Am căzut, alaltăieri, cu bicicleta.
Am căzut ca proasta, că am vrut să fac două manevre în același timp.
Sunt kilometri întregi de piste de biciclete aici, dar am ieșit de pe traseu ca să scurtăm drumul printr-un oraș, era destul de târziu și făcusem deja 30 de kilometri, mai aveam vreo 10.
Nu-s tocmai relaxată când împart drumul cu mașinile, dar mă descurc, am intrat însă pe o stradă îngustă, venea unul, încetinise în urma mea, nu eram sigură că are loc sa treacă, m-am gândit să mă urc pe trotuar, nu era o bordură înaltă, n-aveam o problemă cu bordurile,
dar m-am gândit și să mă uit in spate
wrong
cu gâtul sucit n-am mai încălecat bordura, m-am dus paralel cu ea, am hârșâit roata, m-am dezechilibrat, am zburat in dreapta, am plonjat pe trotuar, bicicleta peste mine.
In primul moment, durerea a fost atât de cruntă, că m-a paralizat, am rămas întinsă pe spate încercând s-o localizez,
am reușit să ridic o mână și să-i strig lui Ștefan că sunt vie
între timp mașina de care m-am speriat a oprit,
în portughezo-engleză voiau să mă ajute cumva,
Ștefan le-a zis că e ok, ne descurcăm, dar ei nu plecau, am ridicat capul de pe asfalt și-am strigat că nu-i grav, că a fost vina mea și îmi revin imediat, au trecut,
am mai rămas întinsă o vreme, dar
absolut toate masinile care treceau pe lângă noi opreau, toți se interesau dacă avem nevoie de ajutor, dacă pot face ceva pentru noi,
m-am ridicat in fund, deja mi-era rușine că atâta lume își face griji, încă nu-mi era clar cât eram de avariată,
umărul drept părea in regula, dar piciorul nu,
o altă mașină a oprit, un bărbat nu s-a multumit cu refuzul politicos, a coborât, a cerut detalii despre căzătură, a vrut să se asigure că pot merge,
m-am ridicat, genunchiul a răspuns cu un cuțit înfipt in creier, am mers
abia atunci a plecat
m-am așezat.
În minutele pe care le-am petrecut acolo, toată lumea care a trecut pe stradă, pe jos, cu mașina sau cu bicicleta, s-a oprit să ne întrebe dacă “need help”. Absolut toată lumea.
Era joi seară, eram într-un orășel ne-turistic din Portugalia, nimeni nu a întrebat de unde sunt, de unde vin, nici unde mă duc,
dar toată lumea a vrut să mă ajute.
Nu prea merg cu bicicleta acasă, în România. Nu știu cum e dacă pățești ceva pe un drum, câtă lume oprește și dacă oamenii sar să te ajute. Sper că da.
Mi-ar plăcea să cred că da.
Altfel, sunt funcțională. Mai degrabă pot să pedalez decât să merg și am prins frică de toate bordurile.
Dar le ocolesc.
Keep riding.
(Oana Costea)
