Mii și mii de români, poate chiar zeci de mii, au încercat sau măcar au gîndit să treacă ilegal frontiera. Mulți au fost prinși și au ispășit crunt pentru cutezanța lor, iar unii au plătit cu viața.
Din păcate, povestea acestor temerari a rămas o filă nescrisă a istoriei recente și probabil că acum, după zeci de ani, e cu neputință de refăcut.
Cei mai mulți se aventurau să traverseze Dunărea înot, vîslind, sau încălecînd un tub de oxigen, din cele utilizate la sudura autogenă; alții se furișau pînă în apropierea fîșiei, printre foișoarele grănicerilor, apoi sprintau nebunește. Porneau mai ales noaptea, iarna sau de sărbătorile legate, cînd se presupunea că vigilența soldaților e redusă. Din cîte am auzit, au fost și cazuri răsunătoare, cînd un avion utilitar înțesat de suflete, inclusiv un copil, a reușit să treacă zburînd la joasă înălțime, sau un autobuz care a forțat bariera, asupra căruia s-a deschis focul.
Înteresant este că nu exista o lege care să sancționeze explicit părăsirea ilegală a țării, astfel că cei capturați erau torturați și condamnați la pușcărie pentru culpe insinuate.
Un alt pericol care îi pîndea pe fugari era denunțul locuitorilor din localitățile de graniță. Intimidați de securitate și contra unor favoruri mărunte, ei semnalau imediat prezența unei persoane străine în zonă.
Și mai erau călăuzele, trăitori ai locului care, contra unor sume importante de bani, promiteau să te scoată din țară pe trasee numai de ei știute. Dar majoritatea erau escroci. Își luau partea și te lăsau în drum.
(Gabi Stamate)
