Cel mai tare mă distrează persoanele cu care mă întâlnesc la semafor, după ce m-au împins pe scările rulante la metrou. Aproape în fiecare zi trăiesc episoade „distractivo-preocupante ” în drum spre noul meu loc de muncă.
Tot ce trebuia să știți despre administrare și peripețiile mele din mall/mol/supermagazin v-au fost aduse la cunoștință în editorialele trecute. N-am să vă mai zăpăcesc cu detalii de pe acel făgaș uitat și îngropat. Vreau sa treacă mult timp până la următoarea vizită într-un astfel de magazin… Dacă va avea loc vizita, cu siguranță va fi dintr-un instinct primitiv și nicidecum dintr-o ardoare sufletească.
Acum frecventez alte locuri, ma învârt printre oamenii care se grăbesc spre destinațiile lor plictisitoare, plini de anxietate și neliniște. Nu mă exclud, recunosc că, uneori, sunt copleșită de sentimente care după două, trei cugete mai serioase, se elimină cu desăvârșire.
A gândi… Ce verb frumos, cât suflet, câtă rațiune, câta dorință de a fi cercetat, de a cunoaște… Acolo e gândul, sub pătura care ne acoperă mințile veștejite de neputință și rutină, unde am încolțit și avem să putrezim curând.
Suntem asemenea unor fulgi de nea ce se chinuie necontenit sa fie importanți pe o bucata de pământ, dar se prăpădesc în neant și nimeni nu-i mai amintește vreodată…
A ieși dintr-un cerc care te strânge, nici nu te lasă să te ridici, dar îți este și prielnic deopotrivă. Iată cum viziunea mea a devenit mai clară și mai puțin critică față de alte dăți.
Nu neg că am început acest articol cu gândul de a critica, sau nu neapărat… Poate doar cu gândul de a expune un peisaj cotidian, de care aparținem, spre a conștientiza că îl putem schimba în favoarea noastră și a celor din jur…
Astăzi mi s-au încurcat căile minții, și a format acest dezastru poetic fără fir logic, combinat cu realitate, care fără doar și poate, mă descrie în acest moment.
Pentru cine mă citește și nu mă cunoaște, aș vrea ca prin aceste rânduri, să mă deschid lor, și să-i primesc în haosul meu literar, ce arde latent și mă hrănește.
Dragii mei cei dragi, nu vă mai enervați pe aproapele, nu există economie de timp, nu exista grabă constructivă, totul este un joc al iluziei, căruia îi suntem părtași până la moarte.
Fie Domnul cu noi!
(Ioanina Eliza Manole)
