Dumnezeu Cel Smerit „Se împotriveşte celor mândri, iar celor smeriţi le dă har” (I Petr. 5: 5; Mt. 23: 12). Harul este viaţa Lui, a lui Dumnezeu şi El dă viaţă Sa celor care tind spre asemănare cu El. „Cine se smereşte pe sine acela se va înălţa.”
Având în vedere aceasta, principiul asceticii noastre este mişcarea spre micşorarea de sine şi nicidecum zădărnicia mândră către autopreamărire. Calea noastră este calea lucrării apofatice prin micşorarea noastră în urmarea lui Hristos, Care S-a micşorat pe Sine şi încă până la moartea pe cruce (cf. Filip. 2: 5-9). Cu cât mergem mai adânc în jos, cu atât mai radical ne curăţim de urmările mândrei căderi a protopărintelui nostru, Adam. Şi, când inima noastră devine curată (Mt. 5: 8), atunci Se sălăşluiesc în noi și Tatăl, şi Fiul, şi Sfântul Duh şi noi ne introducem în realitatea nestrămutată a Împărăţiei lui Dumnezeu, unde măreţia nemărturisită este strâns legată de o smerenie şi de o blândeţe corespunzătoare.
Însăşi întruparea Dumnezeu-Cuvântului este, de asemenea, micşorare, firesc ontologică iubirii dumnezeieşti. Tatăl Se micşorează întreg pe Sine în naşterea Fiului. Şi Fiul nu Îşi însuşeşte nimic şi dă totul Tatălui. Micşorarea noastră se exprimă însă prin aceea că noi lăsăm tot ceea ce ne este drag pe pământ, pentru a împlini porunca: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Mt. 16: 24-25) şi din nou: „Aşadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenicul Meu” (Lc. 14: 33).
Şi aceasta este Calea Dumnezeului Celui Viu. „Un învăţător de lege… ispitind pe Iisus, I-a spus: Învăţătorule, ce să fac, ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Hristos a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău, şi din toată puterea ta, şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei trăi” (viaţă veşnică în Dumnezeu) (cf. Lc. 10: 25-37). La întrebarea învăţătorului: „şi cine este aproapele meu?” Domnul a răspuns în parabola samarineanului milostiv, al cărei înţeles esenţial, în timpul acela, se găsea în planul poruncii: „iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine… fără să nădăjduiţi nimic în schimb şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt” (Lc. 6: 35).
Despre starea duhului nostru, când nouă ni se dă de Sus darul de a iubi pe vrăjmaşi, stareţul Siluan vorbea ca despre experienţa veşniciei dumnezeieşti încă în hotarele acestei vieţi. El vorbea şi scria: „Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi acela încă nu L-a cunoscut pe Dumnezeu aşa cum ar trebui să-L cunoască”.
(Cătălin Rusu)
