close
CronicăPromovate

Plaja la ocean și parcarea din fața alimentarei

 

Acum câțiva ani, într-o după-amiază de septembrie, eram la Cofete, o plajă sălbatică din Fuerteventura, așteptam apusul. Aflată în extrremitatea sudică a insulei, plaja, imensă și năucitor de frumoasă, era greu accesibilă – în sensul că era izolată, la cel puțin 20-30 de kilometri de cea mai apropiată așezare, dar și cu o ultima bucată de drum dificiliă: drum prin stâncă, serpentine strânse, curbe neprotejate de vreun parapet pe înălțimi amețitoare.
Totuși, venea destulă lume să se bucure de spectacol. Oceanul era gri-verde, dezlănțuit, plaja cu nisip arămiu, protejată de un munte stâncos.

Eu așteptam, așadar apusul, se strânise vântul, oamenii incepeau să plece. îi urmăream uneori cu privirea și așa i-am văzut pe doi, o fată și un băiat, care faceau ture în cerc pe o zonă din ce în ce mai mare, haotic.
am dedus repede: căutau ceva.
căutau, căutau
m-am dus și i-am intrebat ce, ca să-i ajut.
telefonul ei și ea plângea.
Auriu, iphone, nou.
Erau spanioli de pe continent, venisera în vacanță în Fuerte.

Să-ți pierzi telefonul în vacanță, asta da dramă. Mai ales dacă ții in el- ca mine – bilete de avion, adrese airbnb de cazări, carduri, tot. Am luat-o sistematic. Am ”arat” toată zona în care se mișcaseră. Nimic. Nu era, nu era. Am încercat să sunăm. Nu era semnal.
Cobora soarele spre Ocean, de după munte se insinua noaptea.
Le-am zis să încerce totuși la cantină – singura – din drum, în caz că l-a găsit cineva. Că poate l-a dus acolo.
Au plecat, ea încă plângând.

Nu mai știu cum a fost apusul, știu că se cam intunecase și am fost foarte atentă la drumul de întoarcere. Când am ajuns sus, pe platou, unde drumul se lărgea și era și un viewpoint, cu adrenalina vărsată în cantități mari în sânge, am oprit să mai aruncam o privire spre minunăția de plajă. Se mai întrezărea oceanul și urla.

Desi plecaseră cu ceva timp înainte, a apărut dinspre vale și mașina spaniolilor. Ne-au văzut și au oprit. Ea nu mai plângea, dimpotrivă, râdea.
Voia să mi mulțumescă.
Nu găsise telefonul la cantina, dar barbatul de acolo ii spusese că un turist a vrut să lase un iphone cules de pe plajă, el însă îl îndrumase către poliția locală.
Tinerii sunaseră la politie, poliția confirmase că a primit un iphone auriu, urmau să se întalnească în cel mai apropiat oraș. Toată lumea bătuse niște kilometri și consumase niște timp pentru ca telefonul să ajungă la proprietar.
M-am bucurat mult.

Azi mi-am pierdut Iphone-ul, cel mai probabil în parcarea de la Carrefour, cand am umblat în rucsac după cheia de la mașina. Am realizat vreo 20 de minute mai târziu, când am ajuns acasă. Am sunat pe numărul meu. Telefonul era inchis.
Deși devenise destul de clar că l-a găsit cineva și l-a închis – și nu în scopul de a-l returna. M-am intors in parcare. Am căutat pe jos, am întrebat la Pază, la Obiecte pierdute, în locul de unde am luat ultima oară țigări, etc.
Toata lumea a ridicat din umeri.
Un paznic doar a comentat:
eee, vă dați seama, l-o fi găsit cineva și s-a bucurat la el…

Ăăăă, ce voiam să zic?
Nimic.
Doar că cine l-a luat, l-a luat fix degeaba, că nu-l poate folosi. Nici vinde, nici amaneta.

(Text/foto Oana Costea)

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.