close
CronicăPromovate

CEVA CE AȘ VREA SĂ ȘTIȚI…

 

Am avut o viață frumoasă aici, în România, și înainte de 1990.

Eu nu mă pot plânge… căci nu mă gândesc cu încrâncenare nici la  frig, nici la întuneric, nici la sărăcie și nici la lipsurile de tot felul de altă dată. Când era frig, îmi amintesc că dansam tango. Când era întuneric, îmi amintesc că jucam REMI, la lumina lumânării și râdeam mult. Când era sărăcie, îmi amintesc că-mi făceam singură rochii și cercei. Când erau lipsuri, îmi amintesc că inventam povești astfel ca puținul să pară mai mult. Deși o groază de lume spune că a fost cumplit, eu nu pot să spun asta, pentru că, dincolo de orice, oamenii erau minunați, plini de fantezie, veseli și sociabili. Pentru că erau OAMENI… peste tot, în jur, pe atunci erau OAMENI.

Îmi veți spune că era doar tinerețea ingredientul care făcea toate cele suportabile. Vă voi spune că nu doar tinerețea, ci lumea din jur. Pe măsură ce acea lume blândă, pe care atât de bine am cunoscut-o și am trăit-o, s-a subțiat ca un fum, prin plecarea „dincolo” a atâtor OAMENI dragi și România mea a îmbătrânit încet-încet.

Acum ea e obosită și neatentă. De aceea, mereu, cineva încearcă să-i mai ia câte una, alta: istoria… limba… religia…

Îi mai rămâne pământul, cum tuturor, până la urmă, numai pământul ne mai rămâne.

Măcar pământul să-i rămână întreg.
………………………………………………………………………………………
P.S. În fotografie sunt două lumi. Oamenii care au trăit în două lumi fac, uneori, comparații inevitabile. Lumea nouă e tubul acela albastru de spray, uriaș și arogant, care se  ridică peste amurgul lumii vechi.

Luminița Arhire

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.