În scurta lui viață a fost un dușman declarat al ipocriziei, al asupririi și nedreptății, întreaga lui operă fiind un aspru și necruțător rechizitoriu la adresa celor care, la adăpostul puterii, erau deasupra legii.
Biciuind cu versul lui de fier și pară viciile societății contemporane și nedreptățile acesteia, propovăduind iubire și adevăr, Lermontov și-a afirmat înalta lui concepție despre rolul poetului și poeziei. Prigoana celor satirizați de poet pentru fărădelegile lor n-a întârziat să vină. Lermontov este exilat în Caucaz, din ordinul țarului. Peisajul sălbatic al naturii caucaziene îl întâlnim în nenumărate poezii lirice, în poemele Mțîri și Demonul, în romanul “Un erou al timpului nostru”, constituind nu numai un cadru exterior, ci și o expresie a forței nestăvilite.
În acest cadru poetul își afirmă cu o vigoare rară crezul estetic.
Unui prieten – Mihail Lermontov Răsalintat de muzele viclene,
Cu sufletul zelos, sentimental,
Eu nu râvnesc celestul ideal,
Dar caut bucurii mai pământene.
Iubirea trece ca un vis deşert,
Lângă o stea eu nu voi fi ferice,
Dar cine-i ea nu mă-ntreba, amice,
Că nu vei şti-o, e un lucru cert.
Ne-a despărţit destinul pe vecie
Şi n-am ştiut cruzimea-i să înving,
Dar setea răzbunări-mi dă tărie
Prin dragoste refuzul să-i înfrâng.
La fel tâlharu-ascuns în codrul mare
Cât nu se pocăieşte de păcat
Însă-i pericol pentru fiecare
Şi frate-i e jungheru-nsângerat.
Gloate de oameni tind încet şi ard
Încă din leagăn prinşi până la moarte
În jocul crud de patimi şi hazard,
Spre-o ţintă ne-nţeleasă de departe.
Şi eu visai cânva ceva măreţ şi sfânt.
Şi sufletu-mi râvnea perfecţiunea,
Dar azi rămân cu suferinţa lumii,
Căci o-nţeleg şi n-o mai las nicicând.
(Alexandru Petrescu)
