ahaia, apoi de la Zitunion pînă la Paleapatra.

Toate cetăţile acestea, ce se cuprind în hotarele acestor ţări amintite, au căzut în sorţul Apostolului Andrei, ca să meargă să le înveţe cunoştinţa lui Dumnezeu. Şi nu numai acestea, ci încă şi alte neamuri cîte se află între Tracia şi Macedonia, pînă la rîul cel mare Istrul, care acum se numeşte Dunărea, şi acestea tot în sorţul Sfîntului Apostol Andrei au căzut. Toate neamurile acestea erau ţărînă pusă înaintea lui, în care voia să semene sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu.

Deci, Sfîntul Apostol Andrei cel întîi chemat n-a căutat la mulţimea oamenilor, a locurilor, a ţărilor şi a cetăţilor, nici n-a slăbit cu sufletul, nici n-a pregetat la lungimea şi mulţimea călătoriilor, nici nu s-a îngreunat cu nevoinţele ce-i stăteau înainte, nici nu s-a temut de barbaria, sălbăticia şi cruzimea tiranilor şi a închinătorilor de idoli. Ci avea în mintea sa porunca lui Hristos, Care a zis: Iată Eu vă trimit pe voi, ca pe nişte oi în mijlocul lupilor…, să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu-l pot ucide.

Avînd în sine mare dragoste către Hristos, dascălul său, fiind plin de credinţă şi tare nădăjduind în puterea Lui cea nebiruită, cu sîrguinţă s-a apucat de călătorie, pornind de la Ierusalim, ca să meargă la fiecare din locurile pe care le-am zis. A luat cu sine şi pe nişte ucenici din cei şaptezeci de apostoli, pe care i-a socotit îndemînatici la propovăduire.

Deci, multe sînt călătoriile şi drumurile acestui apostol, dar mai multe cele prin cetăţi şi prin sate, în care, semănînd cuvîntul cunoştinţei de Dumnezeu, a secerat spicele bunei credinţe. Însă cu neputinţă este a descrie cu amănuntul toate călătoriile, primejdiile şi necazurile pe care le pătimea în fiecare cetate şi sat. Dar ca să nu lipsim pe ascultători de povestirile folositoare, despre Sfîntul Andrei, vom povesti pe cele mai vestite şi mai mari, pentru dragostea lor.

Umblînd apostolul lui Hristos din loc în loc, a mers într-o cetate care este în partea dreaptă a Mării Negre, cînd, plutim spre Cafa, care se numeşte Amisonul şi este departe de Sinopi, ca la o sută douăzeci şi opt de mile şi jumătate. Acolo a aflat Sfîntul Andrei mulţi oameni rătăciţi şi necredincioşi. Unii, cuprinşi de rătăcirea elinească, iar alţii, de cea iudaică. Însă între aceste deosebite rătăciri şi păgînătăţi aflîndu-se amisinenii, aveau şi o bunătate, iubirea de străini, adică să primească pe oamenii străini şi să ospăteze pe drumeţi.

Deci, mergînd sfîntul la dînşii, a găzduit la casa unui iudeu şi socotea cum şi în ce chip să atragă atîta mulţime de oameni rătăciţi şi să-i prindă în năvodul învăţăturii şi propovăduiri sale. Aşa socotind sfîntul, s-a sculat într-o dimineaţă şi a mers la sinagoga iudeilor, unde erau adunaţi ei după obiceiul lor. Acolo l-au întrebat iudeii cine este, de unde este şi ce fel este propovăduirea lui.

Sfîntul, începînd propovăduirea lui despre Hristos, i-a învăţat şi din cărţile lui Moise, dar i-a învăţat şi din cele prooroceşti. Din toate acestea a dovedit că Hristos este acelaşi pe Care L-au vestit mai înainte proorocii; Care, pentru mîntuirea oamenilor a venit în lume, aducînd spre dovedire martori şi pe însuşi Mergătorul înainte şi cîte a învăţat el. Acestea şi altele asemenea, după ce le-a zis către dînşii şi după ce a scris adevărata credinţă în sufletele lor şi după ce i-a adus pe dînşii în mrejele sale, în acest chip s-a arătat vînător de oameni, după cuvîntul Dascălului său, pe care l-a zis cînd i-a chemat la ucenicie: Veniţi după Mine şi Eu vă voi face pe voi vînători de oameni.

Auzind iudeii cuvîntul Apostolului, îndată s-au întors la Domnul şi, pocăindu-se, s-au botezat şi s-au făcut creştini, în loc de iudei; robi ai lui Hristos, în loc de ai pierzării. După aceasta, pe cîţi bolnavi aveau îi aduceau înaintea apostolului şi fiecare îşi lua tămăduire de orice boală ar fi fost cuprins. Şi s-a făcut apostolul acolo, nu numai doctor al sufletelor, ci s-a arătat tămăduitor al multor feluri de boli. Apoi a zidit biserici şi le-a hirotonit preoţi din iudeii care crezuseră.

Ducîndu-se de acolo, a mers în Trapezunda şi acolo, asemenea, învăţînd şi botezînd pe mulţi, încă şi preoţi hirotonind; după aceasta s-a dus în Lazichia. Iar Trapezunda şi Lazichia sînt cetăţi şi neamuri din partea de răsărit a Mării Negre şi cîţi au umblat în părţile acelea, ştiu cetăţile acestea. Ci şi acolo iarăşi asemenea făcînd apostolul şi mulţime nenumărată de iudei şi de elini aducînd la Hristos, a pus în gînd să se ducă la Ierusalim. Pe de o parte, ca să serbeze acolo praznicul Paştelui ce se apropia, iar pe de altă parte, ca să se întîlnească cu fratele său Petru. Şi mai ales dorea să vadă şi pe Apostolul Pavel, de care auzise că s-a întors de la legea evreiască şi a venit la propovăduirea apostolilor şi cum că este şi el apostol şi dascăl al neamurilor.

Deci s-a dus şi şi-a împlinit dorinţa lui cea după Dumnezeu. După aceasta s-a întors împreună cu Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu la cetatea Efesului, care era în soarta (grija) lui Ioan.

Însă acolo aflîndu-se apostolul a văzut o descoperire de la Dumnezeu ca să meargă în Bitinia, să înveţe pe oamenii cei din soarta lui. Pentru aceasta s-a pornit şi s-a dus în cetatea Niceei, care se numea atunci Elicori, şi era nezidită împrejur. Mai pe urmă Cezarul Traian a zidit-o pe dînsa şi turnuri are întru ea, şi pentru ca să biruiască, a numit-o Niceea.

Dar nici iezerul ce este în ziua de astăzi aproape de dînsa, şi se numeşte Ascania, nu era atunci atît de limpede şi curăţit precum se vede astăzi. Că după cum scriu hronografii, mai pe urmă de cutremure s-a umplut de apă şi ca Marea Pontului s-a făcut şi s-a limpezit precum este acum.

În această cetate mergînd Sfîntul Apostol Andrei şi văzînd mulţime nenumărată de oameni, iudei şi elini, a cugetat să facă mai întîi minuni, ca să-i înduplece să se întoarcă de la rătăcirea lor. Pentru că oamenii cei simpli, mai lesne se încredinţează cînd văd minuni, decît numai cu cuvîntul. Pentru aceasta şi apostolul de multe ori pe cei muţi îi făcea să vorbească, iar alteori tămăduia pe cei bolnavi. Încă şi alte minuni de multe feluri făcînd, s-a făcut doctor fără de plată celor bolnavi. Încă şi balauri, fiare mari şi înfricoşătoare, care se încuibaseră în locul acela, numai cu toiagul cel de fier pe care îl purta, al cărui vîrf avea cruce înfiptă, îi izgonea şi-i omora.

Şi capiştile zeilor celor cu nume mincinoase, ale elinilor, ale Afroditei şi ale Artemidei, pe toate din temelii le-a sfărîmat. Iar cîţi din elini nu au crezut în învăţătura apostolului, umplîndu-se de duh rău, săreau şi săltau, cărnurile îşi mîncau şi alte nenumărate rele pătimeau, primind vrednică muncă pentru necredinţa lor. Iar ucenicul lui Hristos, Andrei, care a venit să mîntuiască pe cei păcătoşi, nu i-a lăsat pînă în sfîrşit să piară aşa întru întunericul rătăcirii, ci izbăvindu-i pe dînşii de lucrarea cea diavolească, a tămăduit şi sufletele lor şi le-a luminat cu lumina credinţei în Dumnezeu.

Deci, doi ani după ce a zăbovit acolo în cetatea Niceei şi le-a hirotonit preoţi din oamenii cei ce crezuse, s-a dus în Nicomidia în care era un mare număr de oameni, dar care erau cu totul întunecaţi de înşelăciunea elinească. Apostolul lui Hristos şi acolo a făcut tot asemenea. Apoi botezînd pe mulţi din elini, de acolo s-a dus la Calcedon şi de la Calcedon a umblat prin toată Propontida, adică prin tot locul de la scutarul Constantinopolului pînă la Neocastra. De acolo s-a dus la Pontoiraclia, şi de aici s-a dus la cetatea Amastrida, care era foarte mare, şi se afla în partea de răsărit a Mării Negre.

Dar în cetăţile acestea nu umbla Sfîntul Apostol Andrei aşa precum noi povestim pe scurt. Ci în fiecare cetate unde umbla, multe ispite şi multe împotriviri avea, dar, cu ajutorul lui Hristos, pe toate le biruia, fiindcă Hristos era apărătorul lui şi pe toate cele potrivnice le făcea lesnicioase. Căci şi cu nebunia cea văzută a propovăduirii, biruia pe înţelepţii elinilor.

După acestea, ieşind din Amastrida, s-a dus în altă cetate care se numeşte Sinopi, unde se povesteşte în nişte cuvîntări vechi, cum că ar fi venit şi Sfîntul Apostol Petru să vadă pe fratele său. Chiar şi creştinii din Sinopi arată pînă în ziua de astăzi două scaune de marmură, pe care le au în mare cinste şi evlavie, şi zic că acolo şedeau dumnezeieştii Apostoli, Petru şi Andrei, şi învăţau poporul.

Încă şi o icoană din acea vreme se află acolo la Sinopi, avînd închipuirea Apostolului Andrei, care face minuni nenumărate şi pînă în ziua de astăzi întru slava lui Hristos şi întru cinstea apostolului, ca să vadă creştinii că nu numai în vremea cît au trăit apostolii au făcut minuni, ci şi după moarte pot să facă asemenea minuni cu puterea lui Hristos, dascălul lor.

Dar şi altă veste ne povesteşte că Apostolul Matia, unul din cei doisprezece apostoli, care împreună s-a numărat cu cei unsprezece apostoli, în locul vînzătorului Iuda, şi el se întîmplase a veni mai înainte în Sinopi, vrînd să meargă la Cafa să propovăduiască; iar sinopienii l-au prins şi l-au închis în temniţă.

Deci mergînd Apostolul Andrei acolo şi auzind că Apostolul Matia este închis în temniţă, a făcut rugăciune şi, cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-au zdrobit legăturile, temniţa s-a deschis şi a ieşit Apostolul Matia din închisoare, iar împreună cu dînsul şi ceilalţi legaţi. Iar sinopienii iudei aveau credinţă, dar erau cruzi şi sălbatici cu sufletele încît numai cu chipul şi cu faţa se vedeau că nu sînt fiare.

Deci auzind că Apostolul a zdrobit legăturile şi a deschis temniţa, adunîndu-se toţi, voiau să vadă casa în care găzduia el. Unii, privindu-l cu cruzime şi cu nemilostivire, îl tîrau de picioare, alţii îl trăgeau de mîini şi-l tăvăleau prin ţărînă. Alţii, cu dinţii ca nişte fiare sălbatice îl muşcau, cu lemne îl băteau, cu pietre îl loveau, şi fiecare dădea cu orice apuca. Mai pe urmă socotind că a murit din chinuirea cea multă, l-au aruncat afară din cetate la gunoi. Apostolul a pătimit acestea, urmînd lui Hristos, dascălul său.

Dar Hristos nu a trecut cu vederea pe apostolul Său, ci în noaptea aceea arătîndu-i-se lui şi dîndu-i îndrăzneală, l-a sculat sănătos. Şi nu numai aceasta, ci şi un deget al lui pe care îl muşcase unul din mîncătorii aceia, i l-a făcut sănătos. După aceea, binecuvîntîndu-l pe dînsul, învăţîndu-l şi îndemnîndu-l să nu se lenevească de propovăduirea Lui, s-a înălţat la cer. Iar apostolul dimineaţa s-a sculat şi s-a dus sănătos în Sinopii neavînd nici măcar un semn de răni, încît ar fi putut zice că vine de la vreun praznic, bucurîndu-se.

Această minune după ce au văzut-o sinopenii, minunîndu-se de răbdarea sfîntului, cea mai presus de om, şi pe de alta de facerea de minuni a lui Hristos, cum într-o noapte L-a făcut pe el sănătos; căindu-se, s-au întors de la rătăcirea lor şi, pocăindu-se, au căzut la picioarele Sfîntului Apostol, cerînd iertare. După aceea, sfîntul, învăţîndu-i pe dînşii cuvîntul adevărului şi botezîndu-i în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, i-a făcut pe dînşii robi ai lui Hristos în loc de robi ai diavolului. Încă şi alte nenumărate minuni a făcut sfîntul apostol în cetatea aceea, în numele lui Hristos, dintre care ascultaţi o preaslăvită minune spre încredinţarea celorlalte.

O femeie oarecare avea un fiu, unul născut, pe care un om duşman l-a ucis apoi s-a făcut nevăzut şi nu s-a aflat, iar mortul zăcea aruncat în drum. De acest lucru înştiinţîndu-se apostolul, s-a dus acolo l-a locul unde era mortul. Şi făcîndu-i-se milă de mama celui ucis, apoi vrînd să atragă şi pe popor spre mai multă credinţă, prin rugăciune l-a înviat şi l-a dat pe el viu mamei sale. Această minune după ce au văzut-o sinopenii, cu toţii, împreună cu femeile şi cu copiii, au crezut în Hristos. Atunci apostolul le-a hirotonit acolo preoţi, pe cei mai iscusiţi din cei ce crezuse, şi aşa după ce a luminat pe cei mai mulţi din sinopeni cu Sfîntul Botez şi i-a făcut popor sfinţit al lui Hristos şi vrednic cu adevărat de turma lui, s-a dus a doua oară în cetatea Amisonului şi de acolo s-a dus iarăşi la Trapezunda.

Deci, botezînd şi pe ceilalţi oameni care mai rămăseseră necredincioşi din întîia propovăduire de acolo, s-a dus la cetatea Neocezareea şi acolo, asemenea, cuvîntul bunei credinţe semănîndu-l şi pe mulţi la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu întorcîndu-i şi cu Sfîntul Botez luminîndu-i, s-a dus de la Neocezareea în altă cetate ce se numeşte Samosata. Iar în această cetate lucuiau în acea vreme oameni cufundaţi în deşertăciune elinească, iar întru înşelăciunea cea din afară a lumii, erau foarte pricopsiţi. Şi din pricina înşelăciunii erau neîntorşi către credinţa lui Hristos, fiindcă pentru meşteşugul filosofiei lor, fiecare se ferea să vorbească cu dînşii.

Iar dumnezeiescul Apostol Andrei prin rîvna propovăduirii, ca pe o ţesătură de păianjen a rupt împletiturile ritorilor şi le-a arătat lor că înţelepciunea pe care o aveau este deşartă şi n-au cunoştinţă nici cît un copil mic. Aşa, în puţine zile, cu cuvintele şi cu minunile, pescarul înfruntînd învăţătura filosofilor şi cu lucrările semnelor plecînd sufletele acestora, şi către buna credinţă întorcîndu-i, s-a dus la Ierusalim şi s-a întîlnit cu ceilalţi apostoli, pentru ca să facă un sobor, cum să se serbeze praznicul Paştelui.

Iar cum că apostolii se adunau în Ierusalim şi făceau sobor pentru pricinile ce se întîmplase în vremurile acelea, poate cineva să cunoască din Faptele Apostolilor, pe care le-a scris dumnezeiescul Luca Evanghelistul. Căci scrie el acolo în Fapte, capitolul 15, şi zice: Şi apostolii şi preoţii s-au adunat ca să cerceteze despre acest cuvînt şi celelalte. Iar după ce s-a sfîrşit praznicul, luînd cu sine pe apostolul Matia şi pe Tadeu, care se aflau la Ierusalim pentru aceeaşi pricină, s-au întors la cetatea Edesa, care în ziua de azi se numeşte Horasan şi este spre părţile răsăritului în hotarele Mesopotamiei.

Deci, acolo puţine zile petrecînd apostolul Andrei, pe Matia şi pe Tadeu i-a lăsat să propovăduiască în părţile acelea, iar el s-a întors în părţile Mării Negre cele dinspre răsărit. Întîi s-a dus în ţara Alanilor, unde, propovăduind Evanghelia Darului şi pe mulţi întorcînd către credinţa cea întru Hristos, s-a mutat la Avazgi şi, intrînd în Sevastopole, cetatea de acolo, îi învăţa şi propovăduia taina lui Hristos şi nenumărate mulţimi de oameni a întors la cunoştinţa de Dumnezeu.

Însă nici de mîntuirea Zachenilor şi a Vosporanilor nu s-a lenevit, ci şi la aceştia a mers şi de vreme ce pe zacheni i-a aflat cu totul nesupuşi, urînd nesupunerea cu sălbăticia acestora, a voit a se duce de la dînşii, căci erau neprimitori de dumnezeiasca sămînţă a cuvîntului lui Dumnezeu şi nevrednici de sfînta credinţă, iar buna supunere a vosporanilor lăudînd-o, s-a dus la dînşii. Vosporanii se numesc toţi aceia care locuiesc în strîmtoarea Cafa, căci Cafa aceasta de care auzim nu este cetate, ci este un loc în chipul şi asemănarea Moreii.

La Vosporani a petrecut Sfîntul Apostol Andrei multă vreme, căci i-a aflat foarte supuşi şi lesne primitori de învăţătură a apostolului, în care se povestea că s-au aflat şi nişte icoane de sfinţi închipuiţi cu ceară şi că dovedeau un meşteşug preaiscusit, cu anevoie de urmat şi cu multă înţelepciune de mîini făcute, care întrec tot meşteşugul.

Deci, petrecînd la Vosporani multă vreme, de acolo Sfîntul Andrei s-a dus la Cafa, care se numeşte Herson, ţară strălucită şi cu mulţi oameni, deşi întru credinţă sănătoasă, nu lesne înfiptă, ci către alte învăţături lesne primitoare aflîndu-se. Acolo intrînd cu înţelepciune şi propovăduind cuvîntul dreptei credinţe şi făcînd minuni, i-a întors la cunoştinţa de Dumnezeu.

În acest chip vînînd apostolul pe kersoneni şi, ca pe nişte peşti cuvîntători, aducîndu-i dar lui Hristos, după pronia lui Dumnezeu s-a mutat de aici şi în părţile cele mai dinăuntru ale Rusiei şi a ajuns pînă la rîul Niprului; şi în Munţii Kievului a poposit, unde a rămas într-o noapte. A doua zi, sculîndu-se din somn, a zis către ucenicii care erau cu dînsul: “Vedeţi aceşti munţi? Credeţi-mă că peste aceştia o să strălucească darul lui Dumnezeu şi o să se facă cetate mare aici şi multe biserici o să se ridice lui Dumnezeu şi o să se lumineze cu Sfîntul Botez tot pămîntul Rusiei”.

Şi suindu-se pe munţii aceia, i-a binecuvîntat şi a înfipt o cruce, mai înainte vestind încredinţarea poporului aceluia de la scaunul său cel apostolesc, care s-a întemeiat în Bizanţ şi a mers şi prin părţile cele mai dinăuntru ale Rusiei, pînă unde este acum marea cetate a Novgorodului.

De acolo s-a întors pe mare iarăşi la cetatea Sinopi. Şi învăţînd iarăşi acolo cuvîntul Domnului, şi mai întorcînd şi pe ceilalţi oameni, cîţi au rămas nebotezaţi din propovăduirea cea dintîi şi pe cei credincioşi întărindu-i în credinţă, le-a hirotonit episcop al acelui loc pe un apostol din cei şaptezeci, cu numele Filolog.

De acolo a venit în Bizanţ, care în acea vreme nu era în starea în care se vede în ziua de astăzi, ci cuprindea numai o părticică – cît este palatul împărătesc -, ci mai pe urmă, Constantin a strălucit-o şi a adus-o în starea în care se vede acum şi, după numele său, a numit-o “Cetatea lui Constantin”.

În această cetate mergînd acest mare apostol, a făcut şi acolo asemenea. Căci cu cuvintele sale şi cu minunile învăţîndu-i şi cu Sfîntul Botez luminîndu-i, a întors şi pe bizantini la lumina cunoştinţei de Dumnezeu, făcîndu-i fii ai luminii prin primirea credinţei. Încă şi o biserică minunată a ridicat în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în mijlocul cetăţii, aşezînd-o păzitoare şi apărătoare a dreptei credinţe de acei împăraţi din vremurile cele mai de pe urmă. Apoi hirotonisindu-le şi episcop pe Sfîntul Stahie, unul din cei şaptezeci de apostoli, de acolo s-a dus în Iraclia Traciei, care este departe de Constantinopol, spre apus, cale de două zile.

Deci întru această cetate asemenea învăţînd şi propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu şi pe mulţi întorcîndu-i la cunoştinţa Darului, le-a hirotonit episcop în locul acela pe Apelin. De acolo a ieşit în cetăţile şi satele de primprejur, asemenea, învăţînd, botezînd şi întorcînd pe popoare la credinţa în Hristos, adevăratul Dumnezeu şi biserici zidind în numele Lui, a făcut din sufletele lor biserici însufleţite ale Sfîntului Duh. Aşa a făcut prin toată Tracia, prin Macedonia şi prin toată Tesalia, prin cea dintîi şi prin cea de-a doua şi de la Tesalonic pînă la Licostom şi pînă la Farsala.

După ce a trecut Tesalia şi Elada, s-a dus în vestitul ostrov al Peloponezului, care acum se numeşte Moreia. Şi în acest loc este cetatea care în ziua de astăzi se numeşte Paleapatra. În această cetate a intrat Sfîntul Apostol Andrei şi, ducîndu-se pedestru, a găzduit în casa unui om, care se numea Sosie, şi care zăcea în pat, fiind bolnav de o grea boală. Acesta a aflat doctor pe sfîntul, căci, cum a intrat în casa lui şi a pus sfînta lui mînă pe dînsul, îndată s-a sculat Sosie sănătos, neavînd nici urmă de boală.

Dar nu numai acesta, ci şi un rob al femeii Maximila, soţia antipatului Patrelor, se afla în zilele acelea aruncat într-un gunoi al cetăţii, cu totul topit de boală, şi nu mai avea acum nici o nădejde de viaţă. Sfîntul Andrei, fiind ucenic al lui Hristos, la Care nici rob, nici slobod nu se socoteşte prost, ci pe toţi întocmai îi are, n-a trecut cu vederea pe robul acela, ca să se bîntuie cu totul de cumplita boală, ci numai cu cuvîntul zicînd: “În numele Domnului nostru Iisus Hristos, pe Care eu Îl propovăduiesc, scoală-te!” Şi îndată, o, minunile Tale, Hristoase Împărate! s-a sculat cu totul sănătos. Robul acela, mergînd la stăpîna sa, i-a povestit ei toate cele ce i s-au întîmplat.

N-au trecut multe zile la mijloc şi femeia aceea, Maximila, stăpîna robului celui tămăduit, a căzut într-o boală grea, în aşa fel încît nici meşteşugurile doctorilor nu puteau să-i folosească, nici bogăţia bărbatului ei nu-i ajungea să o dea pentru doctori, căci bărbatul ei era, precum am zis, domn al locului aceluia şi se numea Egheat.

Într-o boală ca aceasta aflîndu-se, şi-a adus aminte de străinul, de săracul, de defăimatul apostol şi, numaidecît, l-a chemat, şi după ce a venit, a căzut la picioarele lui. Şi ce a făcut apostolul? El şi-a pus sfînta sa mînă pe femeia cea bolnavă şi numaidecît s-a făcut cu totul sănătoasă. Această minune văzînd-o Egheat, a luat multă avuţie şi a aruncat-o la picioarele apostolului, rugîndu-l să o ia pentru doctorie.

Dar scopul Sfîntului Apostol nu era să strîngă bogăţia cea vremelnică, ci bogăţia cea veşnică, pentru mîntuirea poporului şi pentru pocăinţa şi întoarcerea antipatului Egheat. Pentru aceasta sfîntul nicidecum nu a primit, ci mai vîrtos a zis: “Dascălul nostru Hristos aşa ne-a poruncit nouă: În dar aţi luat, în dar să daţi”. Acestea zicîndu-le sfîntul şi învăţîndu-i pe dînşii cuvîntul adevărului, s-a dus de la dînşii.

Umblînd prin cetate, a văzut zăcînd într-un cerdac pe un om slăbănog, care era de multă vreme bolnav, neputînd să umble nicidecum, nici să se mişte şi nu avea nici un om care să-l îngrijească. Iar sfîntul şi pe acesta numai cu numele lui Hristos l-a făcut sănătos. Şi nu numai minunile acestea le-a făcut Sfîntul Apostol Andrei acolo, ci şi ochii multor orbi i-a deschis. Pe un om lepros, care zăcea afară din cetate pe gunoi, ca Iov cel de demult, şi pe acela l-a tămăduit, numai cît l-a botezat în mare în numele Sfintei Treimi; şi acela, după ce s-a botezat şi s-a însănătoşit, s-a făcut următor al apostolului şi propovăduia cu mare glas tuturor, prin puterea lui Hristos.

Astfel, apostolul cu cuvintele sale, cu minunile şi cu semnele întorcînd la cunoştinţa de Dumnezeu pe tot poporul care era în toată Ahaia, făcîndu-i turmă a lui Hristos şi popor sfînt, se bucura şi se veselea cu duhul, slăvind pe Dumnezeu. După aceasta, singură mulţimea creştinilor care crezuseră a surpat capiştile idoleşti, a zdrobit pe idoli şi a ars cărţile cele elineşti ca pe nişte pricini ale rătăcirii oamenilor, dînd cu aceasta o pildă de adeverire a credinţei lor celei adevărate. Apoi, adunîndu-şi avuţia lor, au aruncat-o la picioarele Apostolului.

Iar el a lăudat osîrdia lor şi socoteala cea bună a primit-o, iar avuţia nu a primit-o. Ci le-a poruncit, pe unele să le împartă la cei lipsiţi şi săraci, iar pe altele să le cheltuiască la zidirea bisericii, care în puţine zile s-a săvîrşit. Şi se adunau acolo creştini, unde se slujea Sfînta Liturghie şi se sfinţeau de episcopii şi de preoţii cei hirotoniţi de Sfîntul Apostol Andrei, ascultînd şi învăţătura cea de miere izvorîtoare a sfîntului. Fiindcă, totdeauna îi învăţa din cărţile lui Moise şi din ale proorocilor şi dovedea cum că unul şi acelaşi purtător de lege este şi al Aşezămîntului celui vechi şi al celui Nou, care la sfîrşitul veacului S-a pogorît din cer şi S-a întrupat din Sfînta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, pentru mîntuirea neamului omenesc.

Dar în timp ce s-au făcut acestea, antipatul Egheat – despre care mai înainte am zis că avea femeie pe Maximila, pe care a tămăduit-o apostolul -, s-a dus la Roma, la Cezarul, ca să-şi dea seama pentru slujba împărătească pe care o avea şi să se sîrguiască ca să-şi ia iarăşi stăpînirea sa. Iar fratele său, Stratoclis cu numele, care era înţelept şi învăţat şi care abia venise atunci de curînd de la Atena, unde fusese pentru învăţăturile filosofice, a rămas epitrop în locul lui. Şi avea un rob credincios şi preaînţelept, pe care îl iubea foarte mult. Pe acesta, în acele zile, l-a apucat un drac înfricoşat şi era vedere pricinuitoare de multă jale. Acestea văzîndu-le Stratoclis, plîngea, se supăra, se amăra şi căuta doctor spre tămăduirea acestei boli. Însă, să vedeţi iconomia lui Dumnezeu, cum aduce pe om la cunoştinţa adevărului.

Auzind Maximila, femeia antipatului, pricina aceasta, l-a vestit aşa: “Pentru ce tu fratele bărbatului meu şi cumnate, avînd în mîinile tale doctor fără de plată te întristezi şi te necăjeşti? Aici este un om străin şi sărac cu numele de Andrei, pe acela dacă îl vei chema, fără plată într-un ceas poate şi pe robul tău cel credincios să-l tămăduiască şi pe tine de supărarea aceasta să te mîngîie şi să te veselească. Căci şi eu, precum ai auzit, cît de cumplită boală aveam încît şi de viaţă mă deznădăjduisem şi numai cu un cuvînt al lui sînt acum sănătoasă”.

Acestea auzind Stratoclis, îndată a chemat pe sfîntul. Şi numai cum a intrat apostolul lui Hristos, îndată a ieşit dracul şi s-a dus din locul acela. Şi s-a făcut sănătos şi înţeleptul rob, cel mai înainte legat cu lanţuri de fier. Această minune dacă a văzut-o Stratoclis şi Maximila îndată au anatematizat înşelăciunea elinească şi s-au făcut creştini, botezîndu-i apostolul. De atunci erau nedespărţiţi de sfîntul şi în toate zilele învăţau de la dînsul cunoştinţa cea mai desăvîrşită a tainei sfintei credinţe creştineşti.

Acestea astfel făcîndu-se, s-a întors şi Egheat, antipatul, de la Roma. Şi după cîteva zile a vrut să-şi cunoască femeia sa. Iar ea, fiind botezată şi nevrînd să se împărtăşească cu bărbatul ei cel necredincios şi nebotezat, întîi s-a prefăcut că este bolnavă. Iar după cîteva zile, pentru că a văzut că nu se poate ascunde pînă la sfîrşit, s-a arătat. Căci famenii au arătat bărbatului ei şi au zis: “Ea, de cînd tu te-ai dus la Roma, nici bucatele de mai înainte nu le mai mănîncă, nici marilor zei nu se închină, ci cu totul s-a pironit cu socoteala şi cu scopul ei, de un oarecare om bătrîn şi străin care este aici.

Acestea dacă le-a auzit Egheat, cu totul s-a îndrăcit de mînie, şi cu totul şi-a ieşit din minţi. Ocăra şi înfricoşa şi numai un scop avea: cum să omoare pe Apostolul Andrei. Deci, cîtăva vreme l-a pus în temniţă, pînă cînd va socoti cu ce moarte îl va omorî. Iar la miezul nopţii, Stratoclis, luînd pe cumnata sa Maximila şi pe alţii, care erau mai sîrguitori în credinţă dintre cei ce crezuseră, s-au dus în temniţa care era pecetluită cu pecetea lui Egheat şi pe care ostaşii cu grijă o străjuiau.

Deci acolo ducîndu-se, încetişor au bătut la uşă încît să audă sfîntul. Auzindu-i sfîntul, cu rugăciunea a deschis uşa temniţei şi au intrat înăuntru. Atunci Stratoclis şi Maximila au căzut la picioarele sfîntului, rugîndu-se şi cerînd ca să-i întărească şi să-i împuternicească în credinţa lui Hristos. Iar sfîntul multe zicînd, i-a învăţat cele cuviincioase şi i-a sfătuit, iar pe Stratoclis hirotonindu-l episcop al Paleopatrelor, i-a trimis pe dînşii cu pace. Ducîndu-se ei, Sfîntul Andrei iarăşi cu rugăciunea închizînd uşile temniţei, precum erau şi mai înainte pecetluite, şedea înăuntru aşteptînd hotărîrea păgînului Egheat.

Deci, antipatul, văzînd că femeia lui Maximila, cu totul s-a lepădat de dînsul, aprinzîndu-se de mînie, a hotărît asupra Sfîntului Apostol moarte de cruce. El socotea căci cu aceasta va supăra pe Sfîntul Andrei, dar nu ştia că o moarte ca aceasta era bucurie, veselie şi viaţă veşnică a sfîntului, căci vrea să se facă împreună părtaş al patimilor lui Hristos, dascălul lui.

Pentru aceasta, ducîndu-l ostaşii ca să-l răstignească, văzînd crucea a lăudat-o pe dînsa, ca pe una ce avea să se facă pricină a suirii lui la cer. Apoi pe creştinii cei ce s-au aflat acolo, învăţîndu-i şi întărindu-i, s-a suit pe cruce bucurîndu-se, iar ostaşii lui Egheat, făcînd voia domnului lor, au pironit pe cruce mîinile şi picioarele apostolului, pentru care lucru preoţii şi diaconii din Ahaia au scris aşa:

“Pătimirea Sfîntului Apostol Andrei, pe care noi am văzut-o cu ochii noştri, toţi preoţii şi diaconii bisericilor Ahaiei, scriem tuturor Bisericilor, care sînt la Răsărit şi la Apus, la Miazăzi şi la Miazănoapte, care sînt alcătuite şi zidite în numele lui Hristos, pace vouă şi tuturor celor ce cred întru Unul desăvîrşit Dumnezeu în Treime, întru adevăratul Părintele Cel nenăscut, întru adevăratul Fiul Cel născut, întru adevăratul Sfîntul Duh, Care din Tatăl purcede şi întru Fiul se odihneşte. Căci această credinţă am învăţat de la Sfîntul Andrei, apostolul lui Hristos, a cărui pătimire noi văzînd-o, am biruit şi după cît am putut o istorisim”.

Antipatul Egheat, întorcîndu-se de la Roma cu stăpînire înnoită şi intrînd în cetatea Patrelor, a început a sili pe cei ce credeau în Hristos să aducă jertfe idolilor. Acestuia, ieşindu-i înainte Sfîntul Andrei, i-a zis: “Ţi se cade ţie, judecător fiind al poporului, a cunoaşte pe Judecătorul tău, care este în cer, şi cunoscîndu-L pe El, să te închini Lui şi, închinîndu-te adevăratului Dumnezeu, să te întorci de la aceia care nu sînt dumnezei”.

Iar Egheat a zis către dînsul: “Au tu eşti Andrei care risipeşti locaşurile zeilor şi sfătuieşti pe popor să primească credinţa cea vrăjitorească, care de curînd s-a arătat şi pe care împăraţii Romei au poruncit să o piardă?”

Sfîntul Andrei a zis: “Împăraţii Romei încă nu au cunoscut aceasta, că Fiul lui Dumnezeu venind pe pămînt pentru mîntuirea oamenilor întru adevăr a arătat cum că idolii aceia, nu numai că nu sînt dumnezei, ci draci necuraţi şi vrăjmaşi ai neamului omenesc, care îi învaţă pe oameni şi îi îndeamnă spre toată necurăţia. Căci mîniind pe Dumnezeu să se întoarcă de la dînşii şi să nu-i asculte. Iar cînd se va mînia Dumnezeu asupra lor şi se va întoarce de la oameni, atunci diavolii îi iau pe ei sub a lor stăpînire şi pînă întru atît îi amăgesc pe dînşii încît îi scot goi cu totul de faptele bune, nimic altceva avînd, decît păcatele lor pe care le duc cu ei”.

Egheat a zis: “Aceste cuvinte băbeşti şi deşarte, cînd le propovăduia Iisus al vostru, iudeii l-au pironit pe cruce”. Sfîntul Andrei a răspuns: “O, de ai fi voit a cunoaşte taina Crucii, cum Ziditorul neamului omenesc, pentru dragostea Sa către noi, a răbdat Crucea, nu fără de voie, ci de bunăvoie, pentru care eu însumi sînt martor, cum că şi vremea patimilor Sale o ştia mai dinainte şi mai dinainte ne-a spus despre Învierea Sa, cea de a treia zi şi la cina cea mai de pe urmă împreună cu noi şezînd, ne-a spus despre vînzătorul Său, ne-a spus şi despre cele ce aveau să fie asupra Sa. Şi ştiind locul acela, în care era să fie dat iudeilor, de bunăvoie a venit”. Iar Egheat a zis: “Mă minunez de tine, căci om înţelept fiind tu, urmezi Aceluia pe care în orice chip, cu voie, ori fără voie, îl mărturiseşti că a fost răstignit pe cruce”.

Apostolul a răspuns: “Mare este taina Sfintei Cruci şi, dacă vei voii să asculţi, eu îţi voi povesti ţie”. Iar el a răspuns: “Nu este aceea taină, ci pedeapsă a făcătorilor de rele”. Sfîntul Andrei a răspuns: “Acea pedeapsă este taina înnoirii oamenilor, numai să voieşti a mă asculta cu îndelungă răbdare”. Egheat a zis: “Iată, te ascult pe tine cu îndelungă răbdare, însă şi tu, de nu vei face ceea ce eu îţi poruncesc, aceeaşi taină a Crucii, asupră-ţi vei purta”. Iar apostolul a zis: “De m-aş fi temut eu de pedeapsa Crucii nu aş fi lăudat Crucea niciodată”. Egheat a zis: “Precum din nebunia ta lauzi Crucea, aşa dintru îndrăzneala ta nu te temi de moarte”.

Apostolul a răspuns: “Nu din îndrăzneală, ci din credinţă nu mă tem de moarte. Căci moartea drepţilor este cinstită, iar a păcătoşilor este cumplită. Deci, eu voiesc ca să asculţi taina Crucii, şi cunoscînd adevărul să crezi şi, crezînd, să-ţi afli sufletul tău”. Egheat a zis: “Acel lucru se află care a pierit? Au doar a pierit sufletul meu că îmi porunceşti a-l afla pe el printr-o credinţă pe care nu o ştiu în ce fel este?”

Sfîntul Andrei a răspuns: “Aceasta este care o vei învăţa de la mine, căci eu îţi voi arăta ţie pierderea sufletelor omeneşti, ca să cunoşti mîntuirea lor, care prin cruce s-a lucrat. Omul cel dintîi prin călcarea poruncii, adică prin lemn a adus moartea în lume şi se cădea neamului omenesc ca prin pătimirea cea de pe lemn, să se izbăvească de moarte. Şi precum din pămîntul cel curat era zidit omul cel dintîi, care a adus moartea prin lemnul încălcării de poruncă, aşa se cădea a se naşte Hristos din Fecioara cea curată, om desăvîrşit, Care este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a zidit pe omul cel dintîi şi a înnoit viaţa cea veşnică, pe care toţi oamenii o pierduseră şi prin lemnul Crucii să se întoarcă de la lemnul poftei, spre care omul cel dintîi, întinzîndu-şi mîinile, a greşit, aşa se cădea ca Fiul lui Dumnezeu să-şi întindă pe Cruce mîinile Sale cele nevinovate, pentru neînfrînarea mîinilor omeneşti. Pentru hrana cea dulce a lemnului celui oprit, să guste fierea amară şi luînd asupra Sa moartea noastră, să ne dea nemurirea Sa”.

După acestea Egheat a zis: “Aceste cuvinte povesteşte-le acelora care te ascultă, iar tu de nu vei asculta porunca mea şi de nu vei aduce jertfă zeilor, apoi bătîndu-te cu toiege, te voi răstigni pe Crucea pe care tu o lauzi”.

Sfîntul Andrei a răspuns: “Eu Unuia, Adevăratului şi Atotputernicului Dumnezeu, în toate zilele îi aduc, nu fum de tămîie, nici carne de boi, nici sînge de ţapi, ci pe Mielul cel fără de prihană, care S-a jertfit pe altarul Crucii, cu al Cărui preacinstit Trup se împărtăşeşte tot poporul cel credincios şi bea Sîngele Lui, pe cînd Mielul acesta rămîne întreg şi viu. Deşi cu adevărat se înjunghie şi cu adevărat Trupul Lui de toţi se mănîncă şi Sîngele Lui de toţi se bea, însă, precum zic, totdeauna petrece întreg, fără de prihană şi viu”. Egheat a zis: “Cum poate fi aceasta?”

Sfîntul Andrei a răspuns: “Dacă voieşti să ştii, fă-te ucenic, ca să înveţi aceea pentru care întrebi”. Egheat a zis: “Eu acea învăţătură de la tine cu chinuri o voi cerca”. Apostolul a răspuns: “Mă mir de tine, că tu, om înţelept fiind, grăieşti cele nebune. Dar oare vei putea, ispitindu-mă cu munci, să cunoşti de la mine Tainele lui Dumnezeu? Ai auzit taina Crucii, ai auzit şi taina Jertfei! De vei crede că Dumnezeu Cel răstignit de iudei este Dumnezeu adevărat, atunci îţi voi arăta cum, omorît fiind trăieşte şi cum jertfit fiind şi mîncat, petrece întreg întru Împărăţia Sa”. Egheat a zis: “Dacă este omorît, şi de oameni este mîncat, precum zici, apoi cum poate fi viu şi întreg?” Apostolul a răspuns: “Dacă vei crede cu toată inima ta, vei putea cunoaşte această Taină; iar de nu vei crede, nu vei cunoaşte niciodată această taină”.

Atunci Egheat, mîniindu-se, a poruncit să arunce pe apostol în temniţă. Şi aruncat fiind sfîntul în temniţă, s-a adunat la dînsul mult popor din toată latura aceea şi voia să-l ucidă pe Egheat, iar pe Sfîntul Andrei să-l scoată din temniţă. Iar Sfîntul Apostol i-a oprit pe dînşii, învăţîndu-i şi grăind: “Nu prefaceţi pacea Domnului nostru Iisus Hristos întru tulburare diavolească, că Domnul nostru Iisus Hristos, dîndu-se pe Sine spre moarte, a arătat toată răbdarea şi împotrivă n-a grăit, nici n-a strigat, nici nu s-a auzit glasul Lui în uliţe. Deci şi voi, tăceţi şi fiţi în pace.

Şi nu numai să nu faceţi împiedicarea muceniciei mele, ci şi voi singuri să vă gătiţi ca nişte buni nevoitori şi ostaşi ai lui Hristos, a nu vă teme de îngrozirile tiranului, ci a purta cu răbdare pe trupurile voastre rănile ce vi se vor aduce asupra voastră de chinuitori. Că de este nevoie a se teme cineva de frică, apoi se cuvine a se teme de frica aceea care nu are sfîrşit. Pentru că frica şi îngrozirile de la oameni sînt asemenea fumului, că arătîndu-se îndată se sting. Şi de dureri dacă voim a ne teme, apoi se cuvine a ne teme de acelea ce nu au sfîrşit niciodată.

Căci durerile acestea vremelnice, deşi sînt mici, cu înlesnire se rabdă, iar dacă sînt mari, apoi degrabă ieşind sufletul din trup, singure se sfîrşesc. Durerile acelea sînt cumplite, care sînt acolo veşnice, unde este plîngerea cea neîncetată, strigare, tînguire şi munci fără de sfîrşit, spre care Egheat nu se teme a merge. Deci fiţi gata spre aceasta mai vîrtos, ca prin supărările acestea vremelnice să treceţi spre bucuria cea veşnică, unde vă veţi veseli totdeauna cu Hristos şi veţi împărăţi cu El”.

Astfel Sfîntul Andrei, toată noaptea a petrecut-o învăţînd pe popor. Iar a doua zi antipatul Egheat a şezut la judecată şi a adus înaintea sa pe Sfîntul Andrei şi a zis către dînsul: “Oare socotit-ai să-ţi laşi nebunia ta şi să nu mai propovăduieşti pe Hristos, ca să poţi a te veseli cu noi în această viaţă? Căci mare nebunie este de a se duce cineva de bunăvoie spre chinuri şi spre foc”. Sfîntul Andrei a răspuns: “A mă veseli împreună cu tine, voi putea numai cînd tu vei crede în Hristos şi te vei lepăda de idoli; căci pe mine Hristos m-a trimis în partea aceasta în care mult popor am cîştigat Lui”.

Egheat a zis: “Deci pentru aceasta te silesc spre jertfe, ca cei amăgiţi de tine să lase deşertăciunea învăţăturii tale şi să aducă jertfele cele plăcute zeilor. Căci nu este cetate în Ahaia în care să nu fi pustiit lăcaşurile zeilor. Deci acum se cuvine ca iarăşi prin tine să se înoiască cinstea lor, ca cei mîniaţi prin tine, tot prin tine să fie îmblînziţi şi tu să petreci întru dragostea noastră cea prietenească. Iar dacă nu, apoi multe feluri de chinuri vei lua, pentru necinstea care prin tine s-a făcut lor, şi vei fi spînzurat pe Crucea pe care tu o lauzi”.

La acestea Sfîntul Andrei a răspuns: “Ascultă, fiule al pierzării, paiule gătit pentru focul cel veşnic, ascultă-mă pe mine sluga Domnului şi apostolul lui Iisus Hristos, că pînă acum am vorbit cu tine cu blîndeţe vrînd a te învăţa sfînta credinţă, că doar după cum ai înţelegere, să cunoşti adevărul lepădîndu-te de idoli, să te închini Dumnezeului Celui ce locuieşte în ceruri. Dar de vreme ce tu petreci în întuneric şi socoteşti că eu mă tem de chinurile tale, apoi găteşte asupra mea chinuri de acelea ce ştii tu că sînt mai grele, căci cu atît voi fi mai bine primit Împăratului meu cu cît mai grele chinuri voi răbda pentru El”.

Atunci a poruncit Egheat, ca, întinzîndu-l pe pămînt, să-l bată. Şi după ce s-au schimbat de şapte ori cîte trei cei ce-l băteau, l-au ridicat pe Sfîntul Andrei şi l-au dus la judecător, care a zis către dînsul: “Andreie, ascultă-mă pe mine, nu-ţi vărsa sîngele în deşert, că de nu mă vei asculta, apoi pe cruce te voi răstigni”. Sfîntul Andrei a răspuns: “Eu sînt rob Crucii lui Hristos, şi mai mult doresc moartea Crucii, decît să mă izbăvesc de chinuri, de care nicidecum nu mă tem; iar tu vei putea scăpa de chinurile cele veşnice care te aşteaptă, dacă ispitind răbdarea mea, vei crede în Hristos, căci eu mai mult pentru pierzarea ta mă mîhnesc, decît tu pentru pătimirea mea. De vreme ce pătimirile mele vor fi numai într-o zi, sau cel mult două şi vor sfîrşi, iar patimile tale nici după o mie de ani nu vor avea sfîrşit. De aceea nu-ţi mai înmulţi patimile, nici îţi mai aprinde focul cel veşnic”.

Deci, mîniindu-se Egheat, a poruncit să-l răstignească pe Sfîntul Andrei pe cruce, legîndu-i mîinile şi picioarele, că nu voia să-l pironească cu piroane, ca să nu moară degrabă, ci să-l spînzure aşa legat ca mai mult chin să pătimească şi să sufere.

Deci, slugile ighemonului, ducînd pe sfîntul la răstignire, alerga poporul, strigînd: “Ce a greşit omul acesta drept şi prietenul lui Dumnezeu? Pentru ce îl duc la răstignire?” Iar Sfîntul Andrei ruga poporul, ca să nu facă împiedicare pătimirii lui. Căci mergea cu veselie şi neîncetat învăţa pe popor. Iar după ce a venit la locul lui, în care era să-l răstignească, văzînd de departe crucea gătită pentru dînsul, a strigat cu glas mare:

“Bucură-te, Cruce sfinţită cu trupul lui Hristos şi cu mădularele Lui ca nişte mărgăritare împodobite, căci mai înainte de a se răstigni Domnul pe tine, erai înfricoşată oamenilor, iar acum eşti iubită şi cu dorire primită. Căci cunosc credincioşii cîtă bucurie ai în tine şi ce fel de răsplătire li se pregăteşte pentru tine. Eu cu îndrăzneală şi cu bucurie vin către tine; deci tu cu veselie primeşte-mă pe mine, că sînt ucenic al Aceluia Care a fost spînzurat pe tine. Primeşte-mă, că totdeauna te-am dorit şi am poftit a te îmbrăţişa. O, preabună Cruce, care ţi-ai cîştigat frumuseţea şi bunacuviinţă din mădularele Domnului meu. Ceea ce eşti de mult dorită şi cu osîrdie iubită, pe care neîncetat te-am căutat şi abia acum te-am aflat gătită după dorirea inimii mele. Deci ia-mă pe mine dintre popor, şi mă dă Învăţătorului meu, ca prin tine să mă primească Cel ce prin tine m-a răscumpărat pe mine”.

Acestea zicînd şi-a dezbrăcat de pe sine hainele şi le-a dat chinuitorilor, iar ei l-au înălţat pe Cruce, legîndu-i mîinile şi picioarele cu frînghii, l-au răstignit şi l-au spînzurat. Şi stătea împrejurul lui mulţime de popor, ca la douăzeci de mii, întru care era şi Stratoclis, fratele lui Egheat, care striga împreună cu poporul: “Cu nedreptate pătimeşte acest bărbat sfînt”. Iar Sfîntul Andrei întărea pe cei ce credeau în Hristos, îi îmbărbăta spre răbdarea muncilor vremelnice, învăţîndu-i că nu este vrednică nici o muncă a vremii de acum, pe lîngă răsplătirea bunătăţilor celor ce vor să fie.

Apoi a alergat tot poporul la curtea lui Egheat strigînd şi zicînd: “Nu se cuvine a pătimi acestea, acest om sfînt, cinstit şi învăţător bun, cu bun şi blînd obicei şi înţelept, ci se cade a fi coborît de pe cruce, căci iată este a doua zi de cînd este spînzurat pe cruce şi nu încetează învăţînd dreptatea”.

Atunci Egheat, temîndu-se de popor, a alergat împreună cu dînşii ca să coboare pe Sfîntul Andrei de pe cruce. Iar Sfîntul Andrei, văzînd pe Egheat, a zis către dînsul:

“Egheat, pentru ce ai venit? Dacă voieşti să crezi în Hristos, apoi, precum ţi-am făgăduit, ţi se va deschide uşa darului. Iar dacă numai pentru aceasta ai venit, ca să mă dezlegi de pe cruce, apoi să ştii că eu, pînă voi fi viu, nu voiesc să fiu coborît de pe cruce, căci acum văd pe Împăratul meu, acum mă închin lui, acum stau înaintea lui şi mă bucur; iar pentru tine mă mîhnesc şi-mi pare rău, că te aşteaptă pierzarea cea veşnică, care este gătită şi te aşteaptă pe tine. Deci, îngrijeşte pentru tine, pînă cînd este în puterea ta, ca nu în vremea aceea să începi, cînd nu-ţi va fi ţie cu putinţă”.

Şi vrînd slugile să-l dezlege, nu puteau a se atinge de dînsul, apoi şi cealaltă mulţime a oamenilor care veniseră acolo, se sîrguiau unii după alţii ca să-l dezlege, cu toate acestea n-au putut, căci păreau mîinile lor ca moarte. După acestea, Sfîntul Andrei a strigat cu glas mare: “Doamne Iisuse Hristoase, nu mă lăsa să fiu dezlegat de pe crucea pe care sînt spînzurat pentru numele Tău, ci primeşte-mă. Învăţătorul meu, care Te-am iubit, care Te-am cunoscut şi care Te-am mărturisit în toată viaţa mea, şi acum încă Te mărturisesc, care doresc a Te vedea şi prin care sînt ceea ce sînt; primeşte Doamne Iisuse Hristoase în pace sufletul meu, căci acum este vremea a veni şi a Te vedea pe Tine cel dorit. Primeşte-mă bunule Învăţător, şi nu porunci a fi pogorît de pe cruce, mai înainte pînă nu vei lua sufletul meu”.

Zicînd el acestea, iată o lumină mare din cer l-a strălucit ca un fulger, pe care toţi o vedeau şi de jur împrejur l-a strălucit pe el, încît nu era cu putinţă ochiului omenesc, celui de tină, a privi spre dînsa. Şi a petrecut acea lumină cerească strălucindu-l ca la o jumătate de ceas; şi cînd lumina a dispărut, atunci şi Sfîntul Apostol şi-a dat sufletul său cel sfînt şi împreună cu dînsa s-a dus ca să stea înaintea Domnului.

Şi aşa s-a sfîrşit sfîntul bătrîn, fiind plin de zile, că a trăit ca la optzeci de ani. Că aşa se cădea, ca adevăratul ucenic a lui Hristos, apostol fiind, cu sfîrşit mucenicesc să-şi săvîrşească drumul propovăduirii. Iar urîtul de Dumnezeu Egheat, de îndrăcire fiind cuprins, de demonii cei slujiţi şi cinstiţi de dînsul, vrednice răsplătiri a luat, că s-a suit într-un deal înalt şi de acolo căzînd jos păgînul, s-a zdrobit şi – după cum a zis dumnezeiescul David -, s-au risipit oasele lui lîngă iad.

Iar Stratoclis şi Maximila, care era de bun neam şi fată a unui senator, care crezuse în Hristos, pogorînd cinstitul şi sfîntul trup al apostolului de pe cruce şi cu miruri ungîndu-l, l-au pus în loc însemnat. Deci, Stratoclis împărţind la săraci toată avuţia fratelui său Egheat şi zidind episcopie din avuţia sa, pe locul în care au pus trupul sfîntului, acolo şi-a petrecut cealaltă parte din viaţa sa, bine păscînd turma încredinţată lui. Asemenea şi Maximila, împărţind cea mai mare parte din bogăţia sa săracilor, şi-a oprit o parte cu care a zidit două mînăstiri: una de călugări şi alta de călugăriţe.

Şi astfel cu plăcere de Dumnezeu vieţuind ea, s-a dus la veşnicele locaşuri, în locul lucrurilor celor pămînteşti şi stricăcioase dobîndind frumuseţile cele cereşti şi nestricăcioase.

Iar moaştele Sfîntului Apostol Andrei au rămas în episcopia din Paleapatra mulţi ani, făcînd neîncetat minuni şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa, pînă în zilele marelui Constantin, întîiul creştin între împăraţi, care a avut trei fii: Constantie, Constantin şi Consta. Doi din fii săi au luat fiecare cîte o parte din împărăţia sa. Consta a luat Roma, Constantin Portugalia, iar Constantie, al treilea fiu, a luat Constantinopolul, adică scaunul tatălui său.

Deci, acest Constantie, a primit în inima sa o dorire bună şi de suflet folositoare. A dorit să aducă în Constantinopol moaştele Sfinţilor Apostoli, ale lui Andrei, Luca şi Timotei şi să le aşeze în biserica Sfinţilor Apostoli, pe care o zidise tatăl său, marele Constantin. În acea vreme Sfîntul Artemie, care a mărturisit credinţa mai pe urmă, în vremea lui Iulian Paravatul, era domn şi augustalie în Alexandria, şi pe dînsul l-a socotit vrednic de o slujbă ca aceasta. Deci l-a chemat la sine şi i-a poruncit ca unui vrednic, să-i slujească în această lăudată slujbă.

Apoi s-a dus Sfîntul Artemie şi a luat de la Efes moaştele Sfîntului Apostol Timotei, pe ale Sfîntului Apostol Luca, de la Tivele Beoţiei, iar de la Paleapatra a luat cinstitele şi sfintele moaşte ale Sfîntului Apostol Andrei.

Şi aşa le-a adus cu mare cinste la împăratul Constantie în Constantinopol. Iar împăratul primindu-le şi cu multă evlavie închinîndu-se lor, apoi cu dragoste sărutîndu-le, le-a aşezat în prea vestita şi luminata biserică a Sfinţilor Apostoli, în partea cea de-a dreapta Sfîntului Altar şi acolo au fost închinate şi cinstite de cei binecredincioşi, cît timp au avut creştinii împărăţie. Iar cînd a fost prădat Constantinopolul, s-au împărţit sfintele moaşte în mîinile binecredincioşilor creştini.

Aceasta este viaţa şi petrecerea Sfîntului Apostol Andrei, acestea sînt povestirile cele după puterile noastre, despre ucenicul lui Hristos, cel întîi chemat. Aşa a petrecut sfîntul, aşa s-a nevoit, aşa a schimbat vînarea de peşti pe vînarea de oameni, aşa a dobîndit împărăţia cerului şi acum se odihneşte şi se veseleşte întru împărăţia cea rînduită de Învăţătorul său, după cum singur I s-a făgăduit zicînd: şi Eu vă făgăduiesc vouă, precum mi-a făgăduit Mie Tatăl Meu, împărăţie.

Acum şade la masa cea gătită lui, după făgăduinţa cea nemincinoasă, ca să mîncaţi şi să beţi la masa Mea, întru Împărăţia Mea. Şi se roagă neîncetat pentru noi, cei luminaţi prin propovăduirea lui, ca de păcate pocăindu-ne şi curăţindu-ne să ne învrednicim şi noi aceleiaşi Împărăţii, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia I se cuvine toată slava şi închinăciunea, împreună şi Părintelui Său, Celui fără de început, şi Preasfîntului, Bunului şi de viaţă făcătorului Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Este un lucru drept şi tuturor creştinilor bine primit – după dumnezeiescul glas al lui Pavel, marele propovăduitor -, a ne împărtăşi de pomenirea sfinţilor, precum zice şi acel vers al lui David: Pomenirea drepţilor cu laude şi celor drepţi li se cuvine laudă. Nu numai atît, dar este cuvios lucru şi dorit a avea pururea întru pomenire nevoinţele şi isprăvile sfinţilor, cele cu vitejie făcute. Tot aşa este cuvios şi drept lucru a scrie în cărţi faptele lor, pentru că prin vedere şi prin auzire ne suim către fapta bună şi către dumnezeiasca rîvnă, în care se împlineşte acea Scriptură ce zice: Arată-mi faţa Ta şi fă-mă pe mine să aud glasul Tău. Căci amîndouă se văd ca prin icoană şi prin cuvîntul cel scris se fac auzite. Vederea icoanei se pricinuieşte de la cei ce au cu meşteşug acea ştiinţă. Iar cuvîntul auzirii vine de la cei ce prin duh dumnezeiesc şi prin învăţătura cunoştinţei, cu taină au învăţat cele dumnezeieşti.

Deci eu, fiind neîmpărtăşit de acestea amîndouă, mă tem şi sînt fără îndrăzneală ca să deschid gura şi să întind mîna, ca nu cumva să pătimesc chipul cel nesuferit al mîndriei cînd voi grăi. Căci cursă mare sînt bărbatului chiar buzele lui, precum este scris, şi se prinde cu graiurile gurii lui fiecare şi răsplătire pentru cuvintele lui i se va da. Căci mare şi iubit este Cuviosul Mucenic Ştefan, care întîi începe această prăznuire şi multă este nimicnicia săracei mele minţi şi puţina-mi iscusinţă. Şi de unde voi începe cununa laudelor vieţii lui şi cum voi povesti strălucirea şi osteneala petrecerii lui? Nu mă pricep, iubiţilor. Sau cum voi pune buna îndrăzneală a muceniciei celei pătimitoare, pentru că minunile săvîrşite de dînsul prin darul cel de sus, avînd minunată povestire, îmi tulbură gîndul, îl înspăimîntă şi îl silesc a se depărta din hotarele sale. Însă cît va ajunge puterea minţii mele, nu voi înceta a grăi, căci nu este osîndă a nu lăuda după vrednicie, ci aceea este osîndă a nu grăi după putere.

De aceea, avînd deopotrivă cuvîntul şi înţelegerea, pe care niciodată nu le-am uneltit la ceva de acest fel, cu toată puterea mea îndemnîndu-mă, am început a scrie, avînd în minte neascultarea cea strămoşească a Evei şi pe robul cel leneş care a îngropat în pămînt talantul; ca nu cumva prin zăbavnica trecere de vreme să vină în uitare o viaţă ca aceasta a cinstitului nostru părinte Ştefan.

Pentru că, precum norul ascunde soarele, aşa şi vremea acoperă cele ce nu se grăiesc. Şi măcar că patruzeci şi doi de ani sînt de cînd a suferit sfinţitul sfîrşit prin mucenicie, prea fericitul părintele nostru Ştefan; însă, fiind îndemnat, am adunat de la bărbaţi iubitori de adevăr, de la ucenicii lui, alergînd ici şi colo, şi adunînd din tinereţe şi pînă la bătrîneţe, povestirile naşterii şi ale morţii, preaveselitoare şi minunate; adunînd ca dintr-un adînc, din vremea cea lungă şi din uitare culegîndu-le, ca şi albina cea iubitoare de osteneală, care din multe flori adună cele de folos la pregătirea mierei.

Astfel am fost povăţuit de Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, Cel ce luminează pe tot omul ce vine în lume, Cela ce este mintea celor ce cu dreaptă credinţă înţeleg, şi cuvînt al celor ce se zic şi tuturor toate este şi se face; Cela ce dă lumină de învăţătură spre a cunoaşte cînd se cade a spune cuvînt căci arătarea cuvintelor Lui luminează şi înţelepţeşte pe prunci. Dar ca să nu întindem cuvîntul prin lungi cuvîntări, ţinîndu-mă de începutul ce este înainte, voi face început acestei vieţi plăcute lui Dumnezeu.

Şi voiesc cu rugăciunile voastre să-mi ajutaţi, făcînd milostiv pe Dumnezeu pentru viaţa mea înrăutăţită şi cerînd cuvînt pentru deschiderea gurii mele, ca nu cumva să mă osîndesc, ca unul ce m-am apucat de cele mai presus de vrednicie, nimic cinstit şi vrednic de cuvînt aducînd, care, nici după neputinţa mea s-a făcut, nici a urmat vreun chip din nebăgare de seamă. Ci, pe lîngă darul cel de sus, care împarte fiecăruia toate cele potrivite, de la care toată darea cea bună şi toată dăruirea cea desăvîrşită de sus este, pogorîndu-se întru cei vrednici ai Duhului, spre acelaşi început al vieţii, precum am zis, voi veni, aflînd bun şi degrab împreună ajutător rugăciunile voastre.

Dar tu, o, sfinţită prăznuire a creştinilor şi cîţi aţi gustat din filosofia cea după Hristos cu vîrful degetului, sîrguiţi-vă cu fierbinţeală în adevărată credinţă, să puneţi urechile minţii. Pentru că povestirea este de duhovnicească sănătate şi cu trupească sporire şi slăvire, ca la elini.

Deci, acest bogat hrănitor şi aducător de bucurie al sfintei ospătări şi al vostru al tuturor celor împreună chemaţi la ascultare, cel cu numele întîiului mucenic şi cu lucrul de un nume şi de un chip -, nu era străin de bizantini, nici înstrăinat de cei ce locuiesc în cetatea cea împărătească. Pentru că al nostru este acesta cu naşterea, creşterea, jertfa cunoscută părinţilor noştri şi ardere de tot văzută. Pentru că în anii lui Artemie şi Anastasie Augustul (nu acela care a fost mai înainte de Zinon, care era eretic, ci alt Anastasie, în anii cei mai de pe urmă, care era dreptcredincios), zic în primul an al împărăţiei lui, iar de la zidirea lumii, şase mii două sute douăzeci şi doi (714), era în Constantinopol un bărbat cunoscut, nu din cei slăviţi în vrednicii, nici din cei îmbelşugaţi cu bogăţie din păgînătate, ci din cei ce vieţuiesc în îndestulare, apostoleşte zic, şi din lucrul mîinilor sale se hrănea; din care şi pe cei lipsiţi îi împărtăşea cu îndestulare.

Acesta locuia în partea uliţei împărăteşti cea de obşte, care se zice Locul Crucii, spre partea cea din vale, unde sînt case mari ce se numesc ale lui Consta. Acolo locuind bărbatul cel iubitor de Dumnezeu, cu femeia cea de un chip şi amîndoi hrănindu-se cu dreapta credinţă, li s-au născut două fiice. Deci, născîndu-se ele şi la vîrstă venind, hrăneau părinţii pe fiicele lor din Scriptură şi în dreapta credinţă, asemenea lor.

Şi dreptcredincioasa lor mamă, văzînd vremea curgînd şi că nu avea copil de parte bărbătească, cu greu suferea aceasta. Dar, fiind purtată de credinţă neîndoită, şi gîndind la Sara, Ana şi Elisabeta, şi Scriptura aceea în mintea ei luînd-o, că cel ce caută află şi celui ce bate i se va deschide, i-au urmat Anei celei de un nume, pentru că Ana îi era numele.

Şi precum aceea în cortul Legii, aşa şi aceasta nu contenea înconjurînd cinstitele locaşuri ale Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, dar mai ales în preacinstita ei biserică din Vlaherna, în fiecare zi mergînd şi fiind nelipsită de la privegherea cea de toată noaptea spre vineri, aducînd cereri rugătoare şi stînd aproape înaintea sfîntului chip al Sfintei Fecioare, care era închipuită purtînd în braţe pe Fiul şi Dumnezeul nostru, mîntuirea cea de obşte a neamului nostru, vărsa lacrimi şi grăia unele ca acestea:

“Acoperămîntul celor ce aleargă la tine, de Dumnezeu Născătoare, ancora şi părtinitoarea celor ce în întristare te caută pe tine; limanul cel mîntuitor al celor afundaţi în mîhnire în noianul vieţii şi al celor ce în deznădejde pe tine te cer în ajutor, grabnică ajutătoare; slava maicilor şi podoaba fecioarelor, ceea ce ai prefăcut la toată partea femeiască osînda strămoaşei Eva în îndrăzneală veselitoare prin naşterea ta cea dumnezeiască; miluieşte-mă şi pe mine şi mă auzi, şi rupe legătura ce este în mine, precum a maicii tale – adică a Anei cînd te-a născut pe tine -, şi arată-mă cu solirea ta cea de maică, a naşte şi eu copil de parte bărbătească, pentru ca să-l aduc Fiului Tău şi Dumnezeu!”

Această rugăciune îndoind-o şi întreind-o femeia, punînd obişnuita plecare de genunchi, a adormit. Iar cea grabnică spre ajutorul neamului nostru, ca o maică plecînd mila Fiului său, pe femeia ce se mîhnea a prefăcut-o în veselie de maică cu un chip ca acesta: Stînd lîngă femeie în acelaşi ceas Preacurata Fecioara Maria, cu asemenea chip ca şi a icoanei celei zugrăvite, şi coastele acesteia lovindu-le, a sculat-o, zicîndu-i: “Du-te, femeie, bucurîndu-te, că vei avea fiu!” Iar ea sculîndu-se şi tulburîndu-se în sine, a aflat către sfîrşit privegherea; şi întorcîndu-se acasă cu cîntări de laudă, a zămislit în pîntece.

Atunci, în vremea zămislirii ei, îndreptătorului dogmelor Bisericii, lui Gherman, părintele nostru cel de obşte, prin hotărîrea lui Dumnezeu, i s-a încredinţat cîrma cetăţii împărăteşti. Şi de la Cizic fiind adus, ca o făclie prealuminoasă s-a aşezat, nu sub obroc, ci în sfeşnicul patriei, ca să strălucească la toată lumea, ca într-o casă. Iar la aşezarea în scaun a acestuia, toată adunarea cea de sub soare alergînd într-una, şi toată vîrsta, de la bătrîn pînă la prunc, parte bărbătească şi femeiască. Şi îngerii coborîndu-se către acea veselitoare aşezare în scaun, împreună cu toţi s-au adunat cum şi aceste două stîlpări bine roditoare ale dreptei credinţe.

Dar cinstita Ana, văzînd mulţime de popor, voia a se întoarce acasă, pentru înghesuirea poporului şi pentru îmbulzeală, ca nu cumva dintr-o înghesuială ca aceasta fără de vreme să lepede pruncul şi să-l omoare. Dar nu s-a plecat la aceasta cinstitul ei bărbat, ci ca un viteaz care putea cu virtutea trupului mai mult decît alţii, poruncind să se ţină bine de el, a putut să treacă în pridvoarele bisericii celei mari. De acolo a intrat în foişorul bisericii, în care suindu-se, aştepta intrarea lui Gherman, arătătorul de cele sfinţite. Pentru că multe cu adevărat făcîndu-se de către dînsul, atrăgea pe toţi ca să-l vadă cu ochii.

Apoi arhiereul, făcînd intrarea cea pornită de la Dumnezeu, o femeie l-a văzut pe acesta ca pe o văpaie de foc şi îndată a strigat: “Binecuvintează, preasfinte, pe fiul meu cel din pîntece”. Iar luminătorul întorcînd ochii cu linişte şi pe femeie privind-o cu focul cel dinlăuntru al dumnezeiescului Duh fiind mişcat, cel plin de taine a zis: “Rodul pîntecelui tău, după credinţa ta, femeie, să-l binecuvinteze Domnul, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi ale lui Ştefan, întîiul mucenic”.

Cu adevărat, credinţa cea bună, are şi mai bună răsplătire; că precum femeia cananeancă a auzit odată pe Mîntuitorul Hristos: O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie precum voieşti, aşa şi aceasta a luat de la dumnezeiescul părinte, care purta în sine tot pe Hristos şi încă mai mult, primind şi numele pruncului ce avea a se naşte.

Sfîrşindu-se obişnuita învăţătură de taine, cuminecîndu-se toţi cu dumnezeieştile şi Preacuratele Taine ale lui Hristos şi cu mergerea în pace acasă, toţi depărtîndu-se, după cîteva zile, iubitoarea de Dumnezeu Ana, împlinindu-se vremea, a născut pe noul Samuil. Iar după ce s-a născut acesta, îndată l-a numit cu numele întîiului mucenic Ştefan, după mai înainte vestirea cinstitului părintelui nostru Gherman.

Trecînd cele opt zile şi ducînd pruncul la biserica Născătoarei de Dumnezeu, a luat numele cel mai înainte hotărît. Asemenea şi în Postul Mare, ducîndu-l în braţele sale maica sa, precum a adus Ana cea vestită pe sfinţitul Samuil, au ajuns la Vlaherna, la cinstita biserică a Născătoarei de Dumnezeu, împreună cu bărbatul său, în care făcîndu-şi rugăciunea, şi-au luat cererea şi înaintea acelei dumnezeieşti icoane iarăşi stînd, cu lacrimi mulţumind, zicea:

“Bucură-te, întru tot curată, care mi-ai dezlegat sterpiciunea naşterii de copii, de parte bărbătească. Bucură-te preacurată care ai întors mîhnirea mea în bucurie. Bucură-te grabnică, mîntuire a celor ce te caută pe tine, pentru că eu ticăloasa căutîndu-te, te-am aflat pe tine şi mai mult am luat, nu numai fiu, ci şi numele lui l-am primit de la slujitorul tău şi păstorul nostru”.

Apoi ridicînd mîinile şi la picioarele acelei sfinte icoane pe prunc cu închinăciune lipindu-l, iarăşi striga: “Primeşte, o, Stăpînă, odrasla mijlocirii tale celei de maică, primeşte pe fiul care s-a rînduit mie mai înainte de zămislire; primeşte împrumutătoare, datoria datornicilor”.

Iar bărbatul ei cel iubitor de Dumnezeu, pentru întîrzierea rugăciunii şi pentru vărsarea lacrimilor femeii, făcîndu-se fără glas şi de spaimă uimindu-se, arătînd către dumnezeiasca icoană, a zis: “Aceasta îmi este, preadulce femeie, chezăşuitoare, părtinitoare şi ajutătoarea naşterii lui Ştefan”. Apoi plecîndu-şi amîndoi capetele şi închinîndu-se acelui sfînt pămînt şi mulţumind ajutătoarei tuturor creştinilor, s-au dus acasă. Cu adevărat, mai înainte a arătat viteaza maică, cu proorocie, pe cel care mai pe urmă avea să mărturisească pentru icoana lui Hristos şi a Maicii Sale, precum mai pe urmă se va face cunoscut.

Ajungînd sfînta şi purtătoarea de viaţă Învierea Mîntuitorului, pe cel sfinţit din pruncie luîndu-l părinţii, au ajuns la luminătorul preasfintei Biserici celei mari, a lui Dumnezeu, în seara Sfintei Sîmbete şi pe sfinţitul prunc îl aduc la baia naşterii celei de a doua, şi se botează în numele Sfintei Treimi, Celei începătoare de viaţă, de însuşi preafericitul luminător Gherman. Iar după ungerea cu dumnezeiescul Mir, căzînd la picioarele purtătorului de Dumnezeu, începătorul păstorilor, mama lui striga: “Binecuvintează, cinstite părinte, pe cel ce din pîntece numele i-ai cunoscut”.

Iar cinstitul Gherman, socotind că nu este de trebuinţă să facă altă rugăciune, după ungerea mirului, apucînd capul tatălui cu o mînă şi cu cealaltă arătînd pe prunc cu degetul, a zis: “Dumnezeu, Care luminează pe tot omul care vine în lume, să arate pe copilul acesta, la fel cu cel al cărui nume a luat”. Astfel, după binecuvîntare, au mers acasă.

Acestea s-au petrecut în pruncie cu purtătorul de Dumnezeu, părintele nostru Ştefan. Acestea pentru zămislirea, naşterea, numirea şi luminarea lui, sînt preaveselitoare şi adevărate povestiri. Să începem dar şi cuvîntul isprăvilor lui, celor mai de pe urmă de Dumnezeu dăruite; căci dacă cele dinaintea uşilor sînt unele ca acestea, cu mult mai vîrtos cele mai dinlăuntru. Pentru că acel cuvios, prin duhovniceasca naştere de a doua, născîndu-l cinstita maica noastră a tuturor, ca dintr-un sîn l-a alăptat cu lapte tainic şi, ca o hrană tare, i-a pus înainte cunoştinţa dumnezeieştilor gînduri.

Aceasta, precum am zis, l-a odrăslit şi ca o maică l-a hrănit şi din dumnezeieştile cugetări l-a învăţat. Viaţa acestuia strălucind, sufletul lui l-a înfrumuseţat şi la înălţime s-a suit. Maica Biserică pe acesta l-a făcut iubit lui Dumnezeu, şi l-a primit pe acesta, care venise din nefiinţă, şi cînd s-a mutat din cele de aici, iarăşi l-a primit ca pe un străin, Care şi martor al vitejiei lui are să i se facă, cînd Judecătorul tuturor va da după vrednicie răsplătirile.

Dar am greşit în aceste cuvinte, căci, lăsînd cele ce trebuia să grăiesc mai întîi, am făcut ca cei care încep întîi acoperămîntul casei să-l săvîrşească. Deci, de aici ţinta cuvîntului meu va fi iarăşi către cele dinainte. Părinţii acestui preasfinţit copil, văzînd că vîrsta copilului trece şi ajunge vîrsta de şase ani, l-a dat la învăţătura cărţii şi a Sfintelor Scripturi. Iar în fiecare zi necontenit desfătîndu-se în ştiinţe, a covîrşit pe toţi, nu numai în acestea, ci şi de toată fapta bună îngrijindu-se. Pentru că nu lipsea împreună cu sfinţita sa maică, mergînd noaptea la obişnuitele privegheri ce se făceau şi la pomenirile sfinţilor. Şi un dar ca acesta a luat acest cinstit copil, încît în vremea catismelor, citirea săvîrşindu-se, stătea înaintea sfintei uşi şi luînd aminte la citeţ, din ascultare el a învăţat cele ce se citeau şi în gură le avea, ori mucenicie, ori viaţă, ori învăţătură a vreunui părinte, dar mai ales ale părintelui celui cu gură de aur şi curgătoare de miere; căci zicea că mai mult doreşte de dumnezeieştile lui învăţături.

Astfel, cel din pruncie sfinţit şi al prea vestitului Timotei împreună locuitor, învăţătorului celui de obşte urmînd în toate, pe cele din urmă uitîndu-le şi la cele dinainte în toate zilele tinzînd, nu contenea ca David să zică: Cugetînd ziua şi noaptea la legea Domnului, ca un pom răsădit lîngă izvoarele apelor. Căci ştia, că nu după multă vreme, vor da roade ostenelile sale. Acest cinstit Ştefan învăţînd, pe mulţi din cei de o vîrstă cu el i-a întrecut în puţină vreme, prin iubirea de Dumnezeu şi prin iubirea de învăţătură, pentru că era osîrdia lui mai presus de vîrstă; încît se minunau de dînsul cei ce l-au născut, zicînd că, cu adevărat fiu al rugăciunii este acesta.

Deci, într-acestea sfinţitul tînăr se învăţa, făcîndu-şi mintea curată, luminată şi cuvîntătoare de Dumnezeu. Apoi, învăţînd dumnezeieştile Scripturi, dorea să se facă rîvnitor al sfinţilor bărbaţi, care pomeneau de dînsele. Şi acestora urmînd, nicidecum nu făcea pomenire de desfătare, nici nu dorea slavă deşartă, nici gura sa nu înceta a lăuda pe Dumnezeu.

În vremea învăţăturii lui, Leon cel de neam sir, idumeul, din părţile Răsăritului, s-a sculat asupra împăratului Teodosie, care, judecînd că nu este un lucru bun a face război creştinii între ei, l-a făcut pe păgîn a se linişti. Dar îndată tiranul a venit la împărăţie; cîinele la cele sfinte şi porcul spre mărgăritar. Şi ca o vulpe cu vicleşug, pentru sfiala cea către marele Gherman, întîiul şezător, s-a prefăcut că este dreptcredincios.

Dar după al zecelea an al stăpînirii lui, acest nou Baltazar a adus eresul maniheic în Biserică. Şi pe poporul cel de sub dînsul adunîndu-l în mijlocul tuturor, ca un leu răcnind fiara cea neîmblînzită, din inima lui a izbucnit un glas ticălos, ca din muntele Etnei foc şi pucioasă, zicînd: “Idolească meşteşugire este închipuirea icoanelor şi nu se cade a se închina acestora”. Iar iubitorul de Hristos şi dreptcredinciosul popor tulburîndu-se şi suspinînd, de aici înainte pierzătorul îndată a tăcut, şi către altă socoteală a întors cuvîntul. Cu adevărat mormînt deschis era gîtlejul lui şi perete văruit inima sa.

Cunoscînd aceasta Gherman, propovăduitorul buneicredinţe, şi stînd împotriva tiranului, îi zise: “Împărate, Stăpînul Hristos şi Mîntuitorul nostru Dumnezeu, întrupîndu-Se din preacuratul sînge al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi desăvîrşit arătîndu-Se ca noi şi scris împrejur, toată slujirea idolească a pierit şi tot chipul idolesc s-a trimis focului şi întunericului. Iar de la petrecerea Lui împreună cu noi şi de la învăţătura de lume mîntuitoare a Apostolilor Lui, pînă acum sînt şapte sute treizeci şi şase de ani.

Iar părinţii cei drepţi care au petrecut în aceşti ani n-au cugetat pentru sfintele icoane ceva de acest fel. Pentru că din început, după înălţarea lui Hristos la cer, s-a închipuit vederea icoanelor. Căci chiar de către femeia ce-i curgea sînge, pentru minunea ce s-a făcut, s-a zugrăvit icoana Mîntuitorului pe stîlp; precum şi cea nefăcută de mînă în cetatea Edesa.

Apoi şi icoana zugrăvită de Luca Evanghelistul a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, care din Ierusalim s-a trimis lui Teofil. Încă şi sfintele şase soboare aflîndu-le pe acestea, au rînduit a ne închina şi a nu le depărta pe dînsele. Şi să ştii, împărate, că dacă aceasta vei ţine, pentru sfintele şi cinstitele icoane sînt gata să mor. Pentru că icoana lui Hristos poartă numele aceluiaşi sfînt cu care în trup S-a arătat şi cu oamenii împreună a petrecut. Drept şi sfînt lucru este a muri pentru numele Lui. Că cel ce necinsteşte icoana Lui, împotriva lui Hristos trimite necinstea”.

Acestea auzindu-le împăratul cel fără de lege şi răcnind ca un leu, a trimis slujitori şi purtători de săbii în casa patriarhală, poruncind a coborî pe sfîntul de acolo în pumni şi cu ocări. Coborîndu-se Sfîntul Gherman şi vieţii celei singuratice părtaş făcîndu-se, era jale a vedea toată cetatea înălţînd plîngere pentru el, căci se păgubea de învăţătura părintelui cea curgătoare de miere. Ziua aceea nu a fost lumină, ci întuneric, tînguire, vaiete peste vaiete, după cum zice proorocul.

În aceste zile triste, păgînul Anastasie, cu mînă de păgînătate, i-a luat arhieria cu ostaşi, iar nu cu hotărîrea buneicredinţe a lui Dumnezeu, Care toate ale Bisericii le-a dat împăraţilor.

Deci în aceste vremi, tiranul cuprins de eres, s-a ispitit să coboare sfînta şi stăpîneasca icoană a lui Hristos Dumnezeul nostru, cea pusă deasupra uşii împărăteşti, care se zice sfînta Halchi (adică de aramă) şi să o dea focului; care lucru l-a şi făcut. Iar în vremea coborîrii, cu rîvnă dumnezeiască întărindu-se femeile cinstite şi cu vitejie sărind înlăuntru şi apucîndu-se de scară, iar pe surpătorul spătar aruncîndu-l şi tîrîndu-l la pămînt, l-au dat morţii.

Şi îndată alergînd, au ajuns la casa patriarhală, lovind cu pietre pe răul credincios Anastasie şi zicînd: “Prea necuratule şi vrăjmaşule al adevărului, pentru aceasta ai rîvnit preoţia, ca să răstorni sfintele podoabe?”

Deci aceasta nesuferind-o nelegiuitul, a fugit de la faţa dreptcredincioaselor femei şi la tiran alergînd, l-au făcut, ca prin sabie să omoare pe femeile cele sfinte; care lucru cu adevărat s-a şi făcut. Şi pentru icoana lui Hristos pătimind, au luat răsplătire de la Hristos în împărăţia cerurilor, împreună veselindu-se cu toate sfintele purtătoare de nevoinţe.

În acea vreme Constantinopolul era în eres. Şi mîhnindu-se nu puţin cei ce locuiau într-însul cu bună credinţă, plecînd nu puţini din patrie, s-au mutat în locurile cele dreptcredincioase. Deci într-aceste lucruri întristătoare căzînd şi părinţii fericitului Ştefan, căutau mîntuirea. Însă erau ţinuţi vrînd să împlinească făgăduinţa copilului lor; şi socotind că nu este cu putinţă ca el să petreacă în mînăstirile Bizanţului pentru tulburarea tiranului, fiind mişcaţi de Dumnezeu şi de înger povăţuindu-se – precum odinioară dumnezeiescul părinte Iosif împreună cu Născătoarea de Dumnezeu au fugit în Egipt de la faţa lui Irod, ucigaşul de prunci -, tot aşa şi aceştia împreună cu Ştefan, copilul cel de Dumnezeu cugetător, pornind din patrie şi intrînd în corabie la Calcedon, au călătorit spre calea ce duce la muntele Cuviosului purtătorul de Dumnezeu, părintele nostru Axentie. Pentru că în muntele acesta mai înainte locuind marele şi purtătorul de semne părintele nostru Axentie, a trimis razele minunilor sale în toată lumea, şi credinţa a luminat-o, arătînd multă vitejie împotriva celor necredincioşi Dioscor şi Evtihie, la al patrulea Sinod ecumenic, ce a fost adunat în Calcedon.

Acest munte este în sînul Nicomidiei, în preajma eparhiei Bitiniei, şi este foarte veselitor celor ce voiesc a se mîntui; înalt mai mult decît toate vîrfurile, rece, uscat şi, ca să zic aşa, atingînd de cer. Pe acest munte, dacă cineva l-ar fi numit munte al lui Dumnezeu, muntele Horeb, muntele Carmel sau muntele Sinai, ori Taborul, ori Livanul sau cetate sfîntă, ca un munte din cei ce se aflau în Ierusalim, nu ar greşi deloc; căci unde este loc de mîntuire, acolo, pe drept cuvînt, este Ierusalimul cel adevărat.

Deci, în acest sfînt munte, de la Sfîntul Axentie pînă acum, părinţii se închideau în peşteră şi după moarte aflau raiul. Astfel, după sfîrşitul vieţii dumnezeiescului părintelui nostru Axentie, Serghie, ucenicul lui, a locuit în peşteră; după acesta, al treilea purtător de semne şi care în tot chipul în fapte bune a strălucit, Vendimian; apoi al patrulea, Grigorie cel înfrînat şi plin de sfintele cărunteţi, iar după dînsul, al cincilea, cinstitul Ioan, noul Avraam, şi părtaşul darului înainte vederii.

Deci, către Cuviosul Ioan aducînd Grigorie şi Ana, doimea cea de Dumnezeu cugetătoare, pe cinstitul fiu Ştefan, ca pe o jertfă, l-au rugat, cerînd să-l primească şi să-l învrednicească sfinţitului şi îngerescului chip, zicînd că este fiu al rugăciunii şi că, mai înainte de naştere, încă în pîntece fiind, l-a făgăduit vieţii monahiceşti. Iar cinstitul bătrîn, plin fiind de darul cel înainte văzător, precum mai sus am zis, şi cunoscînd obiceiul bine statornicit al copilului, adică mişcările, liniştea feţei şi aşezarea ochilor, şi mai în scurt, tot sfîntul dar care era într-însul, a zis: “Să te binecuvinteze pe tine Dumnezeu, fiule, şi să te facă vas de alegere”. Iar părinţilor lui le-a zis: “Într-adevăr s-a odihnit Duhul lui Dumnezeu peste copilul acesta”.

Făcîndu-se obişnuita slujire şi priveghere, sosind dimineaţa, după obişnuita împlinire a canonului, luîndu-l pe dînsul purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Ioan, înaintea sfintei peşteri şi, învăţîndu-l multe, i-a zis:

“Fericit eşti, fiule Ştefan, că astăzi a doua baie o ai, cu lumina îmbrăcîndu-te şi cu a doua străjuire; fericit eşti, fiule, că glasul lui Hristos îl împlineşti astăzi evangheliceşte, lăsînd tată, mamă, surori şi toate cele ce sînt astăzi şi mîine, şi porţi crucea Lui pe umeri, pentru ca să moşteneşti împărăţia cerurilor. Fericit eşti, fiule, că prooroceşte ai ales a fi în casa lui Dumnezeu, mai vîrtos decît a locui în locaşurile şi în cetăţile ereticilor celor defăimători de creştini.

Vezi, fiule, chemarea vredniciei celei monahiceşti, căci nu este lupta împotriva sîngelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor, a stăpîniilor lumii şi întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii pentru cele cereşti, precum zice vasul alegerii Pavel. Vezi, fiule, împreună cu cine te rînduieşti, să nu ai iarăşi dor de părinţi, ci pentru Dumnezeu, căci Acesta te-a zidit şi te-a mîntuit; iar aceia care i-au iubit, i-au pierdut şi i-au dat muncii, precum zice dascălul scării luminătoare. Vezi, fiule, să nu te întorci la cele ce ai lăsat, căci şi aceasta s-a scris: Nimeni, punînd mîna sa pe plug şi întorcîndu-se înapoi, este îndreptat în împărăţia cerurilor“.

Deci acestea învăţîndu-l pe dînsul şi mai multe decît acestea, apoi cerînd şi luînd din mîinile lui foarfecele, l-a tuns la vîrsta de şaisprezece ani şi l-a îmbrăcat în îngerescul chip. După aceasta părinţii cuviosului, depărtîndu-se de munte, au ajuns acasă, lăudînd şi mărind pe Dumnezeu.

Cinstitul Ştefan începu astfel nevoinţele, purtînd grijă de merindele pentru fapta bună, dînd lui Dumnezeu rodul cel potrivit al fiecărei vremi. Iar împotriva lăcomiei pîntecelui rodul îi era înfrînarea şi cînd îi veneau gînduri de dezmierdare trupească, iarăşi înţelepciunea îl odrăslea. Iar mînia şi iuţimea atît de mult le-a stăpînit, încît prooroceşte putem zice: “Era ca un surd, neauzind, şi ca un mut, nedeschizînd gura sa, rodind dragoste şi răbdare”.

Şi aşa pe toate le-a biruit şi întreitele învăluiri nălucitoare ale gîndurilor le-a surpat, pentru că postul lui era mare şi rugăciunea nu înceta, fiind cu obiceiul blînd, cu gura tăcut, cu inima smerit, cu duhul umilit, cu trupul şi cu sufletul curat, cu fecioria fără prihană, sărăcia cea adevărată şi neagoniseala cea apostolească.

Apoi ascultarea lui era fără cîrtire şi supunerea cu sîrguinţă, lucrarea cu răbdare şi ostenelile osîrduitoare, încît se minuna de fapta lui bună în toate, purtătorul de Dumnezeu Ioan şi zicea: “Fiule, încetează cu multa ajunare, pentru asprimea muntelui şi pentru cumplita suflare a vînturilor ca nu cumva să osteneşti la slujire”. Pentru că el slujea cuviosului la cele trebuincioase şi îi aducea apa de la mare depărtare de loc.

În partea dinspre miazăzi a muntelui, în loc şes şi neted, unde este şi cimitirul cuviosului părintelui nostru Axentie, care însuşi l-a lucrat încă trăind, cînd era în munte, a făcut mînăstire de femei sfinte, numind-o Trihinaria. Fericitul Ştefan pentru asprimea şi greutatea locului sau pentru îmbrăcămintea cea vîrtoasă şi aspră a hainelor, prin rugăciunile cuvioşilor părinţi, în acest loc greu de umblat, precum s-a zis, cărînd apa şi făcînd toată trebuinţa în vreme de arşiţă şi de iarnă, n-a îngenuncheat de oboseală niciodată, nici nu a lăsat obişnuita sa pravilă. Ci în toate zilele era bun, osîrduitor şi neispitit de patimi şi de diavoli. Apoi, urmînd cinstitului său învăţător Ioan, nu lipsea de la dînsul, învăţînd să se îngrijească de cele spre mîntuire.

Cuviosul Ioan era povăţuitorul său, bărbat desăvîrşit în toate faptele cele bune şi plin de darul lui Dumnezeu şi de darul proorociei. Odată, ajungînd la munte preacinstitul Ştefan, a aflat pe purtătorul de Dumnezeu Ioan lîngă fereastra peşterii cu capul plecat şi plîngînd amar. Cum a intrat, a făcut obişnuita metanie, dar binecuvîntare n-a luat, pentru că se tînguia părintele cu amar. Iar el gîndea, pentru ce oare va fi plîngerea părintelui?

Iar acel blînd părinte, de la Dumnezeu cunoscînd gîndurile sfîntului, ridicîndu-l pe dînsul, a zis: “Pentru tine este tînguirea mea, o, preacinstite fiule, pentru că am cunsocut că în vremea ta va creşte şi se va răsturna locul acesta de eresul arzătorilor de icoane, ce acum fierbe”. Iar cinstitul Ştefan suspinînd din inimă, a zis cu durere: “O, părinte, poate voi pieri şi eu cu păgînătatea lor, nemîntuindu-mă!” Iar Cuviosul Ioan a zis: “Ba nu, fiule, vezi că scris este: Cela ce va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui“. Şi mai înainte i-a spus lui toate cele ce erau să i se întîmple.

În anul acela, tatăl cinstitului Ştefan şi-a sfîrşit viaţa şi venind în cetate era de faţă la îngroparea părintelui său şi după îngroparea lui, vînzînd toate averile în Constantinopol, le-a împărţit la săraci, apoi împreună cu mama sa şi cu o soră – fiindcă cealaltă se tunsese în călugărie mai înainte în altă mînăstire a Bizanţului -, pornind din patrie a ajuns la sfîntul munte. Iar cinstitul Ştefan făcînd a se binecuvînta mama şi sora sa de sfîntul bătrîn Ioan şi a se învăţa cuvîntul adevărului, le-a coborît pe dînsele în mînăstirea femeiască şi numărîndu-le împreună cu sfîntă obşte, el s-a făcut părinte duhovnicesc mamei sale celei trupeşti şi surorii sale. Şi după împlinirea sfîntului chip, suindu-se la munte, s-a dus la cea dintîi nevoinţă.

În toate lucrurile plăcute lui Dumnezeu, binepetrecînd purtătorul de Dumnezeu Ioan, a adormit în pace şi de la cele de aici bine s-a mutat, după ce mult a învăţat pe Sfîntul Ştefan. Iar la sfîrşit i-a zis: “Mîntuieşte-te, fiule, şi vezi sfîrşitul primejdiei ce vine asupra ta”. Deci pentru aceasta cugetătorul de Dumnezeu Ştefan neîntristîndu-se, ci mai vîrtos veselindu-se, a bătut în toacă şi a arătat adormirea părintelui.

Şi era veselie de pustnici din munţii cei dimprejur, din dealuri şi din văi, ca nişte cerbi însetaţi, alergînd la muntele izvorului purtătorului de Dumnezeu Axentie, ca să-l sărute pe Ioan la sfîrşit şi să-l îngroape. Şi astfel trupul lui cel cinstit şi sfînt l-a aşezat în cimitirul părinţilor, iar cinstitul lui suflet a fost dus în ceruri de îngerii lui Dumnezeu, spre veşnică bucurie.

Dar a merge din slavă în slavă şi de la sfînt la sfînt este lucru potrivit, căci nu lipseşte numărul robilor lui Dumnezeu. Căci Moisi, săvîrşindu-se, era de faţă Iisus al lui Navi; iar Ilie, înălţîndu-se, Elisei s-a făcut moştenitor al cojocului şi al darului îndoit. În acest fel şi purtătorul de Dumnezeu Ioan, de la cele de aici mutîndu-se, cinstitul Ştefan a moştenit locul şi darul îndoit. Pentru că se cădea aceasta, ca cel ce a moştenit cele dintîi învăţături ale lui şi puţin lipsea Cuviosului Ştefan a se potrivi cu faptele cele iubitoare de Dumnezeu ale fericitului Ioan. Precum copilul moşteneşte cele ale tatălui său, în acest chip s-a întipărit şi caracterul faptei bune a învăţătorului său.

Deci acesta, locuitor al cereştii mitropolii, Sfîntul Ştefan cel desăvîrşit între monahi, care după urmare a fost al şaselea cu numărul locuitor al dumnezeieştii peşteri şi de suflete mîntuitor, noul Israel, al şaselea fiind de la Adam şi tată al lui Enoh, cunoscîndu-se prin asemenea bună plăcere. Pentru că şi el s-a cunoscut al şaselea de prea fericitul Axentie, care, ca pe un fiu zămislind frica de Dumnezeu, după proorocul, ca pe un nou Enoh l-a născut. Iar de mutarea dascălului mîhnindu-se, gîndea ca un bun următor să împlinească nevoinţa învăţătorului.

Şi precum cei ce obişnuiesc a trece pe mare şi fac îndelungată călătorie – fiindcă firea apelor nu are căi rînduite -, ci la stele luînd aminte, îşi fac calea lor; şi precum, iarăşi, cei ce umblă pe uscat, cînd voiesc a merge undeva, nu se încredinţează drumurilor necunoscute, temîndu-se de rătăcire şi îngrozindu-se de pîndirile tîlharilor, ci caută drumurile cele împărăteşti şi cu multă întemeiere săvîrşesc calea; în asemenea chip a fost şi prea fericitul părinte Ştefan, fiindcă voia a trece noian de viaţă grea şi se sîrguia a călători la Ierusalim, cetatea cea de sus, ca la nişte stele ce-l povăţuiau de sus, căuta la învăţătorii vieţii celei plăcute lui Dumnezeu şi la cuvioşii cinci părinţi dinaintea lui, locuitori ai acelei sfinte peşteri, de la Axentie pînă la Ioan.

Şi ca pe o cale împărătească şi ca pe un drum mare urmînd calea cea călcată de aceştia, sîrguindu-se a se sui deasupra, s-a apropiat de o căsuţă strîmtă şi s-a încuiat într-o stîncă de sub pămînt la treizeci şi unu de ani ai vieţii sale. Apoi învăţînd iubirea de linişte, a ajuns desăvîrşit, nimic cîştigînd din cele ale acestui veac. Pentru că în chipul albinei ca şi într-un stup, în peştera muntelui închizîndu-se Cuviosul Ştefan, lucra mierea cea dulce a faptelor bune cu sîrguinţă, aducînd-o lui Dumnezeu, Împăratul tuturor.

Astfel, iscusindu-şi simţirile ca să se deprindă a cunoaşte pe cel bun din cel rău, a învăţat a lucra apostoleasca împletire a mrejelor, adică meşteşugul pescăresc, precum şi al bunei scrieri, pentru ca să nu îngreuieze pe cineva, ci mai vîrtos prin ostenelile sale să dea şi celui ce are de trebuinţă. De toată grija pămîntească lepădîndu-se, o singură grijă avea, adică cum să placă lui Dumnezeu în rugăciuni şi în posturi. Nu numai atît, ci şi de toată fapta bună purtînd grijă, ca un lucrător de pămînt ales, tăia din rădăcină mărăcinii patimilor, curăţind gîndurile ce se ridică la cunoştinţa lui Dumnezeu, împlinind acel proorocesc glas ce zice: Înnoiţi-vă vouă înnoiri şi să nu semănaţi peste spini.

În aceste lucruri plăcute lui Dumnezeu iscusindu-se prea fericitul Ştefan, tuturor din aceasta se făcea arătat; căci adevărată este aceea ce s-a zis că nu poate cetatea să se ascundă, deasupra muntelui stînd. Şi ce se întîmpla din petrecerea lui cea bună? Mulţi aprinzîndu-se de dumnezeiasca rîvnă pentru Hristos, au alergat acolo şi împreună cu dînsul se rugau ca să dobîndească sălăşluirea şi l-au rugat să li se facă povăţuitor al vieţii lor celei după Dumnezeu.

Deci deabia s-a plecat, căci îl sileau, făcîndu-se tuturor toate şi învăţînd a căuta fiecare, nu numai pe ale sale ci şi pe ale aproapelui, ca să se mîntuiască. Acolo au mers către dînsul pînă la doisprezece fraţi deodată, cărora evangheliceşte poruncindu-le, după cuvintele Domnului că Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară, îi primeşte pe aceştia cu bucurie, ca un învăţător bun de copii, îndemnîndu-i către nevoinţele pustniciei. Întîi a primit pe un oarecare Marin, bărbat bun şi blînd cu chipul, apoi pe un oarecare Ioan şi după dînsul pe Zaharia, om iscusit în calea cea duhovnicească, între care şi pe Cristofor şi pe perechea satanei muşcătoare pe ascuns, pe Serghie şi pe Ştefan, cel ce de la Dumnezeu s-a robit de tiranul.

Pentru care, după aceasta voi povesti şi despre alţi şase, ale căror nume sînt în cartea vieţii. Şi aşa muntele s-a făcut cetate, viaţă de obşte minunată, şi a primit sfinţenie, pregătindu-se cele de trebuinţă prin dăruirea lui Dumnezeu şi prin rugăciunile cuviosului, precum şi alte case trebuincioase şi cele de nevoie în ele. Apoi s-a alcătuit viaţă de obşte dreptcredincioasă, purtînd numirea Sfîntului Axentie, strămoşul Cuviosului. Iar tiranul, pornindu-se cu vrăjmăşie către sfîntul, surpînd locaşul acesta de tot, l-a numit dealul lui Axentie. Aşa se zice de cei împreună următori ai lui pînă în ziua de astăzi.

Deci starea vieţii de obşte întemeindu-se cu bună cuviinţă, părintele nostru Ştefan lua aminte la ancora cuvîntului. Şi din peştera cea de Dumnezeu zidită luminînd soborul, îi sfătuia, zicînd: “Fiilor, luaţi aminte de voi şi de sufletele voastre şi, lepădînd frica ce vine de la diavolii cei stricători de suflete sau trîndăvia, să iubiţi mult pe Dumnezeu. Că dragostea către El, nu osebirea de materie sau frica cea rea, ci mărimea de suflet a aşezămîntului, o face să stea, arătîndu-se îndestularea în darurile cele mici ale pustniciei voastre.

De asemenea, mîhnirea şi întristarea lăsîndu-le departe, cu veselie să vă apropiaţi de Dumnezeu, proorocescul vers ţinîndu-l în minte de-a pururea, că a mă lipi de Dumnezeu bine îmi este, a pune în Domnul nădejdea mea. Pentru că hrăneşte nădejdea precum şi adevărul nu mai puţin.

Deci de vreme ce a sîrguitorilor este împărăţia cerurilor, după glasul Domului, şi silitorii pe dînsa o dobîndesc, aşa şi noi, fraţilor, după marele propovăduitor şi dumnezeiescul Pavel, fiind lipsiţi, necăjiţi, rău pătimind, goi fiind, flămînzind şi însetînd, în pustietăţi rătăcind, în munţi, în peşteri, în prăpăstiile pămîntului, să trecem scurta nemernicie a vieţii noastre cea mult chinuită cu dreaptă credinţă, şi pe aceea moştenind-o, să zicem către judecătorul cel nemitarnic: Vezi smerenia şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele.

Cu acestea şi cu multe alte cuvinte mîngîietoare luminînd prea fericitul părintele nostru Ştefan pe fiii pe care în Domnul i-a născut, în fiecare zi nu se odihnea, crescîndu-i pe dînşii în rînduiala mîntuirii.

Ajungînd pînă la douăzeci de ucenici cu numărul, pe Marin, bărbatul cel de Dumnezeu întărit, la ale economiei şi la toate ale locaşului l-a aşezat prea fericitul întîi. Iar el punea mai aspre nevoinţe pe sine, avînd dorinţă ca mai cu strîmtorare să se închidă, decît în strîmtoarea peşterii. Pentru că capul muntelui cu o piatră mare terminîndu-se, avea o rîpă adîncită spre partea de miazăzi în care se afla şi mînăstirea şi peştera cea de Dumnezeu zidită, ce este acoperită şi neînviforată de vînturile cele iernatice ale Crivăţului şi ale Liviei.

Pe acest vîrf înconjurîndu-l preafericitul nostru părinte Ştefan, a zidit într-însul o chilie foarte mică în lungime şi lăţime, înălţime şi adîncime, ca de un cot şi jumătate înălţimea, ca de doi lungimea şi spre partea de răsărit fiind o cămăruţă de rugăciune, avînd înălţimea numai cît putea să stea. Iar cealaltă toată voind a se acoperi de acoperămîntul cerului, a lăsat-o descoperită. Pe această mică chilie a făcut-o strîmtă şi înfricoşată, încît cei ce o vedeau ziceau că este ca un mormînt, iar nu locuinţă de odihnă.

Şi să nu socotească cineva din cei prihănitori că aceasta o făcea mai mult decît părinţii cei mai dinainte, pentru că învăţa nevoinţele cele plăcute lui Dumnezeu ale Cuviosului Axentie, iar el era ca un nou Elisei care a primit cojocul lui Ilie în muntele Carmelului; de aceea a voit a face întocmai ca purtătorul de Dumnezeu Axentie. Şi era mai presus de ceilalţi părinţi, căci avea mai tînără vîrstă, fiind de patruzeci şi doi de ani atunci cînd s-a mutat în vîrful muntelui.

Ucenicii lui necunoscînd pentru ce s-a făcut o asemenea zidire, Cuviosul Ştefan a chemat la miezul nopţii pe Marin, cel de Dumnezeu întărit şi acestuia povestindu-i scopul, ca unui fiu iubit, împreună cu dînsul, ieşind din peşteră, au intrat în acea înfricoşată locuinţă cu chip de mormînt. Iar dimineaţă, după cîntarea de psalmi, toţi fraţii, după obicei, punînd metanie înaintea uşii peşterii ca să-i binecuvinteze sfîntul, glasul părintelui celui milostiv ce se auzea în fiecare zi, nu mai răsuna în urechile lor cele ascultătoare. Nedumerindu-se ei, după multă vreme sculîndu-se şi în peşteră sărind, nu era acolo cel căutat. Şi părîndu-li-se că au pierdut pe părintele lor, apoi mîinile la gură punîndu-le şi, arătînd cu degetul, ziceau: “Oile toate fiind de faţă, păstorul cum lipseşte?”

Pornind pe calea cea de la vale, se duceau vărsînd lacrimi şi cu pumnii în piept se băteau, ca unii ce au pierdut pe părintele lor. Iar părintele, simţind întristarea lor cea dureroasă, cu glas blînd şi dulce îi chema cu grăbire la vale. Şi ei, ca nişte peşti ce aleargă după rîmă din aruncarea undiţei, auzind glas, deodată s-au întors şi către dînsul alergînd şi încă purtînd pe obraz rămăşiţele plînsului, cu tînguire şi cu suspinare ziceau către dînsul: “De ce te-ai dat la aspre şi aducătoare de moarte nevoinţe, cinstite părinte?” Iar Cuviosul a răspuns către dînşii, zicînd: Fiilor, strîmtă şi cu necazuri este calea ce duce la viaţă şi puţini sînt cei ce o află pe dînsa.

Şi îndată, acest cuvînt auzindu-l, s-au liniştit, rugîndu-l ca măcar să acopere chilia lui. Iar el a zis că se îndestulează a se acoperi cu acoperămîntul porţilor cerului. Acolo petrecea, vara arzîndu-se şi iarna îngheţînd; iar sub îmbrăcăminte avea trupul încins cu fiare şi de la umeri pînă la mijloc era înconjurat cu altă cingătoare de fier pironit de amîndouă părţile şi pe sub braţe cu altă cingătoare de fier. Îmbrăcămintea o avea din piele şi chiar sfîntul culion şi analavul cel purtător de cruci, asemenea şi sfinţita mantie a chipului monahicesc. Iar pentru odihnă avea numai o rogojină, după chipul purtătorului de Dumnezeu Ioan, care a fost învăţătorul lui.

Deci în aceste sporiri petrecînd neprihănitul părinte, nu era cu putinţă a se ascunde, precum mai înainte s-a zis, fiind el cetate pusă pe muntele cel mare şi dreptcredincios. Pentru aceea s-a arătat vestit luminător al tuturor, mai ales al dreptcredincioşilor care locuiau în împărăteasca cetate. Şi mulţi către dînsul venind în munte pentru folosul lor, numai din vederea cea cuviincioasă folosindu-se, iarăşi se întorceau acasă, lăudînd şi preamărind pe Dumnezeu; între care era şi o femeie din cele dreptcredincioase cu duhul şi bogată, suferind văduvia.

Aceea, auzind în fiecare zi de la toţi despre dumnezeiasca nevoinţă a cinstitului părintelui nostru Ştefan, şi uitînd de slăbiciunea femeilor, a pornit întrebînd şi a ajuns la dealul sfinţitului păstor. Apoi aproape de chilia cuviosului fiind, se ruga să dobîndească binecuvîntare. Iar părintele săvîrşind rugăciunea, ea s-a sculat plîngînd şi a spus sfîntului toate ale sale şi văduvia şi nerodirea de fii şi că, dorind să dobîndească monahicească viaţă, caută a se mîntui. Dar iubitorul de Dumnezeu părinte învăţînd-o pe dînsa cu cuvinte duhovniceşti şi cele pentru mîntuire rînduindu-i, a eliberat-o, zicînd: “Vezi, femeie, cui te făgăduieşti, ca nu cumva să te ajungă moartea, mai înainte de a împlini făgăduinţa”.

Cinstita femeie, punînd în suflet cuvintele purtătorului de Dumnezeu părinte, precum ceara primeşte închipuirea peceţii, aşa neclintit îl păstra. Şi ajungînd la limanul corăbiilor Calcedonului, a înotat către patrie înapoi şi toate averile sale vînzîndu-le în Constantinopol şi împărţindu-le săracilor cele mai multe, temîndu-se de moartea sufletului, după cuvîntul cinstitului părinte, se sîrguia să împlinească făgăduinţa.

La urmă, pornind de la a sa cetate, a lăsat, după Evanghelie, părinţi, cunoscuţi, prieteni, rudenii şi vecini şi crucea lui Hristos ridicînd, s-a suit în minunatul munte, aducînd aur la Cuviosul, ca să se împartă de dînsul mai bine. Iar în preajma chiliei punînd obişnuita metanie, a zis: “Binecuvintează, părinte”. Sfîntul cu asprime i-a răspuns: “Mîntuitorul, prin Evanghelie luminat spune, că cine nu se va lepăda de toate avuţiile sale, nu poate să fie ucenic al Meu. Pentru ce tu porţi încă rămăşiţele lumii împrejur?”

Iar femeia, spăimîntată pentru darul cel înainte-văzător al părintelui şi de mustrarea cea cu asprime, cu ruşinea cea cuviincioasă femeilor, a zis către dînsul: “Nu fiind ţinută de dorul cel stricăcios am adus aici acest aur, cinstite părinte, ci ca prin mîinile tale cele cuvioase, să se împartă mai bine pentru sufletul meu cel înfocat”.

Dar iubitorul de Dumnezeu părinte a zis: “Scînteile greşelilor celor străine nu voiesc a le face cenuşă cu mîinile mele, ca nu cumva din nebăgare de seamă, vreuna arzîndu-se pe ascuns dintr-însele, mare văpaie sufletului meu să fie, precum au pătimit unii pentru aceasta; ci cei ce seamănă, să şi secere!” Iar femeia zise: “Şi ce îmi porunceşti, părinte?”

Preamilostivul părinte, dacă a auzit, precum s-a zis mai înainte, că ea a lăsat ale sale desăvîrşit şi n-a voit a se întoarce în patrie, i-a poruncit să împartă aurul cu ale sale mîini. Şi aşa, spălînd-o pe dînsa de întinăciunea acestei vieţi, i-a dat sfîntul chip monahicesc, schimbîndu-i numele în Ana. Şi s-a făcut părintele ei în Domnul. Apoi îndată a trimis-o pe ea la mînăstirea cea de jos, dînd-o sfintei şi cuvioasei maici proiestoase a acelui locaş, mult rugînd pe acea cinstită femeie a o sfătui pentru mîntuirea sufletului.

Dar cred că a ajuns acum vremea ce mă îndeamnă a povesti şi despre pătimitoarele lui lupte. Însă eu, fiind împins de ştiinţa mea, mă ispitesc a tăcea, ca cel ce nu ajung să povestesc mărimea faptei, fiindcă sînt sărac de cuvînt şi de fapte. Pentru că cu neputinţa acestora obişnuiesc a judeca lucrurile, cei ce nu caută la adevăr, ci la iscusinţa cuvintelor voiesc a lua aminte, precum fac cei ce alcătuiesc basme. Însă îndrăznesc în urma celor ce mă îndeamnă, bizuindu-mă dumnezeiescului mucenic.

Şi cu rugăciunile celor ce mă îndeamnă la aceasta, cu putinţă este a mi se dărui lesne călătoria. Şi să-mi fie mie în minte versuirea aceea a lui David împotriva eresului celor de noi lucruri, de creştini defăimători şi de icoane arzători; de multe ori s-a luptat cu mine vrăjmaşul din tinereţele mele. Şi iarăşi zice mai pe urmă: Să zică dar Israil, de multe ori s-a luptat cu mine din tinereţele mele şi nu m-a biruit.

Aceasta însă la Israil cel trupesc pe care egiptenii l-au robit, nu se va potrivi niciodată, că cei de alt neam de multe ori l-au biruit şi babilonienii robindu-l l-au dus departe. Apoi i-au supus macedonenii cu cruzime şi cu amar, iar romanii mai pe urmă i-au dat pierzării. Apoi risipiţi şi strămutaţi prin toată lumea i-au arătat, “curtea lor făcînd-o pustie” iar spinarea lor totdeauna, după cuvîntul proorocului, gîrbovind-o.

Dar Israelul lui Dumnezeu cel nou ales, care cu adevărat vede pe Dumnezeu şi cu faţă descoperită Domnului străluceşte, cu alte vorbe zic, turma cea numită cu numele lui Hristos, al cărui chip este Iacob, care s-a numit pe urmă Israil; care pe cel mai bătrîn, ca pe un neiscusit dîndu-l în lături şi întîia binecuvîntare părintească a luat-o, cu cuviinţă ar fi putut zice: De multe ori s-a luptat cu mine vrăjmaşul din tinereţele mele şi nu m-a biruit. Pentru că îndată s-au ridicat asupra lui nenumărate cete de vrăjmaşi, dar nu l-au biruit şi a lor neputinţă a mustrat-o.

Întîi iudeii au dat război turmei Mîntuitorului nostru şi cu a lor armă s-au rănit, căci prin crucea cea de dînşii înfiptă, Păstorul cel bun i-a izgonit ca pe nişte lupi de la oi. Iar după aceştia slujitorii idolilor care s-au ruşinat de apărătorii adevărului, şi după aceştia Simon şi ucenicii cei de sub dînsul, Menandros şi Kedron, apoi Marchion şi Valentin. Şi după dînşii Cherint şi Satornic, Vasilid şi Carpocrat, Marcu şi Tatian, Montan şi Vardisan, Artemon şi Navat, Sabelie şi Nepon; Pavel şi Maniheu, Fotinos şi Marcel şi cei după aceia, Arie, Aetie, Evnomie, Macedonie, Maxim, Nestorie – vidra cea cu multe capete -, Evtihie şi Dioscor, Zosim, Apolinarie, Origen, Petru ticălosul, Teodosie, Iacov, Iulian, Zinon, Serghie, Pir, Chir, Macaris, Onorie şi răucredinciosul Mohamed şi oricare altul pe care, omeneşte, l-am uitat.

Pentru că mă va lăsa pe mine ziua, numărînd pe apărătorii şi începătorii păgînătăţii, a căror pomenire vremea a prăpădit-o. Şi aceştia toţi deodată, apostoleştilor propovăduiri dînd război, Sfinţii Părinţi i-au izgonit după cuviinţă din Biserică. Şi a petrecut în paşnică stare Biserica, care totdeauna a fost în război şi de cele mai multe ori a biruit.

Deci, tatăl vicleniei şi aflătorul răutăţii, diavolul, care niciodată nu încetează a da război omului celui zidit după chipul lui Dumnezeu, văzînd turma Domnului că biruieşte cu înlesnire pe vrăjmaşii cei arătaţi, a socotit să aprindă văpaia războiului. Şi aflînd unealtă vrednică de a sa lucrare, pe un bărbat care se socotea că va face multe minuni cu descîntece vrăjitoreşti şi va putea amăgi pe oamenii care se înspăimîntă de unele ca acestea, avînd neamul din pămîntul sirienesc; această fiară cu numele de leu, precum mai înainte s-a scris, întîi se aprinde împotriva închinării sfintelor icoane.

Acest eretic arătîndu-se de patriarhul Gherman, apărătorul adevărului, precum şi mai înainte s-a zis, nici atunci duşmanul de obşte al oamenilor n-a încetat. Dar el, lăsîndu-şi viaţa şi făcîndu-se cheltuială viermelui celui fără de sfîrşit şi focului celui veşnic, s-a ridicat în locul lui necurata odraslă a lui, zic de Constantin, cum s-ar fi putut zice din Ahaz pe Ahav şi din Arhelau pe Irod cel prea rău, robul desfrînării şi ucigaşul Mergătorului Înainte.

Deci, copacul acelei rele rădăcini mai amare roduri odrăslind, şi adunînd otrăvi de multe feluri vătămătoare sufletului său, a pierdut şi a ars toate chipurile sfintelor icoane. Iar după ce s-au dat înapoi de către tăinuitorii dreptcredincioşi ai chipului monahicesc, s-a dat împotriva lor războiul. Şi chip al întunericului fiind acest împărat, cu suflet întunecat, pe cei dreptcredincioşi i-a numit închinători de idoli, pentru închinăciunea cea către cinstitele icoane.

Şi pe tot poporul cel de sub dînsul adunîndu-l tiranul, l-a făcut a se jura – punîndu-se înainte de viaţă făcătorul Trup şi Sînge al lui Hristos şi Sfînta Cruce pe care Hristos Dumnezeu Şi-a întins mîinile pentru noi, precum şi Sfintele şi prea curatele Evanghelii, prin care Hristos ne porunceşte să nu ne jurăm nicidecum -, apoi să zică că nu se vor închina la sfînta icoană, ci pe aceasta o vor chema idol şi nici nu se vor împărtăşi de la Patriarh şi nicidecum bună ziua nu-i vor da lui. Iar dacă ar afla pe vreun călugăr cu haine smerite îmbrăcat, pe acesta ocărîndu-l, să-l lovească cu pietre.

O, ce batjocură! Aflînd unealtă de un nărav şi de un glas, şi nu numai atît, ci şi de un nume şi de un cuget, ca şi cum după Scriptură s-ar zice Valac, a chemat pe Valaam, pe Ianis şi pe Iamvris. Apoi nu cu hotărîrea lui Dumnezeu şi a preoţilor, ci cu vicleşug amîndoi în amvon suindu-se, se îmbracă de mîinile împăratului Constantin cel nesfinţit, cu mantie şi cu omofor, omul cel nevrednic de patriarh al Bisericii, însuşi tiranul împărat grăind Axios, adică vrednic este.

O, ce nevrednicie! Purtătorul de pavăză împărat, fiind călcător de cele sfinţite, cel ce a avut trei femei cu nelegiuire, se aşează în fruntea Bisericii! Cine a auzit una ca aceasta cîndva din veac, sau a văzut sau a povestit? Cu adevărat nimeni. Nici chiar în slujbele elinilor şi la păgîni nu s-a arătat una ca aceasta. Acum s-a împlinit cuvîntul proorocului: Poporul ca un preot şi nimeni nu era care sfinţea şi care se sfinţea.

Deci, această necurată pereche, împăratul şi patriarhul pus de el, fiind eretici, trimiteau scrisori în fiecare eparhie către începătorii de satrapi, ca împreună cu episcopii să vină la împărăteasca cetate Constantinopol, pentru ca să se facă sinod împotriva sfintelor şi cinstitelor icoane. Atunci se vedea în fiecare latură şi cetate tînguire peste tînguire din partea celor dreptcredincioşi. Iar din partea celor păgîni icoanele cele sfinţite fiind călcate, vasele prefăcîndu-se, bisericile săpîndu-se şi cu cenuşă însemnîndu-se, ca unele care aveau sfinţite icoane.

Şi unde se aflau cinstitele icoane ale lui Hristos sau ale Născătoarei de Dumnezeu sau ale sfinţilor, li se dădeau foc, sau se îngropau, sau se văruiau. Unele erau aruncate prin locuri noroioase, altele în mare, altele în foc, iar altele erau tăiate şi sfărîmate cu topoarele de răucredincioşii luptători împotriva sfintelor icoane. Iar unde se aflau copaci, păsări sau dobitoace necuvîntătoare şi mai ales hăţuri de cai sataniceşti şi vînători, privelişti ori alergări de cai rău zugrăvite, acestea cu cinste le lăsau.

Atunci era drept a se zice: “Vai mie! că a pierit cel cucernic de pe pămînt şi nu este cel ce face bine între oameni; căci cu secure şi cu bardă a surpat uşile Bisericii lui Dumnezeu şi cu foc a ars sfinţitorul lui. Iar uşă se zice icoana, căci deschide mintea noastră cea zidită după Dumnezeu, către asemănarea cea dinăuntru a chipului celui dintîi. Precum oarecare uşi, purtînd încuietori şi peceţi, din cele de afară cele se asemuiesc dinlăuntru, prin întemeierea peceţilor, aşa şi închipuirea icoanelor, ca pe nişte peceţi arătînd prescrierile şi pe arătări ca pe nişte încuietori, prin cele materialnice însemnează tainic cele gîndite.

Căci nu materiei slujim, închinîndu-ne acesteia – să nu fie -, ci gînditor prin cele simţite, de însăşi pricinile ne apropiem, precum la Cruce şi la sfinţita Evanghelie, la moaşte de sfînt şi la tot ce este în Biserică închinat, în aceasta împlinind acest glas părintesc al lui Vasile, arătătorul de cele cereşti, căci cinstea icoanei trece la chipul cel dintîi“. Dar să ne întoarcem la ceea ce ne stă înainte.

În aceste dureroase lucruri fiind împărţită Biserica lui Hristos, cei mai aleşi dintre monahi care se ţineau de dreapta credinţă, din părţile Europei, ale Bizanţului, ale Tiniei şi ai eparhiei Bitiniei şi cei ce petreceau în peşteri şi cei ce aveau locaşuri în munţi în părţile Prusiei, toţi împreună mergînd la muntele purtătorului de Dumnezeu Axentie, s-au apropiat ca de un povăţuitor şi doritor de mîntuire, la prea fericitul Ştefan, rugîndu-l pe dînsul să li se facă sfeşnic de mîntuire.

Deci, l-au aflat pe dînsul cuprins de mîhnire şi de lacrimi, pentru eresul cel făcător de lucruri noi şi au zis către dînsul: “Spune, părinte, cele cuviincioase, pentru că plînge gîndul nostru şi ne-am cufundat în nedumerire, ca nu cumva frica cea omenească să vîndă dreapta credinţă a sufletului, că partea lui este a se teme de moarte”.

Iar fericitul Ştefan, auzind mulţimea părinţilor şi acea îngerească cărunteţe, a zis:

“O, părinţi cinstiţi şi fraţi, nimic nu este mai tare decît socoteala cea dreaptă şi nimic mai puternic decît sufletul ce nu voieşte a sluji răutăţii; care lucru sînt încredinţat că se păzeşte de către frăţia voastră şi pentru aceasta vă veţi face ai mei sfetnici şi veţi lua binecuvîntare. Căci văd înconjurată cu cruzime şi cu amărăciune mireasa Domnului, Biserica, de vicleanul, ucigaşul şi iubitorul de război satana, care a lucrat ceea ce s-a întîmplat asupra Bisericii lui Dumnezeu pentru icoana Lui cea cu chip de trup şi care, de la începutul zidirii a dat război firii noastre şi zavistuind petrecerea noastră cea din rai, ne-a făcut să lepădăm dumnezeiasca lege.

Iar acum iarăşi cinstitul trup al Bisericii se ispiteşte a-l strica şi face a se dezbina mădularele, unele împotriva altora şi război neîmpăcat s-a ridicat pentru că a pornit pe unul împotriva altuia prin eresul ce a tulburat mulţimea. Astfel de luptă a aprins vicleanul diavol între oameni, sîrguindu-se a porni pe unii împotriva altora şi a-i abate din calea cea dreaptă.

Astfel vrăjmaşul Bisericii care a semănat neghinele se bucură şi joacă văzînd reaua meşteşugire printr-acest tiran împărat. El se desfătează în primejdiile noastre, aduce din toate părţile materie la văpaia războiului şi pe ale sale cete împreună ridicîndu-le – pe elini, pe iudei, pe sirieni şi adunările ereticilor -, ca să facă privelişte mare din toate părţile, făcîndu-şi veselie şi plăcere din greutăţile noastre. Şi se poate vedea grăind împotriva noastră cei ce beau vin. Pentru că în ospeţele lor, prin porunca puiului de leu, Constantin Copronim, ereticul împărat, cugetă împotriva noastră şi ne batjocoresc.

Pentru aceasta fiii Sionului cei cinstiţi, fiind mai presus decît aurul, s-au socotit ca nişte vase de lut, lucururi de mîini de olari. Ne-am făcut de rîs la tot poporul, sîntem cîntare lor toate ziua. Pentru că a întunecat în iuţimea Sa Domnul pe fiica Sionului şi a surpat din cer slava lui Israil şi nu şi-a adus aminte de aşternutul picioarelor Sale, din ziua iuţimii Sale. Căci a păcătuit Ierusalimul (creştinătatea).

Pentru aceasta ochii mei varsă lacrimi, căci s-a depărtat de la mine cel ce mă mîngîie pe mine şi strig către cel ce bate şi vindecă: Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că prea mult ne-am umplut de defăimare, prea mult s-a umplut sufeltul nostru de ocară şi o dă pe dînsa duşmanilor celor ce sînt îndestulaţi în vremea cea de acum şi celor mîndri, prihănitori de creştini. Pentru că au ocărît turma Ta cea de un neam cu tine, numindu-ne pe noi închinători de idoli şi pe Biserica Ta au numit-o idolatrie. Ci înnoieşte-ne pe noi ca pe o mîncare de dimineaţă. Înmulţească-se credinţa Ta în dimineţi, căci multe sînt suspinele noastre şi inima noastră a slăbit, căci ai surpat gardul nostru şi ne culeg pe noi toţi cei ce trec pe cale, ne-a vătămat pe noi porcul din pădure.

Acest pui de leu ne-a muşcat şi ca un porc sălbatic ne-a păscut pe noi. Doamne, Dumnezeul puterilor, întoarce-Te şi cercetează această vie şi o desăvîrşeşte pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta şi pe Fiul Omului pe Care L-ai întărit. Însă, plîngînd, tînguindu-mă şi jelindu-mă pentru negura care zace peste păstori şi peste turmă şi Dumnezeului meu rugîndu-mă să risipeasă negura, iar raza cea mai dinainte a dreptei credinţe şi închinăciunea sfintelor şi cinstitelor icoane să o aşeze la starea cea dintîi, am uitat făgăduinţa.

Am întins şi tînguirea şi de-abia acum mi-am adus aminte, aflînd în rugăciune pe Fiul Omului pe Care L-ai întărit şi mîntuirea noastră ai lucrat-o printr-Însul, Atotfăcătorul, pe a Cărui dumnezeiească închipuire aceşti grăitori de tulburare au dat-o focului. Dar cu foc îi va mistui pe dînşii Domnul şi va pieri pomenirea lor împreună cu toţi cei ce nădăjduiesc spre dînşii, că Dumnezeu este Dumnezeul răsplătirilor şi nu va tăcea pentru hulirea Bisericii Sale”.

Acestea vorbind prea fericitul părintele nostru Ştefan sfinţitei adunări a monahilor, şi toţi vărsînd lacrimi, bătîndu-se în piept şi din adînc suspinînd, părintele a zis: “Trei fiind ţinuturile noastre care nu s-au împărtăşit cu acest eres, la acestea vă sfătuiesc a alerga”. Pentru că nu a rămas alt loc care este sub stăpînirea balaurului, nesupus glasului său celui deşert. Iar ei au zis: “Unde sînt oare aceste părţi, părinte?” El le-a răspuns: “Cele de cealaltă parte a Pontului Euxinului (Marea Neagră), care sînt părţile Sciţiei, ale Goţiei şi părţile Romei şi ale Liviei.

Şi ce se cuvine a zice, pentru întîi şezătorii Romei, ai Antiohiei, ai Ierusalimului şi ai Alexandriei, care, nu numai au urît şi au blestemat necurata dogmă a arzătorilor de icoane, ci şi prin scrisori n-au încetat a ocărî pe păgînul împărat, care s-a plecat către aceasta, numindu-l depărtat şi începător de eres; între aceştia este preacinstitul şi preaînţeleptul Ioan Damaschin preotul, care s-a numit de tiranul acesta cîine, iar noi îl numim cuvios şi purtător de Dumnezeu.

Acesta n-a încetat a-i scrie şi a-l numi făcător de rele, arzător de icoane şi urîtor de sfinţi; iar pe episcopii cei de sub dînsul i-a numit întunecaţi şi robi ai pîntecelui. Mai ales pe iubitorii de lupte, alergătorii de cai şi pe iubitorii de privelişti, pe Pastila, pe Tricacav, pe Nicolait şi pe Atzipie, iubitorul de diavoli, ca pe nişte noi Oriv, Ziv, Zivie, Salmana şi Datan, şi pe cei de sub dînşii, ca pe adunarea lui Aviron i-a numit.

Acestea grăind Cuviosul Ştefan şi alte multe cuvinte de suflet folositoare, părinţii, făcînd rugăciune tînguitoare şi mai pe urmă pregătindu-se de plecare şi pe sfîntul sărutîndu-l, s-au dus către locurile cele mîntuitoare, nu de mucenicie temîndu-se, ci de vicleşugul tiranului, avînd frică de neiscusinţa lor, căci nu este lucru puţin neiscusinţa. Iar cel cernut în lucruri este mai lămurit, precum se lămureşte aurul în cuptor. Şi se putea vedea Bizanţul dezbrăcîndu-se de cinul monahicesc şi de chipul nazarienesc. Unul mergea către Marea Neagră, iar altul la Cipru; altul gîndea a se duce către Roma şi aşa înstrăinîndu-se de ale lor mînăstiri, erau străini şi fugari.

Iar tiranul împărat, săpînd cinstita biserică a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu cea din Vlaherna, care mai înainte era împodobită pe pereţi cu tot felul de icoane, de la întruparea lui Hristos, Dumnezeu, pînă la tot felul de minuni şi pînă la înălţarea Lui, precum şi Pogorîrea Sfîntului Duh. Şi aşa răzuind toate icoanele tainice ale lui Hristos, a zugrăvit pe pereţi copaci şi păsări de tot felul, animale şi alte închipuiri cu frunze de iederă, cocori, corbi şi păuni.

Şi dacă cineva dintre cei de un cuget cu împăratul socotesc că eu îl necinstesc, să meargă la această biserică şi, încredinţîndu-se că sînt adevărate, împreună cu sfinţitul prooroc David să zică: “Dumnezeule, venit-au neamurile în moştenirea Ta, defăimat-au Biserica Ta cea sfîntă; pus-au Ierusalimul cel gîndit. Biserica Ta ca o păzitoare de poame, trupurile cuvioşilor Tăi mucenici şi monahi, cinstitele moaşte le-au dat fiarelor, focului şi fundului mării”.

Deci, în această prea cinstită biserică, pierzătorul împărat şezînd împreună cu cel de un nume vînzător al turmei lui Hristos şi cu cei de sub dînsul robi ai pîntecelui, episcopi eretici au ţinut sinodul cel necurat şi vrăjmaş al lui Dumnezeu. Şi a fost adunat acest sinod de luptătorii împotriva sfintelor icoane, în anul 754, după naşterea lui Hristos, în al paisprezecelea an al împărăţiei lui Copronim; şi era numărul episcopilor Răsăritului, celor ce se adunaseră, 338, iar patriarh nici unul nu era, fără numai Constantin mincinosul patriarh al Constantinopolului, ereticul şi cel de un gînd cu împăratul, numind cinstitele icoane idoli de chipuri cioplite.

După multe vorbe şi pricini, împăratul a silit pe toţi episcopii ca să se supună voii lui, la acea hulă împotriva lui Dumnezeu. Pentru că mulţi dintre dînşii, deşi vedeau luminos rătăcirea împăratului şi a patriarhului şi năpăstuirea Bisericii, însă nu îndrăzneau a zice nimic împotrivă, temîndu-se de mînia împăratului şi a patriarhului şi de nevoia care se făcea celor dreptcredincioşi.

Deci, se plecau la credinţa cea rea, de care mai pe urmă, la sinodul cel adevărat al şaptelea, ce s-a făcut în împărăţia lui Constantin cel tînăr şi a maicii sale Irina, s-au lepădat şi cu pocăinţă mărturisindu-se, s-au întors către buna credinţă; dar atunci, la acel sinod eretic au urmat împăratului şi patriarhului.

Aceste dogme rău credincioase şi urîte de Dumnezeu, au fost aşezate atunci acolo astfel: Întîi, ca sfintele icoane să fie de toţi numite idoli; al doilea, toţi cei ce se închină icoanelor să fie anatema. Mai întîi pe Gherman, care fusese patriarh, l-a anatemizat, slujitor de lemne numindu-l. Ereticii cei fărădelege, singuri ei fiind anatemizaţi, au afurisit pe omul cel sfînt şi drept. Dar Dumnezeu l-a binecuvîntat pe dînsul, încît s-a împlinit Scriptura care zice: Aceia vor blestema iar Tu vei binecuvînta.

Al treilea, au hotărît ereticii ca fiecare să mărturisească că, nu numai sfinţii după moartea lor, ci nici Maica lui Dumnezeu nu poate să ne ajute nimic cu mijlocirea sa; al patrulea, ca nimeni să nu îndrăznească a numi sfinţi pe Apostoli sau pe mărturisitori, pe fecioare şi pe toţi cei care au plăcut lui Dumnezeu. La sfîrşit s-a zis ca să fie sinodul acela numărat cu cele şase sinoade care fuseseră mai înainte şi să se numească sinodul al şaptelea a toată lumea, iar cel care nu va primi sinodul acela, să fie anatema ca Arie, ca Nestorie, ca Evtihie, ca Sever, şi ca Dioscor. Se înfiorează oasele mele şi rărunchii inimii mele simt durere, precum zice Elifaz, o! pricepuţi şi credincioşi ascultători, cînd numai le-aş cugeta în pomenire pe cele făcute atunci. O, ce orbire a vrăjmaşului. O, ce hulă! O, ce schimbare în cel mai rău! Cum voi înţelege, Hristoase, nemărginita Ta răbdare!

Cea mai de pe urmă faptă şi cît toate mai rea, necuraţii aceia şi nesfinţiţi babilonieni, care au stricat via lui Hristos, pentru care s-a scris: Ieşit-a fărădelege de la preoţii Babilonului şi păstori mulţi au stricat via Mea; cei ce au rătăcit cărările pe pămînt, după cum zice paremia, şi au adunat cu mîinile nerodire; cei ce între sfînt şi între necurat nu au deosebit, ci în mijlocul jertfelnicului de tînguire au lucrat. Aceştia sculîndu-se împreună cu tot poporul şi mîinile la înălţime ridicîndu-le, au strigat ticăloşii într-un glas şi au zis: “Astăzi este mîntuirea lumii, căci tu, împărate, ne-ai izbăvit pe noi de idoli”. O, glas dureros!

Atunci cerul s-a întunecat şi pămîntul împreună s-a clătit, văzduhul s-a făcut necurat şi toţi cei de acolo s-au înstrăinat de Dumnezeu. Pentru că, dacă acest întîi începător al păgînătăţii este pricinuitor al surpării idolilor, apoi deşartă s-a făcut întruparea lui Hristos şi zadarnică învăţătura Apostolilor.

Şi dacă, precum voi ziceţi, acesta este izbăvitorul de închinarea făpturilor şi de blestemul idolilor, care de voi se numeşte al treisprezecelea apostol; şi dacă nu în Hristos, după glasul lui Pavel, propovăduitorul de Dumnezeu, nici în Treime nu vă botezaţi, ci, ca să zic ceva de rîs, pentru obraznica voastră nebunie, vă botezaţi în Pastila, în Tricacav şi în Cavalon, în învăţătorii lui şi ai voştri, care au lăsat Treimea cea mai presus de lumină şi prea cinstita dogmă din Biserica Sa. Aceste bîrfeli lăsîndu-le, vremea cerînd, acum mergem către ceea ce ne stă înainte, întorcîndu-ne să vorbim despre fericitul Ştefan.

Acestea astfel săvîrşindu-se şi toată gura mărturisind cele despre Sfîntul părintele nostru Ştefan, iar tiranul înştiinţîndu-se, a chemat un cuvîntător dintre cei slăviţi, Meghistani ai lui şi iscusit în a grăi şi a auzi, cu numele Calist, iar cu vrednicia de patriciu. dar şi la eresul lui desăvîrşit fiind învăţat, l-a trimis pe dînsul, zicînd: “Mergi la dealul lui Axentie şi pe unul cu numele Ştefan, care este sălăşluit acolo, fiind de un chip cu ceata nepomeniţilor, pe acesta să-l pleci a iscăli la sinod, zicîndu-i: “Fiind mişcaţi de prietenia către tine, pentru cucernicia vieţii tale, dreptcredincioşii şi preamăriţii noştri împăraţi, Constantin şi Leon, poruncesc să te iscăleşti în hotărîrea preamăritului nostru sinod”. Dîndu-i finice, smochine şi altele care sînt îndemînatice pentru hrana pustnicului; pentru că ştia şi însuşi tiranul împărat despre petrecerea Cuviosului cea înfrînată şi plăcută lui Dumnezeu.

Calist îndată mergînd la munte, i-a adus sfîntului părinte vestea aceea, sfătuindu-l preaînrăutăţitul să iscălească şi să laude hotărîrea împăraţilor. Iar cinstitul Ştefan, cel asemenea celui dintîi dintre mucenici, ca unul ce mai înainte vedea de-a dreapta sa de-a pururea pe Dumnezeu şi nu se clintea în orice fel de socoteală ereticească, a zis către patriciu:

“Ia aminte, domnule patriciu, fiindcă este judecată eretică hotărîrea acestui sinod de mincinoasă adunare, eu, Ştefan nu iscălesc, nici amarul dulce nu-l numesc, ca să nu trag asupră-mi vaietul proorocului. Şi pe lîngă aceasta, voiesc a muri pentru închinăciunea sfintelor icoane, neavînd nici o grijă de împăratul cel începător de eres, care a îndrăznit să se lepede”.

Apoi a zis: “Înţelege dar, că-mi voi vărsa sîngele pentru icoana lui Hristos. Iar mîncările cele trimise de dînsul întoarce-i-le înapoi, căci untdelemnul păcătosului nu trebuie să ungă capul meu şi din mîncările ereticului să nu se îndulcească gîtlejul meu”.

Acestea auzindu-le boierul acela şi întorcîndu-se iarăşi, a ajuns la palat şi arătate le-a făcut pe toate împăratului care l-a trimis. Iar el, răcnind de mînie ca un leu, şi mare strigare ieşind din sufletul său cel aprins, îndată a trimis slujitori şi ostaşi purtători de paveze, împreună cu Calist patriciul, pe care îl trimisese mai înainte să meargă la munte şi îndată să ridice pe sfîntul din chilie.

Apoi a poruncit să-l păzească în mînăstirea cea de jos, pînă ce îl va judeca. Iar el mergînd la munte şi ajungînd la mînăstire, ca nişte fiare săltînd, cu lovituri de picioare băteau în uşi şi sărind în sfînta peşteră au scos afară pe sfîntul, ca dintr-o cămară duhovnicească, tîrîndu-l afară. Căci din multă înfrînare şi din prea strîmta locuinţă, pulpele picioarelor lui fiind slăbite, nu putea a se mişca.

Acei bărbaţi purtători de paveze, văzînd lucrul minunat al părintelui şi multă milostivire arătînd spre sfîntul pentru vederea cea de spaimă, înjugîndu-se doi şi pe umerele lor punînd mîinile cuviosului, iar cu mîinile lor genunchii odihnindu-i, l-au dus în cimitirul Sfîntului Axentie, în care închizînd pe sfîntul împreună cu obştea monahilor cea de Dumnezeu întărită, care era împreună cu dînsul, aşteptau hotărîrea împăratului. Iar Sfîntul Ştefan n-a încetat cîntînd înăuntru cu obştea sa: “Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule…” şi celelalte.

După aceasta a cîntat şi slava: “În tîlharii gîndurilor mele căzînd, m-am prădat eu ticălosul, de minte…”, şi celelalte ale stihului. Iar păzitorii cei dinaintea uşilor, auzind acestea cîntîndu-se de dînşii, mişcîndu-şi capetele, unii către alţii, ziceau: “Vai nouă, că pe drept sîntem socotiţi ca nişte tîlhari de către nişte monahi, care cu nimic nu ne-au nedreptăţit, dar ei rău pătimesc”.

Trecînd şase zile, fără de hrană au petrecut cei ce erau închişi, împreună cu sfîntul. Şi în ziua a şaptea a venit de la tiranul împărat un alt boier ca să aşeze pe sfîntul în mînăstirea sa, fiindcă avea război împotriva sciţilor. Iar oastea aceea, cerînd binecuvîntare de la sfîntul, a mers în cetatea cea împărătească, şi împreună cu împăratul s-au luptat împotriva sciţilor.

Prea răul Calist, luînd pe unul din ucenicii Cuviosului, deosebit dîndu-i aur şi făgăduindu-i încă şi mai mult, a înduplecat pe ticălosul acela ca să se facă al doilea Iuda, şi împotriva învăţătorului său să se într-armeze. Iar Serghie, căci acesta era numele ucenicului aceluia, fiul fărădelegii, al doilea Iscariotean şi moştenitor al spînzurării, prin aurul cel viclean îmbrăcîndu-se în satană, de atunci n-a încetat pe ascuns sfătuindu-se împotriva cinstitului părinte. Deci, despărţindu-se de sfinţitul staul şi alergînd către începătorul de vameşi şi strîngătorul de bir al Nicomidiei, Avlicalam cu numele, se face de o socoteală cu el şi părtaş al pierzării sale.

Apoi, scriind o carte cu ocări plăsmuite împotriva Cuviosului Ştefan, a zis într-însa aşa: “Serghie anatematiseşte pomenirea ta, ca pe a unui eretic, apoi te numeşte sirian de neam şi sapă gropi împotriva ta, şezînd în munte”. Şi cu multe alte ocărîndu-l pe dînsul, de care nu se cade a pomeni sau scrisului a le da. Apoi spun că înşelînd pe o femeie de bun neam, a tuns-o în călugărie şi o are în mînăstirea cea de jos; iar noaptea ea se suie la dînsul în deal, pentru amestecare păcătoasă.

Dar acea femeie cu numele Ana, pe toate ale sale bine economisindu-le şi lepădînd toată grija lumească, fiică duhovnicească a sfîntului s-a făcut, luînd îngerescul chip.

Amăgind ei o slujnică a acelei femei, făgăduindu-i că o vor elibera şi o vor însoţi pe dînsa cu oarecare din cei ai palatului, au învăţat-o să grăiască împotriva stăpînei sale şi a sfîntului. Şi făcînd ei o scrisoare vicleană ca aceasta, scrisă cu minciuni, au trimis-o în mîinile împăratului, care citind-o şi gîndind fărădelege, ca unul ce îmbrăţişase vreme potrivită, cu tărie trimiţînd cîţiva slujitori credincioşi către cel ce stăpînea cetatea locului, cu numele Antim, i-a poruncit prin scrisori acestea:

“Ca unul care împlineşti poruncile noastre cu mulţumire, fiind ca un prieten iubit şi slugă mulţumitoare, adeverindu-ne prin fapte, pentru care ţi-am şi încredinţat vrednicia cea dinaintea feţei noastre, poruncim degrab să mergi la mînăstirea cea de sub dealul lui Axentie, unde locuiesc femei desfrînate, care se făţărnicesc că sînt drept-credincioase. Şi răpind pe una dintr-însele cu numele Ana, şi prin aceşti slujitori credincioşi trimiţînd-o la noi degrab, cu oaste să mi-o pui de faţă; fii sănătos”. Iar sluga cea fărădelege a împăratului cel fărădelege, necitind desăvîrşit cele scrise, îndată a mers ca un barbar la mînăstire cu mulţime de ostaşi.

Acolo au aflat pe sfinţitele femei săvîrşind citirea ceasului al treilea. Apoi sărind spre femei în biserică ca nişte cai îndrăciţi, au înfricoşat pe fecioarele lui Hristos, scoţînd săbiile tîlhăreşte şi în văzduh cu strălucire întorcîndu-le. Deci, făcîndu-se tulburare şi cîntarea de laudă tăcînd, femeile se tînguiau lui Dumnezeu. Şi una fugea în altar înăuntrul sfintei catapetesme; alta ridicînd sfinţitul acoperămînt al prestolului, se ascundea sub sfînta masă; alta fugea către munte, de mîinile păgînilor.

Această năpădire cunoscînd-o cinstita bătrînă şi proiestoasa mînăstirii, care se liniştea în chilie, a ieşit la dînşii cu suflet netulburat şi a zis: “O, creştini, dacă aveţi nădejde către Dumnezeu, de ce faceţi semnele de biruinţă ca împotriva barbarilor celor fără de Dumnezeu?”

Iar ei spăimîntîndu-se de îndrăzneala sfinţitei bătrîne şi înştiinţîndu-se că aceasta este proiestoasa, schimbînd chipul cel de fiară cu blîndeţe, au răspuns: “Pe Ana dă-ne-o, pe iubita lui Ştefan, căci împăratul are trebuinţă de dînsa în oaste”. Iar ea, chemînd pe nume pe aceasta şi împreună cu dînsa pe alta, anume Teofana, a zis către dînsele: “Mergeţi, cinstite fiice, la împăratul, şi cu înţelepciune să-i daţi răspunsurile, ca nu cumva să vă înşele pe voi. Mergeţi în pace, mergeţi şi Domnul să fie cu voi”.

Iar acele cinstite femei, luîndu-şi mantiile, punînd metania cea obişnuită şi luînd binecuvîntare de la acea cinstită egumenă, s-au dus la împăratul. O, voire de bine ascultătoare a ascultătoarelor! Şi o, rugăciune prea curată a credincioasei maici!

Fiind aduse ele în oaste şi făcîndu-se împăratului arătate cele despre dînsele, a poruncit să le despartă una de alta. Apoi chemînd pe duhovniceasca fiică a Sfîntului Ştefan, cea căutată, a zis către dînsa: “Mă plec să cred că adevărate sînt cele grăite către noi despre tine, pentru că ştiu grabnica robire a cugetului femeiesc. Spune-mi, cum te-a înduplecat vrăjitorul Ştefan, să părăseşti strălucirea părinţilor şi de acest chip întunecat să te apropii? Negreşit, precum am auzit, el a vrut numai a păcătui cu tine. Şi ce frumuseţe are acesta care te-a amăgit pe tine?”

Iar cinstita femeie, auzind aceste urîte graiuri, cu adevărat ca o a doua Suzană înţeleaptă, uitîndu-şi neputinţa femeiască, a răspuns cu minte către dînsul: “Împărate, mă aflu cu trupul înaintea ta, munceşte-mă, înjunghie-mă, fă cu mine ce vrei şi ce îţi place, căci de la Ana nu vei auzi altceva decît numai adevărul; căci nu ştiu pe omul acesta aşa cum zici tu, ci precum îl ştiu eu voi grăi: sfînt şi drept îl ştiu pe dînsul, învăţător de folosul sufletului şi povăţuitor al mîntuirii mele”.

Iar tiranul făcîndu-se fără glas pentru îndrăzneala femeii, muşcîndu-şi degetul cel mic al mîinii şi cealaltă mînă întorcînd-o în văzduh, şezînd cu fruntea împilat, a rămas uimit. Apoi a poruncit să o păzească pe dînsa, iar sora ce era împreună cu dînsa să fie dusă, chiar nevrînd, la a sa mînăstire.

Aceea ajungînd la mînăstire, pe toate le-a povestit sfinţitei egumene şi surorilor şi nu numai atît, ci, suindu-se în deal la dumnezeiescul părinte Ştefan, îl ruga să se roage pentru dînsa, mai ales că pentru dînsul era luptată. Împăratul făcînd adunarea oastei şi mergînd la cetatea cea împărătească, a poruncit ca pe fiica cea duhovnicească a sfîntului s-o ţină în temniţa cea mai întunecată în obezi, vrînd în ziua următoare să-i facă întrebare.

Iar printr-un famen care avea rînduială împărătească la palat i-a zis acestea: “Cruţă-te, femeie, şi tu vei trăi bine cu împăratul, lepădînd această îmbrăcăminte întunecată şi să spui mîine înaintea a tot poporul adevărul împotriva lui Ştefan, căci iată şi slujnica ta a spus adevărul; iar de nu vei vrea să faci aceasta şi vei rămîne în nesupunerea ta cea împietrită, voi pune înaintea ta bucăţi de carne din trupul tău, despărţite de mădulare. Iar dacă cele dorite de mine vei arăta şi vei mărturisi păcatul, te vei învrednici de la mine de multă cinste şi de daruri”.

Dar cinstita femeie, auzind acestea şi plîngînd în adîncul inimii cu durere şi plecînd capul, a zis către dînsul: “Du-te de la mine, omule, du-te şi voia Domnului să se facă!”

Împăratul, adunînd de dimineaţă mulţime de popor înaintea tîrgului, ca unul ce socotea că o va îndupleca pe dînsa, a poruncit să o aducă goală în mijlocul tuturor. Apoi, mulţime de vine de bou punînd înaintea ochilor ei, a zis: “Toate acestea le voi aduce pe spatele tău şi pe pîntece, de nu vei scoate la arătare desfrînările tale făcute cu Ştefan”. Iar cinstita femeie nimic nu răspunse. Tiranul înfricoşînd-o şi numind-o desfrînată, a poruncit s-o bată. Îndată opt bărbaţi tari, luînd-o de amîndouă mînile, o băteau pe pîntece şi pe spate fără cruţare, iar ea zicea: “Nu ştiu pe omul acela precum tu spui”. Apoi striga: “Doamne miluieşte”.

Şi a pus tiranul pe slujnica cea vicleană să stea înaintea ei să o mustre în mijlocul tuturor, precum el a învăţat-o, ridicîndu-şi mîinile asupra stăpînei sale şi scuipînd-o în faţă. Deci, cei trei împreună tăinuitori ai păgînătăţii, plecîndu-se la urechile ei, o învăţau să zică cele plăcute împăratului şi să trăiască; iar ea cu glasul cel mai dinainte răspundea. Şi dacă a văzut-o tiranul acum fără glas din bătaia cea fără de milă şi părîndu-i-se că a murit, a intrat ruşinat în palat şi a poruncit ca s-o arunce într-una din mînăstirile Constantinopolului, fără purtare de grijă. Ea după cîtăva vreme a murit în pace şi s-a dus către Domnul. Iar tiranul nu înceta măiestrind cum ar ucide pe sfîntul.

În ziua aceea, chemînd împăratul pe unul din tinerii cei supuşi ai lui, cu numele Gheorghe, se jura că foarte îl iubeşte şi i-a zis: “Mare este, Gheorghe, dragostea ta către mine?” Iar el a zis: “Nemărginită, stăpîne”. Iar împăratul a zis către dînsul: “Cu înlesnire îţi va fi a muri pentru dragostea mea?” Iar el plecîndu-se la pămînt şi punînd mîinile la piept, se jura cu osîrdie, că pentru dînsul îşi dă şi viaţa.

Împăratul, pe acesta sărutîndu-l, a zis: “Iată dar noul Isaac; nu te rog pe tine să mori pentru mine, nici un singur mădular să-ţi lipsească, ci numai aceasta, ca un părinte cer de la tine, să mergi la dealul lui Axentie, să îndupleci pe nepomenitul cel aflat acolo, ca să te facă şi pe tine numărat cu cei de sub dînsul şi de un chip. Şi dacă aceasta o vei dobîndi, degrab să te întorci la noi”.

Iar fiul şi slujitorul cel fărădelege, primind cu bucurie cuvîntul, învăţînd multe vicleşuguri, s-a suit în munte şi în loc cu tufişuri dese ascunzîndu-se, a ieşit la miezul nopţii din acea pădure, a mers la mînăstire şi înaintea uşilor stînd, cu glas jalnic zicea: “Miluiţi-mă, o, creştinilor care locuiţi în locaşul acesta, ca să nu mă mănînce fiarele sau să cad în prăpastie, pentru că am rătăcit calea”.

Şi alte cuvinte zicea şi diavoleşte se tînguia. Iar Cuviosul părintele nostru Ştefan, auzind tînguirea şi plîngerea, strigînd pe Marin cel mai înainte pomenit, i-a poruncit să aducă înăuntru pe cel ce se tînguia.

Intrînd el, a pus metanie bătrînului, zicînd: “Binecuvintează, părinte”. Pe acesta sfîntul binecuvîntîndu-l, l-a ridicat şi cunoscîndu-l pe dînsul că este de la palat, după îmbrăcăminte, după faţă precum şi după barbă, pentru că era rasă după porunca tiranului împărat, l-a întrebat: “Cu adevărat tu, frate, nu eşti din palatul împărătesc?”

Iar el răspunse: “Aşa este, părinte, dar prin fărădelegea împăratului, care cu rea credinţă stăpîneşte, am rătăcit toţi, şi către primejdie sufletească ne-am plecat. Şi abia trezindu-mă dintr-un chip rău ca acesta, iată, fiind povăţuit de Dumnezeu, la aceste de aici am venit. Şi acum, cinstite părinte, să nu fiu izgonit din obştea ta cea de suflet mîntuitoare şi să dobîndesc chipul cel îngeresc”.

Iar cinstitul Ştefan i-a zis: “Nu pot s-o fac aceasta pentru primejdia care este din partea tiranului, ca nu cumva înştiinţîndu-se, să-ţi robească sufletul tău de la mîntuire şi cu cursele cele vechi te va împletici pe tine”. Iar el iarăşi căzînd, zicea: “Cuvînt vei da lui Dumnezeu pentru mine, dacă vei zăbovi a mă tunde”.

Dar sfîntul i-a zis: “De ar fi fost fără primejdie aş fi împlinit glasul cel evanghelicesc, că “pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară”. Dar, de vreme ce, cum ai zis, din tot sufletul te apropii, aceasta o voi împlini, însă vezi numai să nu te ajungă ispita”. Zicînd aceasta şi învăţîndu-l cu cuvinte folositoare, l-a dezbrăcat de portul cel lumesc şi l-a îmbrăcat cu îmbrăcămintea supunerii. Şi astfel au trecut trei zile.

Iar tiranul împărat, adunînd poporul în priveliştea alergării de cai, stînd deasupra, a strigat acestea: “Să n-am parte de viaţă cu ceata nepomeniţilor celor de Dumnezeu urîţi”. Iar poporul, plîngînd şi încercînd a face tulburare, a zis: “Nici urmă a chipului lor nu s-a arătat în cetatea ta, stăpîne”. Apoi cu iuţime a strigat: “Nu voi mai putea suferi bîntuirile lor, pentru că pe toţi cei de sub mine pe ascuns i-a atras şi întunericului i-a dat. După aceea, neîndestulîndu-se, iată şi pe iubitul sufletului meu, Gheorghe singlitul, din braţele mele răpindu-l, l-a făcut avă. Dar să aruncăm către Domnul grija noastră şi El îl va arăta pe dînsul degrab, numai rugăciune să facem”. Şi toţi au zis: “Cu adevărat inima ta este în mîna lui Dumnezeu şi rugîndu- te, negreşit o va auzi Domnul”.

După a treia zi, Cuviosul Ştefan, învăţînd multe pe vicleanul în răutate Gheorghe, l-a tuns şi l-a îmbrăcat pe dînsul cu sfîntul chip. Iar slujitorul fărădelegii, nepăzind ale lui Dumnezeu, după alte trei zile, fugind din deal, s-a dus la palatul împărătesc, unde împăratul l-a primit cu dragoste, ca pe unul ce a împlinit izvodirea relei lui sfătuiri. L-a sărutat pe acesta nu pentru chip, ci pentru aflarea pricinuirii ca să ucidă pe sfîntul. Şi apucînd vreme cu prilej, a poruncit ca de dimineaţă, toate vîrstele, de la bătrîn pînă la prunc, bărbaţi şi femei, în tăcere a se aduna la priveliştea alergării de cai; şi toţi s-au adunat, nenumărată mulţime îngrămădindu-se.

Iar tiranul, stînd pe trepte înalte, a strigat mai întîi aceasta: “A biruit poporul meu şi Dumnezeu a auzit rugăciunile mele”. Iar poporul striga: “Oare cînd Dumnezeu nu te ascultă pe tine?”. Şi împăratul, veselindu-se şi rîzînd, a zis: “Mi-a descoperit mie Dumnezeu pe cel căutat şi, de voiţi, vi-l voi arăta”. Iar mulţimea cu urlete grăia: “Munceşte-l pe acesta, înjunghie-l, arde-l cu foc, ca pe unul ce a călcat porunca ta”. Împăratul l-a adus pe Gheorghe spre arătare tuturor. Iar mulţimea s-a tulburat, văzîndu-l pe el îmbrăcat în chipul monahicesc şi a strigat cu glas ticălos, precum de demult strigau iudeii: “Ia-L, ia-L răstigneşte-L pe Fiul lui Dumnezeu!”, aşa şi aceştia, ziceau. Apoi cu porunca tiranului l-a dezbrăcat de sfînta mantie şi a aruncat-o la popor, asemenea şi sfinţitul culion şi s-au călcat în picioare.

Apoi, după ce a scos şi analavul cel în chipul crucii, ca să-l arunce, împăratul, luîndu-l în mîinile lui, se întorcea în toate părţile întrebînd: “Ce să fie oare?” Iar unul din boierii, cei de un chip cu satana, a strigat: “Aruncă-l şi pe acesta, împărate, să se calce funia spînzurării sataniceşti”. Asemenea a aruncat şi cureaua. Apoi patru bărbaţi, plecîndu-se la pămînt şi apucîndu-se de hainele călcătorului de poruncă, îl plecară jos şi ca în chip de jupuire l-au pus în mijlocul tuturor.

Apoi, aducînd o vadră plină cu apă au turnat-o peste dînsul spre lepădarea botezului. Atunci punîndu-i coif pe cap şi îmbrăcăminte ostăşească, tiranul împărat i-a dat sabia cu ale sale mîini, l-a rînduit în vrednicia de comis. Apoi a poruncit să meargă mulţime nenumărată de ostaşi, la dealul Sfîntului Axentie. Alergînd toată mulţimea şi risipind pe ucenicii Sfîntului Ştefan, le-a ars mînăstirea şi biserica pînă la temelii, făcîndu-le cenuşă. Iar pe sfîntul, luîndu-l din peşteră au plecat către pogorîşul mării.

Ce cuvînt de tînguire va povesti necazurile cele pătimitoare ale Sfîntului, în aceea călătorie? Unii îl băteau peste spate cu vergi, alţii îl împingeau către pogorîşul rîpii, alţii cu buruieni ghimpoase băteau pulpele lui, alţii umpleau cu scuipat faţa sfîntului, iar alţii frîngînd beţele cele mai putrede ca să facă sunet îl băteau peste cap în batjocură. Unii cu stîlpări de dafin jucînd înaintea lui cu batjocură, n-au încetat a-l lovi. Îmbrăcat rău fiind şi cuvinte urîte zicîndu-i şi chinuindu-l în tot felul, au ajuns la malul mării. Apoi, punîndu-l în luntre, pentru că nu putea umbla din pricina înfrînării, au ajuns la mînăstirea cea sfîntă a lui Filipisc, care se afla la marea cetăţii Hrisopoli şi acolo, închizînd pe sfîntul, au făcut arătate împăratului toate cele despre dînsul.

Înştiinţîndu-se împăratul despre ocara şi stricarea desăvîrşită a mînăstirii, a dat poruncă că, dacă va fi prins cineva la dealul lui Axentie să primească pedeapsă prin moarte de sabie. Apoi chemîndu-i la bîrfirea lui Ştefan, pe cei de un chip cu el, pe începătorii de eres, adică pe Teodosie cel cu nume mincinos, episcop al Efesului, pe Constantin al Nicomidiei, isvoditorul de lucruri noi şi pe cel cu acelaşi nume, al Nacoliei împreună cu Sisinie Pastila, şi cu Vasile Tricacavul, precum şi pe cei ce covîrşeau în cuvînt ai palatului, pe Calist cel mai înainte zis, pe Comvoconom scriitorul, pe Masara cel cugetător ca saracinii.

Pe aceştia i-a trimis către cel de un nume şi un obicei cu dînsul, începător al păstorilor, ca să facă împreună cu dînşii călătorie, către mînăstirea cea mai înainte zisă, în Hrisopoli. Iar năimitul păstor şi vînzător, ştiind cunoştinţa şi dreapta credinţă a sfîntului şi prea fericitului părintelui nostru Ştefan, s-a lepădat a merge împreună cu dînşii, zicînd: “Duceţi-vă în pace. Pentru că a vorbi Constantin împreună cu Ştefan, este multă depărtare. Căci la mine este cuvînt numai, iar la dînsul împreună cu cuvîntul este şi puterea dumnezeiescului Duh; vedeţi ce veţi auzi de la dînsul”.

Iar ei, luînd hotărîrea sinodului celui de adunare mincinoasă, pornind de la patriarhul, au ajuns la mînăstirea cea mai înainte zisă. Apoi intrînd în sfînta biserică au făcut rugăciune şi către scăldătoare întorcîndu-se, au şezut pe treptele ce erau acolo şi au poruncit să aducă îndată pe sfîntul. Şi s-a adus sfîntul, fiind ţinut de doi, pentru că nu putea umbla, avînd picioarele închise în obezi de fier.

Văzîndu-l, urîtorii de Dumnezeu au lăcrimat. Apoi Teodosie al Efesului a zis către dînsul: “Cu ce chip, omule al lui Dumnezeu, ai voit a ne socoti eretici şi a cugeta mai presus decît împăraţii, arhipăstorii şi episcopii şi decît toţi creştinii? Au dar noi toţi neguţătorim paguba sufletelor noastre?” Iar sfîntul cu glas lin a zis către dînşii: “Luaţi aminte ce a scris Ilie proorocul către Ahav: Nu răzvrătesc eu, ci tu şi casa tatălui tău. Pentru că nu sînt eu acela ce tulbur, ci voi ce aţi călcat învăţătura cea de demult a părinţilor şi aţi învăţat nouă glăsuire deşartă în Biserică. Pentru că ceea ce covîrşeşte cu vechimea este lucru vrednic de cucernicie, după cum un înţelept a zis: “Cele nou glăsuite de voi toate sînt deşarte şi de la Dumnezeu înstrăinate, şi nu numai atît, ci şi minciuni stricătoare de Biserică. Învăţaţii pămîntului şi boierii împreună cu păstorii şi cu vînzătorii turmei, s-au adunat asupra Bisericii lui Hristos cugetînd cele rele şi zadarnice”.

Deci grăindu-se acestea de sfîntul, Constantin al Nicomidiei, care a scornit lucruri noi, fiind zburdalnic cu trupul şi cu mintea, pentru că avea treizeci de ani, sărind a lovit cu piciorul peste obraz pe sfîntul, care şedea jos, precum odată în vremea lui Antioh pe Sfîntul Eliazar. Şi unii din cruzii purtători de săbii şi lănci, sărind l-au lovit cu picioarele şi a căzut fericitul, iar ei au început a-l călca cu picioarele pe piept. Dar cinstitul Ştefan, după evangheliceasca poruncă, s-a dat pe sine nu numai peste un obraz să fie lovit, ci şi pe celălalt.

Iar Calist şi Convoconom fiind sinclitici, pe nesfinţitul Constantin făcîndu-l să tacă, au zis sfîntului: “Două pricini sînt: sau te pleci şi iscăleşti, ori dacă nu morţii să te dai ca unul ce grăieşte împotriva părinţilor şi a împăraţilor care de la Dumnezeu au învăţat legea”. Iar sfîntul a zis: “Ia aminte domnule patriciu, eu am pe Hristos şi a muri pentru sfînta lui icoană îmi este dobîndă şi slavă. Că o dată şi de două ori ţi-am zis, arătînd palma, că oricît sînge vieţuitor ar fi în mine, să se verse pentru scopul acesta. Dar să se citească hotărîrea sinodului vostru, şi voi vedea ce dreptate are, spre răsturnarea cinstitelor icoane.

Constantin al Nicoliei, deschizînd îndată cartea, a citit acestea: “Hotărîrea sfîntului şi a toată lumea al şaptelea sinod”. Iar sfîntul ameninţînd pe acesta să tacă, a zis:

“O, ce minune! De la minciună începînd şi prin toată deşarta voastră glăsuire cea isvoditoare de lucruri noi, pe aceasta spre apărare luînd-o, întru minciună aţi încetat voi defăimătorii de creştini! Cum este sfînt şi a necinstit pe cele sfinte? Oare nu de voi s-au călcat cele sfinte? Au nu la soborul vostru s-a adus vină asupra unui episcop, de nişte bărbaţi iubitori de Hristos că a călcat un sfînt Disc al Preacuratelor Taine ale lui Dumnezeu, pentru că avea închipuite: cinstita icoană a lui Hristos, a Maicii Domnului, si a Mergătorului-înainte?

Iar voi, lăsînd vina călcării, pe acesta l-aţi primit a lucra cele sfinte, iar pe iubitorii de Hristos i-aţi afurisit, răzbunători ai idolilor numindu-i. Ce lucru este mai urît decît acesta? Au nu aţi adus sfintele acoperăminte şi le-aţi rupt? Deci cum se va numi sinodul vostru sfînt? Au nu aţi înstrăinat sfinţenia de la toţi sfinţii, drepţii, apostolii şi mucenicii, şi aţi dogmatisit, zicînd: “Unde mergi? La apostoli. De unde vii? De la patruzeci de mucenici. Unde şi la care? La mucenicul Teodor şi la mucenicul Acachie şi la cei ca aceştia. Nu sînt acestea învăţături ale voastre?

Şi cum aţi alcătuit sfînt sinod, voi care aţi necinstit cele sfinte? O, ce nebunie! Apoi cum l-aţi numit a toată lumea cînd nu a fost nici un episcop al Alexandriei, nici al Antiohiei sau al Ierusalimului? Unde sînt cărţile lor, ca sinodul vostru de-a toată lumea să se propovăduiască, fiind de adunare mincinoasă? Şi cum se zice al şaptelea cel ce n-a urmat pe cele şase mai înainte de el? Iar voi călcînd predaniile celor şase, cu ce chip l-aţi numit al şaptelea sinod, nu mă dumiresc”.

Iar Tricacavul zicea: “Şi ce am călcat noi din sfintele şase sinoade a toată lumea?” Sfîntul a zis: “Nu s-au adunat în sfinţitele biserici, sfintele şase sinoade? Cel dintîi în Niceea, în biserica Sfintei Sofii; al doilea în Constantinopol, în biserica Sfintei Irina; al treilea în Efes, în biserica Cuvîntătorului de Dumnezeu Ioan; al patrulea în mitropolia Calcedonienilor, în biserica prealăudatei Sico; al cincilea iar în Constantinopol; al şaselea în biserica Sfintei Sofii, iar acesta în sfinţitul palat, unde se numeşte trula, pe care noi îl numim Trulan. Au nu în toate bisericile acelea se zugrăveau icoane? Spune, o, episcope!”

Iar el zicînd că aşa este, atunci ochiul drept spre cer ridicîndu-l şi din inimă tare suspinînd, mîinile întinzînd, a zis: “Dacă cineva nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos în icoană, după omenire, să fie anatema şi să se numere cu aceia care au strigat: “Ia-L, ia-L! Răstigneşte-L pe El!” Aceştia înspăimîntîndu-se de îndrăzneala Sfîntului şi el mai vrînd să grăiască, ei s-au sculat, poruncind să-l închidă numai pe el, fiind ruşinaţi, şi s-au întors la împărăţie. Împăratul, întrebîndu-i ce au făcut, episcopii vrînd a ascunde biruirea, a răspuns Calist: “Ne-a biruit, împărate, pentru că bărbatul acela este înalt cu puterea, cu cuvîntul şi cu îndrăzneala morţii”. Iar el, fierbînd de mînie, a scris îndată izgonirea lui în laturile Elespontului, la insula ce se cheamă Proconis.

Sfîntul a stat nemîncat şaptesprezece zile în locaşul Hrisopoliei. Măcar că împăratul îi trimitea hrană, dar el iarăşi o întorcea către dînsul. În zilele acelea, egumenul mînăstirii înbolnăvindu-se rău de tifos, s-a deznădăjduit de doctori. Văzîndu-se cu totul lipsit, trimiţînd soli la Cuviosul pe cei dintîi al locaşului unde el era închis, îl ruga să vină la dînsul, sau măcar să se roage pentru dînsul, zicînd: “Cu trupul ne despărţim unul de altul. Deci vino, cinstite părinte, măcar să săruţi a mea neputincioasă smerenie; căci doar pînă la al nouălea ceas vor sluji puterile mele, ca să ţină sufletul meu”.

Sfîntul, auzind acestea, a poftit să meargă. Şi vorbind cu cel ce bolea şi apucînd pulsul, a zis: “Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre cel ce a ridicat neputinţele noastre şi bolile le-a purtat, cu puterea Lui cea vindecătoare cercetîndu-te, să te scoale pe tine”. Şi îndată s-a uşurat egumenul de boală. Şi i-a zis Sfîntul: “Nu voieşti să bei vin neamestecat?” Iar el a zis: “Da, părinte”. Cinstitul Ştefan, umplînd un pahar cu vin neamestecat, i-a dat egumenului să bea. Cînd a băut îndată asudînd foarte, spre sănătate s-a întors. Iar sfîntul, luîndu-şi ziua bună, i-a zis: “Roagă-te pentru mine şi fă pomenire de smerenia mea; dacă vei avea trebuinţă vreodată de ceva, să te apropii la deal”.

Apoi de acolo pornind şi suindu-se în corabie, a ajuns la insula cea de mai înainte pomenită, şi prin locurile lui pustii trecînd, a venit la un loc prăpăstios şi înfricoşat dinspre mare. Apoi înconjurînd prăpăstiile ce se aflau mai sus de marginea mării, pentru iubirea de linişte, fiind povăţuit de Dumnezeu, a aflat o locuinţă cu chip de peşteră foarte veselă şi minunată, în prăpastia cea spre miazăzi a insulei, care se numea Chisuda, întru care era zidită o biserică în cinstea Sfintei Ana. Şi bucurîndu-se fericitul, ca şi cum de Dumnezeu era locul pregătit, a locuit într-însul, hrănindu-se cu ierburile care se găseau.

Ucenicii Sfîntului cei izgoniţi din munte, auzind de izgonirea învăţătorului, au venit la Proconis şi au mers la sfîntul ca nişte oi ce sînt adunate de fluierul păstorului. Numai doi au fost robiţi din sfinţita obşte, care au luat chip lumesc: Serghie, cel mai înainte spus, care, scriind hîrtia cea ocărîtoare asupra sfîntului, a trimis-o împăratului în oaste, şi Ştefan cel rău credincios, care, fiind sluga lui Calist cel de multe ori pomenit, a fost îmbrăcat de Cuviosul în sfîntul chip, adică monah şi preot în locaşul muntelui.

Acest ticălos Ştefan, depărtîndu-se împreună cu Serghie de la Dumnezeu şi de chipul îngeresc, s-au dus la corbi; şi de împărat fiind îmbrăcat cu haină mirenească, întorcîndu-se ca un cîine la stîrv a zis: “Astăzi, stăpîne, din gîtlejul satanei prin tine fiind răpit, cu lumină m-am îmbrăcat”. Pe acesta tiranul, fiind atras de ticălosul său glas, l-a îndrăgit. Şi luîndu-l pentru lăcomia gîtlejului său şi pentru călcarea de poruncă a lui Dumnezeu, în palatul lui, unde îi făcea necuratele lui alaiuri, slujitor al zeiţei Sofia pe dînsul l-a aşezat, şi popă al bucuriei l-a numit, pe cel vrednic de multe lacrimi.

Aceştia doi singuri au lipsit, precum odinoară din cei doisprezece apostoli, Iuda, şi din patruzecimea mucenicilor, cel ce s-a topit ca un căzut; toţi ceilalţi fraţi, însă, păstorindu-se de Cuviosul, au alcătuit mînăstire în Proconis. Dar încă şi mama sfîntului, din mînăstirea Trihinareilor pornind, împreună cu sora lui la insulă au ajuns şi către sfîntul au mers. Iar sfîntul zidind o mică închidere în chip de stîlp, loc care şi pînă acum se află, a intrat într-însa la vîrsta de patruzeci şi nouă de ani, ţinîndu-se de viaţa petrecerii celei mai dinainte.

Deci acum este vreme să vorbesc şi pentru grădina minunilor celor din insula Proconis, după cît îmi este cu putinţă; ca întru aceasta cu iubitorii de Dumnezeu şi iubitorii de sărbătoare împreună prăznuind, să zicem într-adevăr: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi şi nimeni să nu fie necredincios, fraţilor. Mai ales că şi Domnul zice: “Cel ce crede întru Mine, lucrurile pe care le fac Eu şi acela le va face, şi mai mari decît acestea va face; nu cu puterea lui izvorînd facerea de bine, ci cu numele Meu şi cu chemarea Mea, pentru că Eu sînt cel ce toate întru toţi le lucrez, cu stăpînirea Mea.

Deci acestea a urmat marele părintele nostru Ştefan, cel cu adevărat om al lui Dumnezeu, cel cinstit cu sufletul şi cu trupul, cel ce viaţa cea necîştigătoare a dorit şi icoana lui Hristos şi a Maicii Sale, spre străjuire a ţinut-o; cel ce întru Dumnezeu s-a îmbogăţit şi darului celui de mult preţ s-a învrednicit. Acesta luînd stăpînire, a călca asupra şerpilor şi a scorpiilor, peste toată puterea vrăjmaşului celui rău, şi a vindeca toată neputinţa şi toată vătămarea, ne-a arătat nouă minunile lui Dumnezeu Cel făcător de minuni, darul cel cu îndestulare, izvorul ce izvorăşte curgerile cele curgătoare de miere.

Odată a venit în insulă la acest fericit Ştefan un orb oarecare, asemenea cu orbul din naştere, strigînd: “Robule al lui Dumnezeu cel înalt, Ştefane, vindecă-mi ochii, deschide-mi orbirea şi luminează-mă pe mine cel întunecat, ca prin tine văzînd alcătuirea celor ce se văd şi minunîndu-mă de bunătatea lor, să laud prin făpturi pe Cel ce le-a zidit”. Pe acesta văzîndu-l fericitul Ştefan, fiind orb la vedere, dar avînd în el credinţa care mută munţii, a răspuns către dînsul:

“De ce ceri de la mine, tinere, să-ţi dau cele ce sînt mai presus de mine? Ce ai văzut în mine din faptele bune, ca să ceri şi să ai această vindecare pe care singur Ziditorul şi Dumnezeul tuturor acolo unde voieşte o împarte? De ce nu ai alergat către Hristos? De ce, lăsînd pe Ziditorul, ai venit la făpturi? De ce, părăsind pe Stăpînul, la rob ai ajuns? Nu ştii că toţi de obşte avem trebuinţă de ajutorul Lui? Nu ştii că eu însumi sînt om ca tine? Deci, de ce cauţi cele ce nu pot a le avea? De ce voieşti să mă fac tămăduitor al unei asemenea boli, căreia numai singur Domnul are putere a-i dărui vindecare, Care mai înainte pe orbul l-a vindecat?”

Cu aceste graiuri Cuviosul depărta pe tînăr cu cuvinte blînde, iar acela se împotrivea, şi pe orbul cel din Evanghelie urmînd, striga tare şi pe Sfîntul îl ruga, zicînd: “Miluieşte-mă o, adevărată slugă a lui Dumnezeu, Ştefane! Pentru că ţie acest dar ţi-a dăruit, şi prin tine îmi va dărui lumina cea adevărată şi strălucirea ochilor. Dar să nu lepezi îndrăzneala mea, Părinte, nici cu zăbovirea să întîrzii darul, nici cu norii să acoperi soarele, ci văzînd necazul meu, dă-mi vindecare, măsurîndu-mi credinţa; dă-mi darul, cumpănindu-mi dorul meu şi vindecă-mi durerea!”

Cuviosul Ştefan a zis: “Ai credinţă? Te închini icoanei lui Hristos, a Maicii Sale şi a sfinţilor? Crezi lui Dumnezeu Cel ce şi prin icoane vindecă, precum mai înainte acea cinstită Maria Egipteanca crezînd, luînd chezăşuire de la icoană, către pocăinţă s-a apropiat şi s-a mîntuit?” Iar el a zis: “Cred, Doamne, şi crezînd mă apropii şi mă închin”.

Iar Ştefan a zis către el: “În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Care pe cel orb l-a vindecat, întru Care, crezînd, ai venit aici şi ai mărturisit că te vei închina la icoană, fie ţie ca să vezi soarele!” Deci îndată i s-au deschis ochii şi s-a făcut sănătos tînărul, ca şi cînd niciodată nu a fost orbit de lumina ochilor.

Această preaslăvită vindecare făcîndu-se, s-a dus veselindu-se şi bucurîndu-se, lăudînd pe Dumnezeu şi slăvind pe Cel ce dă nişte daruri ca acestea sfinţilor Săi asupra bolilor. Această minune s-a făcut în insulă, rodul ostenelilor lui, pentru care noi, pe Hristos slăvindu-l şi pe Cuviosul Ştefan, după vrednicie, lăudîndu-l, la altă facere de minune să ne mutăm.

O femeie de neam bun, petrecînd în Cizic, avea un copil ca de nouă ani, care era îndrăcit. Auzind ea de Sfîntul, a mers la el împreună cu copilul. Cum l-a văzut de departe, copilul cel ce era chinuit de duh necurat, se scutura tare şi de năpraznă jos s-a aruncat către Sfîntul, dînd nedesluşite glasuri. Mama copilului, mai cu durere decît cel ce pătimea, vărsînd lacrimi şi pe fiul său ţinîndu-l de mînă, zicea:

“Miluieşte-mă pe mine ticăloasa, Sfinte! Singurul meu fiu este acesta pe care acum îl vezi îndrăcit; şi mă rog lui Dumnezeu să moară, pentru că noaptea şi ziua îmi chinuieşte sufletul. Două suflete miluieşte şi tămăduieşte, sfinte, pe copil de duhul cel rău şi pe mine de chinuire, căci mari supărări se întîmplă mamelor cînd copilul cel iubit pătimeşte ceva!” Apoi, văzînd pe mama sfîntului, a căzut la picioarele ei şi plîngînd, zicea: “Tu singură ştii durerea mea, ca una ce, asemenea, ai avut fii. Tu îmi măsoară chinuirea şi pe fiul tău roagă-l să se roage Domnului pentru bietul meu copil, pentru că mama păcătuind prea cumplit, pruncul se pedepseşte”.

Cu aceste graiuri jalnice nu numai pe mama sfîntului, ci şi pe toţi cei ce erau împreună mişcîndu-i femeia spre tînguire, Cuviosul Ştefan a poruncit unui monah să facă semnul Crucii pe tot trupul copilului. Apoi el, rugîndu-se cu lacrimi, a chemat pe nume copilul şi făcîndu-l să se închine icoanei lui Hristos împreună cu maica sa, l-a slobozit pe dînsul sănătos. Şi astfel luminat s-a împlinit cuvîntul lui David: “Mama veselindu-se de fiu, s-a dus”.

O altă femeie preacinstită, ce-i curgea sînge de şapte ani, fiind slăbită, se ruşina şi nu se pricepea ce să facă. Deznădăjduindu-se de vindecare şi, locuind în Iraclia Traciei, aproape de malul mării, auzind de la cei ce primeau facerile de minuni ale Cuviosului, a început a întreba, rugîndu-se: “Unde petrece prietenul lui Dumnezeu şi doctorul meu?”

Iar oamenii aceia arătîndu-i insula de cealaltă parte, fără să pregete intrînd în caic, a plutit spre ea şi la Cuviosul Ştefan a alergat, arătîndu-i suferinţa şi cu lacrimi rugîndu-se să o vindece. Pe aceasta părintele, rugîndu-se, a vindecat-o prin ungerea întru Hristos şi prin închinarea la icoana Sa. Făcîndu-se bine cu trupul, a treia zi femeia a cunoscut desăvîrşit că s-a vindecat nemaifiind supărată cu boala. Şi multe alte minuni a făcut Cuviosul pe mare şi pe uscat.

În vremea acestor minuni ale cinstitului părintelui nostru Ştefan, în al doilea an al izgonirii în acea insulă, dreptcredincioasa mamă a Cuviosului Ştefan, s-a dus către Domnul, zicînd fiicei sale: “Nu plînge Teodota, căci vei merge cu mine”. După şapte zile a adormit în pace şi sora sfîntului.

În zilele acelea, un oarecare Ştefan, ostaş din ceata armenilor, fiind slab cu trupul se gîrbovea. Acesta venind în insulă, a căzut la Sfîntul şi rugîndu-l, s-a închinat la icoana lui Hristos şi a Maicii Lui cu credinţă şi s-a întors drept şi cu totul sănătos, prin rugăciunile Cuviosului. Iar ostaşii întrebînd, cum, în ce chip, şi de cine s-a vindecat, el le-a răspuns: “În Proconis este un monah închis, numit Ştefan. Acesta rugîndu-se şi făcîndu-mă pe mine să mă închin la două icoane, una a lui Hristos şi alta a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, sărutîndu-le, îndată am dobîndit vindecare”.

Iar cei fărădelege, luîndu-l în batjocură, au zis către dînsul: “Vai de tine, Ştefane, te-ai închinat idolilor”. Şi l-au clevetit pe dînsul către stăpînitorul Traciei; iar acesta, cunoscînd cele pentru dînsul, degrab l-a trimis la împărat. Iar tiranul împărat, primindu-l, a zis: “Cum te-a învăţat nepomenitul acela să te închini la nişte năluciri ca acestea?” Iar el mai vîrtos lepădîndu-se şi iertare cerînd, ca unul ce acum se rătăcise, îndată pierzătorul l-a cinstit cu vrednicia de sutaş, ca pe unul ce a necinstit icoana lui Hristos.

Dar Dumnezeu cel ce judecă drept, şi care prin proorocul strigă: Numai pe cei ce Mă slăvesc pe Mine îi voi slăvi, iar cei ce Mă defaimă pe Mine, se vor necinsti, n-a trecut cu vederea izbînda nedreptei judecăţi. Căci călcătorul acela de lege, luînd vrednicia, cînd se întorcea de la împărăţie acasă, fiind trîntit de cal şi de picioarele acestuia fiind zdrobit, a fost omorît şi sufletul său rău şi-a lepădat. În acest chip, sfîntul a pornit de la Proconis, iar vicleanul balaur zicea: “Că şi izgonit fiind, nu încetează învăţînd pe popor a se închina idolilor”.

Întorcîndu-l din Proconis, a poruncit să-l ducă în temniţă întunecată şi în obezi să se păzească, iar picioarele lui în legături să le pună. După cîteva zile şezînd în palatul cel de lîngă mare, care se numea Faros, între doi boieri ai lui, şi, făcînd întrebare, au poruncit să aducă pe Sfîntul. Iar Sfîntul, cînd era să intre la împăratul, luînd un ban de la un iubitor de Hristos, îl ţinea înăuntrul culionului său. Cînd a intrat, abia l-a văzut nelegiuitul împărat şi, de mînie biruindu-se, a strigat, zicînd: “O, ticăloşie! O, ce rabd! Oare şi nevrednicul acesta de pomenire să defăimeze împărăţia mea? Şi acesta vrea să mă ocărască şi stăpînirea mea întru nimic să o socotească?” Iar sfîntul, nerăspunzînd, şi jos la pămînt plecîndu-se, tiranul la dînsul se uita, căutînd cu ochii sîngeraţi şi ridicînd prin văzduh mîna ca un balaur, şuierînd tare, a zis: “Mie nu-mi răspunzi, necuratule chip?”

Iar sfîntul a zis către dînsul: “Împărate, de voieşti să mă chinuieşti, chinuieşte-mă, iar dacă voieşti a mă întreba, vorbeşte cu blîndeţe, căci aşa poruncesc legile”. Iar împăratul a zis: “Spune, căror hotărîri şi porunci părinteşti nu ne-am supus, de zici că avem socoteală eretică?” Sfîntul a zis: “Zugrăvirea pe pereţi a icoanelor care de mult, de toţi Părinţii a fost primită şi închinată, pe aceasta aţi lepădat-o din Biserică”.

Iar împăratul a zis: “Nu le numi pe acestea o, necuvioase cap, zugrăviri de icoane, ci zugrăveli de idoli. Şi ce împărtăşire au cu sfinţii? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” Sfîntul a răspuns: “Împărate, creştinii au hotărît a sluji nu materiei în icoane, ci numirii chipului ne închinăm gînditor, suindu-ne prin aceasta la pricinile chipurilor celor dintîi şi prin vedere ne înălţăm la dogmele şi scopul dreptei credinţe, la locurile cerului cele înalte. Aceasta este dorirea sufletului, de a se înălţa ca o pasăre mult rătăcitoare, spre a se odihni acolo”.

Împăratul a zis: “Cu dreptate este oare, ca cele de oameni propovăduite, care sînt nemărginite cu anevoie văzute şi nici de minte ajunse, a le închipui în chip simţit şi prin materie a ne închina lor, nefiind acestea cunoscute, fără numai nemărginirea, precum zice Grigore cuvîntătorul de Dumnezeu? Şi este oare cu cuviinţă, în materie a ne închina acelora, a cărora fire nimănui nu-i este adeverită?”

Cuviosul a răspuns: “Care din oameni, avînd înţelegere, zice că este cu putinţă a se zugrăvi cu vopselele cele făcute din materie firea dumnezeiască cea nematerialnică, care covîrşeşte toată mintea, al cărei chip nici cu mintea nu se poate închipui, şi cum este cu putinţă a o închipui cu vopsele? Iar noi, cînd închipuim în icoană pe Hristos, atunci nu închipuim firea Dumnezeirii Lui, ci însemnăm chipul acela al dumnezeieştii Lui omeniri, cel arătat întru asemănarea noastră şi de mîinile apostolilor pipăit, precum grăieşte Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu: Care L-am văzut cu ochii noştri, care L-am privit şi mîinile nostre L-au pipăit.

Iar de-mi vei pune înainte cuvîntul lui Moise, care zice: Să nu-ţi faci ţie chip cioplit, nici orice asemănare din cîte sînt în cer sus, şi cîte sînt pe pămînt jos, chiar pe Moise însuşi îl voi arăta ţie că a făcut închipuire a doi Heruvimi de aur, de care dumnezeiescul Apostol zice aşa: Heruvimii slavei, care umbreau altarul. Încă şi altarul, cortul şi sfînta sfintelor, închipuiau asemănare cerească, precum acelaşi apostol grăieşte: Care slujesc chipului şi umbrei celor cereşti.

Deci, ce fărădelege facem cînd închipuim pe icoană chipul lui Hristos cel în vedere de om, şi ne închinăm Lui? Oare închinîndu-ne şi Crucii aceleia făcute din orice fel de materie, vi se pare că ne închinăm materiei? Încă şi vasele cele sfinţite care se cinstesc de noi, nici un fel de sminteală nu fac ştiinţei noastre, deoarece sîntem adeveriţi că se sfinţesc prin chemarea numelui lui Hristos.

Oare vei lepăda din Biserică şi Sfintele Taine, care au aceeaşi închipuire, sub vederea pîinii şi a vinului cuprind în taină Trupul şi Sîngele lui Hristos, prin care se închipuieşte acelaşi trup al lui Hristos, care a pătimit pe cruce şi acum este fără pătimire în cer? Acestora ne închinăm şi le sărutăm, împărtăşindu-ne cu dînsele, ca să moştenim sfinţenia; iar voi, nefăcînd deosebire între sfînt şi necurat, icoana lui Hristos o socotiţi ca pe idolul lui Apolo; iar pe Sfînta Născătoare de Dumnezeu, ca pe idolul Artemidei şi nu v-aţi înfricoşat a le numi pe dînsele idoli şi le-aţi călcat cu picioarele şi le-aţi ars”.

Iar împăratul a zis: “O, tu, orbitule cu mintea şi decît nepomeniţii mai nepomenit, călcînd icoanele oare pe Hristos l-am călcat? Să nu fie”. Dar purtătorul de semne Ştefan, de-a pururea purtînd întru sine pe Hristos şi de dînsul învăţîndu-se, punînd mîna în sfinţitul culion, şi scoţînd banul îl arăta, precum Hristos a arătat adunării celei mai dinainte a iudeilor, purtînd chipul şi numele pierzătorului împărat, şi a zis: “Al cui este chipul acesta, împărate şi scrisul de pe el?” Iar tiranul înspăimîntîndu-se, a zis: “Al celui ce împărăţeşte”.

Sfîntul a zis: “Oare dacă pe acesta, aruncîndu-l la pămînt şi de bunăvoie îl voi călca, voi suferi muncă?” Iar cei ce stăteau de faţă, au zis: “Aspru va fi pedepsit, cel ce îndrăzneşte să calce banul ce poartă semnul şi numele nebiruiţilor împăraţi”. Iar sfîntul, oftînd, a zis: “Dacă voi ziceţi aşa, ce muncă va suferi cel ce a călcat şi a ars chipul lui Hristos şi al Maicii Sale din icoană? Negreşit se va da focului celui fără de sfîrşit şi veşnic cum şi viermelui celui neadormit!” Şi aruncînd banul, l-a călcat.

Atunci cei ce stăteau lîngă împărat, ca nişte fiare sălbatice, sărind asupra sfîntului, au vrut să-l arunce jos în mare din palat. Dar împăratul, cu vicleşug oarecum, pentru că se schimba ca un şarpe, i-a oprit; şi îndată, legîndu-l pe sfînt de gît cu mîinile înapoi, l-au trimis la temniţa cea de obşte a Bizanţului, unde se numeşte sfinţitul divan, ca după lege să se judece, că a călcat chip de împărat.

O, nebunie! Căci cei ce au defăimat legea lui Dumnezeu, şi icoana Lui au călcat-o, aceştia fac legi care îi îndreptăţesc. Şi cine oare nu va rîde de nebunia acestora?

Deci Sfîntul părintele nostru Ştefan, fiind trimis la temniţa numită Pretoriu, numai cît a intrat în pridvoare, s-a înfierbîntat inima lui, ca să zic aşa după proorocul, aprinzînd înăuntrul lui focul cugetării şi a grăit cu limba sa sfîrşitul zilelor vieţii sale, zicînd: “Aceasta este odihna vieţii mele şi aici voi lăuda pe Dumnezeu pînă la cea mai de pe urmă răsuflare a vieţii mele, căci pentru icoana lui Hristos am ales-o pe dînsa”.

Şi a aflat închişi acolo ca 342 de monahi, din toate laturile. Unii cu nasurile tăiate, alţii cu ochii scoşi, alţii avînd mîinile tăiate, ca unii ce nu au iscălit împotriva sfintelor icoane, ci încă au scris pentru ele, iar alţii neavînd urechi. Iar unii arătau urmele bătăilor celor neasemănate pe care le luaseră de la chinuitori, răni care nu se tămăduiseră încă, iar alţii se arătau că nu au păr, fiind tunşi de păgînii arzători de icoane, şi cei mai mulţi aveau cinstita barbă unsă cu smoală şi arsă.

Aceste grele munci de multe feluri, ale tăinuitorilor bunei credinţe, văzîndu-le sfîntul, mulţumea lui Dumnezeu, Care le-a dăruit răbdare, iar pe sine se socotea a fi vrednic de plîngere. Ba încă se supăra şi cu greu suferea că nu s-a învrednicit a purta şi el asemenea răni pentru icoana lui Hristos în felul cum s-au învrednicit aceia.

Toţi acei părinţi l-au primit pe Cuviosul Ştefan ca pe un păstor şi începător de mîntuire şi de la dînsul se învăţau, se spovedeau şi-i spuneau lui gîndurile. Deci s-a făcut pretoriu ca o mînăstire, fiindcă toată pravila monahicescă se săvîrşea într-însul. Iar cei ce păzeau temniţele, văzîndu-l pe acesta cu adevărat înger pămîntesc fără prihană, s-au înspăimîntat, încît un temnicer a spus către femeia sa în taină, precum Manoe: “O, femeie! pierim întru această nebunie a tiranului; căci ca pe un Dumnezeu l-am văzut pe Ştefan Axenteanul, cel închis acum în temniţă”.

Iar femeia aceea cinstită – noua Samarineancă, cu adevărat -, prin întrebare către bărbat, fură de la dînsul prin auz toată petre-cerea fericitului şi pe ascuns de soţul său intrînd în temniţă, la picioarele cuviosului aruncîndu-se, ruga pe sfîntul, zicînd: “Nu te feri, părinte, de mine, preaticăloasa, că voiesc a-ţi aduce mîngîiere şi a-ţi sluji la cele de trebuinţă, pentru că, în chipul acesta nădăjduiesc să iau şi eu plată de la Dumnezeu. Pentru aceea nu mă respinge pe mine nevrednica”.

Pe cînd cinstitul părinte făcea rugăciune pentru dînsa, şi nu s-a plecat ca să ia ceva, femeia a zis către dînsul: “Cinstite părinte, de ce te lepezi de credinţa mea cea către tine? Că deşi nevrednicia mea mă respinge pe mine, fă milă cu mine; căci, precum văduva de la Sarepta odinioară a adus lui Ilie făină, iar Sumaniteanca i-a dat lui Elisei foişorul pentru iubirea de străini, iar văduva care se fericeşte în Evanghelie a pus cei doi bani în vistieria bisericii, aşa şi eu, prin nădejdea credinţei, ceva asemenea săvîrşind către tine, să nu mă întorci smerită şi ruşinată”.

Iar sfîntul a zis către dînsa: “Du-te femeie, du-te căci nu pot să primesc ceva de la tine. Că nu de fire sau de nevrednicie fug, să nu fie aceasta, ci fiindcă sînt cu totul nevrednic eu ticălosul. Căci sînt oprit de Dumnezeu a nu ne împărtăşi cu ereticii. Nu mă ştiu să mă fi împărtăşit cîndva cu ereticii cei prigonitori de creştini şi arzători de icoane, sau din mîinile lor să fi luat ceva”.

Iar femeia aceea iubitoare de Hristos, cea în adevăr păzitoare de cei chinuiţi, auzind acestea de la sfîntul şi aruncîndu-se jos, zicea: “Să nu-mi fie mie, Cuvioase părinte Ştefane, a ocărî icoana lui Hristos, a Maicii Lui, sau a sfinţilor; căci ştiu ce fel de răspuns vor da înaintea Domnului, cei ce au îndrăznit să facă aceasta. Căci cel întru sfinţi, părintele nostru Gherman, a rînduit pe surpătorii sfintelor icoane împreună cu aceia care au strigat: Ia-L, Ia-L, răstigneşte-L pe Fiul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, cinstite părinte, cer numai să se ascundă lucrul acesta de bărbatul meu şi de păzitorii cei împreună cu el. Şi eu cu lucrul deplin te voi încredinţa pe cuvioşia ta”.

Şi zicînd acestea s-a întors către casă, unde deschizînd o lădiţă a scos trei icoane ascunse, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care purta în braţe pe Fiul lui Dumnezeu, şi a Sfîntului Pavel, şi închinîndu-li-se lor cu credinţă le-a dat sfîntului Ştefan, zicînd: “Să fie acestea, sfinte, înaintea feţei tale, ca atunci cînd te rogi, să mă pomeneşti şi pe mine păcătoasa”.

Astfel, iubitorul de Dumnezeu Ştefan, plecîndu-se către cererea sa, o pomenea la rugăciune. Femeia, în ascuns, de atunci îi aducea sîmbăta şi Duminica cîte o bucăţică de pîine şi trei pahare de apă. Aceasta a fost mîncarea şi băutura fericitului în vreme de un an şi unsprezece luni, cît a fost în temniţă.

Într-una din zile, şezînd Cuviosul cu ceilalţi părinţi, care erau împreună legaţi, a venit cuvîntul despre chinurile cele de multe feluri, care se aduceau celor credincioşi, de la antipaţii şi ighemonii cei fărădelege ai împăratului. Şi a venit în mijloc Antonie, care era din insula Critenilor, vestind jertfa adusă lui Dumnezeu, zicînd:

“Cum fără de lacrimi voi aduce în mijloc, părinţi cinstiţi, vitejiile lui ava Pavel? Căci acest viteaz s-a prins de către Teofan, eparhul Ciprului şi a fost dus spre cercetare în divanul ce se zice a lui Heracle”. Şi stătea la pămînt icoana lui Hristos şi unealta caznelor, care la elini se zice catapeltis. Şi a zis voievodul: “O, Pavele, una din două îţi stă înainte: sau icoana lui Hristos s-o calci în picioare ca să trăieşti, sau de nu, cu aceste unelte cumplit vei fi muncit ca să mori”.

Dar Sfîntul Pavel cel cu bărbăţie, cu glas mare a strigat: “Să nu-mi fie mie aceasta, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, să calc dumnezeiasca Ta icoană, ce este asemenea cu chipul trupului Tău, fiind lăcaş al numelui Tău cel înfricoşat”. Şi la pămînt plecîndu-se, a adus sfintei icoane închinarea cea cuviincioasă, sărutînd cu dragoste chipul răstignirii lui Hristos, arătînd cu lucrul că nu se teme de îngrozirea chinurilor şi este gata să moară pentru icoana lui Hristos.

Iar voievodul, mîniindu-se, a poruncit să-l dezbrace şi aşa să-l întindă pe catapelte. Şi din toate părţile, strîngîndu-l slujitorii pe sfîntul între cele două scînduri, de la gît pînă la glezne, şi cu fiare pătrunzînd mădularele acestuia, să-l spînzure cu capul în jos şi de jur împrejur să aprindă un foc mare; şi aşa l-a făcut ardere de tot, prin foc, boierul cel care era în fărădelegi mai mult decît împăratul”.

Pe cînd acesta grăia şi toţi părinţii vărsau lacrimi, un preot bătrîn, Teostirict din sfînta mînăstire a Nelechitului care avea nasul tăiat, iar barba dată cu smoală şi cu catran îi fusese arsă de luptătorii contra sfintelor icoane, cei fără Dumnezeu, acela venind în mijloc a zis: “Nu este cu putinţă, cu adevărat, cinstite Ştefane, a suferi fără plîns sau a trece cu vederea sălbăticia de atunci a boierului din pămîntul Asiei, pe care îl numesc Lahonodracon”. Iar cinstitul Ştefan i-a zis: “Spune părinte spune pentru Domnul, şi să nu ascunzi, căci mai rîvnitori ne faci, dacă va voi Dumnezeu să pătimim şi noi”.

Iar Teostirict a zis: “Sfîntul Marele Post trecînd şi sfintele Paşti ajungînd, în seara sfintei Joi celei mari, în care Hristos Dumnezeul nostru se dădea în mîinile Iudeilor, dumnezeiasca jertfă săvîrşindu-se, acest eparh cu nume de balaur, după porunca împăratului împreună cu mulţime de ostaşi, năvălind fără veste şi intrînd cu îndrăzneală în biserică şi în Sfîntul Altar, au poruncit să înceteze cîntarea şi au răsturnat la pămînt sfintele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos. Apoi, luînd pe cei mai aleşi din monahi, vreo treizeci şi opt, le-a pus mîinile şi gîturile în cătuşe, iar din ceilalţi pe unul l-au bătut fără cruţare, iar pe altul l-au ars de tot. Altora, smolindu-le barba şi feţele, i-au izgonit după ce le-au tăiat nasul, dintre care unul sînt şi eu.

După toate acestea, neîndestulîndu-se, acel rău credincios, toată mînăstirea a ars-o, de la grajd pînă la biserică, şi le-a prefăcut în praf aruncat pe pămînt. Apoi, împreună cu dînsul, luînd pe cei treizeci şi opt de părinţi, i-a surghiunit în părţile cele mai îndepărtate ale Efesului şi i-a încuiat în cămara unei băi vechi, astupînd intrarea; apoi săpînd poalele muntelui, i-a îngropat de vii. Şi aşa cu silă nesuferită s-au săvîrşit în Domnul.

Deci, aceste lucruri pline de întristare şi altele mai multe şi mai dureroase grăindu-le, nu era cu putinţă a suferi plîngerea. De aceea ruga pe Sfîntul Ştefan, precum mai înainte în munte, aşa şi acum să le spună cuvînt de mîngîiere. Iar prea fericitul, cu durere sufletească, suspinînd, a zis: “Să mulţumim, părinţi şi fraţi, să mulţumim pentru toate acestea ce s-au întîmplat, căci răbdarea cea pînă în sfîrşit aduce cununa; căci foc, sabie şi la sfîrşit moarte de la păgîni ne stau înainte. Să răbdăm şi să-i urmăm pe Cuvioşii Părinţi, care şi-au săvîrşit viaţa în vremea noastră muceniceşte, pe Cuviosul Petru, cel încuiat în Vlaherna, care fiind bătut cu vine de bou înaintea împăratului pentru icoana lui Hristos, atîta răbdare a arătat, încît nici n-a suspinat, nici n-a strigat, ca şi cum n-ar fi simţit nici un fel de durere din acele bătăi”.

Dar mai vîrtos pe împăratul îl rănea cu cuvintele sale ca şi cu nişte arme ascuţite, pe acest nou Datian şi Iulian Paravatul, cu îndrăzneală propovăduindu-l şi către Dumnezeu ochii ridicînd a zis: “Mulţumesc Ţie, Doamne”. Aşa a răposat în bătăi.

După dînsul pe Ioan, dumnezeiescul egumen al mînăstirii celei vestite a Monagriei, pe care tiranul împărat, pierzîndu-l cu tiranie, pentru că nu a călcat icoana lui Hristos şi a Maicii Lui, l-a cusut într-un sac şi legîndu-i o piatră mare, l-au înecat în adîncul mării. Ce moarte poate fi mai cumplită decît aceasta? Dar aceasta aduce cununa. Cine ar fi îndestulat să afle cercetările în fiecare eparhie, de la cumpliţii boieri ai tiranului şi vrăjmaşii adevărului, cum şi cumplitele chinuri? Pentru că noi, lepădînd multe semne de biruinţă ale păgînătăţii acelora, rîvnim moartea Stăpînului. Că nu-s vrednice pătimirile vremii de acum, pe lîngă slava ce are să ni se arate nouă, precum zice vasul alegerii, Pavel.

Însă vremea îmi spune o, credincioşi, ca să aduc la arătare şi moartea pentru dreapta credinţă a cinstitului părintelui nostru Ştefan. Deci, precum în multe chipuri mai înainte m-am îndreptat, mă trage înapoi nevrednicia mea şi necunoştinţa meşteşugului vorbirii spre a grăi. Dar de vreme ce sfîntul este milostiv şi bun către a mea smerenie, nu voi înceta grăind după putere, neieşind întru nimic afară din adevăr. Dumnezeu, Care descoperă robilor Săi tainele Sale, şi pe cele mai înainte de facere la arătare le aduce, n-a ascuns vremea mutării cinstitului părintelui nostru Ştefan de la cele de aici.

Căci, precum s-a zis mai sus, Sfîntul Ştefan era împărtăşit şi de darul înainte vederii. Deci, acest cinstit şi sfînt bărbat, mai înainte cu patruzeci de zile de pătimirea sa, chemînd pe preafericita şi iubitoarea de străini femeie, pe slujitoarea sfinţilor, care erau în temniţă, i-a zis ei: “Plata slujirii tale către mine o, femeie, îţi va da-o ţie Domnul. Dar voiesc întru această patruzecime să săvîrşesc rugăciune în linişte şi înfrînare. Deci nu-mi mai aduce pîine şi apă”.

Iar cinstita femeie a răspuns: “De ce vrei această asprime, părinte? Au nu toată vremea vieţii tale este o postire, o rugăciune şi o asprime?” Şi sfîntul a zis: “Am cunoscut că după puţine zile are să fie sfîrşitul vieţii mele”. Şi cu aceasta umilind pe femeia cea iubitoare de străini a slobozit-o în pace.

Şi aşa, nu a încetat sfîntul în acele patruzeci de zile, vorbind şi învăţînd pe părinţii cei împreună legaţi, de a nu se întrista întru necazuri, săvîrşind cîntări de laudă de toată noaptea, încît şi unii din cei care ţineau în taină credinţa cea dreaptă, veneau la dînsul schimbîndu-şi hainele, îmbrăcîndu-se în zdrenţe proaste şi îndulcindu-se de la dînsul cu învăţăturile cele folositoare pentru credinţa cea dreaptă, luînd binecuvîntare de la dînsul.

Trecînd zilele şi ziua a treizeci şi opta ajungînd, de dimineaţă după slavoslovia Utreniei şi după sfîrşitul ceasului întîi, chemînd iarăşi pe acea femeie milostivă, în auzul părinţilor, a zis: “Vino, cinstită şi binecuvîntată femeie să vadă Dumnezeu şi să-ţi măsoare nelipsit osteneala ce ai făcut-o cu mine, răsplătind rodul ostenelilor însutit, precum este scris în Sfînta Evanghelie. Căci eşti uceniţă cu adevărat a Celui ce a zis: Întrucît aţi făcut unuia dintre aceşti mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut. Şi Cel ce primeşte pe drept în nume de drept, plată de drept va lua. Pentru aceasta Domnul să-ţi dea însutit şi să te rînduiască împreună cu credincioasele Marii şi înţeleptele femei, cu a lui Cleopa, cu a lui Iosif, cu a lui Ioachim şi cu Marta”. Deci şi mai multe decît acestea a zis, binecuvîntînd-o.

Apoi, luînd dumnezeiasca icoană cu chipul Mîntuitorului şi a ucenicilor Lui, adică a lui Petru şi Pavel, i le-a dat ei, zicîndu-i: “Să-ţi fie ţie acestea strajă în viaţă şi amanet al dreptei credinţe”. Apoi, oftînd, a spus că peste două zile, pornind de la cele de aici, se va duce în altă viaţă şi la Dreptul Judecător. Iar ea, nu puţin tînguindu-se, luînd sfintele icoane de la sfîntul, le-a învelit într-o basma de frica prigonitorilor celor fără de Dumnezeu şi, primind binecuvîntarea de pe urmă, a pornit spre casă, plîngînd pentru despărţirea de un părinte şi învăţător ca acesta. Iar Cuviosul Ştefan, împreună cu cei legaţi, a petrecut cealaltă vreme a zilei aceleia şi toată noaptea în rugăciune, binecuvîntînd pe Dumnezeu.

Tiranul împărat săvîrşea atunci jertfa cea păgînească, adică sărbătoare diavolească, pe Dionis şi pe Vrum, lăudîndu-i la acea prăznuire ca pe nişte făcători ai seminţelor şi ai vinului. Şi în acea zi de dimineaţă, stătea în foişoarele şcolilor, împreună cu lăutarii cei de un cuget cu dînsul, avea îndeletnicire urîtă şi lui Dumnezeu vrăjmaşă, prin jertfa cea de faţă, în cinstea preadesfrînatei lui femei, cea de a treia cu numele Evdochia.

Căci lepădatul de Dumnezeu eretic, pe lîngă multe alte fapte rele şi urîte, nu lăsa nici praznicile cele păgîneşti. Şi i s-a spus lui de către nişte urîtori de Hristos, că Ştefan Axenteanul, exarhul nepomeniţilor, acea temniţă a făcut-o mînăstire, săvîrşind cîntare de laudă de toată noaptea în dînsa, şi toţi cei din cetate alergînd la dînsul, se învăţau a sluji idolilor – căci aşa numeau ei sfintele icoane.

Iar tiranul, auzind aceasta şi fierbînd de mînie, a chemat un bărbat, purtător de sabie, cu vrednicia de proxim, şi i-a poruncit să ducă pe Cuviosul Ştefan în cealaltă parte de tîrg, unde era cinstita biserică a Sfintei Marii Muceniţe Mavra, pe care urîtorul de sfinţi, dărîmînd-o pînă la temelie, a făcut-o loc de ucidere, şi Mavra a numit locul acela unde făcea şi tocmelile cu dracii. Aceasta o mărturiseşte copilul jertfitorului, care s-a dat spre jertfă, pentru care nu este vreme a povesti.

Apoi, îndată a rînduit să se cerceteze, întrebînd prin cetate, ca oricine va fi aflat avînd rudenie, prieteni, sau neam apropiat pe cineva, din catalogul monahicesc, sau măcar cu haină neagră, să-l trimită, după bătăi nesuferite, în surghiun. Şi atunci era bucurie vrăjmaşilor, căci dădea pe care voiau, încă şi robi pe stăpîni cleveteau. Plîngerea şi tînguirea Bizanţului, nu era mică, ci mai mult decît în zilele cele de demult ale lui Iulian şi Valens, cei fără de Dumnezeu.

Trimisul acela, luînd pe Sfîntul Ştefan din temniţă şi încătuşîndu-i gîtul şi mîinile, îl ducea la locul cel rînduit. Iar tiranul împărat, ieşind din palat, s-a dus spre uliţa cea de obşte, care se numea Milion, unde, în anii cei de demult, cei ce au împărăţit cu dreaptă credinţă, au zugrăvit cele şase sinoade a toată lumea, care arătau mărturisind dreapta credinţă ţăranilor, străinilor şi celor dimprejur, pe care, babiloneanul tiran, în zilele acelea, văruindu-le, a zugrăvit sataniceasca alergare de cai şi pe vizitiul cel iubit de draci şi nevrednic cerului şi pămîntului, cinstindu-l pe acesta mai mult decît pe Sfinţii Părinţi. Cine oare nu se va înfricoşa şi nu se va înspăimînta, sau nu va rîde, ori nu va plînge, de o asemenea îndrăzneală? O! Mîntuitorul meu, cît de nemărginită şi îndelungată răbdare ai!

Stînd tiranul în acel loc, lăudîndu-l şi slăvindu-l toţi, el a zis: “Nici o mîngîiere nu este sufletului meu pentru nepomeniţii cei răi”. Iar unul din cei împreună tăinuitori ai lui, a strigat: “Şi unde s-a arătat oare, stăpîne, urma acestora, sau pomenirea lor în cetatea ta, ori în altă parte, fiindcă toţi s-au pierdut? Căci iată şi pe vrăjmaşul adevărului, pe Ştefan Axenteanul, întîlnindu-l astăzi, am văzut dreapta judecată, fiind dus pentru a se da sabiei”.

Iar balaurul cel cu multe chipuri, a zis către dînsul: “Şi ce este oare mai dulce lui Ştefan, decît să primească tăierea capului? Căci mă plec să cred că, de cînd s-a închis, aceasta o dorea. Dar nu se cade ca el să sufere o moarte ca aceasta, ci mult mai grea şi cu anevoie. De vreme ce şi împărăteasa nu puţin se va supăra pe noi, căci ziua sărbătorii vrumaliului, cu ucidere am săvîrşit-o”.

Şi îndată a poruncit acest nou Irod, robul femeilor, să-l întoarcă pe sfîntul şi în temniţă să-l închidă. Iar părintele iarăşi cînta în temniţă împreună cu cei legaţi, acestea: Cel ce locuieşti întru ajutorul celui Preaînalt, întru acoperămîntul aripilor se va sălăşlui… şi celelalte stihuri ale psalmului.

Tiranul împărat a făcut în ziua aceea ospăţ mare boierilor săi şi celor de un gînd cu dînsul şi, săvîrşind prăznuirea cea vrăjmaşă lui Dumnezeu, în seara aceea cu strigăte şi alăute s-au plecat spre băutură. Apoi chemînd doi fraţi de-o mamă, neîntrecuţi în vrednicie, frumoşi la chip şi la suflet, şi foarte minunaţi, pe care, zavistuindu-i mai pe urmă cu rîvnă, i-a ucis după ce le-a zis lor:

“Mergeţi în temniţă, ziceţi acestea lui Ştefan Axenteanul: Ştii cît mă îngrijesc de tine, viaţa ţi-am dăruit, ca doar plecîndu-te, măcar mai pe urmă să faci cele plăcute mie. Deşi eu ştiu gîndul lui cel neplecat şi cu împietrire de inimă, negreşit vă va ocărî. Totuşi dacă prin cuvinte bune îl veţi pleca pe dînsul, bine va fi. Iar dacă nu, atîta să-l răniţi cu bătăi peste gură şi peste spate, încît, ieşind voi de acolo, el în chinuri să moară”.

Acei fraţi, mergînd la temniţă şi la sfîntul ajungînd, i-au vestit acestuia graiurile împăratului, întru nimic pe sfîntul vătămîndu-l, fiindcă au văzut faţa lui ca o faţă de înger, ci mai vîrtos întărindu-l în dreapta credinţă. Apoi sărutîndu-l, au luat binecuvîntare şi, întorcîndu-se înapoi, au venit la cel ce i-a trimis, şi i-au zis:

“Împărate, am aflat pe călugărul acela neplecat, încă stăruind în cele dinainte ale sale şi anatematisind. Şi atît de tare l-am rănit pe dînsul cu bătăi, încît fără glas zăcea şi nu ne mai aşteptăm să fie viu pînă mîine”. Apoi, veselidu-se trufaşii şi rîzînd tare, se ţineau de lăcomia gîtului, adică a băuturii celei irodieneşti, fiind robul pîntecelui.

Cuviosul Ştefan, toată noaptea aceea a stat la rugăciune, gătindu-se de moarte. Cînd a fost la răsăritul luceafărului, a chemat pe toţi Cuvioşii Părinţi, împreună cu cei legaţi, şi a zis către dînşii: “Mîntuiţi-vă, părinţi şi fraţi, mîntuiţi-vă! Şi vă rugaţi pentru mine, ca nu cumva să se afle vreun înger rău în întîmpinarea duhului meu, pentru mulţimea greşelilor mele. Pacea şi sărutarea cea mai de pe urmă vă dau, că iată acum s-a apropiat ceasul sfîrşitului meu, şi cununa cea mucenicească este lîngă uşă. Iar voi petreceţi întru dreapta credinţă pînă în sfîrşit”.

Acestea auzindu-le de la dînsul, Cuvioşii Părinţi îşi spălau feţele cu lacrimi fierbinţi. Iar el a început a dezbrăca de pe sine hainele, însă Sfinţii Părinţi au zis: “Mai bine este, părinte, ca în această sfîntă îmbrăcăminte să vezi sfîrşitul zilelor tale”. Iar Sfîntul Ştefan, de Dumnezeu însufleţitul, a zis: “Părinţi şi fraţi, cel ce se luptă, gol se luptă, şi socotesc că nu este drept, ca acest sfînt chip, să se necinstească şi să se calce de un norod ce latră ca nişte cîini”. Cu acestea înduplecînd pe părinţi, şezînd numai într-o haină de pînză împreună cu dînşii, grăia cele despre mîntuire.

Iar în noaptea aceea, după banchet, trufaşul împărat odihnindu-se pe patul său, i s-a spus de către dracul cel ca un corb de noapte, care totdeauna petrecea împreună cu el, că cei doi trimişi de dînsul n-au făcut nici un rău lui Ştefan în temniţă, ci mai vîrtos i s-au închinat lui şi s-au binecuvîntat de dînsul.

Deşteptîndu-se împăratul din somn în al doilea ceas din zi, a ieşit cu sîrguinţă într-un foişor al palatului şi a început a răcni ca un leu, zicînd: “O, ce nevoie! O, ce mare defăimare pentru mine, nimeni nu este ca să-mi ajute mie! Ce este mie şi nepomeniţilor? Nu este nici unul care să-mi slujească cu credinţă, toţi mă socotesc pe mine întru nimic; şi nu ştiu ce voi face cu acei nepomeniţi”.

Auzind strigarea împăratului toţi cei ce erau în curţile împărăteşti, s-au mîhnit, s-au tulburat foarte, şi au alergat degrabă la dînsul. Iar el, cu aceştia întîlnindu-se, a zis: “Unde mergeţi şi pe cine căutaţi?” Iar ei au răspuns: “La tine preabunul nostru stăpîn, venim să ne veselim împreună cu tine, marele împărat, la ziua cea de sărbătoare care acum se săvîrşeste, adică a Augustei”. Dar el iarăşi a strigat: “Nu sînt eu stăpînul vostru, nu sînt împăratul vostru, altul este stăpînul vostru, la ale cărui picioare tăvălindu-vă şi la ale căror urme închinîndu-vă faceţi rugăciuni. Nimeni nu este de un suflet cu mine, ca să-l omoare pe acela, că doar ar afla odihnă viaţa mea şi s-ar fi mîngîiat duhul meu”.

Iar ei nedumerindu-se şi cu durere în inimă sîrguindu-se, au întrebat: “Cine este oare alt împărat pe pămînt, mai presus decît tine, împărate şi stăpîne? Şi cine este vrăjmaş al împăratului pe care l-am fi cinstit mai mult decît pe tine împărate? Nu te iuţi asupra noastră?” iar Copronim a răspuns: “Ştefan Axenteanul, exarhul nepomeniţilor este împăratul vostru, iar nu eu”.

Şi numai cît a pomenit numele acesta, şi îndată se putea vedea pornire şi tulburare de mulţime, ca un tunet, alergînd la temniţă, la care ajungînd, ca nişte fiare sălbatice, sărind în temniţă, strigau la temniceri: “Daţi-ne aici pe Ştefan Axenteanul!” Iar cel ales întru sfinţenie, fără tulburare ieşind la dînşii, a zis: “Ca o oaie ce vine la cei ce voiesc a o junghia, iată eu sînt cel pe care îl căutaţi”.

Şi îndată la pămînt aruncîndu-l ca nişte fiare sălbatice, şi legînd funii de fiarele în care picioarele lui erau închise, l-au tras la uliţa cea de obşte, călcîndu-l peste cap şi peste tot trupul, cu pietre lovindu-l şi cu beţe bătîndu-l. Şi cum a ieşit, fiind tîrît pe prima uşă a temniţei, ajungînd la pridvoarele casei celei de rugăciune ce era acolo, adică a Sfîntului Mare Mucenic Teodor, mîinile şi capul puţin ridicîndu-şi şi ochii spre cer înălţîndu-i, pe cît îi era cu putinţă, a făcut închinăciunea cea mai de pe urmă, înaintea bisericii sfîntului mucenic.

Fiind întru atîtea munci cumplite şi bătăi, a săvîrşit lucrul cel cuviincios dreptei credinţe; apoi văzîndu-l unul din acei băutori de sînge şi fără de Dumnezeu, fiind îmbrăcat cu satana, scrîşnind, a zis: “Vezi că nepomenitul ca un mucenic voieşte a muri”. Şi alergînd către tulumbele de stins focurile ce sînt în acel loc, pe care le numesc sorburi, şi luînd un lemn mare numit antion, repede întorcîndu-se şi ajungîndu-l pe sfîntul, fiind tîrît de mulţime şi peste creştet lovindu-l, ca pe un cîine, îndată l-a omorît.

Filomatie era numele acelui gealat, care, fiind trîntit îndată la pămînt şi îndrăcindu-se, striga groaznic, scuturîndu-se, curgîndu-i spume şi scrîşnind din dinţi. Apoi pînă la moartea lui, aşa a fost pedepsit de diavolul.

Dar ce cuvînt va istorisi, sau ce auz va primi mucenicia sfîntului, întru acele cumplite dureri? Căci care mădular al lui s-a văzut nemărturisit de cunună, dintre nenumăratele împroşcări cu pietre? Că fiind tîrît pe pămînt şi lovit din lespede în lespede, mîinile i se tăiau, degetele împreună cu unghiile cădeau, iar coastele lui se rupeau, vinele rozîndu-se înroşeau pămîntul cu mulţimea sîngelui, oasele rupîndu-se din încheieturi, se făceau bucăţi.

Iar unul din cei fărădelege, lovind cu o piatră în pîntecele lui, l-a despicat în două. Şi se vedeau toate măruntaiele lui pe pămînt tîrîndu-se cumplit. Cu adevărat nici o moarte nu s-a văzut mai cumplită ca aceasta, nici la elini nu s-a văzut cîndva, căci şi după ce a răposat îl băteau cu beţe şi cu pietre pe trupul mort; nu numai bărbaţii, ci şi femeile şi copiii din şcoli, după porunca tiranului, alergau cu pietre.

Dar dacă cineva ar fi întîmpinat pe cale această ardere de tot, jertfită lui Dumnezeu, fără să o lovească cu pietre, se pedepsea ca un iubit al sfîntului şi vrăjmaş al împăraţilor. Şi cum cei ce-l tîrau au ajuns la locul boului, un om care prăjiea nişte peşte în tigaie l-a văzut pe sfîntul, fiind tîrît pe uliţă; şi părîndu-i-se că el încă trăieşte, apucînd un tăciune din foc şi lovind tare capul sfîntului în partea dinapoi, despărţindu-se, a sărit şi s-au vărsat pe pămînt creierii cei moi.

Atunci un bărbat dreptcredincios, cu numele Teodor, rămînînd înapoi cu socoteală ascunsă, făcîndu-se că a alunecat, plecîndu-se la pămînt, a ridicat acele sfinte moaşte şi cu basma învelindu-le, le-a ascuns înăuntrul hainelor sale şi se sîrguia să vadă unde îl vor arunca pe Sfîntul Ştefan, spre mîncarea cîinilor. Iar răul tiran, a mers tîrînd pe Sfîntul spre mînăstirea unde era sora lui, ca s-o scoată şi pe dînsa şi s-o împroaşte cu pietre cu mîinile lui, ca şi pe fratele ei, Sfîntul Mucenic Ştefan.

Dar cinstita şi cu adevărat sora Sfîntului, cu firea şi cu socoteala, cunoscînd mai înainte năpădirea tiranilor eretici, într-un mormînt întunecat închizîndu-se, a scăpat. Şi venind păgînii şi neaflînd-o, de acolo tîrînd pe Sfîntul, l-au aruncat în groapa păgînilor şi a osîndiţilor, unde era biserica Sfîntului Palaghie. Pe aceasta, tiranul urîtor de sfinţi, aflînd-o căzută, a făcut-o mormînt de osîndiţi şi a numit-o “a lui Palaghie”. Şi s-a arătat graiul cel proorocesc luminat grăind, şi cu cel fărădelege s-a socotit dreptul.

De aici tîlharii, întorcîndu-se la împărat, ca de la un război cu vitejie făcînd izbînzi, s-au primit de dînsul cu bucurie. Şi aşa tiranul, şezînd cu dînşii la o masă cu multe cărnuri, auzind de moartea Sfîntului Ştefan cea în multe chipuri, rîzînd tare se ruşina. După aceia şi pe ceilalţi cuvioşi părinţi, care erau în temniţă împreună cu Sfîntul Ştefan, cu felurite chinuri i-au omorît.

Aşa s-a sfîrşit Sfîntul lui Dumnezeu şi Cuviosul Mucenic Ştefan, la cincizeci şi trei de ani ai vîrstei sale, în luna noiembrie, în douăzeci şi opt de zile, în care se prăznuia o sărbătoare păgînească de iubitorii de dezmierdări. Pentru aceea, iubiţilor, nu se cade să dăm tăcerii lucrurile cele minunate ale Cuviosului, care s-au făcut după moarte şi pe care Dumnezeul tuturor, le-a făcut întru lauda şi slava slugii Sale. Că Însuşi prin Scriptură strigă: Numai pe cei ce Mă slăvesc pe Mine, îi voi slăvi; şi cei ce Mă defaimă pe Mine, se vor necinsti.

Căci pe cînd tîra pe Sfîntul şi l-au dat morţii celei amare şi fără de milă, de dimineaţă văzduhul, linişte avînd, şi razele soarelui strălucind pînă la ceasul al treilea, de năprasnă s-a ridicat un nor înfocat spre partea de răsărit a Constantinopolului, peste vîrful muntelui, de unde a venit sfîntul. Apoi, ajungînd lîngă marginile cetăţii, a înnegrit tot văzduhul. La vedere părea ziuă, dar era întuneric ca de noapte. Şi vifor groaznic suflînd, s-a vărsat grindină peste cetate, încît mulţi s-au primejduit şi pe unii i-a ucis, şi nu puţin s-au vătămat arăturile care erau verzi în cetate.

Iar poporul cel drept credincios, care rămăsese, a plîns pe ascuns, împreună cu femeile cele credincioase şi au milostivit pe Dumnezeu, ca să li se dea odihnă în primejdia cea nesuferită. Ceea ce a şi făcut Dumnezeu, Care a ascultat rugăciunile celor ce se tem de El, spre mai mare ruşine şi ocară a păgînului împărat, cel nevrednic de cinste.

Iar Teodor, bărbatul cel iubitor de Dumnezeu pomenit mai sus, luînd moaştele care au căzut din căpăţînă, cum şi creierii, le-a ascuns în sîn. Iar după ce a fost aruncat sfîntul, a mers la sfînta mînăstire a cuviosului părintelui nostru Dia şi, luînd în ascuns pe egumenul mînăstirii, i-au dat lui moaştele şi i-a spus ce s-a întîmplat în acea zi.

Acesta tînguindu-se şi suspinînd tare, luînd pe Teodor iubitorul de Dumnezeu, l-a dus în paraclisul din dreapta mînăstirii a Sfîntului Întîiului Mucenic Ştefan, şi scoţînd o cutie, a închis într-însa sfintele moaşte ale Sfîntului, împreună cu ei fiind de faţă şi un oarecare Ştefanid, copil mic al acelei mînăstiri; şi după ce s-au închinat, le-au pus înăuntrul jertfelnicului şi a catapetesmei, tăinuind lucrul.

Trecînd puţină vreme, a fost clevetit Teodor de nişte urîtori de Hristos la împăratul, zicînd că bărbatul cel iubitor de Dumnezeu este închinător de icoane, şi a poruncit balaurul cel din adînc, ca bărbatul acela să fie dus în surghiun, împreună cu femeia şi cu copiii, în insula Siciliei, lucru ce s-a şi făcut. Iar trecînd vreme multă şi bărbatul cel iubitor de Dumnezeu fiind uitat în surghiun, Dumnezeu, Cel ce judecă drept, l-a aşezat şi pe acesta la ale sale, prin Cuviosul Mucenic Ştefan.

Pentru că Ştefanid, copilul cel mai înainte pomenit, ajungînd întru măsura vîrstei, ruga pe egumenul său să-l hirotonească în diacon. Iar acela zăbovind, pentru că încă era tînăr, şi cum el cunoştea cele despre dînsul, căci a crescut din tînără vîrstă pe mîinile lui, nedobîndind cererea şi pe egumen îngrozindu-l, a furat cutia în care erau moaştele Sfîntului Ştefan şi a alergat la palatul împăratului, vestind tiranului lucrul.

Căci a zis: “Egumenul meu, închinîndu-se oaselor vrăjmaşilor, celor de tine ucişi, îi numeşte sfinţi, iar pe tine tiran şi nou Iulian te propovăduieşte, împreună cu Teodor cel surghiunit în Sicilia Dalmaţiei”. Iar tiranul, fierbînd de mînie, a poruncit îndată ca egumenul să fie închis în cătuşe, iar pe Teodor degrabă să-l întoarcă din Sicilia, ca să-şi ia pedeapsa pentru îndrăzneală. Şi a poruncit celui ce i-a clevetit pe dînşii să păzească cutia pînă la mustrarea amîndurora.

Întorcîndu-se Ştefanid la cetatea împărătească, luîndu-l singur împăratul, l-a învăţat cele ce avea să zică împotriva bărbaţilor celor drepţi, aducînd de faţă şi cutia, apoi l-a slobozit pe dînsul. A doua zi, înaintea tiranului stînd, vînzătorul mustra înaintea tuturor pe egumen şi pe Teodor, iubitorul de Dumnezeu, zicînd că va arăta ceasul, ziua şi basmaua cea sîngerată, împreună cu moaştele, de nu se vor pleca. Iar bărbaţii cei iubitori de Dumnezeu se prefăceau că nimic din cele zise nu este adevărat.

Împăratul striga către vînzător, să scoată cutia pe care o ascunsese, şi s-o arate spre mustrare. Atunci s-a văzut preaslăvită minune, că într-o clipă s-a făcut cutia nevăzută şi nu s-a mai aflat pînă astăzi. Prin aceasta mai mult s-a ruşinat tiranul cel mult împietrit şi, socotind ca nu cumva să se cunoască de bizantini o minune ca aceasta, că de cei mai mulţi se numea sfînt, a trimis pe vrăjmaşul acela şi vînzătorul, după multe bătăi nesuferite, în surghiun, într-un ţinut străin. Iar pe bărbaţii cei cinstiţi i-a trimis înapoi, care slăveau pe Dumnezeu pentru toate, căci prin Sfîntul Ştefan a făcut minune, ca ei să se păzească fără de primejdie.

Dar să nu tăcem nici despre acea vicleană slujnică de care s-a scris mai sus, care pe doamna sa – Sfînta muceniţă Ana -, şi pe Sfîntul Ştefan i-a clevetit şi i-a prihănit, învăţată fiind de păgîni, cu care se tocmise să o slobozească şi cu cineva din palat să o însoţească. Să spunem în ce fel a avut sfîrşitul vieţii, prin ce fel de moarte urîtă şi rea. Căci după moartea cea purtătoare de nevoinţă a Sfintei Ana, după bătaia aceea nesuferită şi după săvîrşirea Sfîntului Ştefan prin mucenicie, nimic din cele făgăduite ei dobîndind, s-a ridicat împotriva lui Calist, celui mai înainte zis şi împotriva lui Avlicalam, strîngătorul de biruri, zicînd: “De nu veţi împlini cele făgăduite, în mijlocul cetăţii voi spune vicleşugurile voastre şi ocările cele către Sfîntul”.

Acestea făcîndu-se în nepricepere, după ce au făcut sfat, au însoţit-o pe dînsa cu un notar al aceluiaşi strîngător de biruri al Nicomidiei. Rămînînd însărcinată şi ajungînd în vremea naşterii, această nouă viperă a născut doi copii. După o vreme, rămînînd văduvă, singură ea împreună cu copiii, în mijloc dormind, pe la miezul nopţii, întru uimire făcîndu-se pruncii şi luînd oarecare putere minunată, sculîndu-se şi apucînd-o de amîndoi sînii, au început a-i suge, nu ca nişte copii, ci ca nişte pui de leu sau de urs, încît nu a fost cu putinţă să-i mai scoată, ca de la nişte fiare înfuriate şi mîncătoare. Şi astfel, dimineaţa i-a aflat morţi, pe mama lor şi pe prunci, încă ţinînd cu dinţii sîngeraţi cărnurile sînilor.

Această ticăloasă pedeapsă suferind vicleana slujnică şi prihănitoarea Cuviosului, şi-a lepădat rău viaţa, fiind trimisă în munca cea fară de sfîrşit. Pentru aceasta nu este nedrept Dumnezeu, Cel ce degrabă pierde buzele cele viclene şi limba cea rău grăitoare, iar pe cei ce-L slăvesc pe El, îi slăveşte şi după moarte.

Acestea sînt ostenelile mele, culese de la rudeniile Cuviosului, de la cunoscuţi, de la cei împreună locuitori, de la cei ce au fost sub un acoperămînt şi de la ucenici; şi nu numai atît, ci şi de la tăinuitorii tiranului, care încă trăiesc în această viaţă, fiind povestiri adevărate. Dar o, cinstite părinte, şi moştenitorule al muntelui, al peşterii şi al chipului, prea cuvioase Epifanie, cel ce mi-ai poruncit şi ai îndemnat smerenia mea, trecîndu-mi cu vederea prostia şi lenevirea, primeşte acestea, căci, din cele multe, puţine adunînd, ţi le aduc, împreună lucrătoare avînd rugăciunile tale cele bine primite de Dumnezeu.

Dar ce voi zice şi către tine o, Părinte Cuvioase, Mucenice şi purtătorule de nevoinţe, cel cu numele Ştefan? Că mai presus de om este mucenicia ta, al cărui lucru este preabun şi lauda mai presus de om. De aceea, prin solirile tale alungînd întristarea, ale tale ţie aducîndu-le ca nişte flori din grădini, capul tău cel dumnezeiesc încununat îl laud. Şi pe acestea aducîndu-le ţie în dar, cer slobozenie de relele ce ţin sufletul meu, cel ce în multe ocări se ticăloşeşte. Dar o, mucenice a lui Dumnezeu, cel ce ai urmat Stăpînului Hristos prin patima pentru icoana Lui şi prin vărsarea sîngelui.

“O! noule păzitor şi rugător al neamului nostru. O! pierzătorul dracilor şi surpătorule de rătăciri idoleşti şi al sfintelor icoane închinătorule. O! doctor al celor ce bolesc, izgonitorule al bolilor de tot felul. O! arătătorule al celor obosiţi şi al celor ce se înviforează, liman neînvăluit. O! dăruitorule al celor săraci şi al celor înstrăinaţi mîngîiere nelipsită. O! povăţuitorule al celor rătăciţi şi întărire a drept-credicioşilor care au căzut acum.

O! luminătorule a toată lumea, care luminezi sufletele cele întunecate de eres. O! împreună vorbitorule al îngerilor, şi al arhanghelilor împreună dănţuitorule. O! slujitorule al Sfintei Treimi şi sfinţitorule al sufletelor omeneşti. O! rugăciune bine primită lui Dumnezeu pentru cei ce cu credinţă adevărată primesc şi slăvesc mucenicia ta. O! izgonitorule de la Dumnezeu al celor ce petrec încă în eresul prihănitorilor de creştini, şi ca o aspidă surdă îşi astupă urechile, nevrînd să audă sau să creadă luptele tale cele purtătoare de nevoinţe”.

Şi mai pe scurt să zic: “O! dreptule, cel ce mai presus te-ai ridicat decît tot numele bun şi decît toată fapta cea bună; podoaba pustnicilor, alegerea cuvioşilor, alcătuirea monahilor, luminătorul învăţătorilor, întrecerea supuşilor şi părtaş al mucenicilor, Sfinte Ştefane”!

Primeşte acum cuvîntul de la mine, ca o adevărată slugă a lui Dumnezeu. Cuvîntul urmează şi într-acesta pe Hristos, Care pe cei doi bani ai văduvei i-a lăudat mai mult decît prinoasele celorlalţi cele de mult preţ. Să nu-mi întorci înapoi alabastrul cuvintelor, precum nici Stăpînul Hristos pe al păcătoasei, deşi nu aduc eu mirul cel bine mirositor prin lucrurile cele bune. Fă lăcaş în smeritul meu suflet, precum şi Hristos a făcut în casa lui Zaheu!

Vămuieşte prin cercetare pe diavolul cel ce m-a vămuit pe mine! Scoate-mă din adînc, pe mine cel cufundat în patimi; fă-mă viu cu rugăciunile tale pe mine cel mort prin greşeli! Apropie-mă de Hristos, pe mine cel ce m-am îndepărtat de El, prin păcatele mele! Amestecă-mi vin împreună cu untdelemn, ca un doctor milostiv şi neputinţele trupului meu celui păcătos vindecă-le!

Ca astfel şi eu nevrednicul de tămăduirea cea sufletească şi trupească, prin tine să mă fac vrednic, precum în această viaţă de un nume cu tine m-am învrednicit Ştefan, şi stării celei de-a dreapta să mă arăţi vrednic, împreună cu această drept-credincioasa adunare, care cu credinţă te laudă pe tine, împreună cu mucenicii, prin rugăciunile cele de maică, ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor şi prin smeritele tale rugăciuni, cele bineprimite lui Dumnezeu.

Slavă înălţăm pentru toate lui Hristos, Împăratul tuturor şi Dumnezeul nostru, Care te-a încununat pe tine cu asemenea fapte, Căruia I se cuvine cinstea şi închinăciunea, împreună şi Celui fără de început al Lui Părinte şi Preasfîntului şi de viaţă făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Mucenic Iacob era din ţara perşilor din cetatea ce se chema Elani, născut din părinţi creştini şi crescut cu bună credinţă. Acesta şi-a luat de soţie o femeie creştină şi vieţuia în multă bogăţie şi cinste pentru că era iubit de împăratul perşilor, anume Isdegherd. Şi a fost rînduit de dînsul mai mare în palatele împărăteşti. Dar i s-a întîmplat să se înşele cu facerile de bine cele multe şi cu cinstirile împărăteşti şi a cădea din credinţă, încît a adus jertfă idolilor şi s-a închinat lor împreună cu împăratul.

Auzind despre aceasta maica sa şi femeia lui, au făcut o scrisoare către dînsul şi i-au trimis-o degrabă, în care scria aşa: “O, ticălosule! Pentru ce ai lăsat pe Dumnezeu, Împăratul cerului, pentru cinstea omenească? Căci făcînd după plăcerea împăratului acestuia vremelnic, ai pierdut viaţa cea fără de moarte. Şi slujind împăratului acestuia stricăcios, te-ai lepădat de Cel nestricăcios. Ai schimbat adevărul pe minciună, lăsînd credinţa în Hristos şi ai primit înşelăciunea diavolească.

Supunîndu-te împăratului celui muritor, ai trecut cu vederea pe Judecătorul viilor şi al morţilor. Pentru dragostea omenească, te-ai făcut nevrednic dragostei lui Dumnezeu şi ai căzut din nădejdea cea bună. Plîngem şi ne tînguim pentru tine, căci fiind fiu al luminii, acum te-ai făcut fiul întunericului şi al gheenei. Şi să ştii că dacă nu te vei întoarce către Dumnezeu, apoi nu ai parte cu noi; pentru că nu voim a te mai vedea, fiind închinător de idoli. Iar cînd îi va ajunge mînia lui Dumnezeu pe împărat şi pe ai lui, împreună cu dînşii te va ajunge şi pe tine. Atunci vei plînge cu amar, văzîndu-te chinuit în focul gheenei. Drept aceea, te rugăm cu lacrimi, întoarce-te către Hristos şi te sîrguieşte a scăpa de urgia lui Dumnezeu care o să vină asupra voastră”.

Acest fel de scrisoare a fost dată lui Iacob de la maica şi de la soţia sa, fiind el atunci cu împăratul afară din cetate. Iar el luîndu-o şi citind-o, s-a umilit grăindu-şi în sine: “De vreme ce maica şi soţia mea se înstrăinează de mine, deci ce-mi va fi veacul ce va să fie, cînd va veni Dumnezeu să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui?”

Citind iarăşi scrisoarea cu sîrguinţă, a plîns foarte şi se tînguia pentru păcatul său. Apoi şi-a zis în sine: “Ştiu ce voi face, ca să nu piară pînă în sfîrşit sufletul meu. Voi petrece bătînd neîncetat în uşa milostivirii lui Dumnezeu, pînă cînd îmi va deschide; căci ştiu că-mi va deschide, pentru că este Îndurat şi Milostiv şi nu voieşte moartea păcătosului, ci primeşte cu bucurie pe cei ce se pocăiesc”.

Astfel plîngînd el şi acestea către sine zicînd, l-au văzut nişte păgîni şi l-au cunoscut că este creştin. Apoi mergînd, au spus împăratului. Iar împăratul, chemîndu-l îndată la sine, i-a zis: “Spune-ne nouă adevărul, nazarinean eşti?” Iar Iacob răspunse: “Este adevărat, sînt nazarinean!” Apoi împăratul a zis: “Dar eşti fermecător?” Iacob a răspuns: “Nu sînt fermecător, ci creştin”. Împăratul a zis: “Ticălosule şi nemulţumitorule, oare n-ai primit daruri şi cinste de la mine şi de la tatăl meu?” Iacob a răspuns: “Unde este acum tatăl tău? Iată că trupul lui cel muritor se strică în pămînt, iar sufletul lui este aruncat în iad”.

Auzind acestea împăratul, s-a mîniat foarte tare şi a zis către dînsul: “Astfel de mulţumire dai dragostei mele cu care te-ai îndulcit pînă acum şi mie te împotriveşti, iar pe tatăl meu îl grăieşti de rău? Să ştii dar că eşti vinovat de moarte. Dar nu te voi pierde cu sabia, ca să nu mori îndată. Ci, muncindu-te cu felurite chinuri multă vreme, la crudă moarte te voi da”.

Sfîntul Iacob a răspuns: “Ceea ce te lauzi să faci, o! împărate, aceea fă-o mai degrabă, căci să ştii că nu mă sperie cuvintele tale, care sînt asemenea vîntului ce bate în piatră. Nici îngrozirea ta nu mă înspăimîntă, pentru că nu mă tem de moarte, ştiind că această moarte vremelnică nu este moarte, ci somn. Căci ca din somn se vor scula din morminte toţi oamenii la înfricoşata venire a Hristosului meu”. Iar împăratul a zis: “Să nu te înşele nazarinenii care numesc moartea somn şi învaţă a nu se teme de dînsa, de care însă se tem şi împăraţii. Sfîntul a răspuns: “Moartea drepţilor întru odihnă va fi, iar vouă necredincioşilor şi păcătoşilor începere a chinului celui veşnic”.

Atunci, chemînd împăratul pe sfetnicii şi pe prietenii săi, s-a sfătuit cu dînşii cu ce chinuri să-l piardă pe Iacob. După aceasta a dat astfel de hotărîre asupra sfîntului ca să fie spre înfricoşarea şi a altor perşi necredincioşi, dintre care s-a despărţit Iacob cu credinţa, ca fiecare mădular al său să primească deosebită chinuire, prin tăiere. Şi luînd chinuitorii pe Sfîntul după porunca împăratului, îl duceau la locul cel de chin pentru ca să taie toate mădularele lui, unul cîte unul. În urma lui mergeau mulţi din cei cunoscuţi, din boieri şi din ostaşi şi din cetate popor fără de număr, ca să vadă pătimirea şi sfîrşitul lui. Iar el, ajungînd la locul orînduit a rugat pe chinuitori să-i dea puţină vreme să se roage. Şi, ridicînd ochii spre cer, s-a rugat, zicînd:

“Doamne Dumnezeul meu ascultă-mă pe mine robul Tău şi căutînd din înălţimea cea sfîntă a Ta, dă-mi tărie şi putere în ceasul acesta pentru ca să rabd durerile acestea şi să-mi răsplătesc cu sîngele meu greşeala, căci mă lepădasem de Tine făcătorul şi Stăpînul meu. Acum îmi pare rău de aceasta şi mă întorc la Tine, Dumnezeul meu. Mărturisesc Preasfînt numele Tău şi-mi pun sufletul meu pentru Tine. Iar Tu, Doamne, trimite-mi ajutorul Tău spre răbdare, ca să vadă vrăjmaşii Tăi şi să se ruşineze, căci Tu, Doamne, m-ai ajutat şi m-ai mîngîiat”.

Astfel rugîndu-se Sfîntul, s-au apropiat chinuitorii şi, dezbrăcîndu-l, i-au întins mîinile şi picioarele şi i-au zis: “Ce vei face acum Iacobe, căci acum nu poţi avea nici o scăpare pentru că aşa este porunca ca trupul tău să se taie în bucăţi şi chiar degetele mîinilor şi picioarelor şi tot trupul tău de la grumaz pînă la glezne; iar mai pe urmă şi capul îl vom tăia. Deci socoteşte ce-ţi este mai de folos: a te pleca voii împărăteşti şi a fi viu, întreg şi sănătos? Sau a muri în aceste chinuri grele?”

Asemenea, şi unii din prietenii lui plîngeau pentru el, zicînd: “Pentru ce îţi pierzi sufletul tău în deşert, cruţă-te şi nu-ţi pierde frumoasele tinereţi; fă voia împăratului şi închină-te zeilor lui, ca să fii viu, iar Dumnezeului tău îi vei sluji în taină, precum vei vrea”.

Iar Sfîntul, deschizînd gura, a zis: “Nu plîngeţi pentru mine, ci plîngeţi pentru voi şi pentru fiii voştri. Pentru că eu merg întru odihna cea veşnică, iar voi vă veţi duce să pieriţi în veşnicele chinuri. Căci zdrobindu-mi voi mădularele, îmi veţi mijloci veşnica răsplătire negrăită în ceruri, iar vouă mai multă muncă în iad, ca să vă ardeţi în veac, împreună cu dracii cărora vă închinaţi”.

Atunci, unii din ispravnicii împărăteşti au început a bate pe chinuitori, zicînd: “Ce staţi, uitîndu-vă la dînsul? Începeţi a face ceea ce vi s-a poruncit”. Şi îndată unul, luînd mîna cea dreaptă a Sfîntului, i-a tăiat degetul cel mare, iar fericitul privind la cer a zis: “Ajutorul meu şi nădejdea mea, Doamne Dumnezeul cel mare întru tărie, Care cu degetul Tău cel dumnezeiesc izgoneşti dracii, primeşte acest deget care s-a tăiat pentru Tine din îndemnarea drăcească, ca o ramură din copaci şi fii mie milostiv pentru că şi din vie se taie mlădiţele ca să înverzească viţa, ca mai mare să crească şi mai mult rod să aducă”.

Ispravnicului împărătesc, fiindu-i milă de dînsul, a zis: “Cruţă-te, Iacobe, ascultă porunca împăratului, căci iată tuturor ne pare rău de tine; închină-te zeilor ca să fii viu. Iar pentru degetul ce ţi s-a tăiat, nu te întrista; căci sînt doctori, care te vor tămădui, dar nu voiesc mai mult a-ţi pierde sănătatea şi frumuseţea tinereţilor tale!”

Iar fericitul a zis către dînsul: “Au nu vezi viţa de vie, cînd i se taie mlădiţele la vremea sa? Căci cînd începe a se încălzi pămîntul de soare, lîngă fiecare tăietură odrăsleşte. Deci, dacă viţa se taie pentru ca la vremea viitoare să crească odrasla şi să aducă rod, cu atît mai mult omul cel credincios, fiind răsădit în via Dumnezeului Celui Preaînalt şi unit cu viaţa cea adevărată, cu Fiul lui Dumnezeu, Care a zis: Eu sînt viţa iar voi mlădiţele. Fiind tăiat acum cu moartea cea vremelnică, va învia întreg în veacul viitor, înverzind cu odrasla slavei nestricăcioase şi aducînd rodul răsplătirii celei veşnice”.

Grăind acestea Sfîntul, s-a apropiat şi i-a tăiat şi al doilea deget. Iar Sfîntul Iacob, răbdînd, a zis: “Primeşte, Doamne, şi a doua ramură din livada Ta, pe care a zidit-o dreapta Ta”. Iar faţa Sfîntului era luminată şi plină de bucurie, ca şi cum s-ar fi îndulcit de veselie. Şi tăindu-i şi al treilea deget, el a zis: “De trei ispite care sînt în lume izbăvindu-mă, binecuvintez pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh şi cu cei trei tineri mîntuiţi din foc, mă voi mărturisi Ţie, Doamne şi cu cetele mucenicilor voi lăuda numele Tău, Hristoase”.

Apoi i-au tăiat şi al patrulea deget. Iar el a zis: “Cel ce primeşti laudă de la patru vieţuitori, primeşte pătimirea degetului al patrulea, tăiat pentru mărturisirea Preasfîntului Tău nume”. Tăindu-i şi al cincilea deget, a zis: “S-a săvîrşit veselia mea, ca la nunta celor cinci fecioare înţelepte”. Chinuitorii vrînd să-i taie şi degetele de la mîna stîngă, au început a zice către dînsul: “Cruţă-ţi măcar acum sufletul tău, Iacobe, şi nu te pierde, ci fă voia împăratului ca să fii întreg. Oare nu-ţi este mai bine a fi viu şi întreg, decît a pătimi aceste chinuri şi a muri? Iar pentru pierderea unei mîini nu te mîhni, căci mulţi oameni sînt în lume numai cu o mînă şi se îndestulează cu multe bogăţii şi cu cinste şi se îndulcesc de tot binele pe pămînt”.

Iar Sfîntul a zis: “Păstorii, cînd tund oile, tunzînd partea din dreapta, oare lasă pe cea din stînga netunsă? Eu sînt oaie a turmei lui Hristos, care m-am dat în mîinile voastre pentru Domnul meu, ca să-mi tundeţi mădularele mele ca pe o lînă; acum avînd mîna cea dreaptă tunsă, o voi cruţa pe cea stîngă? Nu voi cruţa nici unul din mădularele mele; ci mă voi dezbrăca de trupul meu stricăcios, pentru ca să mă îmbrac într-unul nestricăcios”.

Şi privind către cer, a zis: “Mic şi prost sînt în faţa Ta, Doamne, Care, fiind Dumnezeu mare, Te-ai micşorat pe Tine, îmbrăcîndu-Te în chipul nostru şi ai răbdat pentru noi răstignire şi junghiere. Nu pot, Stăpîne, a urma patimilor Tale. Însă mă dau pentru Tine spre zdrobire şi spre moarte, pentru ca în vremea Învierii să mă ridici viu şi întreg”.

Zicînd acestea, s-a apropiat gealatul (chinuitorul) şi i-a tăiat degetul cel mare al mîinii stîngi. Iar el a zis: “Mulţumesc Ţie, prea lăudate Doamne, că m-ai învrednicit pe mine a-ţi aduce al şaselea deget, Cel ce în ziua şi în ceasul al şaselea Ţi-ai întins pe cruce Preacuratele Tale mîini”. Şi i-au tăiat şi al şaptelea deget. Iar el a zis: “Precum cu buzele împreună cu David de şapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne, pentru judecăţile dreptăţii Tale, aşa astăzi cu şapte degete care sînt tăiate pentru Tine, preamăresc mila Ta, arătată asupra mea”.

Atunci i-au tăiat şi al optulea deget, iar Sfîntul a zis: “Tu Însuţi, Doamne, ai primit în a opta zi tăiere împrejur după lege, iar eu rabd tăiere a opt degete, pentru ca, despărţindu-mă de oamenii cei fărădelege şi necuraţi, să mă unesc cu Tine, Mîntuitorul Meu; ieşind din trup să văd Preasfînta Ta faţă, pe care aşa doreşte sufletul meu să o vadă precum doreşte cerbul izvoarele apelor”.

Tăindu-i-se şi al nouălea deget, Sfîntul a zis: “Într-al nouălea ceas pe cruce Ţi-ai dat Duhul Tău, în mîinile Părintelui, Hristoase al meu; iar eu întru durerea acestui al nouălea deget tăiat, îţi aduc mulţumire, că m-ai învrednicit a fi întins spre tăierea mădularelor mele, pentru preasfînt numele Tău”.

Atunci i-au tăiat şi al zecelea deget, iar el lăudînd pe Domnul, a zis: “În psaltire cu zece strune voi cînta Ţie, Dumnezeule şi îţi mulţumesc Ţie, Care m-ai învrednicit a răbda tăierea degetelor de la amîndouă mîinile, pentru cele zece porunci ale Tale, care au fost scrise pe două table”.

Atunci unii din boierii împărăteşti, care stăteau de faţă, fiind prieteni Sfîntului, plîngînd cu amar, au început a zice către dînsul: “O! preaiubitul nostru prieten, te rugăm ascultă-ne pe noi, fă voia împăratului, ca să nu mori în grele chinuri. Şi să nu ai mîhnire pentru degetele tale, căci sînt doctori iscusiţi, care pot să te vindece, numai cruţă-te, ca să nu te lipseşti de această lume dulce; pentru că ai multă avere şi poţi să fii întru mare odihnă. Că de-ai fi fost sărac, ai fi putut zice: ce nădejde îmi este mie şi ce folos am de viaţa mea, nemaiputînd de acum a lucra cu mîinile şi a mă hrăni? Dar tu eşti bogat şi ai aur destul şi numai singur de vei voi, poţi să trăieşti cît se poate de bine în dulceţile acestei lumi şi să te înveseleşti împreună cu soţia şi cu maica ta şi cu iubiţii tăi prieteni. Pentru ce voieşti să-ţi pierzi sufletul în deşert, spune nouă măcar un cuvînt, prin care să te pleci voii împăratului şi îndată vei fi slobod de munci”.

Iar fericitul, privind spre dînşii, a zis: “Nimeni nu poate sluji la doi domni, şi nimeni, punînd mîna pe plug, căutînd înapoi, este îndreptat întru împărăţia lui Dumnezeu. Căci Domnul meu a zis: Cine iubeşte pe tată sau pe mamă, pe femeie, sau pe copii, mai mult decît pe Mine, nu-Mi este Mie vrednic; cel ce nu-şi ia crucea sa şi să vină după Mine, nu este vrednic de Mine. Deci nu voi asculta sfatul vostru, pentru că nefolositoare îmi sînt cuvintele voastre; ci mai mult vă rog, să nu mă cruţaţi pe mine. Ci precum vă este vouă poruncit pentru mine, aşa faceţi”.

Atunci mîniindu-se gealatul, s-a apropiat şi i-a tăiat degetul cel mare al piciorului drept. Iar Sfîntul Iacov a zis: “Slavă Ţie, Hristoase, Căruia nu numai mîinile, ci şi picioarele au fost străpunse, şi sîngele Ţi-a curs. Învredniceşte-mă, ca piciorul drept care a pătimit tăierea degetului dintîi să stea cu cei mai de pe urmă de-a dreapta Ta”.

Şi i-au tăiat al doilea deget al aceluiaşi picior. Iar el a zis: “Îndoitu-s-a spre mine stăpînirea şi mila Ta Doamne, în această zi, în care pătimind tăierea şi acestui deget al doilea, voi veni către Tine, Dumnezeul meu Cel tare şi viu, care mă izbăveşti pe mine de moartea veşnică”.

Şi i-a tăiat şi al treilea deget şi l-a aruncat dinaintea lui, iar fericitul căutînd spre dînsul a zîmbit şi a zis: “Mergi în numele Treimii şi tu al treilea deget către soţii tăi, ca şi grăuntele de grîu care cade în pămînt, şi murind pentru Hristos, Cel ce a înviat a treia zi, mult rod de cinste vei avea împreună cu prietenii tăi în ziua învierii celei de obşte”.

I-a tăiat şi al patrulea deget şi a zis fericitul: “Pentru ce eşti mîhnit sufletul meu şi pentru ce te tulburi? Nădăjduieşte către Dumnezeu, Care te mîntuieşte cu puterea crucii celei în patru cornuri, că mă voi mărturisi Celui ce m-a zidit pe mine din patru stihii”.

Şi i-a tăiat lui şi al cincilea deget, iar Sfîntul a zis: “Acum voi începe a grăi către Tine, Doamne, Cel ce ai răbdat pe cruce cinci răni mai mari, preamărind ajutorul Tău, pentru că mă faci vrednic părţii credincioşilor robilor Tăi, celor ce au pătimit pentru Tine, cei care au înmulţit cei cinci talanţi”.

Apropiindu-se gealatul de piciorul lui cel stîng, i-a tăiat degetul cel mic şi a zis Sfîntul Iacob: “Îmbărbătează-te, micule deget al şaselea, prin Dumnezeul cel mare, Cel ce mă întăreşte pe mine cu milă, care în a şasea zi te-a făcut pe tine cel mic cu cele mari şi, deopotrivă, cel mic ca şi cel mare va învia. Şi de vreme ce nici un fir de păr din cap nu piere, cu atît mai mult tu, deget mic, nu te vei despărţi de soţii tăi cei mai mari, ci deopotrivă cu dînşii te vei preamări, precum şi deopotrivă pătimeşti”.

Şi i-a tăiat şi al şaptelea deget. Iar Sfîntul a zis: “Risipiţi casa aceasta veche sub care se ascundea şarpele cel cu şapte capete, pentru că mie mi se găteşte de Ziditorul – Cel ce în a şaptea zi S-a odihnit de lucrurile Sale -, altă casă nerisipită, nefăcută de mînă, veşnică în cer”.

Apoi i-a tăiat şi al optulea deget, iar Sfîntul a zis: “Cel ce a mîntuit opt suflete din apă în corabia lui Noe, mă va mîntui şi pe mine, cel căruia îmi vărsaţi sîngele cu apa. Căci tăindu-mi-se şi acest deget al optulea, precum nicovala, fiind bătută cu ciocanul nu simte lovitura, ci mai mult se întăreşte, aşa nici eu nu bag seamă de durerea mădularelor ce mi se taie; pentru că Însuşi Făcătorul doctorul cel mai bun, mă întăreşte pe mine şi-mi uşurează durerile şi mă va pune cu totul întreg în a opta zi, după zilele săptămînii vieţii acesteia, în viaţa cea viitoare preafericită şi veşnică”.

Şi i-a tăiat şi al nouălea deget. Iar Sfîntul a zis: “Întăreşte-mă în răbdare, Dumnezeule adevărat, că spre Tine a nădăjduit sufletul meu, Cel ce ai întărit cu darul Tău cele nouă cete îngereşti, cu care mă învredniceşti a sta înaintea Ta, pe mine care pătimesc tăierea acestor nouă degete ale picioarelor”.

Atunci i-au taiat şi al zecelea deget, iar el, lăudînd pe Domnul, a zis: “Iată că-Ţi aduc Ţie jertfă, Iisuse Hristoase, Cel ce eşti desăvîrşit Dumnezeu şi om desăvîrşit, douăzeci de degete ale mele”. Şi iarăşi a zis: “Judecă mie, Dumnezeule, şi alege judecata mea de la neamul necuvios; că iată, necredincioşii n-au cruţat făptura Ta, ci ca nişte lupi nemilostivi au tăiat mădularele mele”.

Şi stătea acolo mulţime multă de popor, bărbaţi şi femei, bătrîni şi tineri, privind la acea privelişte şi mirîndu-se de răbdarea Sfîntului.

Apoi pătimitorul lui Hristos, căutînd asupra prigonitorilor, a zis: “Ce staţi fără de lucru? Tăiaţi copacul ale cărui ramuri le-aţi tăiat!” Şi apropiindu-se chinuitorul, i-a tăiat piciorul cel drept, iar Sfîntul a zis: “Acum aduc în dar Împăratului ceresc starea mea înaintea Lui, pe care iubindu-L, pătimesc acestea, ca piciorul meu acesta tăiat să stea drept întru Împărăţia Lui, alcătuit la încheietura sa întru dreptate”.

I-a tăiat apoi şi piciorul stîng, iar Sfîntul, căutînd la cer, a zis: “Auzi-mă, Doamne, că bună este mila Ta. Tu eşti Dumnezeul Care faci minuni! Fă cu mine semn spre bine şi mă izbăveşte de starea cea de-a stînga”.

După aceasta i-a tăiat mîna cea dreaptă, iar el a strigat, zicînd: “Mila Ta, Doamne, în veci o voi lăuda; în neam şi în neam voi vesti adevărul Tău, că împlineşti asupra mea cuvîntul Tău, care zice: De te sminteşte pe tine mîna ta cea dreaptă, tai-o pe ea şi o aruncă de la tine”.

Şi i-a tăiat lui şi mîna cea stîngă, iar el a zis: “Nu morţii Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici cei ce se pogoară în iad, care se ţin de lucrurile cele nedrepte ale stîngii; ci noi cei vii, care, lepădînd stînga, bine Te cuvîntăm, Doamne, de acum şi pînă-n veac”.

Apoi i-a tăiat umărul cel drept, iar el a zis: “Laudă suflete al meu pe Domnul, lăuda-voi pe Domnul în viaţa mea, cînta-voi Domnului pînă ce voi fi! Căci Cel ce şi-a pus pe umărul Său oaia cea pierdută, şi-a pus-o pe ea de-a dreapta Sa şi îşi va aduce aminte şi de acest umăr al meu drept şi ca pe cel pierdut îl va afla şi, asemenea, de-a dreapta Sa îl va pune”.

Şi i-a tăiat lui şi umărul stîng. Iar Sfîntul a zis: “Vrăjmaşii m-au înconjurat, ci ajutorul meu şi lauda mea este mie Domnul spre mîntuire, a Cărui stăpînire s-a făcut peste umărul Lui. Acela nu mă va lăsa pe mine, care pătimesc tăierea acestui umăr stîng, ca să mă abat spre stînga către stăpîniile întunericului”.

Deci, a început a-i tăia pulpele pînă la genunchi, iar Sfîntul, pătimind durere, a strigat: “Doamne, Dumnezeul meu, Care nu în puterea bărbatului binevoieşti; ci binevoieşti întru cei ce se tem de Tine şi întru cei ce nădăjduiesc spre mila Ta, ajută-mi mie robului Tău, căci m-au cuprins pe mine durerile morţii”. Iar chinuitorii au zis către dînsul: “Dar nu ţi-am spus ţie că grele chinuri şi cumplite dureri te vor cuprinde? Dar tu nu ne-ai crezut pe noi”.

Iar viteazul pătimitor a răspuns: “Au nu ştiţi pentru ce mă doare? Pentru ca să se arate că sînt trup, căci pînă acum, Dumnezeu întărindu-mă, nu am ţinut seama de chinuri, ca şi cum aş fi fost fără trup; iar acum, durîndu-mă după fire, mă arăt că sînt cu trup, dar mă voi îmbrăca pe mine în trup nou, pe care nu vor putea să-l taie sau să-l zdrobească niciodată uneltele voastre cele de chinuri”.

Aşa s-au ostenit chinuitorii, tăind mădularele lui de dimineaţă pînă în al nouălea ceas, şi în toată vremea aceea ieşea bună mireasmă ca dintr-un chiparos din trupul lui cel tăiat. Apoi încetînd chinuitorii a-l mai tăia, ostaşul lui Hristos, biruind cu durerile sale pe diavolul, striga către Dumnezeu, zicînd:

“Sfînt, Sfînt, Sfînt eşti Dumnezeule, Atotţiitorule, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, Cel ce eşti lăudat de heruvimi şi slăvit de serafimi şi preamărit de toate cetele cereşti, precum şi de toată suflarea, caută spre mine, Dumnezeule al viilor şi al morţilor, şi mă auzi pe mine care sînt abia viu. Căci iată că îmi sînt tăiate toate mădularele şi zace trupul meu o parte mort şi altă parte încă puţin viu. Şi nu am picioare cu care să stau înaintea Ta, Doamne; nu am mîini pe care să le ridic spre rugăciune către Tine, Stăpîne. Nu am genunchi pe care, căzînd, să mă închin Ţie, Ziditorului meu; mîinile, picioarele, umerii şi pulpele mele îmi sînt tăiate, iar eu sînt aruncat înaintea ta, Atotvăzătorule ca o casă căzută şi ca un copac fără de ramuri. Rogu-Te dar pe Tine, iubitorule de oameni, nu mă lăsa pînă în sfîrşit, ci scoate din temniţă sufletul meu”.

Aşa rugîndu-se el, unul din cei ce stăteau înainte, luînd cuţitul, i-a tăiat sfinţitul cap. Şi astfel săvîrşindu-şi nevoinţa pătimirii, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Iar cinstitul lui trup, cel zdrobit şi aruncat, a zăcut pe pămînt pînă în noapte. Apoi după ce s-a înnoptat au adunat credincioşii mădularele lui şi le-au îngropat cu cinste, toate împreună, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh în veci. Amin.

Acesta a fost sfinţit din pântecele maicii sale şi s-a făcut locaş Duhului Sfânt. Pentru aceasta împărţindu-şi bogăţia la săraci şi făcându-se monah, a covârşit pe toţi monahii cei de atunci prin nevoinţa obositoare şi vieţuire aspră. Apoi s-a dus în pustie, şi a intrat într-o peşteră în care primea hrana de la un dumnezeiesc înger. Şi s-a făcut doctor de felurite nevindecate patimi. Căci când urma boala aducătoare de moarte şi mureau pruncii, şi părinţii rămâneau fără de copii, atunci câte maici chemau cu credinţă numele acelui sfânt Stelian şi zugrăveau sfânta lui icoană, iarăşi năşteau alţi prunci. Însă şi prunci bolnavi izbăvea de boală. Deci aşa vieţuind pururea pomenitul şi vindecări şi minuni multe săvârşind, s-a mutat către Domnul.

Pe vremea păgînului împărat Maximin se afla în cetatea Alexandriei o fecioară cu numele Ecaterina, fiica lui Consta, care fusese mai înainte împărat. Ea, fiind de optsprezece ani, era foarte frumoasă, de statură înaltă şi foarte înţeleaptă. Căci învăţase tot meşteşugul cărţii elineşti şi se deprinsese cu înţelepciunea tuturor făcătorilor de cărţi, celor de demult, a lui Homer, a lui Virgiliu, Aristotel, Platon şi ale celorlalţi. Dar nu numai ale filosofilor, ci şi cărţile doctorilor le-a deprins bine, ale lui Asclipie, ale lui Hipocrat, Galin şi, în scurt, tot meşteşugul ritoricesc şi silogistic a învăţat, încît toţi se mirau de înţelepciunea ei. De aceea mulţi din domnii cei bogaţi căutau să o ia de soţie de la maica sa, care era creştină în ascuns de teama prigoanei celei mari, care o ridicase în acea vreme asupra creştinilor păgînul Maximin.

Deci, rudeniile şi maica sa adesea o sfătuiau să se mărite, ca să nu se înstrăineze împărăţia tatălui său vreunui alt străin şi astfel să se lipsească de dînsa. Iar fecioara Ecaterina, ca o înţeleaptă ce era, foarte mult iubea fecioria şi nicidecum nu voia să se mărite. Dar, văzînd că o supără mult, a zis către dînşii: “De voiţi să mă mărit, apoi aflaţi-mi un tînăr care să fie asemenea mie, cu patru daruri, cum sînt eu, precum singuri mărturisiţi că întrec pe toate celelalte fecioare şi atunci îl voi lua de bărbat; pentru că mai nevrednic şi mai prost decît mine nu voiesc a lua. Cercetaţi dar pretutindeni şi de se va afla vreunul asemenea mie, bun cu neamul, cu bogăţia, cu frumuseţea şi cu înţelepciunea, atunci mă mărit. Iar dacă îi va lipsi vreunul din aceste daruri, apoi nu-i vrednic de mine”.

Ei, văzînd că nu este cu putinţă a se afla vreun tînăr aşa, îi spuneau că feciorii de împăraţi şi alţii de domni mari pot să fie de bun neam şi mai bogaţi decît dînsa, dar în frumuseţe şi în înţelepciune nu se va asemăna nimeni cu dînsa. Iar Ecaterina zicea: “Eu bărbat necărturar nu voiesc a avea!”

Maică-sa cunoscînd un părinte duhovnicesc, om sfînt şi plăcut lui Dumnezeu, care vieţuia într-un loc ascuns afară de cetate, a luat pe Ecaterina şi a mers cu dînsa la acel bărbat ce petrecea cu plăcere de Dumnezeu, ca să primească un sfat bun de la dînsul. Iar el, văzînd pe fecioara cu chip frumos şi cu bună rînduială şi auzind măsuratele ei cuvinte cele cu bună înţelegere, şi-a pus în minte s-o vîneze pentru slujba lui Hristos, Împăratul ceresc.

Astfel, a zis către dînsa: “Eu ştiu un tînăr minunat, care fără asemănare te întrece pe tine în toate darurile care ai zis că le ai; pentru că frumuseţea Lui întrece strălucirea soarelui, iar înţelepciunea Lui îndreptează toate făpturile şi pe cele simţite şi pe cele gîndite. Apoi vistieria bogăţiei Lui se împarte în toată lumea şi niciodată nu se împuţinează, ci cu cît este împărţită, tot mai mult se înmulţeşte; iar neamul Lui cel bun este negrăit, neajuns şi neştiut”.

Acestea auzindu-le fericita Ecaterina, socotea că spune de vreun domn pămîntesc şi s-a tulburat cu inima şi s-a schimbat la faţă şi a întrebat pe bătrînul dacă sînt adevărate cele grăite. Iar el o încredinţa că sînt adevărate şi încă mai multe daruri are tînărul acela pe care nu-i este cu putinţă a le spune. Atunci a întrebat fecioara: “Al cui fecior este Acela pe care tu Îl lauzi atîta?” Iar el a răspuns: “Acest tînăr nu are tată pe pămînt, ci S-a născut negrăit mai presus de fire dintr-o fecioară de bun neam, preacurată şi preasfîntă, care, pentru curăţenia şi sfinţenia ei, s-a învrednicit a naşte un fiu ca acesta. Ea este înălţată mai presus de ceruri şi ei i se închină toţi îngerii, ca unei împărătese a toată făptura”.

Ecaterina a zis către dînsul: “Oare este cu putinţă ca să-L văd pe tînărul Acela, de care vorbeşti nişte lucruri atît de minunate?” Iar bătrînul a zis către dînsa: “Dacă vei face precum te voi învăţa eu, apoi te vei învrednici a vedea preastrălucita Lui faţă”. Iar ea a zis către dînsul: “Te văd pe tine om priceput, bătrîn cinstit şi cred că nu minţi. Deci gata sînt a face toate cele ce-mi vei porunci, numai să văd pe Cel lăudat de tine”.

Atunci bătrînul i-a dat icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care avea pe dumnezeiescul Prunc în braţe şi a zis către dînsa: “Aceasta este închipuirea Fecioarei şi a Maicii tînărului Aceluia, de Care ţi-am spus nişte asemenea minunate vrednicii. Deci, ia-o în casa ta, şi închizînd uşile cămării tale, fă rugăciune către dînsa cu bună cucernicie, toată noaptea; iar numele ei este Maria. Apoi roag-o pe dînsa, ca să-ţi arate pe Fiul său; şi am nădejde că de o vei ruga cu credinţă, te va asculta pe tine şi te va învrednici a vedea pe Acela de Care doreşte sufletul tău”.

Atunci, luînd fecioara sfînta icoană s-a dus la casa sa. Şi după ce a înnoptat s-a închis singură în camera sa şi s-a rugat precum o învăţase bătrînul. Deci rugîndu-se, a adormit de osteneală şi a văzut în vedenie pe Împărăteasa îngerilor, precum era închipuită pe icoană, cu Preasfîntul Prunc în braţe, care dădea raze mai strălucite decît soarele. Dar îşi întorcea faţa către Maica Sa, încît nu putea Ecaterina să-L vadă în faţă; deci a mers în acea parte, iar Hristos şi-a întors faţa Sa şi de acolo.

Aceasta făcîndu-se de trei ori, a auzit pe Preasfînta Fecioară zicînd către Fiul său: “Vezi, Fiule, pe roaba Ta Ecaterina, cît este de frumoasă şi cu chip cuvios”. Iar El a răspuns: “Foarte întunecată este şi grozavă, încît nu pot privi la dînsa!” Apoi iarăşi a zis Preasfînta Născătoare de Dumnezeu: “Dar oare nu este mult mai înţeleaptă decît toţi ritorii, mai bogată şi mai de bun neam decît fecioarele tuturor cetăţenilor?” Iar Hristos a răspuns: “Adevăr zic ţie, Maica Mea, că fecioara aceasta este fără de minte, săracă şi de neam prost; căci se află în păgînătate şi de aceea nu voi căuta spre dînsa, nici nu voiesc ca să Mă vadă la faţă”.

Iar Preabinecuvîntata Maică a zis către Dînsul: “Rogu-te, Fiul meu preadulce, nu trece cu vederea zidirea Ta, ci o învaţă pe ea şi-i spune ce să facă, ca să se îndulcească de slava Ta şi să vadă prealuminata şi preadorita Ta faţă pe care doresc îngerii să o vadă”. Iar Hristos a răspuns: “Să meargă la bătrînul care i-a dat ei icoana şi precum o va învăţa acela, aşa să facă; şi atunci Mă va vedea şi va afla de la Mine dar”.

Acestea văzînd şi auzind Ecaterina, s-a deşteptat şi se mira de acea vedenie. Făcîndu-se ziuă, a mers cu cîteva roabe ale sale la chilia sfîntului bătrîn şi, căzînd cu lacrimi la picioarele lui, i-a spus vedenia şi-l ruga să o povăţuiască pe dînsa ce trebuie să facă pentru ca să se îndulcească de dragostea Celui dorit. Iar cuviosul i-a spus ei cu de-amănuntul toate tainele adevăratei credinţe creştineşti, începînd de la facerea lumii, de la crearea lui Adam, pînă la venirea cea mai de pe urmă a Stăpînului Hristos; despre slava cea negrăită a raiului şi despre munca cea cu durere şi fără de sfîrşit a iadului. Iar ea, ca ceea ce era foarte învăţată şi înţeleaptă, degrabă le-a priceput toate şi a crezut din toată inima în Hristos; apoi a primit de la dînsul Sfîntul Botez. Deci i-a poruncit ei bătrînul să se roage iarăşi cu multă rîvnă către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, ca să i se arate ei ca şi mai înainte.

Dezbrăcîndu-se Ecaterina de omul cel vechi şi îmbrăcîndu-se în haina înnoirii Duhului, s-a dus la casa sa şi toată noaptea s-a rugat cu lacrimi pînă cînd a adormit. Şi atunci, iarăşi a văzut pe Împărăteasa cerului cu dumnezeiescul Prunc în braţe, Care căuta asupra Ecaterinei cu multă milostivire şi blîndeţe. Şi a întrebat Maica lui Dumnezeu pe Fiul Său, zicînd: “Îţi place Ţie Fiul meu, fecioara aceasta?” Iar El a răspuns: “Foarte plăcută îmi este, pentru că acum este prealuminată şi slăvită, pe cînd mai înainte era ruşinată şi ocărîtă. Acum este bogată şi înţeleaptă, pe cînd mai înainte era săracă şi nepricepută; acum o iubesc pe dînsa, pe cînd mai înainte o compătimeam; şi atît de mult o iubesc, încît voiesc să Mi-o logodesc mireasă”.

Atunci Ecaterina a căzut la pămînt, zicînd: “Nu sînt vrednică, Preaslăvite Stăpîne, a vedea împărăţia Ta; ci mă învredniceşte ca să fiu împreună cu robii Tăi”. Iar Preasfînta Născătoare de Dumnezeu a luat pe Ecaterina de mîna cea dreaptă şi a zis către Fiul său: “Dă-i Fiul meu, inel de logodnă şi o fă pe dînsa mireasa Ta, ca să o învredniceşti împărăţiei Tale”. Atunci Stăpînul Hristos i-a dat ei un inel preafrumos, zicînd acestea: “Iată, astăzi te primesc pe tine mireasa Mea veşnică; deci să păzeşti arvuna aceasta cu dinadinsul şi să nu mai primeşti nicidecum arvună de la alt mire pămîntesc”.

Acestea zicînd Hristos Domnul, s-a sfîrşit vedenia. Şi deşteptîndu-se fecioara, a văzut cu adevărat în dreapta sa un inel preafrumos şi a primit în inima ei atîta veselie şi bucurie, încît din acel ceas s-a robit cu inima ei de dumnezeiasca dragoste. Şi atît s-a schimbat de minunat, încît nu mai gîndea nicidecum la lucrurile pămînteşti, ci numai la preaiubitul său Mire cugeta ziua şi noaptea. Pe Acela Îl dorea şi de la Acela se povăţuia întotdeauna.

În acea vreme a venit în Alexandria împăratul cel fără de lege care avea rîvnă fără măsură pentru nesimţitorii zei, fiind el însuşi nesimţitor. Şi voind să le facă praznic mare, a trimis prin toate cetăţile şi laturile de primprejur, poruncind popoarelor ca să se adune la dînsul cu jertfe pentru ca să cinstească pe zei. Deci, s-a adunat mulţime de popor fără de număr, aducînd fiecare după puterea sa la jertfă unii boi, alţii oi, iar cei săraci păsări şi altele asemenea. Iar cînd a sosit ziua urîtei prăznuiri, a jertfit mai întîi nebunul împărat o sută şi treizeci de junci iar ceilalţi domni şi boieri au jertfit mai puţin şi fiecare om aducea jertfa după puterea sa. Deci, s-a umplut toată cetatea de răcnet, de glasul dobitoacelor ce mugeau şi de mirosul din fumul jertfelor, încît pretutindeni era strîmtorare şi tulburare şi tot văzduhul era necurat.

Săvîrşindu-se acestea şi văzînd binecredincioasa şi preafrumoasa Ecaterina atîta înşelăciune şi pierzare de suflete omeneşti, s-a rănit cumplit la inimă, fiindu-i jale de pieirea lor. Deci, pornindu-se din dumnezeiască rîvnă, a luat cu sine puţine slugi şi a mers la capiştea unde se săvîrşeau jertfele. Iar cînd a stat în uşile capiştei, a atras privirile tuturor prin frumuseţea ei, ceea ce era mărturie a frumuseţii ei celei dinlăuntru. Apoi a vestit pe împăratul că are să-i spună un cuvînt foarte de folos. Iar el a poruncit să intre.

Venind Ecaterina înaintea împăratului, mai întîi i s-a plecat, dîndu-i cinstea cuviincioasă, apoi i-a zis: “Cunoaşte, o, împărate, înşelăciunea cu care v-aţi înşelat de diavoli, de slujiţi ca unui Dumnezeu idolilor stricăcioşi şi nesimţitori. Cu adevărat mare ruşine este a fi cineva atît de orb şi de nesimţitor, ca să se închine unor urîciuni ca acestea. Măcar crede pe înţeleptul tău Diodor care grăieşte că zeii voştri au fost odinioară oameni şi şi-au sfîrşit viaţa lor ticăloşeşte; şi pentru nişte lucruri vestite ce au făcut ei, le-au zidit oamenii statui. Iar neamurile cele de pe urmă, neştiind gîndul strămoşilor lor, numai pentru pomenire le- au pus lor statui şi părîndu-li-se că este un lucru de mare cinste şi de bună cuviinţă, au început a se închina lor ca unor zei; de care şi Plutarh Hironeanul se îngreţoşase şi-i trecea cu vederea.

Drept aceea, crede măcar învăţătorilor noştri, o! împărate, şi nu fii pricină pierzării atîtor suflete pentru care ai să moşteneşti munca cea veşnică. Ci cunoaşte pe Unul adevăratul Dumnezeu, Cel pururea fiitor, fără de început şi fără de moarte, Care, în anii cei mai de pe urmă, S-a făcut om pentru mîntuirea noastră. Prin El împăraţii împărăţesc, ţările se îndreptează şi toată lumea împreună se bucură şi cu singur cuvîntul Lui toate s-au zidit. Acestui Dumnezeu preaputernic şi preabun nu-i trebuiesc jertfe ca acestea, nici nu se veseleşte de junghierea nevinovatelor dobitoace; ci numai porunceşte ca să păzim poruncile Lui neclintite”.

Acestea auzindu-le împăratul, s-a mîniat foarte şi a rămas fără de răspuns mult timp. Apoi, neputînd a se împotrivi cuvintelor ei a zis: “Lasă-ne acum să ne săvîrşim jertfa şi după aceasta vom asculta cuvintele tale”.

Deci, săvîrşind necredinciosul împărat praznicul său cel păgînesc, a poruncit să aducă pe sfînta fecioară la palatul împărăţiei sale şi a zis către dînsa: “Spune-ne nouă, fecioară, cine eşti tu şi ce sînt cuvintele pe care le-ai grăit către noi?” Eu sînt fiica împăratului celui ce a fost mai înainte de tine şi mă cheamă Ecaterina. Am învăţat tot meşteşugul cărţilor ritoriceşti, filosofice şi a măsurării pămîntului şi alte înţelepciuni, dar pe toate acestea le-am trecut cu vederea căci sînt deşarte şi nefolositoare şi am voit a mă face mireasa Stăpînului Hristos, care grăieşte prin proorocul Său acestea:

Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa ştiutorilor o voi lepăda. Iar împăratul s-a mirat de înţelepciunea ei şi, văzînd la dînsa atîta bună cuviinţă şi frumuseţe, i se părea că nu este născută din părinţi muritori, ci o zeiţă din zeii pe care-i cinstea el; încît abia a vrut să creadă că a ieşit din pămînteni aşa frumuseţe negrăită, de a cărei frumuseţe rănindu-se, a început a-i grăi cuvinte de desfrînare.

Iar Sfînta, cunoscînd gîndul lui cel fărădelege, a zis către dînsul: “Diavolii pe care îi cinstiţi ca pe nişte zei, aceia vă înşeală şi vă atrag la pofte dobitoceşti; iar eu mă socotesc a fi pămînt sau tină, zidită de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa. Şi m-a cinstit cu această frumuseţe, ca din aceasta mai vîrtos să se minuneze oamenii de înţelepciunea Ziditorului, cum într-o faţă atît de proastă şi făcută din tină, a putut să dea o bună înţelegere şi frumuseţe ca aceasta”.

Atunci s-a supărat împăratul de aceste cuvinte ale ei şi a zis: “Nu grăi de rău zeii care au slavă nemuritoare”. Iar sfînta a răspuns împotrivă: “Dacă vei vrea să scuturi puţin de pe minte negura şi întunericul înşelăciunii, vei pricepe prostimea zeilor tăi şi vei cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu al Cărui nume, numai dacă se grăieşte de cineva sau dacă se însemnează Crucea Lui în văzduh, izgoneşte pe zeii tăi şi-i sfărîmă. Şi de vei porunci, îţi voi arăta adevărul aievea”.

Împăratul, auzind vorba ei cea slobodă, n-a vrut să mai vorbească cu dînsa, temîndu-se să nu-l biruiască prin cuvintele sale înţelepte şi să-l ruşineze, ci a zis acestea: “Nu este cu cuviinţă împăratului a vorbi cu femeile, ci voi aduna filosofii cei înţelepţi ca să vorbească cu tine; şi atunci vei cunoaşte neputinţa ghiciturilor tale şi vei crede în dogmele noastre”.

Zicînd acestea a poruncit să păzească pe sfînta fecioară cu dinadinsul. Şi îndată a trimis cărţi prin toate cetăţile stăpînirii sale, în acest fel: “Împăratul Maximin, înţelepţilor filosofi şi ritori care vă aflaţi sub stăpînirea noastră, bucuraţi-vă! Toţi care slujiţi preaînţeleptului zeu Ermi şi chemaţi pe muze, pricinuitoarele înţelepciunii, veniţi la mine să astupaţi gura unei femei preaînţelepte, care s-a arătat zilele acestea şi batjocoreşte pe marii zei, numind faptele lor basme şi bîrfeli. Deci, arătaţi-vă înţelepciunea voastră părintească, pentru ca să vă preamăriţi între oameni iar de la mine să primiţi răsplată şi daruri pentru osteneala voastră.

Deci, s-au adunat ritorii cei mai aleşi şi mai înţelepţi, cincizeci la număr, isteţi cu mintea în înţelepciune şi puternici în grai, cărora împăratul le-a zis astfel: “Gătiţi-vă cu sîrguinţă şi fără de lenevire spre o nevoinţă cu bărbăţie împotriva unei fecioare, pentru ca să o puteţi birui în cuvinte; şi nu fiţi cu nebăgare de seamă şi să socotiţi că aveţi să vorbiţi cu o femeie, ci ca şi cum aţi avea a sta împotrivă unui nevoitor cu bărbăţie şi preaînţelept, aşa să puneţi toată sîrguinţa şi să vă arătaţi înţelepciunea voastră, de vreme ce eu o cunosc preabine, căci covîrşeşte în înţelepciune chiar şi pe minunatul Platon. Deci vă rog, ca şi cum aţi avea a vă lupta cu un filosof, să puneţi multă sîrguinţă, şi dacă o veţi birui, apoi mari daruri vă voi da; iar de veţi fi biruiţi, apoi vă veţi umplea de negrăită ruşine şi în loc de daruri veţi primi moarte cumplită”.

Zicînd acestea împăratul, un ritor care era mai vestit şi mai înţelept, a răspuns zicînd: “Nu te teme, împărate, că deşi este isteaţă la minte acea femeie, însă ea nu poate fi desăvîrşită în înţelepciune şi în meşteşugul iscusitei retorici; porunceşte numai să stea înaintea noastră şi vei vedea că îndată ce va vedea atîţia ritori şi filosofi, se va ruşina”. Iar împăratul, auzind pe filosoful care se lăuda, s-a umplut de bucurie şi de veselie, nădăjduind că limba cea îndrăzneaţă va birui pe fecioara cea plină de blîndeţe şi de dumnezeiască înţelepciune.

Deci a poruncit să aducă îndată pe Sfînta Ecaterina înaintea lor – fiind adunată la privelişte mulţime de popor -, vrînd să vadă şi să audă acea dispută de cuvinte. Dar mai înainte, pînă a nu ajunge trimişii la sfînta, a venit la dînsa din cer Arhanghelul Mihail şi a zis: “Nu te teme, prunca Domnului, căci Domnul tău îţi va da mai multă înţelepciune, ca să biruieşti cu pricepere pe cei cincizeci de ritori şi nu numai aceia ci şi mulţi alţii vor crede prin tine în Hristos şi toţi vor primi cununa muceniciei”.

Acestea zicîndu-i îngerul, s-a dus. Şi venind trimişii au luat-o şi au dus-o înaintea împăratului, a filosofilor şi a toată priveliştea. Îndată acel viteaz filosof care se lăuda, a zis cu mîndrie către Sfînta Ecaterina: “Tu eşti aceea care fără de ruşine şi fără de minte ocărăşti pe zeii noştri?” Iar sfînta i-a răspuns cu blîndeţe: “Eu sînt, însă nu fără de ruşine, nici fără de minte, precum zici tu; ci cu măsură şi iubire de adevăr grăiesc acestea, că zeii voştri sînt nimicuri”. Dar ritorii au zis:

“De vreme ce marii făcători de stihuri, poeţii, îi lăudau pe zeii cei înalţi, deci cum grăieşte limba ta cu atîta îndrăzneală asupra lor, de la care ai luat atîta înţelepciune şi te-ai împărtăşit de dulceaţa darurilor lor?” Însă ea a răspuns: “Eu nu de la zeii voştri ci de la Unul adevăratul Dumnezeul meu, Care singur este Înţelepciune şi viaţă, am darul înţelepciunii. Şi dacă cineva se teme de Dînsul şi păzeşte dumnezeieştile Lui porunci, acela este cu adevărat filosof, iar lucrurile zeilor voştri şi poveştile voastre sînt vrednice de rîs şi de ocară şi pline de înşelăciune. Însă spune-mi, care sînt marii făcători de stihuri ai tăi şi cum i-au numit pe ei zeii?”

Ritorul a zis: “Mai întîi preaînţeleptul Homer, rugîndu-se către Die, grăieşte: “Prea slăvite Zeus, prea mare zeule şi alţi zei fără de moarte”. Asemenea şi preaslăvitul Orfeu, mulţumind lui Apolon, grăieşte acestea: “O, fiul lui Laton, departe săgetătorule, puternice Fivie, care spre toţi priveşti şi împărăţeşti peste cei muritori şi peste cei fără de moarte; soare care te ridici cu aripi de aur!” În acest fel cinsteau pe zei cei dintîi, şi marii şi slăviţii făcători de stihuri, şi aievea i-au numit pe ei fără de moarte. Deci tu nu te înşela, nici nu te închina Celui răstignit ca unui Dumnezeu, căci nimeni din înţelepţii cei de demult nu L-au numit Dumnezeu şi nici nu L-a cunoscut cineva a fi Dumnezeu”.

Sfînta Ecaterina a răspuns: “Acelaşi Homer al vostru grăieşte în alt loc despre marele zeu Die că este mincinos, înşelător şi viclean şi că au vrut să-l lege alţi zei, adică Hera, Poseidon şi Atena, de n-ar fi fugit să se ascundă. Asemenea şi multe alte lucruri de ocară asupra zeilor voştri arată cărţile voastre. Iar de vreme ce ai zis că pe Cel răstignit nici unul din dascălii cei vechi nu-L mărturisesc a fi Dumnezeu, apoi deşi nu se cade a cerceta mult despre Dînsul, pentru că este Dumnezeu adevărat, Făcătorul cerului şi al pămîntului, al mării, al soarelui, al lunii şi a tot neamul omenesc, neajuns, neurmat şi negrăit; dar pentru o mai învederată încredinţare, voi arăta dovezi din cărţile voastre.

Ascultă ce grăieşte despre dînsul prea înţeleapta voastră Silvia, mărturisind despre dumnezeiasca Lui întrupare şi despre mîntuitoarea răstignire: “Va veni mai tîrziu cineva pe acest pămînt şi va fi trup fără de păcat, cu hotarele dumnezeirii celei fără de osteneală va dezlega patimile cele nevindecate, şi Acestuia I se va face zavistie de către poporul cel necredincios şi va fi spînzurat la înălţime, ca şi cum ar fi fost vrednic morţii”. Ascultă şi pe nemincinosul tău Apolon, cum fără voia lui a mărturisit pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, fiind silit de puterea Lui: “Unul Cel ceresc mă sileşte pe mine, Cel Care este Lumina în trei străluciri; şi Cel ce a pătimit este Dumnezeu, dar nu cu dumnezeirea a pătimit, căci amîndouă sînt, şi muritor cu trupul şi străin de stricăciune, acelaşi Dumnezeu este bărbat, răbdînd toate de la cei muritori, adică cruce, ocară şi îngropare”.

Acestea le-a zis Apolon despre adevăratul Dumnezeu, Care este fără de început, asemenea cu Cel ce L-a născut pe El şi pururea deofiinţă, început, rădăcină şi izvor al tuturor bunătăţilor zidite; a zidit lumea din nefiinţă în fiinţă şi o chiverniseşte pe dînsa şi, fiind de o fiinţă cu Tatăl, S-a făcut om pentru noi şi a umblat pe pămînt, arătînd, învăţînd şi bine făcînd oamenilor. Apoi a primit moarte pentru noi cei nemulţumitori, ca să deslege osîndirea cea dintîi şi să primim îndulcirea şi fericirea cea de demult.

Şi astfel, iarăşi ne-a deschis uşile raiului ce au fost încuiate şi, înviind a treia zi, S-a înălţat la cer, de unde a trimis Duhul Sfînt ucenicilor Săi. Iar ei, mergînd în toată lumea, au propovăduit dumnezeirea Lui, în care şi ţie, filosofule, ţi se cade a crede, ca să cunoşti pe adevăratul Dumnezeu şi să fii rob al Aceluia, Care este milostiv şi mult îndurat şi pe cei ce au greşit îi cheamă, zicînd: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni.

Deci, crede măcar pe învăţătorii şi pe zeii tăi, pe Platon, pe Orfeu şi pe Apolon, care au mărturisit curat şi luminat pe Hristos Dumnezeu.

Acestea şi multe altele ca acestea grăind preaînţeleapta Ecaterina, s-a spăimîntat filosoful, rămînînd fără răspuns şi neputînd să mai grăiască ceva împotrivă. Iar împăratul, văzîndu-l biruit, minunîndu-se, a poruncit celorlalţi să vorbească cu sfînta fecioară. Dar ei s-au lepădat, zicînd: “Nu putem sta împotriva adevărului, căci dacă începătorul nostru a tăcut, fiind biruit, apoi noi ce vom zice?” Atunci împăratul mîniindu-se, a poruncit să aprindă un foc mare în mijlocul cetăţii pentru ca să ardă pe toţi filosofii şi ritorii. Însă ei, auzind judecata şi răspunsul împăratului asupra lor, au căzut la picioarele sfintei, cerînd să se roage pentru dînşii către Unul adevăratul Dumnezeu, ca să le ierte toate cîte au greşit din neştiinţă şi să-i învrednicească de Sfîntul Botez şi de darul Preasfîntului Duh.

Sfînta, umplîndu-se de bucurie, a zis către dînşii: “Cu adevărat sînteţi fericiţi, căci lăsînd întunericul, aţi cunoscut lumina cea adevărată şi, trecînd cu vederea pe acest împărat stricăcios de pe pămînt, v-aţi apropiat de Cel ceresc. Deci, să nădăjduiţi fără îndoială spre mila Lui şi să credeţi că focul cu care vă înfricoşează păgînii vă va fi vouă botez şi scară care vă înalţă la cer. În acest foc curăţindu-vă de toată necurăţia trupului şi a duhului, vă veţi afla ca nişte stele luminate şi curate înaintea slavei Împăratului şi veţi fi iubiţii Lui prieteni”.

Zicînd acestea Sfînta, i-a bucurat cu această nădejde şi a însemnat pe fiecare pe frunte cu pecetea lui Hristos, adică cu Sfînta Cruce. Apoi au mers cu bucurie spre chinuire şi, luîndu-i ostaşii, i-au aruncat în foc, în a şaptesprezecea zi a lunii noiembrie. Făcîndu-se seară, au mers nişte oameni binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu ca să adune moaştele lor şi i-au aflat pe toţi întregi, căci nici părul capului lor n-a fost ars; pentru care mulţi s-au întors la adevărata cunoştinţă, iar moaştele lor le-au îngropat cu cinste la un loc cuviincios.

Dar împăratul avea purtare mare de grijă pentru Sfînta Ecaterina în ce chip ar putea s-o întoarcă la a sa păgînătate. Şi nesporind nimic cu silogismele filosofice, a început cu îmbunări şi vicleşuguri a o amăgi, zicînd: “Ascultă, fiică bună, te sfătuiesc ca un părinte iubitor de fii, închină-te marilor zei şi mai vîrtos muzicescului Ermi, care te-a împodobit cu atîtea daruri filosofice, şi eu voi împărţi cu tine împărăţia mea, martori îmi sînt zeii, şi îţi voi da jumătate din stăpînirea mea şi vei vieţui împreună cu mine, veselindu-te neîncetat”.

Iar Sfînta, ca o înţeleaptă ce era, pricepînd gîndul, vicleşugul şi înşelăciunea lui, a zis către dînsul: “Leapădă, o, împărate, vicleşugul şi nu te asemăna vulpii; pentru că eu ţi-am spus o dată că sînt creştină şi m-am logodit cu Hristos; pe Dînsul Îl am Mire şi Sfetnic şi frumuseţea fecioriei mele. Deci, mai mult poftesc hainele muceniceşti decît porfira împărătească”. Împăratul iarăşi a zis: “Mă sileşti, deşi nu voiesc, să-ţi necinstesc vrednicia ta şi trupul tău să-l înfăşor cu multe răni”.

Dar Sfînta a răspuns: “Fă ce voieşti, pentru că, cu această ocară vremelnică, îmi vei mijloci mie slava cea veşnică şi mulţime de popor, precum nădăjduiesc, va crede prin mine în Hristosul meu. Şi din palatul tău mulţi vor merge împreună cu mine în sfinţitele cămări cereşti”. Acestea a proorocit Sfînta, iar Dumnezeu, Care priveşte din înălţime, a adus la îndeplinire proorocia ei.

Atunci împăratul, mîniindu-se foarte, a poruncit să dezbrace de pe dînsa porfira şi aşa s-o bată fără milă cu vine de bou. Deci au bătut-o slugile pe Sfînta Muceniţă Ecaterina două ceasuri peste spate şi peste pîntece, pînă ce s-a umplut de răni tot trupul ei cel fecioresc şi s-a făcut fără chip în bătăi, ea, care mai înainte era atît de frumoasă. Iar sîngele ei curgea şiroaie şi s-a înroşit pămîntul de dînsul. Dar Sfînta stătea cu bărbăţie şi vitejie, încît toţi cei ce o vedeau se mirau foarte tare. Mai pe urmă a poruncit fiara cea cumplită ca s-o ducă în temniţă şi să nu-i dea mîncare pînă cînd se va mai gîndi cu ce fel de munci s-o piardă pe dînsa.

Augusta, soţia împăratului, avea însă mare dorinţă să vadă faţa Sfintei Ecaterina, căci o iubea mult, auzind de faptele ei cele bune, de înţelepciunea şi de bărbăţia ei; iar mai vîrtos, că avusese o vedenie în somn, din care pricină s-a rănit cu inima spre dragostea ei, încît nu mai putea nici să doarmă. Ieşind împăratul din cetate pentru o pricină şi zăbovind acolo cîteva zile, împărăteasa a avut prilejul să dobîndească ceea ce dorea. Căci era acolo un boier mare, credincios prieten al împăratului, cu dregătoria voievod, anume Porfirie, om foarte înţelept. Acestuia i-a mărturisit Augusta gîndul său, în taină, zicîndu-i acestea:

“Într-una din nopţile trecute am văzut în vedenie pe Ecaterina, şezînd în mijlocul multor tineri şi fecioare frumoase, îmbrăcată în haine albe; şi atîta strălucire ieşea din faţa ei, încît nu puteam privi la dînsa. Iar ea m-a aşezat aproape de dînsa şi mi-a pus pe cap o cunună de aur, zicîndu-mi: “Stăpînul Hristos îţi trimite ţie această cunună”. De atunci am atîta dorinţă ca să o văd, încît nu aflu odihnă inimii mele. Rogu-te dar, fă în vreun chip ca să o văd în taină”. Iar Porfirie i-a răspuns: “Eu voi împlini dorinţa ta împărătească”. Deci, făcîndu-se noapte, voievodul a luat cu sine două sute de ostaşi şi a mers la temniţă împreună cu împărăteasa şi dînd străjerilor bani, au intrat la Sfînta.

Cînd a văzut-o împărăteasa, s-a mirat de strălucirea feţei ei, care înflorea cu dumnezeiescul dar. Căzînd degrabă la picioarele ei, cu lacrimi în ochi a început a zice acestea: “Acum sînt împărăteasă fericită, că m-am învrednicit a te vedea, lucru foarte mult dorit sufletului meu; şi însetam ca cerbul să aud limba ta cea izvorîtoare de miere. Şi acum, fiindcă m-am învrednicit a dobîndi ceea ce am dorit, nu mă voi mai mîhni, chiar dacă m-aş lipsi şi de împărăţie şi de viaţă. Căci mă bucur cu inima şi cu sufletul, privind la atîta strălucire ce răsare din preafrumoasa ta faţă. Fericită eşti tu şi vrednică de laudă că te-ai lipit de un Stăpîn ca Acesta, de la Care primeşti atîtea daruri”.

Iar Sfînta i-a răspuns, zicînd: “Fericită eşti şi tu, o! împărăteasă pentru că văd cununa capului tău, ridicată la înălţime de cetele îngereşti, pe care după trei zile o vei primi pentru puţina pătimire ce vei răbda, ca să mergi la adevăratul Împărat şi să împărăţeşti cu El veşnic”. Iar ea a zis către dînsa: “Mă tem de munci şi mai vîrtos de bărbatul meu, căci este foarte aspru şi fără de omenie”. Zis-a ei Sfînta: “Îndrăzneşte, că vei avea pe Hristos în inima ta, Care îţi va ajuta ca să nu se atingă nici o muncă de sufletul tău. Căci numai puţin va boli trupul tău, cîtăva vreme şi apoi se va odihni acolo veşnic”.

Acestea zicînd Sfînta, a întrebat-o pe ea Porfirie, zicînd: “Ce dăruieşte Hristos celor care cred într-Însul? Pentru că voiesc şi eu să cred într-Însul şi să fiu ostaşul Lui”. Zis-a lui Sfînta Muceniţă: “Dar n-ai citit sau n-ai auzit Scriptura creştinească?” Iar Porfirie a răspuns: “Eu din copilăria mea tot cu războiul m-am îndeletnicit şi de alte lucruri n-am avut purtare de grijă”. Zis-a lui Sfînta: “Nu poate limba să mărturisească bunătăţile pe care le-a gătit Preabunul şi Iubitorul de oameni Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El şi păzesc poruncile Lui”.

Atunci Porfirie s-a umplut de bucurie negrăită şi a crezut în Hristos, împreună cu cei două sute de ostaşi şi cu împărăteasa. Şi sărutînd toţi cu bună cucernicie pe muceniţă, s-au dus. Iar milostivul şi iubitorul de oameni Hristos, n-a lăsat pe sfînta Sa mireasă nebăgată în seamă atîtea zile ci, ca un părinte iubitor de fii, avea purtare de grijă de dînsa şi-i trimitea în toate zilele hrană, printr-o porumbiţă. Apoi, chiar Hristos a venit de a cercetat-o cu mare slavă şi cu multe cete cereşti. Şi mai mult a întărit bărbăţia ei şi a umplut-o de îndrăzneală, zicînd: “Nu te teme, iubita Mea mireasă, pentru că Eu sînt cu tine şi prin răbdarea ta pe mulţi vei întoarce către Mine, şi de multe cununi te vei învrednici”. Cu astfel de cuvinte mîngîind-o pe ea Domnul, S-a dus.

A doua zi, şezînd împăratul la judecată, a poruncit să o aducă pe muceniţă, care a intrat în curţile împărăteşti cu lumina cea strălucitoare şi cu atîtea daruri duhovniceşti, încît cei ce stăteau înainte se minunau de strălucirea frumuseţii ei. Şi s-a minunat împăratul foarte tare, văzînd că n-a slăbit cu trupul, nici nu s-a schimbat frumuseţea feţii sale în atîtea zile, socotind că i-a dat cineva hrană în temniţă şi de aceea voia să pedepsească pe străjeri. Dar Sfînta Ecaterina, ca să nu fie alţii munciţi fără vină pentru dînsa, a mărturisit adevărul, zicînd: “Să ştii, împărate, că mie nu mi-a dat hrană vreo mînă omenească, ci Stăpînul meu Hristos, Care îngrijeşte de robii Săi. Acela m-a hrănit pe mine”.

Deci, mirîndu-se împăratul de o frumuseţe ca aceea, a vrut să o ispitească pe dînsa iarăşi cu îmbunări şi cu vicleşug, zicîndu-i acestea: “Ţie ţi se cade să împărăţeşti, fiica mea, căci eşti doamnă în chipul soarelui, care şi pe Artemida o covîrşeşti cu frumuseţea. Vino dar de jertfeşte zeilor, ca să împărăţeşti cu noi şi să ai viaţă plină de bucurie. Rogu-te, nu voiesc a-ţi pierde cu muncile o aşa podoabă şi frumuseţe”. Sfînta a zis: “Eu sînt pămînt şi cenuşă şi toată frumuseţea ca o floare se veştejeşte şi ca visul piere prin boală sau de bătrîneţe; iar după moarte cu totul putrezeşte. Deci nu te îngriji de buna cuviinţă şi de frumuseţea mea”.

Acestea vorbindu-le Sfînta Ecaterina cu împăratul, un eparh cu numele Hursaden, aspru cu obiceiul, tiran şi chinuitor nemilostiv, vrînd să arate către împăratul dragoste şi bună voire, a zis: “Eu, împărate, am aflat o muncă prin care vei birui pe această fecioară. Porunceşte să se facă patru roţi de lemn într-o osie şi să bată împrejur suliţe ascuţite şi alte fiare ascuţite; două roţi să se întoarcă în stînga şi două în dreapta, iar în mijlocul lor să fie fecioara legată. Şi aşa, întorcîndu-se roţile, să-i zdrobească trupul ei. Însă mai întîi să se întoarcă roţile singure înaintea fecioarei, pentru ca, văzîndu-le, să se teamă de munca cea cumplită şi să se plece la voia ta; iar de nu, apoi să primească amară moarte”.

Plăcînd împăratului sfatul eparhului, a poruncit să facă acel fel de roţi. Şi fiind adusă sfînta la acea cumplită muncă, a întors roţile cu multă nevoie înaintea ochilor ei, ca să o înfricoşeze. Apoi a zis tiranul către dînsa: “Oare vezi ce muncă ţi s-a pregătit, în care vei lua moarte amară, de nu te vei închina zeilor?” Iar ea a răspuns: “De multe ori ţi-am spus gîndul meu; de aceea nu mai pierde vremea, ci fă ceea ce voieşti”.

Văzînd el că nu poate să o înfricoşeze cu nimic şi să o întoarcă de la Hristos, a poruncit să o lege între roţi şi să le întoarcă repede, pentru ca, cu acele fiare ascuţite, să fie zdrobită în bucăţi şi să moară cu cumplită moarte. Deci începîndu-se acea muncă, îndată s-a pogorît îngerul Domnului din cer şi a dezlegat pe Sfînta din legături, iar roţile le-a sfărîmat în bucăţi, iar acelea, sărind din locul lor, pe mulţi păgîni rănindu-i, i-au omorît. Iar poporul ce era de faţă, văzînd acea minune preamărită, striga: “Mare este Dumnezeul creştinilor!” Dar împăratul se întunecase de mînie şi iarăşi se gîndea ca să afle asupra muceniţei vreo muncă mai nouă.

Împărăteasa, auzind acea minune, a ieşit din camera ei şi a început a mustra pe împăratul, zicînd: “Cu adevărat eşti nebun şi fără de minte, dacă îndrăzneşti a te lupta cu Dumnezeul Cel viu, şi a munci pe roaba Lui cu nedreptate!” Acestea fără nădejde, auzindu-le împăratul, s-a sălbăticit de mînie şi s-a făcut fără de omenie, mai mult decît toate fiarele. Şi, lăsînd pe Sfînta Ecaterina, şi-a întors mînia asupra soţiei sale, uitîndu-şi dragostea cea firească faţă de dînsa.

Deci a poruncit ca să aducă o ladă mare şi să o umple cu plumb, ca să fie nemişcată. Acolo a pus sînii femeii sale, între capac şi ladă şi a bătut cuie prin capac şi prin ladă, străpungîndu-i, încît i s-a pricinuit o durere nespusă şi i s-au rupt cu mare nevoie. Iar fericita Augusta, răbdînd acea durere negrăită, se bucura, pătimind pentru adevăratul Dumnezeu, către Care se şi ruga ca să-i trimită ajutor din înălţime.

Deci, rupîndu-se sînii ei, curgea sîngele ca un izvor şi toţi care erau de faţă s-au umplut de jale şi-i durea inima pentru aceea care pătimea munca cea mai amară şi mai nesuferită. Iar tiranul cel nemilostiv n-a miluit pe soţia sa, ci a poruncit să-i taie capul cu sabia. Dar ea primind cu bucurie osînda aceasta a zis către Sfînta Ecaterina: “Roaba adevăratului Dumnezeu, fă rugăciune pentru mine!” Iar aceea a zis: “Mergi cu pace, ca să împărăţeşti cu Hristos în veci!” Şi astfel a fost tăiată fericita împărăteasă afară din cetate în ziua de douăzeci şi trei a lunii noiembrie. Iar voievodul Porfirie, luînd noaptea trupul ei, l-a îngropat cu cinste. Iar a doua zi a stat înaintea împăratului, împreună cu ostaşii cei ce crezuseră în Hristos, şi a zis: “Şi noi sîntem ostaşi ai marelui Dumnezeu”.

Aceasta nerăbdînd împăratul să audă, a oftat din adîncul inimii, zicînd: “Vai, am pierit, că m-am păgubit de minunatul Porfirie!” Apoi, întorcîndu-se către ceilalţi ostaşi, a zis: “Şi voi, ostaşii mei preaiubiţi, v-aţi înşelat şi v-aţi îndepărtat de zeii părinteşti? Dar cu ce v-au greşit vouă zeii de i-aţi părăsit pe dînşii?” Iar ei nu i-au răspuns lui cuvînt, ci numai Porfirie a zis: “Pentru ce laşi capul şi întrebi picioarele? Vorbeşte cu mine”. Iar el a zis: “Cap rău, tu eşti pricina pierzării lor”. Şi neputînd mai mult a grăi de mînie, a poruncit să le taie capetele tuturor; şi aşa s-au sfîrşit. Deci, s-a împlinit proorocia Sfintei Ecaterina, care a zis împăratului: “Că mulţi din palatele tale vor crede în Hristos Dumnezeu”.

După acestea, aducînd muncitorul pe Ecaterina la divan, a zis către dînsa: “Multă supărare şi pagubă mi-ai făcut! Tu ai înşelat pe femeia mea şi pe viteazul meu voievod l-ai pierdut, el care era puterea oştilor mele şi alte multe răutăţi mi s-au întîmplat mie prin tine şi se cădea îndată fără de milă să te omor; dar te iert pentru că îmi este milă a te pierde pe tine, o fecioară atît de frumoasă şi înţeleaptă. Deci, fă-mi voia, iubita mea! Jertfeşte zeilor ca să te fac împărăteasă şi niciodată nu te voi mai supăra, nici voi face vreun lucru fără de sfatul tău. Şi vei vieţui împreună cu mine într-atîta veselie şi fericire, în care nici una din împărătese n-a fost vreodată”.

Acestea şi multe altele grăia vicleanul, căutînd să înşele pe mireasa lui Hristos cea aleasă. Dar n-a putut cu cuvintele sale cele înşelătoare să o despartă de Hristos, cu Care ea se legase tare, cu legătura dragostei celei adevărate. Apoi, văzînd că nici cu momeli, nici cu făgăduinţe, nici cu îngroziri, nici cu munci nu poate să o înduplece pe cea mai tare decît diamantul, a dat asupra ei hotărîrea să-i fie tăiat capul afară din cetate.

Deci, luînd-o ostaşii, au dus-o la locul de chin. Şi mergea în urma ei popor mult, bărbaţi şi femei, plîngînd pentru dînsa, căci avea a se pierde, precum ziceau ei, o tînără preafrumoasă şi prea înţeleaptă. Iar cele mai alese dintre femei şi de neam bun ziceau către dînsa, tînguindu-se: “O, preafrumoasă şi prealuminată fecioară, pentru ce eşti aşa de aspră cu inima şi cinsteşti mai mult moartea decît viaţa aceasta preadulce? Şi pentru ce-ţi pierzi în deşert şi fără de vreme floarea tinereţelor tale? Oare nu este mai bine să asculţi pe împăratul şi să te îndulceşti de atîtea bunătăţi în viaţa aceasta, decît să mori ticăloşeşte?”

Iar ea a răspuns: “Lăsaţi plînsul cel fără de folos şi mai vîrtos vă bucuraţi, că eu văd acum pe iubitul meu Mire, Iisus Hristos, Făcătorul şi Mîntuitorul meu, Care este frumuseţea mucenicilor, cununa şi slava mea. Şi mă cheamă către frumuseţea raiului cea negrăită, ca să împărăţesc împreună cu Dînsul şi să mă veselesc în veacul cel fără de sfîrşit. Deci nu plîngeţi pentru mine, ci plîngeţi pentru voi, căci pentru necredinţa voastră aveţi să mergeţi în focul cel fără de sfîrşit, ca să vă munciţi în veci”.

Apoi, ajungînd la locul de tăiere, a făcut rugăciunea aceasta: “Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, mulţumescu-Ţi că ai pus pe piatra răbdării picioarele mele şi ai îndreptat paşii mei. Tinde-Ţi acum prea cinstitele Tale palme pe care le-ai întins pe Cruce şi primeşte sufletul meu, pe care l-am adus Ţie ca jertfă, pentru dragostea Ta. Adu-Ţi aminte, Doamne, căci trup şi sînge sînt, şi nu lăsa greşelile mele cele făcute din neştiinţă, ca să fie arătate de cumpliţii ispititori la înfricoşata Ta judecată, ci spală-le cu sîngele pe care-l vărs pentru Tine şi rînduieşte ca trupul acesta, care, rănindu-se, se taie cu sabia, să fie nevăzut de vrăjmaşii tăi cei ce mă prigonesc.

Caută dintru înălţimea Ta, Doamne, şi asupra poporului acestuia ce stă înainte şi-l povăţuieşte la lumina cunoştinţei Tale. Şi acelora care vor chema prin mine numele Tău Cel preasfînt, dă-le toate cererile cele spre folos, pentru ca de toţi să se laude măririle Tale în veci”.

Astfel rugîndu-se, a zis chinuitorului: “Săvîrşeşte-ţi porunca!” Iar el, întinzînd sabia, i-a tăiat cinstitul ei cap; şi a curs din rană lapte în loc de sînge. Iar cinstitele ei moaşte le-au luat în acel ceas sfinţii îngeri, precum s-a văzut de credincioşii cei vrednici şi le-au dus cu cinste în Muntele Sinai, în slava lui Hristos Dumnezeu, Care, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, într-o dumnezeire împărăţeşte în veci. Amin.

În slăvita şi marea cetate Roma cea veche era un om slăvit şi de neam mare, cu numele Faust, care îşi trăgea neamul său din împăraţii Romei, cei de demult, avînd femeie cu numele Matilda care, de asemenea, era de neam împărătesc, fiind rudenia lui August şi a lui Tiberiu, cezarii Romei, pe care însuşi cezarul a dat-o lui Faust de soţie. Şi erau amîndoi necredincioşi, îndeletnicindu-se cu închinarea idolilor. Aceştia au născut mai întîi doi fii gemeni şi au numit pe unul Faust iar pe celălalt Faustinian. După aceea au născut şi pe al treilea fiu şi i-au pus numele Clement.

Faust, avea un frate cu obiceiul rău şi fără de ruşine, care, văzînd pe femeia fratelui său că era foarte frumoasă, s-a rănit cu frumuseţea ei şi voia să o amăgească spre desfrînare. Dar ea, fiind plină de înţelepciune, nu voia să-şi necinstească casa sa cea de bun neam, şi-l îndepărta în tot chipul de la sine pe acel desfrînat. Şi nevrînd a-l vădi pe el, nu spunea la nimeni despre aceasta, nici chiar bărbatului său, temîndu-se ca să nu iasă pentru dînşii veste rea în popor, şi să-şi facă de rîs casa.

Matilda, văzînd însă că nu poate în alt fel să scape de dînsul, de nu se va depărta de ochii şi vecinătatea lui, s-a gîndit la un lucru ca acesta, şi a zis odată către bărbatul ei: “Un vis minunat am avut în această noapte domnul meu. Am văzut un bărbat cinstit şi bătrîn ca unul dintre zei, zicînd către mine: Tu şi cei doi fii gemeni ai tăi de nu veţi ieşi din Roma vreo zece ani, cu moarte neaşteptată şi pierzătoare veţi muri împreună cu dînşii”.

Acestea auzind Faust, bărbatul ei, s-a înspăimîntat şi mult gîndindu-se la aceasta, a socotit să o trimită pe ea din Roma, undeva, împreună cu cei doi copii, vreo zece ani, căci zicea întru sine: “Mai bine este să trăiască iubita mea soţie împreună cu fiii mei, chiar şi în altă ţară străină, decît să moară aici de moarte grabnică şi neaşteptată”.

Deci, pregătind o corabie cu toate cele de trebuinţă, a trimis-o pe ea în ţara elinească, în cetatea Atena, împreună cu cei doi fii gemeni, Faust şi Faustinian, cu robi şi cu roabe şi cu multă avere; şi i-a poruncit ca, după ce va ajunge la Atena, să dea pe amîndoi copiii la învăţătura înţelepciunii elineşti. Aşa s-au despărţit unul de altul, cu nespusă jale şi cu multe lacrimi. Matilda împreună cu cei doi copii, intrînd în corabie, au pornit pe mare; iar Faust împreună cu fiul său cel mai tînăr, Clement, au rămas în Roma.

Mergînd Matilda cîteva zile pe mare, s-a ridicat o furtună cu valuri mari, iar corabia fiind dusă de vînt şi de valuri într-o ţară neştiută, s-a sfărîmat acolo la miezul nopţii, şi s-au înecat cu toţii. Iar Matilda, purtată de valuri, a fost aruncată pe o piatră într-un ostrov, în dreptul cetăţii ce se numea Antandros, care era în părţile Asiei, şi se tînguia nemîngîiată pentru fiii ei înecaţi, şi de supărarea aceasta mare voia să se arunce şi dînsa în mare. Dar văzînd-o goală, plîngînd foarte şi suspinînd cumplit, oamenilor de pe acolo li s-a făcut milă de dînsa şi ducînd-o în cetatea lor, au îmbrăcat-o. Şi venind la dînsa nişte femei iubitoare de străini, o mîngîiau şi îşi spuneau fiecare întîmplările cele rele, făcîndu-i oarecum mîngîiere în mîhnirea ei.

Iar una dintr-însele i-a povestit, zicînd: “Bărbatul meu era corăbier foarte tînăr şi s-a înecat în mare, iar eu am rămas văduvă tînără, şi mulţi voiau să mă ia în a doua căsătorie. Dar eu iubind pe bărbatul meu şi după moartea lui, am vrut a petrece întru văduvie. Deci, de voieşti să petreci împreună cu mine în casa mea, vom lucra amîndouă cu mîinile noastre şi ne vom hrăni. Matilda s-a învoit cu sfatul femeii şi, petrecînd în casa ei, se ostenea lucrînd cu mîinile şi cu aceasta cîştigîndu-şi hrana sa.

Deci a petrecut astfel douăzeci şi patru de ani. Iar fiii ei, Faust şi Faustinian, de asemenea după ce s-a sfărîmat corabia, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au aflat vii; căci văzîndu-i nişte tîlhari de mare, ce se întîmplaseră atunci pe acolo, i-au luat pe dînşii în vasele lor, şi ducîndu-i în Cezareia lui Stratonic, i-au vîndut unei femei cu numele Iusta, care i-a crescut pe dînşii ca pe fiii ei şi i-a dat la învăţătura cărţii. Învăţînd ei toată înţelepciunea cea elinească, au auzit mărturisirea Evangheliei lui Hristos şi primind Sfîntul Botez, urmau Sfîntului Apostol Petru.

Iar Faust, tatăl lor, vieţuind în Roma cu Clement, nu ştia nimic de nevoia ce se întîmplase femeii sale şi copiilor lui. Şi trecînd un an, a trimis nişte slugi ale sale la Atena, ca să vadă cum petrece femeia sa şi copiii săi, trimiţîndu-le şi multe din cele de trebuinţă. Iar ei mergînd, nu s-au mai întors. În al treilea an s-a îngrijorat, pentru că nu avea nici o veste de la soţia sa şi de la copii, şi a trimis la Atena alte slugi cu cele de trebuinţă. Iar ei, mergînd acolo şi neaflînd pe nici unul dintre dînşii, s-au întors în al patrulea an şi au spus că nu au aflat nicidecum pe stăpîna lor în Atena, nici n-a auzit cineva de dînşii acolo, şi nici de urma lor nu s-a aflat.

Auzind acestea, Faust, a căzut în mare întristare, tînguindu-se cu amar. Şi, înconjurînd toate porturile Romei, întreba pe corăbieri dacă n-au văzut sau să fi auzit cineva de soţia sa şi de copiii săi. Sau dacă n-a aflat cineva măcar trupul femeii sale cu cei doi copii ai săi, la marginea mării. Dar nimic n-a putut afla de la cineva. Deci, pregătind o corabie şi luînd cîteva slugi şi avere, a pornit el însuşi în căutarea soţiei şi a iubiţilor săi fii. Iar pe Clement, fiul său cel mai tînăr, l-a lăsat cu celelalte slugi credincioase ca să înveţe carte. Şi a umblat mult prin toată lumea, pe mare şi pe uscat, căutînd mulţi ani pe soţia şi pe copiii săi, dar nu i-a găsit.

Deznădăjduindu-se de dînşii foarte, îi era mare jale de aceasta. Apoi, din pricina acestei supărări, nu a mai vrut să se întoarcă acasă, părîndu-i-se lucru cu nedreptate a se îndulci singur de bunătăţile acestei lumi, fără iubita sa soţie, de care avea mare dragoste pentru marea şi plina ei înţelegere şi înţelepciune.

Deci, lepădîndu-se de toată cinstea şi slava lumească, umbla prin ţări străine ca un sărac şi nu spunea nimănui cine este. Iar copilul Clement, venind în vîrsta desăvîrşită şi învăţînd bine învăţătura filosofiei şi, văzîndu-se lipsit de tatăl său şi de maica sa, era totdeauna mîhnit. Căci acum erau douăzeci şi patru de ani de cînd se dusese maica sa, iar de cînd plecase tatăl său de acasă erau douăzeci, şi, deznădăjduindu-se de viaţa lor, plîngea pentru dînşii ca pentru cei morţi. Încă îşi aducea aminte şi de sfîrşitul său, că o să moară şi nu ştie unde se va afla după moarte, socotind dacă mai este oare altă viaţă, după această puţină vreme, sau nu.

Aceasta gîndind, totdeauna îi erau ochii plini de lacrimi, şi nu voia să se mîngîie cu nici un fel de veselie lumească, ci totdeauna se arăta tulburat şi cu faţa posomorîtă, suspinînd greu. Apoi, auzind de venirea lui Hristos în lume, căuta să ştie despre aceasta mai cu adevărat.

După aceea i s-a întîmplat a vorbi cu un om cu bună credinţă, care a zis către dînsul că Fiul lui Dumnezeu a venit în Iudeea şi a propovăduit tuturor viaţa veşnică, de vor vieţui după voia Părintelui ceresc, ce L-a trimis pe El. Şi tuturor celor ce-L vor asculta, le-a făgăduit să le dea bunătăţile cele negrăite în veacul ce va să fie; iar cei ce se leapădă de Dînsul şi nu primesc învăţătura Lui vor fi munciţi în veci în focul gheenei.

Auzind Clement acestea, s-a aprins cu rîvnă nespusă ca să ştie mai cu adeverire despre Hristos şi despre învăţăturile lui. De aceea s-a gîndit să meargă în Iudeea unde se răspîndise buna vestire a lui Hristos. Deci, lăsînd casa sa cu mulţimile de averi, a plecat cu vreo cîteva slugi credincioase şi, luînd aur din destul, a intrat într-o corabie şi a pornit în părţile Iudeii. Dar făcîndu-se furtună pe mare, a fost dus în Alexandria, şi aflînd acolo pe Sfîntul Varnava, a ascultat cu plăcere învăţătura lui despre Hristos. Apoi a plutit în Cezareea lui Stratonic, unde a aflat pe Apostolul Petru şi, fiind botezat de dînsul, îi urma lui împreună cu ceilalţi ucenici, între care erau şi cei doi fraţi ai lui gemeni, Faust şi Faustinian. Însă nu-i cunoştea pe dînşii că-i sînt fraţi, nici ei nu-l puteau cunoaşte pe dînsul, de vreme ce foarte de mici se despărţiseră unii de alţii şi nu mai ţineau minte feţele unul altuia.

Mergînd Petru în Siria, a trimis înaintea sa pe Faust şi pe Faustinian, iar pe Clement l-a oprit lîngă sine şi, intrînd într-o corabie, a plutit pe mare şi înnoptînd apostolul îl întreba pe Clement despre neamul lui. Iar el i-a spus lui toate cu de-amănuntul, de ce neam bun este şi cum a plecat maica sa din Roma împreună cu doi copii, în urma unei vedenii pe care a avut-o în vis, şi cum, după patru ani, a plecat şi tatăl său spre căutarea ei şi nu s-a mai întors. Iar acum sînt douăzeci de ani de cînd nu aude de dînşii nimic şi i se pare că părinţii şi fraţii lui sînt morţi. Iar Petru s-a uimit auzind povestirea lui. Şi în acea vreme, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a stat corabia în insula aceea în care era Matilda, maica lui Clement.

Deci au ieşit oarecare din corabie şi au mers în cetate să cumpere cele de trebuinţă şi a ieşit şi Sfîntul Petru; iar Clement a rămas în corabie. Mergînd Petru către cetate, a văzut pe bătrîna Matilda, şezînd lîngă poarta cetăţii cerînd milostenie, căci acum nu mai putea să se hrănească din osteneala ei, că-i slăbiseră mîinile. De aceea cerea milostenie şi cu aceasta se hrănea pe sine şi pe cealaltă bătrînă, care o primise pe ea în casa sa, şi care de asemeni slăbise şi zăcea acasă bolnavă.

Văzînd Sfîntul Apostol pe Matilda, a cunoscut-o cu duhul că este străină şi a întrebat-o despre patria sa. Iar ea, oftînd greu, a lăcrimat şi a zis: “O, amar mie străina, că nu este altă femeie în lumea aceasta mai nevoiaşă şi mai ticăloasă decît mine”. Iar Sfîntul Petru, văzînd-o pe ea lăcrimînd şi zicînd acestea, a început a o întreba mai cu dinadinsul, cine este şi de unde este. Şi a cunoscut-o pe dînsa şi a mîngîiat-o cu cuvintele, zicînd: “Eu ştiu pe fiul tău cel mai tînăr, Clement, şi se află acum chiar în părţile acestea”. Iar ea auzind despre fiul său, s-a făcut ca o moartă de spaimă şi de bucurie. Iar Petru luînd-o de mînă a ridicat-o de la pămînt şi i-a spus să meargă după el la corabie, zicîndu-i: “Nu te tulbura, bătrîno, că îndată vei şti cu adevărat despre fiul tău”.

Mergînd către corabie, le-a ieşit Clement întru întîmpinare, care, văzînd pe femeie urmînd lui Petru, se mira. Iar ea, uitîndu-se asupra lui Clement, a început a-l cunoaşte pe el după asemănarea feţei cu tatăl său şi a întrebat pe Petru: “Oare nu este acesta Clement, fiul meu?” Iar Petru a zis: “Acesta este”. Iar Matilda a căzut pe grumazii lui Clement, plîngînd. Clement, neştiind cine este acea femeie şi pentru ce plînge, o depărta pe ea de la sine. Iar Petru a zis către dînsul: “Nu depărta, fiule, pe aceea ce te-a născut pe tine”. Iar Clement, auzind aceasta, a lăcrimat şi a căzut la picioarele ei, sărutîndu-le şi plîngînd. Deci, li s-a făcut lor mare bucurie pentru aflarea şi cunoştinţa lor. Şi s-a rugat Sfîntul Petru pentru dînsa către Domnul şi i-a tămăduit mîinile, iar ea a rugat pe Sfîntul Apostol pentru tămăduirea bătrînei sale. Sfîntul Petru, mergînd în casa ei, a ridicat-o din patul durerii, apoi i-a dat Clement o mie de drahme, pentru hrana maicii sale.

După aceea, luînd pe maica sa împreună cu bătrîna cea vindecată, le-au dus în corabie şi au pornit pe apă. Atunci Matilda l-a întrebat fiul despre bărbatul ei Faust, şi auzind că a plecat spre căutarea ei şi de douăzeci de ani nu se aude nimic de dînsul, se tînguia cu amar ca după un mort, căci nu mai nădăjduia a fi el între cei vii. Apoi, ajungînd în Antandros, au lăsat corabia şi au început a călători pe uscat împreună cu Matilda şi cu bătrîna ei.

Sosind în Laodiceea, i-au întîmpinat pe ei Faust şi cu Faustinian, care merseseră acolo mai înainte de dînşii. Aceia au întrebat pe Clement: “Cine este femeia străină şi cu cealaltă bătrînă, care vin împreună cu voi?” Iar Clement a răspuns: “Este maica mea pe care am aflat-o în această ţară străină”. Deci, a început a le spune lor toate pe rînd, de cîtă vreme nu s-a văzut cu maica sa şi cum a plecat din casă împreună cu doi feciori gemeni. Iar ei, auzind acestea, au cunoscut că Clement este fratele lor, şi că aceea este maica lor, şi începînd a plînge de mare bucurie, au strigat: “Cu adevărat aceasta este maica noastră Matilda, şi acesta este fratele nostru Clement, că noi sîntem fraţii cei gemeni, Faust şi Faustinian, care am plecat din Roma împreună cu maica noastră”. Şi căzînd unul pe grumazul celuilalt au plîns mult, sărutîndu-se cu dragoste.

Atunci puteai vedea veselindu-se maica şi fiii săi, pentru că i-a văzut pe dînşii sănătoşi şi povesteau unul altuia, că, cu judecăţile lui Dumnezeu, s-au izbăvit de înec. Apoi preamăreau pe Dumnezeu, bucurîndu-se, şi numai de aceasta le era lor supărare, că nu ştiau nimic despre tatăl lor. După aceea au rugat pe Apostolul Petru să boteze pe maica lor. Deci a ieşit a doua zi la mare, foarte de dimineaţă, şi a botezat la un loc ascuns şi pe Matilda şi pe cealaltă bătrînă, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh şi a trimis-o înaintea sa, ca să meargă cu fiii săi la gazdă.

Sfîntul Petru a mers apoi pe altă cale şi iată că era în cale un bătrîn cinstit, cărunt la barbă, dar cu haine proaste îmbrăcat, care aştepta pe Petru, căruia, făcîndu-i urare de dragoste, a zis: “Te văd pe tine om străin şi nu prost, chiar faţa ta te arată a fi un om cu bună pricepere, deci voiesc a vorbi puţin cu tine”. Iar Petru a zis: “Grăieşte, domnule, ce voieşti”. Şi a început a grăi omul acela astfel: “Te-am văzut acum făcînd rugăciune la un loc ascuns lîngă ţărm, şi luînd seamă în taină, m-am dus şi te-am aşteptat puţin aici, vrînd ca să-ţi spun că în deşert vă osteniţi, rugîndu-vă lui Dumnezeu; pentru că El nu este nici în cer nici în pămînt şi nu are nici un fel de purtare de grijă pentru noi, ci toate se fac după întîmplare. Deci, nu vă înşelaţi făcînd rugăciuni lui Dumnezeu, Care nu există”.

Sfîntul Petru, auzind aceste cuvinte ale lui, a zis: “Prin ce cunoşti acestea, că toate se fac nu după rînduiala lui Dumnezeu şi nici după purtarea de grijă a Lui, ci după întîmplare? Şi cu ce fel de dovadă adevereşti că nu există Dumnezeu? Şi dacă nu există Dumnezeu, apoi cine a făcut cerul şi l-a împodobit cu stele? Cine a întemeiat pămîntul şi l-a înfrumuseţat cu flori?”

Iar omul acela, oftînd din adîncul inimii a zis: “Eu, stăpîne, ştiu citirea stelelor şi am slujit zeilor cu atîta osîrdie ca nimeni altul şi am cunoscut că toate sînt înşelăciune, pentru că nu este nici un fel de Dumnezeu. Pentru că, de ar fi fost Dumnezeu în cer, ar fi auzit suspinul celor ce plîng şi ar fi luat aminte spre rugăciunea celor ce se roagă şi ar fi căutat spre amărăciunea inimii celor ce slăbesc de supărare. Ci de vreme ce nu este Cel ce ascultă, nici Cel ce mîngîie în supărări, de aici dar mă încredinţez că nu există Dumnezeu. Pentru că, de ar fi fost, m-ar fi auzit şi pe mine care m-am tînguit întru amărăciunea inimii.

Căci iată, precum mă vezi, stăpîne, de douăzeci de ani şi mai bine mă aflu în mare supărare, şi o, vai mie, cît de multe rugăciuni am făcut către toţi zeii! O, cît de multe lacrimi am vărsat şi nici un zeu nu m-a auzit şi a fost deşartă toată osteneala mea”. Iar Sfîntul Petru a zis: “Pentru aceasta n-ai fost auzit de atîta vreme, pentru că te-ai rugat la mulţi zei deşerţi şi mincinoşi; iar nu către Unul adevăratul Dumnezeu, în Care credem noi şi ne rugăm Lui”.

Sfîntul Petru, vorbind multă vreme cu omul acela şi întrebînd despre Dumnezeu, l-a cunoscut din povestirea lui, că el este Faust, tatăl lui Clement şi al fraţilor lui, şi bărbatul Matildei. Apoi a zis către dînsul că, de va crede întru Unul adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul, apoi îndată va vedea pe femeia şi pe fiii săi, întregi şi sănătoşi. Iar el a zis: “Au doar vor învia din morţi femeia mea şi copiii mei? Căci eu singur am cunoscut din citirea stelelor şi de la prea înţeleptul Anuvion, cititorul de stele, m-am încredinţat că femeia mea şi cei doi copii s-au înecat în mare”.

Sfîntul Petru l-a luat în gazdă la sine şi cînd a intrat Faust şi a văzut pe Matilda, s-a înspăimîntat; şi uitîndu-se la dînsa cu dinadinsul şi cu mirare, tăcea. Apoi a zis: “Ce minune este aceasta? Pe cine văd eu acum? Şi apropiindu-se mai mult, a strigat: “Cu adevărat aceasta este iubita mea soţie!” Şi îndată de bucurie amîndoi au plîns, încît nu puteau nici a grăi unul către celălalt, căci a cunoscut şi Matilda pe bărbatul său. Şi abia venindu-şi în fire, Matilda a putut zice: “O, preaiubitul meu Faust, dar cum te-ai aflat viu pînă acum? Pentru că eu am auzit că eşti mort”.

Atunci s-a făcut tuturor negrăită bucurie, căci s-au recunoscut soţii, asemenea şi fiii cu părinţii lor şi, îmbrăţişîndu-se plîngeau şi se bucurau, mulţumind lui Dumnezeu. Toţi cei care se întîmplaseră acolo, văzînd acestea, au plîns şi au mulţumit lui Dumnezeu. Atunci Faust, rugînd pe Apostolul, cerea Botezul, căci credea fără îndoială întru Unul adevăratul Dumnezeu. Şi, fiind botezat, înălţa lui Dumnezeu rugăciuni de mulţumire, cu lacrimi. Apoi s-au dus de acolo toţi în Antiohia.

Acolo, învăţînd credinţa lui Hristos, s-a înştiinţat ighemonul Antiohiei despre Faust, că este de neam împărătesc, şi despre femeia şi fiii lui, cum şi de întîmplarea lor. Şi îndată a trimis vestitori la Roma şi a spus cezarului toate cele despre dînşii. Iar cezarul a scris înapoi ighemonului ca degrabă, cu mare cinste să-i aducă la Roma. Făcîndu-se aceasta, cezarul s-a bucurat de întoarcerea lor şi, auzind toate cele ce li s-au întîmplat, a plîns mult.

Apoi au făcut ospăţ mare în acea zi şi i-a cinstit foarte, iar a doua zi le-a dat bogăţie multă, robi şi roabe, şi i-au adus în slavă mare şi au fost cinstiţi de toţi.

De atunci vieţuiau în foarte bună credinţă, dînd milostenie multă la săraci, şi au petrecut în acea bună stare vreme îndelungată şi în bătrîneţi bune. Apoi împărţind toate, celor ce le trebuia ajutor, s-au dus către Domnul. Iar fiii lor au rămas îndeletnicindu-se în apostoleştile învăţături, căci acum venise şi Sfîntul Petru în Roma. Iar mai vîrtos fericitul Clement era ucenic nedespărţit al Sfîntului Petru şi părtaş al tuturor căilor, ostenelilor şi răbdărilor lui pentru Hristos şi propovăduitor al bunei Lui vestiri. Apoi l-a aşezat Sfîntul Petru ca episcop al Romei, mai înainte de răstignirea sa de către Nero.

După aceea, Sfîntul Petru sfîrşindu-se, după episcopul Lin şi după episcopul Clit a urmat Clement, care îndrepta bine corabia lui Hristos prin mijlocul viforului şi al învăluirii, fiind tulburată pe acea vreme de chinuitori. Deci, Clement păştea turma lui Hristos cu multă osteneală şi răbdare, fiind înconjurat pretutindeni de cumpliţi chinuitori, ca de nişte lei ce răcnesc şi ca de nişte lupi ce răpesc, care căutau să înghită şi să piardă credinţa creştinească. Şi, fiind în atîtea nevoi şi prigoniri, nu înceta a se îngriji cu multă sîrguinţă de mîntuirea sufletelor omeneşti.

Astfel, a întors la Hristos mulţime de popor necredincios, nu numai din poporul cel de jos, ci şi din palatele împărăteşti, pe mulţi din cei de neam mare şi slăviţi, între care era şi un oarecare Sisinie şi mulţi din rudeniile împăratului Nerva. Deci, atît se ostenea întru bunăvestirea lui Hristos, încît odată, în ziua Paştilor, a botezat în mărturisirea Treimii patru sute douăzeci şi patru de oameni, care erau toţi de neam mare. Pe Domnila, nepoata sa, care era logodnica lui Avrilian, fiul antipatului celui dintîi al Romei, a sfinţit-o spre păzirea fecioriei sale şi a împărţit Roma la şapte grabnici scriitori, ca să scrie faptele sfinţilor mucenici, care erau omorîţi atunci pentru Hristos.

Dar cînd cu învăţătura sa, cu ostenelile, cu facerea minunilor şi cu felul vieţii sale plină de fapte bune, înmulţea Biserica lui Hristos, atunci a ridicat diavolul vrăjmaşi, pe Torcutian comitele, care, văzînd mulţimea cea nenumărată a celor ce crezuseră în Hristos prin învăţătura lui Clement, a învăţat pe unii din popor să se scoale cu vrajbă asupra lui Clement şi asupra credincioşilor creştini.

În acea vreme stăpînea în cetatea Romei, Mamertin, eparhul şi s-a făcut tulburare în poporul Romei pentru Clement. Şi, mergînd cei ce ridicară tulburarea la eparh, începînd a cleveti împotriva lui Clement, ziceau: “Pînă cînd va defăima acesta pe zeii noştri?” Iar alţii grăiau împotrivă, apărînd pe Clement şi zicînd: “Dar ce rău a făcut omul acesta? Sau ce bine n-a făcut? Căci pe fiecare bolnav care-l cerceta l-a făcut sănătos şi oricine are supărări şi aleargă la dînsul dobîndeşte mîngîiere, nefăcînd supărare nimănui, ci multe faceri de bine a arătat tuturor”.

Alţii, fiind aprinşi cu duhul vrăjmaşului, strigau: “Toate acestea făcîndu-le cu farmece, dezrădăcinează slujbele zeilor noştri. Pe Jupiter nu-l mărturiseşte a fi dumnezeu, iar pe Heracle păzitorul nostru îl numeşte duh necurat. Despre cinstita Afrodita spune că a fost desfrînată, iar Vesta cea mare zice că va fi arsă cu foc; asemenea şi pe cinstita Atena, pe Artemida, pe Hermes, pe Cronos şi toate numele zeilor noştri şi capiştele lor cu ocări le necinsteşte. Deci, sau să jertfească zeilor noştri, sau să fie omorît”.

Iar Mamertin, eparhul cetăţii, nerăbdînd gîlceava şi tulburarea poporului, a poruncit să aducă la sine pe Sfîntul Clement şi a început a grăi către dînsul: “Din rădăcină de neam bun ai ieşit, precum mărturiseşte despre tine toată mulţimea Romei, dar te-ai înşelat şi pentru aceasta nu poate mulţimea să te rabde şi să tacă. Căci nu ştie pe care dumnezeu cinsteşti, nici pe Acela ce se zice Hristos, Care este potrivnic zeilor noştri. Deci, se cade ţie să lepezi toată înşelăciunea şi rătăcirea de bună voie şi să te închini zeilor, cărora, după obicei, ne închinăm toţi”.

Sfîntul Clement a răspuns: “Rog mintea ta cea bună ca să iei seamă la răspunsul meu şi nu la graiurile rele ale poporului celui nepedepsit şi care gîlceveşte asupra mea în deşert. Căci deşi vorbesc mulţi asupra noastră, însă nu pot să ia de la noi ceea ce sîntem, fiindcă noi sîntem oameni cu minte şi înţelepţi, iar ei sînt fără de pricepere. Ei vorbesc fără de socoteală asupra lucrului cel bun, şi totdeauna tulburările şi gîlcevile dintre cei nepedepsiţi, s-au obişnuit a ieşi. Drept aceea, porunceşte-le mai întîi să tacă şi, făcîndu-se linişte, să grăiască omul cel priceput, cu socoteală, pentru mîntuirea sa şi să caute pe adevăratul Dumnezeu, Căruia are să se închine cu credinţă”.

Acestea şi mai multe grăind sfîntul, n-a aflat eparhul vină într-însul şi a trimis la împăratul Traian, vestindu-l despre Clement, că s-a sculat poporul asupra lui pentru zei, şi nu încetează a striga, însă nu se află asupra lui nici o mărturisire vrednică de crezut. Iar împăratul Traian a scris eparhului ca “Clement, ori să jertfească zeilor, sau să fie trimis la surghiun într-o cetate pustie în hotarele Hersonului”.

Un răspuns ca acesta al împăratului văzînd Mamertin, i-a părut rău de Clement şi-l ruga să nu-şi aleagă de bună voie acel surghiun, ci să aducă jertfă zeilor şi va fi scăpat de o osîndire ca aceea. Iar sfîntul îi spunea eparhului că el nu se teme de acea izgonire, ci mai vîrtos se bucură de dînsa. Şi atîta dar a dat Dumnezeu Sfîntului Clement, încît s-a umilit eparhul de cuvintele lui şi a plîns pentru dînsul, spunînd: “Dumnezeul căruia Îi slujeşti tu cu toată inima să-ţi ajute în această izgonire la care eşti osîndit”. Şi pregătind o corabie şi dîndu-i toate cele de trebuinţă, l-a trimis. Şi au mers mulţi din cei binecredincioşi la surghiun împreună cu Sfîntul Clement, voind mai bine să rabde izgonire împreună cu păstorul şi învăţătorul lor, decît a vieţui fără dînsul şi fără învăţătura lui cea sfîntă.

Ajungînd sfîntul la locul la care era osîndit în surghiun, a aflat acolo mai mult de două mii de creştini, care erau osîndiţi să taie piatră în munţii aceia. Deci şi el a fost rînduit împreună cu dînşii la lucrul acela. Iar creştinii, văzînd pe Sfîntul Clement, toţi cu un suflet, cu lacrimi şi cu suspine, apropiindu-se de dînsul, ziceau: “Roagă-te pentru noi, arhiereule, ca să ne arătăm vrednici făgăduinţei lui Hristos”. Iar Sfîntul a zis: “Nu sînt vrednic unui dar ca acesta al Stăpînului meu, ca să mă învrednicească a fi părtaş cununii voastre”. Apoi îi mîngîia şi-i întărea cu cuvintele sale folositoare.

Înştiinţîndu-se Sfîntul de la dînşii că au mare lipsă de apă, pentru că de la şase stadii îşi aduceau în spate apă, a zis către dînşii: “Să ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos să deschidă mărturisitorilor Lui izvor de apă vie, precum a deschis în pustie lui Israel, fiind însetat, cînd Moise a lovit piatra şi a curs apă, pentru ca, cu darul Lui fiind răcoriţi, să ne bucurăm”.

Şi au început toţi a se ruga. Apoi, săvîrşindu-se rugăciunea, Sfîntul Clement a văzut un miel stînd pe loc care ridica piciorul drept, ca şi cum ar fi arătat locul. Iar Sfîntul Clement, cunoscînd că este Domnul, Cel ce se arată, pe Care nimeni nu-L vedea decît numai el, s-a dus la locul acela şi a zis: “În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, săpaţi în locul acesta”. Şi stînd împrejur, au început a săpa cu casmale şi n-au aflat nimic, pentru că n-au nimerit locul acela în care stătuse mielul.

După aceasta Sfîntul Clement a luat o casma mică şi a început a săpa în locul acela în care stătuseră picioarele mielului şi îndată a izvorît apă foarte limpede şi dulce şi s-a făcut din acel izvor un rîu mare. Atunci s-au bucurat toţi, iar Sfîntul Clement a zis: “Pornirile rîurilor înveselesc cetatea lui Dumnezeu”. Şi a ieşit vestea de acea minune prin toată partea aceea, încît alergau acolo popoarele de prin toate cetăţile şi satele din jur, şi văzînd rîul care izvora cu minune, mai presus de nădejde prin rugăciunile sfîntului şi auzind învăţătura lui, credeau în Hristos şi se botezau de către Sfîntul Clement în acea apă.

Apoi atîta mulţime de popor necredincios alerga la Sfîntul şi se întorcea la credinţă, încît în toate zilele se botezau cîte cinci sute şi mai mult de suflete. Şi atît s-au înmulţit într-un an credincioşii, încît s-au zidit şaptezeci şi cinci de biserici şi au sfărîmat toţi idolii şi toate capiştele în toată partea aceea, pentru că toată ţara aceea a primit sfînta credinţă.

Înştiinţîndu-se despre aceasta Traian cezarul, că mulţime de popor fără număr a crezut în Hristos, îndată a trimis în acea parte pe un ighemon cu numele Afidian, care, venind, a omorît pe mulţi creştini, cu felurite chinuri. Apoi, văzînd că, cu bucurie alergau toţi la chinuri pentru Hristos, n-a vrut mai mult să piardă poporul, numai pe Sfîntul Clement a început a-l sili să aducă jertfă. Şi aflîndu-l pe el neplecat în credinţă şi stînd tare în Domnul, a poruncit să-l pună într-o luntre şi să-l ducă în mijlocul mării, apoi acolo legîndu-i de gît o ancoră de corabie, să-l arunce în adînc şi să-l înece, pentru ca să nu mai afle creştinii trupul lui.

Aceasta făcîndu-se, stăteau credincioşii pe mal, privind la înecarea Sfîntului, tînguindu-se pentru dînsul cu mare plîngere. După aceea doi din ucenicii lui, care erau mai credincioşi, anume Cornelie şi Fiv, au zis către toţi creştinii: “Să ne rugăm toţi cu un suflet, ca să ne arate nouă Domnul, cinstitul trup al mucenicului”. Rugîndu-se poporul, s-a depărtat marea de trei mile de loc, iar poporul mergînd pe uscat, precum odinioară Israelitenii prin Marea Roşie, au aflat o casă de marmură în chipul bisericii, făcută de Dumnezeu.

Acolo zăcea trupul Sfîntului şi ancora cu care fusese înecat era aproape de dînsul. Şi vrînd credincioşii să ia de acolo cinstitul şi sfîntul trup al mucenicului, s-a făcut descoperire ucenicilor lui, celor mai sus pomeniţi, să lase să fie acolo trupul Sfîntului; căci în tot anul la pomenirea lui, tot aşa se va depărta marea şapte zile, dînd cale celor ce vor vrea să vină la închinăciune. Deci s-a făcut acea minune mulţi ani de la împărăţia lui Traian, pînă la împărăţia lui Nichifor, împăratul grec. Şi multe şi nespuse minuni se săvîrşeau prin rugăciunile Sfîntului, pentru că proslăvea Dumnezeu pe plăcutul Său.

Odinioară, depărtîndu-se marea după obicei la pomenirea Sfîntului, şi venind mulţime de popor la moaştele lui, s-a întîmplat de a rămas acolo un copil mic, pentru că uitîndu-l părinţii lui în biserică au ieşit. Şi îndată a început marea a se întoarce şi a acoperi biserica, şi se sîrguia fiecare a ieşi mai degrabă ca să nu-i acopere apa. Atunci au ieşit degrabă şi părinţii copilului cel rămas în biserică, părîndu-li-se că şi copilul lor a ieşit împreună cu ceilalţi din popor. Deci, căutînd într-o parte şi în alta, nu l-au văzut pe el şi căutîndu-l prin poporul cel ce ieşise nu l-au aflat. Acum nu era cu putinţă a se mai întoarce înapoi, pentru că marea acoperise biserica. Deci, plîngeau părinţii nemîngîiaţi pentru dînsul şi s-au dus la casa lor, tînguindu-se.

Iar în anul următor, iarăşi depărtîndu-se marea, au venit părinţii copilului după obicei, la închinarea Sfîntului şi, intrînd în biserică, au aflat pe copil viu şi sănătos, şezînd lîngă racla Sfîntului, şi luîndu-l cu nespusă bucurie, îl întrebau cum s-a păzit viu. Iar copilul, arătînd cu degetul racla Sfîntului mucenic, zicea: “Acesta m-a păzit pe mine viu şi m-a hrănit, şi toată înfricoşarea mării a izgonit-o de la mine”. Atunci s-a făcut mare bucurie părinţilor lui, şi la tot poporul, care venise la praznic, de acea minune mare şi preamăreau toţi pe Dumnezeu şi pe Sfîntul mucenic. Apoi s-au întors părinţii cu bucurie întru ale lor, avînd pe fiul lor viu şi sănătos.

În vremea împărăţiei lui Nichifor, împăratul grec, care a fost după Irina, maica lui Constantin, sosind pomenirea Sfîntului Clement, nu s-a îndepărtat marea ca în toţi anii cei ce trecuseră, şi a fost aşa pînă la cincizeci de ani şi mai bine. Iar cînd a fost Fericitul Gheorghe episcop în Herson, foarte s-a mîhnit el de aceasta, căci nu se îndepărtează marea, şi moaştele unui sfînt ca acela şi plăcut al lui Dumnezeu sînt acoperite cu apă, ca sub un obroc. În zilele lui au venit din Constantinopol în Herson doi învăţători filosofi, Metodie şi Constantin, care s-a numit mai pe urmă Chiril, şi mergeau la Cazari, la propovăduire.

Aceştia, întrebînd de moaştele Sfîntului Clement şi înştiinţîndu-se că sînt în mare, au îndemnat pe episcopul Gheorghe spre căutarea lor, ca să se sîrguiască să afle acea comoară duhovnicească. Iar episcopul Gheorghe, fiind îndemnat la acestea de acei învăţători, a mers mai întîi la Constantinopol ca să vestească despre aceea pe împăratul Mihail al treilea, care era feciorul lui Teofil, şi împărăţea cu fericita sa maică Teodora; asemenea şi pe preasfinţitul patriarh Ignatie, care păstorea Biserica după Sfîntul Metodie. Iar împăratul şi cu patriarhul au trimis împreună cu dînsul bărbaţi cinstiţi şi pe tot clerul Sfintei Sofii.

Venind ei în Herson, s-a adunat împreună cu Metodie şi cu Constantin tot poporul cel credincios, şi au mers la marginea mării cu psalmi şi cu cîntări, vrînd să cîştige comoara cea dorită, dar nu s-a îndepărtat marea. Şi apunînd soarele, au şezut în corabie, iar la miezul nopţii a strălucit o lumină din mare şi s-a arătat mai întîi capul, apoi moaştele sfîntului au ieşit din apă. După aceea luîndu-le arhiereul, le-a dus în corabie şi ducîndu-le în cetate cu cinste, le-a aşezat în biserica Sfinţilor Apostoli. Şi, începînd Sfînta Liturghie, multe minuni s-au făcut. Orbii au văzut, şchiopii şi cei cu tot felul de boli s-au făcut sănătoşi, şi dracii s-au izgonit din oameni, prin rugăciunile Sfîntului Clement şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Cărui slavă este în veci. Amin.

Sfîntul Amfilohie, din copilărie iubind pe Dumnezeu, s-a făcut călugăr şi îşi petrecea viaţa pustniceşte. El, fugind de gîlcevile şi tulburările lumeşti, petrecea în singurătate într-un loc pustiu, slujind lui Dumnezeu cu osîrdie şi nevoindu-se într-o peşteră patruzeci de ani. Murind păstorul Bisericii Iconiei, îngerul Domnului s-a arătat noaptea lui Amfilohie şi i-a zis: “Amfilohie, să mergi în cetate şi să paşti oile cele dumnezeieşti!” Dar el n-a vrut.

A doua noapte i s-a arătat iarăşi îngerul Domnului şi i-a zis: “Amfilohie, mergi în cetate şi paşte oile pe care ţi le încredinţează Dumnezeu!” Iar el nici atunci n-a ascultat pe înger, căci i se părea a fi înşelăciune ceea ce i se arăta şi zicea în sine: “Ştie şi satana a se închipui cîteodată în îngerul luminii!” Iar a treia noapte, venind îngerul către dînsul, l-a strigat: “Amfilohie, scoală din patul tău!” Iar el, degrabă sculîndu-se, s-a înfricoşat şi a zis: “Dacă eşti îngerul lui Dumnezeu să stăm amîndoi la rugăciune!” Şi plecîndu-şi Amfilohie capul, a început a cînta: Sfînt, Sfînt, Sfînt, Domnul Savaot! Plin e cerul şi pămîntul de slava Lui! Şi cînta şi îngerul Domnului cu dînsul.

Apoi l-a luat îngerul de mîna dreaptă şi l-a dus într-o biserică care era acolo aproape şi ale cărei uşi s-au deschis singure. Intrînd Amfilohie înăuntru, a văzut lumină mare şi mulţime de bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte albe, care luîndu-l pe dînsul l-au dus către altar şi i-au dat în mînă Sfînta Evanghelie, zicînd: “Domnul este cu tine!” Iar unul dintre dînşii, care era mai cinstit şi mai luminat a zis cu mare glas: “Să ne rugăm toţi!” Apoi a început a zice: “Darul Sfîntului Duh pune pe fratele nostru Amfilohie episcop al cetăţii Iconiei; să ne rugăm cu toţii pentru dînsul ca să vie asupra lui Darul lui Dumnezeu!”

După rugăciune, dîndu-i lui pace, s-au făcut nevăzuţi. Iar Amfilohie stătea minunîndu-se de acea preaslăvită vedenie şi de hirotonisirea sa ca episcop. Apoi s-a rugat lui Dumnezeu încredinţîndu-se voii Lui celei sfinte şi, începînd a se lumina de ziuă, a ieşit din biserică, mergînd către peştera sa. Atunci l-au întîmpinat pe cale şapte episcopi care se adunaseră de prin cetăţile dimprejurul Iconiei, ca să facă alegerea episcopului cetăţii. Acelora le era poruncit de la Dumnezeu să caute pe monahul Amfilohie.

Deci ieşind, căutau pe acest fericit părinte, şi întîmpinîndu-l pe cale, îl întrebară: “Tu eşti Amfilohie? Spune nouă adevărat, pentru că toată minciuna este de la cel viclean!” Iar el a răspuns cu smerenie: “Eu sînt Amfilohie păcătosul!” Iar ei, luîndu-l cu cinste, l-au dus la biserică, vrînd ca să-l hirotonească. El a început a zice către dînşii: “De vreme ce astfel a binevoit Dumnezeu ca eu nevrednicul şi păcătosul să fiu arătat vouă spre orînduiala episcopiei, apoi nu se cuvine mai mult a tăinui lucrurile cele minunate ale Lui, ci desăvîrşit sîntem datori a le propovădui şi a preamări pe Dumnezeu pentru toate”.

Astfel, a început sfîntul a le spune cum în acea noapte a fost hirotonisit de îngeri. Iar episcopii, auzind aceasta, s-au mirat foarte şi proslăveau pe Dumnezeu pentru o astfel de hirotonisire minunată şi n-au îndrăznit să mai hirotonească a doua oară pe Sfîntul Amfilohie. Ci cu frică plecîndu-se lui şi cu dragoste sărutîndu-l, l-au pus pe el în scaun, în vremea împărăţiei lui Valentinian şi Valens.

Deci, Sfîntul Amfilohie a păscut turma lui Hristos ani îndelungaţi, căci a trăit pînă în vremea împăratului Teodosie cel Mare şi a fiilor lui. Şi fiind învăţător drept credincioşilor, se împotrivea eresului lui Arie. Pentru aceasta multe prigoniri şi necazuri a răbdat de la cei necredincioşi, fiind împreună nevoitor cu fericiţii părinţi împotriva eresului lui Evnomie, iar la al doilea Sinod iarăşi mult s-a nevoit asupra lui Macedonie, luptătorul contra Sfîntului Duh şi asupra celor ce ţineau de eresul lui Arie.

Pentru o rîvnă ca aceasta după buna credinţă şi pentru viaţa lui plină de fapte bune, pretutindeni era vestit şi iubit de Sfinţii Părinţi. Dar mai ales era iubit de Sfîntul Vasile cel Mare şi de Sfîntul Grigorie cuvîntătorul de Dumnezeu, care totdeauna l-au avut prieten şi-i trimiteau scrisori.

Împărăţind atunci binecredinciosul Teodosie, a venit la dînsul Sfîntul Amfilohie, rugîndu-l să poruncească şi să izgonească pe arieni de prin toate cetăţile. Iar împăratul n-a vrut să facă aceasta ca să nu răzvrătească poporul şi a trecut cu vederea cererea sfîntului, iar el a plecat atunci trist. După cîteva zile iarăşi a venit la palat la împărat şi ca un preaînţelept a făcut un lucru vrednic de pomenit. S-a plecat împăratului care şedea pe scaun, dîndu-i cinstea cea cuviincioasă, şi i-a făcut urări pline de cuvinte frumoase.

Iar pe fiul său, Arcadie, care era de curînd la împărăţie şi şedea aproape de tatăl său, l-a trecut cu vederea şi nu i-a dat cinstea ce i se cuvenea. De acest lucru s-a mîniat foarte împăratul. Şi, neputînd să rabde necinstea fiului său, a poruncit să-l scoată din palat cu ocară pe fericitul Amfilohie. Iar sfîntul a zis către împăratul: “Vezi, împărate, cum nu rabzi tu ocara fiului tău şi te mînii asupra mea? Aşa şi Dumnezeu, Părintele, nu rabdă ocara Fiului Său, ci se întoarce şi urăşte pe cei ce-L hulesc pe El, şi se mînie asupra celor ce se unesc cu blestematul lor eres!”

Atunci, cunoscînd împăratul pentru ce Sfîntul Amfilohie n-a dat cinste fiului său, ca prin pilda aceea să arate cum că Fiului lui Dumnezeu I se cuvine cinste deopotrivă cu Tatăl, s-a minunat de lucrul lui plin de înţelepciune şi de cuvintele lui cele cu pricepere. Apoi, sculîndu-se de pe scaun, s-a plecat lui şi îşi cerea iertare. Şi îndată a trimis scrisoare prin toată împăraţia ca să fie izgoniţi cu sila arienii de prin toate cetăţile.

Astfel a curăţit Sfîntul Amfilohie Biserica lui Hristos de eretici. Şi multe cuvinte alcătuind pentru dreapta credinţă şi scriind cărţi, a ajuns la adînci bătrîneţi şi s-a odihnit în Domnul cu pace.