Tudor Gheorghe – la aniversare (n. 1 august 1945)
Interviu cu rapsodul Tudor Gheorghe
(urmare din ediția de ieri, 1 august 2021)
”Prea târziu”
R.: Le-ați cântat și străinilor. Doar cântece românești sau…?
T.G.: Am bântuit prin fermele francezilor, le-am cunoscut cântecele de la rădăcină, le-am cântat în limba lor. Am fost întrebat de ministrul culturii de la ei (Lyotard era pe atunci) cum reușesc. Am realizat un spectacol intitulat ”Adevărata istorie a poeziei franceze în cântec”, un demers artistic foarte îndrăzneț. L-am prezentat chiar la Sorbona. Am oferit recitaluri filologilor. Înainte de spectacol le-am pus o condiție: ”Vă rog să aplaudați numai când veți recunoaște autorul!”. Au aplaudat când am cântat pe versurile lui Villon. Le-am spus: ”Prea târziu”. Și cântasem până atunci pe versurile lui Charles d’Orleans, ale poeților Pleiadei și ale altor mari poeți de-ai lor.
Doctorul francez
R.: De ce Franța?
T.G.: Un bunic de-al meu a fost rănit în război. Un doctor francez l-a operat la ochi. Peste ani, bunicul m-a îndemnat: ”Caută-l pe doctor în Franța!”. De parcă ar fi spus: ”în comuna Franța”. ”Vreau să-i mulțumești din partea mea și să-i cânți”. Am reușit, într-un sfârșit, să-i dau de urmă. Dar doctorul murise. M-am simțit dator față de Franța. Le-am spus francezilor: ”Gândiți-vă că cel mai mare dramaturg modern al Franței se numește Ionesco! De asemenea, că cel mai mare sculptor al veacului, care v-a influențat arta, este Brâncuși. Că cel mai mare stilist al limbii franceze este Cioran”.
R.: Substanța cântului tudorgheorghian este una folclorică, asta o știe oricine. Vocea dvs. are un timbru aparte, accentul fiind românesc, ”prea” românesc. Mă întreb cum vă percep străinii. În general, nu numai francezii…
T.G.: Și când cânt în franceză tot românește sună.
”Răzvan Teodorescu e cult, dar nu-nțelege”
R.: Dar cu miniștrii români cum v-ați înțeles?
T.G.: I-am cântat ”Dona Clara” Suzanei Gâdea, ministresă a Culturii în vremea veche, dar nu m-a auzit aia. Cum nu m-a auzit Răzvan Teodorescu, care-i cult, dar… nu-nțelege! Și exemplele nu se opresc aici. Însă miniștrii vin și pleacă. Să le dea Dumnezeu carieră bună, că știu ei unde să se ducă. Cu miniștrii nu trebuie să ai cultură multă, trebuie să știi ce să faci…
R.: Cum se prezintă folclorul românesc astăzi, în opinia dvs.?
T.G.: Tot remarc încercările disperate ale unor tineri de azi de a chinui cântecul popular. Sunt trei modalități de a te comporta cu folclorul: ori să-l luăm așa cum este, ori să-l preluăm creator, ori să-l… lăsăm în pace. Pe vremea când era Nestor Vornicescu mitropolit al Olteniei, un diacon mi-a cântat un cântec. Când vine vorba de folclor, trebuie ”săpat” adânc. Am încercat să-l cânt cu taraful, ca-n anii 30. Apoi am căutat să-l transfigurez cu ajutorul maestrului Marius Hristescu.
”Capela Sixtină a Orientului” sau David cântând la cobză
R.: Mai utilizați cobza?
T.G.: Din câte știu eu, cobza este cel mai vechi instrument de acompaniament cunoscut de români. Pe unul dintre pereții Mănăstirii Voroneț există o frescă, numită ”Capela Sixtină a Orientului”, pictată pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Fresca are un subiect biblic, și anume ”Judecata de apoi”, reprezentându-l pe David cântând din cobză. Mai sunt și alte fresce ale unor mănăstiri vechi românești unde este pictată cobza. Voi mai cânta, desigur, la cobză. Cobza sună sigur… românește.
R.: V-ați pregătit un urmaș în ale cântecului? Veți înființa un colegiu sau ceva pe aproape, în care să se studieze cântul popular după o metodă a dvs.?
T.G.: (cu tristețe) Nu mai rămâne nimic în urma mea. Cum spunea, cu umor, poetul Romulus Vulpescu: ”Cu mine se încheie războiul de succesiune”. Copiilor le va lipsi sursa artistică autentică. Cu mine se încheie – cred eu, elegant – o epocă.
”Phoenix a fost o formație remarcabilă numai când a umblat la surse”
R.: Mi se pare tragic ce spuneți. Chiar să nu ne mai emoționeze folclorul românesc și tradițiile noastre? Spuneați, în timpul unui spectacol, că ați colindat țara cu un cor de 30-40 de copii. Nici unul nu cultivă muzica dvs., nu este preocupat să preia ștafeta de la Tudor Gheorghe?
T.G.: Am realizat opt spectacole, grupate sub titlul ”Tudor, deschide poarta!” Semnificația titlului asta este. ”Poarta este larg deschisă, intrați, aici sunt struguri extraordinar de buni, zemoși, luați!” Dar poarta rămâne închisă pentru ei. Preferă să sară gardul la vecini, să ia aguridă. Am spus-o și o repet: se pierd sursele. Țin să reamintesc faptul că Phoenix a fost o formație remarcabilă numai când a umblat la surse.
”Un om care cântă nu mai are timp să-njure”
R.: Când v-am întrebat, în urmă cu aproape 20 de ani, despre proiectele de viitor, mi-ați răspuns că în trei-patru ani, nu mai mult de cinci, vă veți termina toate gândurile. Ne temeam că vom consemna în curând sfârșitul carierei muzicale a lui Tudor Gheorghe. Spuneți-ne că nu va fi așa!
T.G.: Și acum tot cinci ani sunt. Vor fi mereu cinci!
R.: Asta-mi place! Spuneați că mai aveți de scos vreo șapte-opt compact discuri. Și că în ritmul dv., de minim două pe an, e numai bine.
T.G.: În 2007, am scos chiar patru albume. E drept, în ultima vreme, s-au mai rărit. Dar între timp mi-au mai venit idei. Rămân la părerea că va veni și vremea când mă voi dedica numai teatrului. Acum nu am prea mult timp pentru el. Teatrul merge să-l faci după 70 de ani, când te mai lasă vocea. Dar eu sper că mă va lăsa mai târziu. N-aș vrea să părăsesc cântul niciodată. Pentru că, după cum v-am spus altădată, un om care cântă nu mai are timp să-njure. S-auzim numai de bine!
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
