close
CronicăPromovate

O castelana in exil: actrita Ada d’Albon la Teatrul de l’Orme din Paris

YouTube captura video

Pentru prima data dupa 30 de ani de exil in Franta, actrita Ada d’Albon si regizorul Laurentiu Azimioara au pasit din nou pe o scena româneasca. De Ziua Europei, Ambasada României la Paris a invitat Teatrul de l’Orme, infiintat de cuplul de români in 2002, sa joace pe scena Palatului Béhague spectacolele Savannah Bay si Amanta engleza de Marguerite Duras. „Sala a vibrat, e tot ce-si poate dori un actor“, a spus Ada d’Albon, aplaudata minute in sir de cei 150 de spectatori, francezi si români, pentru rolurile consecutive din cele doua piese. Pe linie paterna, un strabunic al Adei d’Albon a fost frate cu Sergiu Culianu, bunicul lui Ioan Petru Culianu. Alti stramosi junimisti donasera un corp de cladiri in care inca mai functioneaza si astazi, la Iasi, Liceul „Oltea Doamna“ („Mihai Eminescu“).

Oameni cultivati si cu stare, d’Albonii s-au inrudit, din secolul al XIX-lea, cu familiile Zarifopol, Culianu, Nanu, purtind deja in singe, din secole mai vechi, inrudirea cu Burbonii Frantei si stirpea Regelui Soare. Pe linie materna, Ada d’Albon a fost nepoata lui Mihail Sadoveanu. Din bogatele aluviuni familiale o parte a ramas o simpla anecdota, altele au devenit o hrana spirituala pentru un destin framintat, de exceptie. Fibra creatoare s-a desavirsit si a devenit coarda de salvare pentru un artist in exil.

 

Tara de exil

 

In 64 de ani, viata i-a oferit Adei d’Albon mai multe inceputuri si mai multe sfirsituri. S-au contopit atunci cind a renascut, indraznind, dupa 20 de ani de exil, sa redevina actrita, intr-o limba straina, pe scena singurului teatru parizian infiintat de un roman, sotul ei, regizorul Laurentiu Azimioara. In deplina putere creatoare, cuplul a plecat din Romania in anii ’80, lasind in urma o cariera importanta si pagini exceptionale din istoria teatrului romanesc.

 

Pamintul de adoptie, Franta, care, in ciuda radacinilor familiale nobile, nu i-a primit de la-nceput cu bratele deschise, a fost intotdeauna pentru Ada d’Albon o tara de exil. Drama s-a sublimat prin creatie. Un fel de castelana, Ada d’Albon oficiaza astazi la nr. 16, pe strada Ulmului, in arondismentul 19 al Parisului: castelul ei este Teatrul de l’Orme.

 

Trenul vietii si al exilului

 

Ada D’Albon s-a nascut in aprigul an 1944, la Praga, unde tatal, Ion d’Albon, era diplomat in delegatia Romaniei. Destinul anecdotic facuse ca parintii, ambii originari din acelasi oras moldav, sa nu se fi zarit niciodata pe strazile Iasilor, dar sa ramina pentru o viata impreuna dupa intilnirea petrecuta intr-un cartier praghez. In august, cind Romania a intors armele, toti cei care se aflau in ambasadele tarilor ocupate de nemti au fost luati prizonieri. „Aveam trei luni cind parintii mei au plecat spre Germania intr-un tren, inghesuiti ca sardelele, unii peste altii, facindu-si nevoile pe loc, povesteste Ada d’Albon. Ma hraneau cu coji de cartofi fierte in apa de la locomotiva: «N-ai avut, draga mea, nici o boala», imi spunea mama.“
In apartamentul din arondismentul 20 al Parisului fetita pazita de soarta in vagonul cu prizonieri priveste senin din tablouri pictate de Nelly Stiubei, Eugen Dragutescu, Milita Patrascu Scortescu. Povestea care se deapana este si a lor.

 

Cind nemtii au inceput sa piarda razboiul, parintii Adei au fugit in Italia cu un taxi. Rudele italiene ale tatalui l-au ajutat sa intre in diplomatie, iar fetita a fost crescuta pina la doi ani intr-o manastire. „Prima mea limba a fost italiana“, precizeaza actrita si, cu aerul ca pina acum totul a fost limpede, replica incheie frust un capitol. Cel care sta sa se deschida se va dovedi cu mult mai complicat.

 

In casa unchiului Sadoveanu

 

In salon, un perete intreg e daruit bibliotecii, carti in limba romana si franceza de care se sprijina citeva fotografii de familie, incovoiate de uscaciune. Intr-una din ele sint Valeria si Mihail Sadoveanu. Rodica Mitru, mama Adei d’Albon, a fost sora buna cu Valeria, sotia scriitorului. „Cum tatal meu avea o vara care se numea Zizi Lambrino, prima nevasta a lui Carol al II-lea, cum sora mamei mele, Valeria, s-a casatorit cu Mihail Sadoveanu, care pentru o scurta perioada a fost vicepresedintele Republicii, au inceput sa vina in Italia scrisori incomode. Parintii s-au intors in Romania ca sa nu faca rau familiei“, povesteste actrita. Ca sa fie independent, tatal a inceput studii de medicina la Bucuresti, familia locuind in casa unchiului Sadoveanu pina la moartea scriitorului, in 1961. Aceasta tripla apartenenta – Sadoveanu, Zizi Lambrino, familia d’Albon cu radacini in Franta – s-a transformat intr-un stigmat: „Lumea a vorbit foarte urit de Sadoveanu. Dar el ramine un mare scriitor. Aici, in Franta, Sartre a luptat pentru comunism si e in continuare un mare scriitor. Apartenentele politice n-ar trebui sa nimiceasca excelenta in cultura. Sint conjuncturi. Si apoi cine n-a facut greseli, cine n-a crezut in niste idealuri? Sadoveanu, cea mai generoasa fiinta pe care am cunoscut-o, la 70 si ceva de ani, a crezut in comunism, a scris despre mizeria omenirii, s-a luptat pentru egalitate si am fost foarte jignita de modul cum s-a vorbit despre el, extrem de urit. Nu puteam sa fac un pas sau sa avansez in meserie fara sa mi se spuna, «e nepoata lui Sadoveanu»“.

 

Ada d’Albon imi aduce o cafea cu lapte intr-o cana generoasa, cit causul celor doua palme, rotunjit in portelan fin. Pina la 16 ani, in casa Sadoveanu a trait ca in „culisele unei Academii“, avind parte de o stimulare intelectuala permanenta: asculta lecturile scriitorului, interpretarile muzicale ale unor pianisti precum Sviatoslav Richter, conversatii intre epigramisti, actori, pictori celebri. La casa de la Neamt a scriitorului mergeau impreuna cu Maria Tanase, Boureanu, Demostene Botez, Vianu sau „Madame“ Bulandra. Pasiunea pentru teatru s-a insinuat fara ostentatie: fetita cu ochi albastri dintr-un tablou de Stiubei avea sa stie devreme ce vrea sa faca in viata. „In Romania am venit la trei ani si jumatate si mama m-a dus sa vad o opera-balet, Macul rosu. Atit am plins la spectacol incit mama a trebuit sa ma scoata din sala. Mergeam in fiecare saptamina la teatru. Sadoveanu fusese directorul teatrului din Iasi, cunosteam actori, veneau la noi in casa. Vara mea, Cristina Zarifopol, avea un teatru de jucarie, cu decoruri, cu marionete. Faceam minispectacole, stateau copiii cu gurile cascate. Le-am spus parintilor ca voi face teatru pe la 12 sau 13 ani, daca nu – istorie. Si azi ma pasioneaza istoria. Dar am facut teatru. Nu pot sa traiesc fara scena. Face parte din mine.“ O spune o artista care, hotarind in anii ’80 sa plece definitiv in Franta, a crezut ca nu va mai pune niciodata piciorul pe o scena.

 

Exilul – o piesa dura

 

Mai intii au fugit parintii Adei d’Albon. „Parintii mei visau de mult sa plece in Franta. Dar n-am aflat decit in ziua plecarii cind, linga masina, mama mi-a zis: «Noi nu ne mai intoarcem». Mi-a cazut cerul in cap. Pentru ca eu nu voiam sa plec. Unde sa plec in lumea larga sa mai fac teatru?!“ A acceptat sa plece „din uzura“: „Eram amenintati ca parintii erau fugiti. Am fost convinsa ca plecarea va insemna o renuntare totala la teatru“. Ajunsi la Paris cu baietelul lor de trei ani, Ion, cuplul Ada d’Albon si Laurentiu Azimioara e sfatuit sa-si schimbe meseria pentru a rezista in noua tara. Descurajati de toti, inclusiv de ministrul francez al Culturii din epoca, cei doi romani isi jura ca nu vor cere de la nimeni nici un capat de ata si au indrazneala de a infiinta la Paris o scoala de teatru: „Nici nu cred ca a fost curaj, a fost instinctul de supravietuire. N-as fi putut sa fiu functionara la posta sau, asa cum ni s-a spus, sa facem informatica. As fi murit“. Francezii au inteles repede ca au de a face cu niste profesionisti, si scoala de teatru a inceput sa aiba succes. O intreb pe Ada d’Albon despre ce le vorbeste prima data studentilor sai. „N-am fraze pregatite dinainte. Le vorbesc despre concentrarea pe scena, despre felul de a asculta partenerul: una dintre cele mai importante date ale meseriei. Altfel, e doar un fel de lectura reciproca. Daca replica nu raspunde in interior, nu se intimpla nimic pe scena. De aceea trebuie recreat rolul tot timpul. Noi nu sintem la fel niciodata si nici partenerul nu este la fel niciodata. Le explic apoi ca, daca ei nu cred ca decorul de carton e adevarat, nici publicul nu crede. Putem sa aducem aur, diamante pe scena, n-au nici o valoare.“

 

In paralel si gratie scolii lor de teatru, cuplul Ada d’Albon si Laurentiu Azimioara a creat spectacole care s-au jucat sporadic in sali din toate colturile Frantei, cu succes de public si de presa. Curajul de a fi vrut sa faca teatru intr-o alta tara si intr-un alt sistem s-a slefuit in incercari dure: „Ne-au furat, ne-au escrocat, am schimbat peste zece sali. Cu fiecare pas incepeam iarasi de la zero. Veneam din Romania unde totul era de stat. Aici am ajuns sa facem noi totul: muzica, decor, costume, intretinerea teatrului, administratia… In plus: cite teatre si cite spectacole erau in Bucuresti pe vremea aceea? Aici sint 700 de reprezentatii pe zi. E o nebunie“.

 

Nebunia s-a transformat intr-una si mai mare cind, in 2002, Laurentiu Azimioara si Ada d’Albon si-au deschis propriul teatru, unul dintre cele mai frumoase din Paris, in arondismentul 19, pe strada Ulmului, la numarul 16.

 

Spectacolul renasterii

 

Dupa ce a crezut ca in tara de refugiu n-o sa mai puna niciodata piciorul pe scena, Ada d’Albon a renascut spectaculos, din cenusa exilului, fiind astazi ovationata minute intregi, la scena deschisa in spectacole precum Savannah Bay sau Amanta engleza de Marguerite Duras. „Venind in Franta am rupt din mine, am ocultat dorinta de scena. A fost teribil. Imi spuneam: cum sa joc eu cu accent? Apoi, acum sase ani, dupa ce am infiintat Teatrul de l’Orme, am montat spectacolul Bernarda Alba de Garcia Lorca. In rolul batrinei nebune, mama Bernardei Alba, Josepha, juca o actrita care la un moment dat s-a imbolnavit si a trebuit sa o inlocuim de urgenta. Cum eu pusesem in scena piesa, stiam deja rolul. Am intrat si a fost un succes absolut de necrezut. Asa au inflorit toate dorintele mele de teatru.“

 

In Savannah Bay, la doi pasi de spectatori, doua femei evoca intr-un dialog tulburator risipirea in iubire si pierderea in moarte a unei alte femei, mama pentru una, fiica pentru cealalta. Fiica, interpretata de actrita Liana Fulga, se incapatineaza sa stie; Ada d’Albon, stapina pina si pe cel mai fin rid de suferinta in rolul bunicii amnezice, se incapatineaza sa uite.

 

In Amanta engleza, Ada d’Albon incarneaza, tot in limba franceza, un personaj ambiguu si tragic, Claire Lannes, amestec de fragilitate, nebunie si forta, care zadarnicesc incercarile anchetatorului (actorul Gowen Pottiez) de a o face sa marturiseasca o crima pasionala. Spectaculoasa in construirea personajului, Ada d’Albon jongleaza cu o limba franceza perfecta si un accent pe care, la 64 de ani, l-a prefacut intr-un splendid blazon pentru nobletea artistului de exceptie exilat intr-o cultura straina. Sotul ei, regizorul Laurentiu Azimioara, se declara vrajit: „In Amanta engleza creatia Adei este cu fiecare spectacol si mai neprevazuta, mai uimitoare si mai emotionanta“.

 

Desi temperamente diferite, cuplul lor s-a hranit din creatia pe scena si dintr-o complementaritate rara, de invidiat. „Eu sint foarte iute, recunoaste actrita, iar Laurentiu e foarte calm. Ne admiram foarte mult. El a fost profesorul meu de teatru. Am avut, in tara, mai multi profesori – Zoe Anghel, Marioara Voiculescu, Costache Antoniu, Petrica Vasilescu, Viki Moldovan –, cind am dat insa de Laurentiu, nu cred ca m-am indragostit imediat, dar s-a creat ceva exceptional, simteam ca infloresc sub indicatiile lui. In principiu, cind sint pe scena, ascult de el ca o copila de 12 ani. Este inventiv, profund, nu cauta originalitatea, ci sucul, esenta personajului.“


 

Exilul – o cicatrice nobila

 

La virsta de cinci ani si la doar doi ani de la venirea in Franta, Ion, baiatul cuplului Ada si Laurentiu, s-a incapatinat sa nu mai vorbeasca romaneste. O tristete in plus, pe care mama a adaugat-o, neputincioasa, la ruperea de tara si de prieteni, mai toti actori faimosi, Gina Patrichi, Irina Rachiteanu, Micheta Juvara sau Olga Tudorache. Noua patrie, dupa ce i-a furat limba creatiei, era gata sa-i fure si copilul care, la 12 ani, a suferit un grav accident de masina. In timpul comei, mama si bunica i-au vorbit in romaneste, promitindu-i, cind se va face bine, ceea ce baiatul isi dorea de mult, un catel. Revenirea la viata a insemnat si revenirea la limba materna, unica pe care, de altfel, a inteles-o noul sau prieten, catelul promis.

 

Azi, Ion Azimioara, actor la rindul sau, pe linga o romana curata, vorbeste inca trei limbi, iar daca se intimpla ca in metroul parizian sa auda cintind tigani romani, i se umplu ochii de lacrimi. Nici tatal, nici mama sa, invidiata in tara pentru particula nobila a numelui, n-au incercat in vreun fel sa-i frantuzeasca numele de familie: „Azimioara a ramas Azimioara si in exil. Sa se invete francezii cu numele noastre!“, ride Ada d’Albon care, ruda cu Burbonii Frantei, are nostalgia horelor si a zilelor de coasa din tinutul Neamtului unde, copila fiind, il urma in vacante pe unchiul Sadoveanu. Ca sa poata pleca la parinti, in Franta, Romania comunista i-a obligat sa se rupa de tot: „Am lasat mobile, am daruit vreo zece mii de carti, mare parte din tablouri: un Tintoretto, Tonitza, Paladi, Baba, mostenite de la bunica Ada Culianu. Casa noastra era pe locul unde astazi e palatul lui Ceausescu. Ca sa pot sa plec a trebuit sa o cedez statului roman“.

 

Dupa 30 de ani de exil, ramine intacta o anumita sfintenie pe care o da iubirea pentru radacini. „Franta mi-a furat Romania. Mi-a smuls niste radacini care s-au rupt, pe urma s-au refacut. Noi sintem aici pe o insula-exil care se numeste Teatrul de l’Orme. Exilul fura ceva din tine si-ti da altceva. Chiar daca e o cicatrice, e una care are o valoare.“

(Cristina Hermeziua – suplimentuldecultura.ro)

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.