9 martie: ziua comemorării Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944‑1989
Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din Perioada 1944-1989 este marcată la nivel național de Sărbătoarea Sfinților 40 de Mucenici, 9 martie.
Ziua a fost stabilită oficiat de Parlamentul României prin legea 247/05.12.2011.
Pe Ion ”Nelu” Ilie l-am cunoscut la o întâlnire a foștilor deținuți politici, veniți din întreaga țară pentru a comemora ”Momentul Târgșor”, închisoarea politică prin care mulți dintre ei au trecut. La acea întâlnire, Ion Ilie, vicepreședinte al AIFDPLA, le-a propus foștilor deținuți politici în închisorile comuniste să aștearnă în scris povestea detenției lor. Nu toți s-au arătat încântați de idee. Mulți sunt încă bântuiți de stihiile acelor vremi de care nu vor să-și mai amintească. Alții au dezarmat, urmare a lipsei de reacție a opiniei publice la demersurile lor. Ion Ilie nu se numără printre aceștia. A răspuns cu multă promptitudine solicitării noastre de a-și depăna amintirile din pușcăriile comuniste. Ne-a prezentat, în manuscris, un volum intitulat ”Mărturisiri din Rezistența Anticomunistă”. Autorul nu are pretenția că posedă talent scriitoricesc, dar notițele sale, aflate în manuscris, urmând a suferi unele retușuri, au multă limpezime, oferă date neprețuite privitoare la regimul de detenție și relevă monstruozitatea regimului comunist. Beneficiar al unei memorii prodigioase, Ion Ilie este un fin ”restaurator” al vremurilor pe care le-a trăit. Ex–deținutul nu are fixații resentimentare. Fără a fi consimțit nici o clipă la atrocitățile comuniste, își sondeză cu mult calm și luciditate trecutul. În ceea ce ne privește, vom încerca să vă prezentăm câteva ”momente” din povestea incredibilă al lui Ion Ilie.
Când vom considera că este cazul, vom utiliza citate din volumul încă nedefinitivat al fostului deținut.
Copilăria lui Nelu
S-a născut în anul 1928, în comuna Ținosu, din județul Prahova, localitate situată la 15 km de Ploiești. ”Satul în care m-am născut este o așezare veche, cunoscută încă din vremea lui Mihai Viteazu, care a construit un punct de observație pe cea mai înaltă cotă de pe malul râului Prahova și ale cărui urme au dăinuit pînă nu demult, sub denumirea de foișor. În cărțile de geografie și istorie ale vremii, locurile mele natale erau cunoscute sub numele de <<Cetatea Tinosu>>”. Aici, cu ani în urmă, vestitul istoric și arheolog, profesorul Vasile Pârvan, a desoperit vase de lut, urme ale unei civilizații preistorice.
În perioada în care Ilie deschidea ochii, comuna cunoștea o dezvoltare impetuoasă, datorită în bună măsură preotului satului, Alexandru Nicolau, ”care era un ”semănătorist” și care a construit o biserică nouă în comună, a creat o bancă populară și o cooperativă de consum. Astfel, nivelul de trai material și spiritual al comuei a crescut simțitor în primele decenii ale secolului XX.
Tatăl. Fiu de țăran, a rămas orfan de mic. A devenit ceferist și ca ceferist a ieșit la pensie. Un fapt semnificativ: tatăl era membru al PNȚ. ”Un om ordonat, pătruns de simțul datoriei și care era gata oricând să-și ajute semenii la nevoie”.
Mama. Fiică de viticultor, provenea din comun Valea Călugărească. ”O femeie bună și blândă, care a crescut cinci copii în frica lui Dumnezeu și respectul aproapelui”. Peste drum de via bunicului lui Ilie se întindea, pe suprafață imensă, cuprinzând dealuri și văi, viile boierului Fernic, tatăl lui Ionel Fernic, nimeni altul decât compozitorul nemuritoarelor romanțe.
”Cum îmi mergea pâra că sunt cam neastâmpărat, tatăl meu s-a gândit să mă dea la școală mai devreme, așa că la vârsta de 6 ani am început clasa I primară. Cât privește cartea, nu aveam probleme. Aveam note foarte bune, numai la purtare stam mai prost, căci deși eram cel mai mic din clasă, eram printre cei mai zglobii copii”.
Pentru țară, rege și biserica străbună
”Duminica și sărbătorile religioase, când nu mergeam la școală, mama mă îmbrăca frumos și mă trimitea la bisercă, peste drum de casa noastră. Aceasta era mai mult opera tatălui meu, în calculele căruia urma să devin preot”. Ilie consideră că a primit o educație frumoasă axată pe dragostea de țară, rege și biserica străbună. ”O puternică impresie a lăsat în sufletul meu de copil moartea reginei Maria. Atunci, cu întreaga școală am fost la gară pentru a vedea și onora cortegiul reginei, care trecea pe calea ferată”. Principalele sărbători nereligioase la care participa tot satul erau 10 mai, ziua regelui și 24 ianuarie, Ziua Unirii. O puternică influență asupra lui Ilie și a tineretului școlar a avut-o Străjeria, organizația de tineret înființată de Regele Carol al II-lea. ”Credință și muncă pentru țară și rege” era deviza străjerului.”Desigur, noi nu sesizam la vârsta aceea evenimentele ce se petreceau pe arena politică a țării noastre. Copii fiind, nici nu ne interesa”. Curentul naționalist era în plină ascesiune, și din când în când treceau prin sat, mârșăluind și cântând, detașamente de legionari îmbrăcați în cămeși verzi. Era impresionant, iar copiii se țineau după ei până ieșeau din sat. ”Acestea au fost evenimentele cele mai importate și care și-au lăsat amprenta asupra structurii mele educative în perioada cât am urmat cursurile școlii primare din satul meu natal”.
Vacanțe prelungite sau pe când turnătoria nu exista
După ce a terminat cinci clase primare, în toamna lui 1939 Ilie a susținut examen și l-a promovat la seminarul ”Nifor” din București. ”Era o școală serioasă, unde se făcea carte, nu glumă, și unde aveam profesori de la cele mai bune licce din București. Viața de internat m-a disciplinat și m-a determinat să dau importanța cuvenită școlii”. Ajuns în acest punct al istorisirii sale, Ion Ilie vorbește cu multă căldură despre anii de seminar. Acordă spații însemnate profesorilor și colegilor mai apropiați. Viața de seminarist este descrisă în ultimele detalii. Reținem doar o relatare care are o profundă semnificație pentru fostul deținut. Anul școlar era împărțit în trei trimestre. Elevii aveau o vacanță lungă de vară și alte două, de Paști și Crăciun, a câte două săptămâni fiecare. Vacanțele erau așteptate cu nerăbdare și, uneori, cei de la clasele mai mici recurgeau la diferite trucuri pentru a le prelungi. ”Bunăoară, îmi aduc aminte că eram în clasa a II-a și unui coleg îi vine o idee înainte cu două săptămâni de a intra în vacanță: să ne batem cu peria pe burtă și, astfel, cu pielea iritată, să mergem la infirmerie și să-i spunem domnului doctor că avem râie. Zis și făcut. Câțiva colegi, după ce am practicat bătutul respectiv, cu burta iritată, ne-am dus la infirmerie. Domnul doctor Mărgescu, un om bun, ne-a trimis pe toți la tratament, la o baie comunală situată lângă crematoriul din București. Acolo era un responsabil care se ocupa special de noi, ne făcea baie și ne ungea cu o soluție galbenă care ne ustura cumplit. După o săptămână de tratament, eram aproape vindecați, dar, pentru a nu fi în contact cu ceilalți colegi, domnul doctor ne-a trimis acasă, în vacanță, cu o săptămână înaintea celorlalți. Așa am câștigat o săptămână de vacanță în plus. Desigur, nimeni nu a suflat o vorbă, căci pe vremea aceea nu exista turnătorie, ci, dimpotrivă, funcționa o solidaritate colegială perfectă”. Dar acele vremi aveau să ia sfârșit curând. Ilie nu știa încă nimic despre delațiunea instituționalizată, despre ”datoria patriotică” de a-ți turna inclusiv părinții drept ”dușmani ai poporului”. Nu va trece multă vreme și Ilie va afla cum e cu ”turnătoria” și va face cunoștință cu unii dintre practicanții ei.
Notă. L-am cunoscut pe Ion Ilie în 2007. Ultima dată l-am întâlnit prin 2010. Nu știm dacă și-a terminat cartea, dacă a publicat-o și dacă mai trăiește. Dar ne vom interesa. Dacă mai trăiește, promitem să continuăm depănarea poveștii lui de viață.
