Individul zilelor noastre înghite o mîncare deja mestecată. Sistemul i-a pus în mînă o telecomandă ale cărei canale sînt gata programate, iar el, o lighioană jalnică, atrofiată, apasă sîrguincios, condiţionat, termopanat, supravegheat, contaminat, nişte taste fluorescente, arondat la un supermarket, instalat în confortul sintetic al unui imobil pentru care va achita dobînzi o viaţă întreagă, acceptînd o existenţă impersonală, frecventînd zi de zi şi an după an un serviciu anodin, tur-retur, înghesuit într-un cubicle la cucurigu, omul simplificat la funcția sa lucratorie, utilitară, văzut ca resursă, își amanetează viața – sistemul nu-i răpește doar puterea de muncă, ar fi prea puțin, ci timpul! – îl asasinează lent – „We are programmed just to do / Anything you want us to…” aşteptînd bucuria efemeră a unui concediu de două săptămîni şi o pensie care să-i asigure, chipurile, bătrîneţea, cît s-o mai lungească o vreme. Rezervor de energie pentru a patra revoluție industrială. Dar omul actual nu problematizează, nu discerne și nu se exprimă pe sine. Dus de val, repetă reguli străine de el, șabloane, este convins că are alternative, că votul lui contează, are iluzia libertății de-a alege, că îşi poate decide singur viitorul, se vrea responsabil, se crede implicat, cînd de fapt el, moluscă de crescătorie, a fost deja ales, votul lui este prescris și viitorul îi este trasat dinainte, după bunul lor plac, de alţii: „Ja tvoi sluga / Ja tvoi rabotnik”. El vede ce îi este arătat şi consumă ce i se livrează: E-uri, genetică, PVC, gumă de mestecat, corporatism, corectitudine politică, globalism într-o lume etanşă, sterilă, nivelată, monitorizată video. Hashtaguri și libertate de import, restrînsă, evident, la oferta pieței.
Gabi Stamate
