Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 23 aprilie 2025)
„Nu te cunosc, sunt bolnav”
Pe când trăia sub cerul liber, ascuns în pădure, veșnic hărțuit, vreme de șapte ani, de multe ori își dorea să ajungă în închisoare, unde, credea Nelu, „voi fi în lumea noastră, a celor care luptau pentru libertate și democrație, și unde ne puteam exprima liber credința noastră politică.”
„Îmi spune să mă dezbrac de hainele mele civile și să mă îmbrac cu cele vărgate din brațele lui. M-am dezbrăcat la pielea goală, apoi m-am îmbrăcat cu țoalele de pușcărie: un chilot, o cămașă, un pantaloon și o zeghe făcută zdrențe.”
Suferințele lui Ștrul
Câteva cuvinte despre colonelul Ștrul, comandantul de atunci al Securității Ploiești, evreul a cărui soție a murit la Auschwitz. Este omul care a patronat toate fărădelegile și crimele comise în beciurile Securității din Ploiești. Mai târziu, după ce a ieșit din închisoare, Nelu l-a întâlnit pe platoul de la Halele Centrale ale Ploieștiului, abia mergând. Avea Parkinson. „Acum era o arătare de om. Îmi inspira milă și n-am putut decât să-i spun: <Ce faceți, domnule colonel, mă mai cunoașteți?>. Cu o voce tremurândă și stinsă, mi-a răspuns: <Nu te cunosc, sunt bolnav>. Dar pedeapsa divină nu s-a oprit la boala incurabilă de care suferea. Suferința i-a fost amplificată după ce unul din băieții lui s-a sinucis prin spânzurătoare. Majoritatea torționarilor noștri au sfârșit rău. Dumnezeu i-a pedepsit după faptele lor. Eu și cei care au suferit depe urma lui zicem: <Să le fie țărâna ușoară>”.
Pas alergător, fără pufoaică
După un timp, Ilie a fost dus la ofițerul politic. Acesta i-a ținut o lecție de comportament în închisoare, avertizându-l că are de ispășit o pedeapsă mare și va avea de suferit dacă nu se liniștește. La puțină vreme după discuția cu ofițerul politic a apărut gardianul. Acesta avea în brațe o ținută de pușcărie. „Îmi spune să mă dezbrac de hainele mele civile și să mă îmbrac cu cele vărgate din brațele lui. M-am dezbrăcat la pielea goală, apoi m-am îmbrăcat cu țoalele de pușcărie: un chilot, o cămașă, un pantaloon și o zeghe făcută zdrențe.” Afară era iarnă și un ger cumplit. Deținuții urlau de frig în izolator. Până atunci, Ilie, îmbrăcat în pufoaica de acasă, nu prea suferise de frig. Și așa, subțirel îmbrăcat, Ilie a fost dus la „izolare”, în ultima celulă, fără geam la ferestruică, pe un frig de crăpau pietrele. Ca să nu înghețe, a luat-o pas alergător prin celulă până a amețit, fără a se opri însă din alergat. „Pe la miezul nopții, când credeam că nu voi mai putea să alerg, s-a deschis ușa și am fost dus de gardian în celula mea, unde m-am îmbrăcat cu hainele mele civile și am adormit în pufoaica mea. Dumnezeu m-a ajutat și am scăpat nevătămat și din această încercare.”
Ilie își sc
himbă optica
Pe când trăia sub cerul liber, ascuns în pădure, veșnic hărțuit, vreme de șapte ani, de multe ori își dorea să ajungă în închisoare, unde – credea Nelu – „voi fi în lumea noastră, a celor care luptau pentru libertate și democrație, și unde ne puteam exprima liber credința noastră politică. Dar nu a fost chiar așa, căci comuniștii aveau să facă din închisori un mijloc de exterminare a celor care nu gândeau ca ei. O izolare perfectă de societate și chiar între noi, deținuții, cu jaluzele la ferestre, de nu mai vedeai lumina soarelui, fără dreptul de a citi sau scrie, fără contact cu familia, subnutriți, mereu înfometați. Comuniștii urmăreau lichidarea noastră fizică.”
(continuarea miercuri, 7 mai 2025)
A consemnat Leonida Corneliu Chifu
