Mamaia Elisabeta. Nelipsită din Biserică, în geana zorilor în faţa uşilor ferecate, la amiază, după slujbă, mai vorbind cu vreun sfânt dintr-o icoană.
Hai, mămăiţă, că încuiem Biserica. De vreun an, nu a mai putut veni la Biserică. Veneam s-o spovedesc: părinte, durerea vieţii mele e că nu mai pot veni la Liturghie, să văd faţa lui Dumnezeu. Eei, vine Biserica la mata, zic eu.
Mamaia ştie rugăciunile pe de rost, visează rugăciune, respiră rugăciune, trăieşte rugându-se. Cărţile înnegrite de vreme şi de mângâierea degetelor aspre dau mărturie de o viaţa de rugă, cea mai mare putere de pe pământ.
Acum două luni, mamaia Elisabeta mă cheamă s-o împărtăşesc. Îmi strânge mâinile, tremurând. Părinte, vreau să plec de aici. Mi-e dor de Dumnezeu şi de strămoşii mei. Primeşte printre lacrimi Odorul dumnezeiesc. Părinte, acuma e ultima oară când vorbim. Lasă, mămăiţă, eşti încă în putere. Părinte, eu ştiu ce spun, zice zâmbind.
Peste câteva zile, se stinge ca o lumânare mutată din vântul iernii, ín casa lui Dumnezeu.
Odată cu bătrânii ăştia sfinţi, moare un univers de rugăciune, de simţire şi de cuviinţă. Ce prăpastie infinită între ei şi generaţiile educate la vidanjele tv.
Azi la patruzeci de zile de la adormire, a fost la judecata iubirii lui Dumnezeu.
(Ioan Istrati)
