În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Era o zi de sâmbătă – sărbătoare a Vechiului Testament. Domnul tocmai vindecase un bolnav. Unul dintre fruntașii fariseilor îl roagă să ia cina în casa lui. Mântuitorul răspunde chemării și, luând seama cum ceilalți invitați își alegeau locurile, foloșeste prilejul și-i povățuiește: “Când ești chemat împreună cu alții la vreun ospăț, nu te așeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat altul mai de cinste decât tine. Și venind cel care te-a chemat pe tine și pe el, îți va zice: Dă acestuia locul. Atunci, cu rușine, te vei duce să te așezi pe locul cel mai de pe urmă… Tu așază-te în cel din urmă loc. Și văzându-te cel ce te-a chemat, să-ți zică: Prietene, mută-te mai sus“ (Luca 14, 7-9). Cu grijă, Domnul previne și ferește de calea dureroasă care te dă în jos, te prăvale. Dar de jos nu ai unde să cazi; în schimb, ai unde să urci – cu duhul. Și Domnul continuă: “Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe frații tăi, nici vecinii bogați (…). Cheamă pe săraci, pe neputincioși, pe șchiopi, pe orbi. Fericit vei fi, că nu pot să-ți răsplătească. Ți se va răsplăti la învierea drepților. Atunci, auzind unul din cei care ședeau cu El la masă, I-a zis: Fericit este cel ce va prânzi în împărăția lui Dumnezeu“ (Luca 14; 12-15). Cuvântul era inspirat de însăși prezența Domnului, era imaginea unei cine împreună cu Fiul lui Dumnezeu, o anticipare a Împărăției. Ucenicii vor și spune mai târziu: “Noi am mâncat și am băut împreună cu El“ (Fapte 10, 41). Într-o asemenea atmosferă duhovnicească, liturgică, Mântuitorul rostește cunoscuta Pildă a celor chemați la cină. Și a zis: “Un om oarecare a făcut cină mare și a chemat pe mulți. Și a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca să spună celor chemați: Veniți, că iată toate sunt gata. Au început însă toți, câte unul, să-și ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Doamne, țarină am cumpărat și am nevoie să ies ca s-o văd; te rog iartă-mă! Altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat și mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat și de aceea nu pot veni. Întorcându-se, sluga a spus stăpânului său acestea. Și atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieși îndată în piețele și în ulițele cetății, și pe săraci, și pe neputincioși, și pe orbi, și pe șchiopi adu-i aici. Și a zis sluga: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit și tot mai este loc. Și a zis stăpânul către slugă: Ieși la drumuri și la garduri și silește să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Nici unul din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina mea“. Preaiubiților, aceasta este parabola. Mântuitorul a rostit-o în chip deosebit – atrag această luare aminte. Căci L-am auzit pe El vorbind, chemând la cină, la Cina împreună cu El; tainic, precum la cina de dinaintea jertfei, patimii Lui, când a rostit: “Luați, mâncați, acesta este trupul Meu; beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu“. Adăugând: “Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea“. Când Iisus rostește parabola aceasta, să facem legătură adâncă între cuvintele ei și Cina cea de Taină. El le-a vestit atunci celor de față: “Un om oarecare a făcut cină“. Omul care a făcut cină este Dumnezeu. Mântuitorul așa se numea mereu: Fiul Omului. De la Sfinții Părinți am înțeles că se numea așa fiind între oameni, făcându-Se Om: iată, Eu Om m-am făcut pentru voi; și Eu ca Om, ca Dumnezeu și Om, fac cină și vă chem la această cină, la această împărtășire cu Mine; cina – darurile Lui, bunătățile acestui pământ al Lui, viața Lui însăși. Chemații cei mulți suntem noi. Toți suntem chemați la acest ospăț. Nu însă toți și aleși. Domnul va spune altcândva: “Mulți chemați, puțini aleși“. De ce? “Ales devine cel ce răspunde la chemare“ (Sf. Chiril al Alexandriei). Așa s-a petrecut și în parabolă. Chemați au fost mulți. La ceasul cinei, după obiceiul timpului, a fost trimis slujitorul să spună celor poftiți de mai înainte: “Veniți, că iată toate sunt gata“. “Gata“, ca în zilele creației. Pentru fiecare zi a creației Sfânta Scriptură grăiește: “Și a văzut Dumnezeu că este bine, că este frumos…“. Iar la zidirea omului, “a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată, erau bune foarte“ (Facerea 1, 31). Acum, la pregătirea acestei Cine, Domnul dă poruncă slujitorilor să spună celor chemați: “Veniți că iată toate sunt gata“. Sunt cu desăvârșire gata; căci, iată, acum a venit “plinirea vremii, când Dumnezeu a trimis pe Fiul Său născut din femeie (din Fecioara-Maica), născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea“(Galateni 4; 4-5), să dobândim darul înfierii divine; dar în cel mai real, concret fapt: cinând, mâncând cu El. Și nu numai primind din mâna Lui, nu numai cu ceea ce aduce El la Cină, ci cu Trupul Lui: “Că Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împarți, Hristoase Dumnezeule“, se roagă preotul la aducerea Sfintelor Daruri. “Gata sunt toate“ pentru că de față este Cel prin Care Tatăl toate le-a făcut; acum, Cel Care trup S-a făcut de la Duhul Sfânt și din Fecioară e de față și cheamă: “Veniți la Cină! Împăratul ne așteaptă“, oferindu-ne Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer, pâinea – “Trupul Meu care dă viața lumii“(Ioan 6, 51). Cuvântul Ziditorului este numai da: “Veniți la Mine. Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară“. Făptura Lui, omul, poate să spună și nu. Dar ferice de cel ce spune nu numai răului. Unul din cei chemați i-a vorbit slujitorului despre țarina lui: “Tocmai am cumpărat-o acum și am nevoie s-o vad“; altul: “Cinci perechi de boi am cumpărat și mă duc să-i încerc“; în sfârșit, al treilea: “Femeie mi-am luat și de aceea nu pot veni“ . Împiedicau acestea prezența celor chemați la cină? Sau nesocotea Ziditorul această lume, a Lui? Nu, pentru că “toate prin El s-au făcut“ (Ioan 1, 3) și pe toate le iubește. Pământul îl numește doar “așternut picioarelor Lui“ (Matei 5, 35); boul și asinul Îi încălzesc trupul în peștera nașterii Lui, aceste viețuitoare recunoscând în iesle pe Stăpânul lor (Isaia 1, 3); de asemenea, El, Hristosul Domnului, binecuvântează nunta din Cana Galileii (Ioan, cap. 2). Deci pe toate acestea: țarina, boii, familia, le cuprinde în grijă și iubirea Lui divină. Putea atunci stăpânul să se mâhnească și să osândească pe cei ce I-au refuzat cinarea împreună pentru că iubeau și ei aceste făpturi pe care El le-a zidit? Dar iată: țarina, boii, familia umanp; altfel spus, în câteva cuvinte e cuprinsă lumea toată. Aici este un adânc de înțelegere, negrăit. Anume: El cheamă la Cina și Cina e împlinită, e rânduită, e gata, e făcută, dacă vreți, din toate aceste categorii, din întreaga făptură, și pentru om. De aceea și în Apostolul care se citește astăzi (cu legătură adâncă întotdeauna între Apostol și Evanghelie), vedem că în Hristos “avem răscumpărarea prin sângele Lui, prin iertarea păcatelor (prin jertfă Lui), El Care este chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut, mai întâi născut decât toată zidirea“ (Coloseni 1, 14-15). El e Capul întregii zidiri. Așa cum Sfântul evanghelist Ioan spune: “La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate printr-Însul s-au făcut; și fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut“ (Ioan 1, 1-3). Avem în această parabolă a Mântuitorului participarea, părtășia întregii creații. Deodată, Cina ni se descoperă drept jertfa Lui. Și iarăși, citim mai departe în Apostolul de astăzi: “…întru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El și pentru El. El este mai înainte decât toate și toate prin El sunt așezate. El este capul Trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morți, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit Dumnezeu, să sălășluiască toată plinirea“ (Coloseni 1, 16-19). Pe noi toți Tatăl vrea să ne strămute în împărăția Fiului iubirii Sale. Deci în această mărturie sfântă toate sunt cuprinse – simțim și privim în adânc cu ochii duhului – în El, în Hristos, El Care “Dumnezeu fiind, Om s-a făcut“ și ne cuprinde pe noi în Sine. Aici se dezvăluie taina întrupării Sale, taina înomenirii Sale. Toate cele săvârșite sunt făcute, sunt create din nimic, iubiților, căci zidind Dumnezeu lumea, făptura, din nimic, El coboara la ea, Se unește cu această făptură, să o îndumnezeiască, să o pătrundă cu dumnezeirea Lui, să nu o lase pradă nimicului. Iar ispita demonului aceasta a fost – cum ne încredințeazp dumnezeieștii Părinți, îndeosebi Sfântul Atanasie cel Mare: că noi, rămânând numai în lumea creată din nimic, despărțindu-ne de Dumnezeu și de veșnicia Lui, să tindem către neant. De aceea spunem în rugăciunile de seară: “Atotțiitorule, Cuvinte al Tatălui… Nu te dezlipi de mine… Cel ce esti păstor bun al oilor Tale! Nu mă da ispitei șarpelui, nu mă lăsa în pofta satanei, odihnește întru mine pururea, robul Tău!…“. Rostul adânc al acestei rugăciuni este ca eu, cel muritor, să simt odihna lui Dumnezeu întru mine. Pentru că demonul – și îl simțim atât de bine – se ascunde, se face oarecum nevăzut ochilor noștri. Dar ori de câte ori omul gândește numai trupește (“Treci zi, treci noapte, apropie-te moarte“), în el se usucă parcă simțul nemuririi, al veșniciei, se usucă simțul credinței în Cel Veșnic; și în boală, în suferință, cade sub povara obsesivă a gândului morții. Iată, aceasta e ispita păcatului! Dumnezeu ne cheamă spre viață, nu spre moarte. Or, toate cele trei categorii evocate în Sfânta Evanghelie – cel cu ogorul, cel cu viețuitoarele, cel cu căsătoria – absentează de la Cină. Refuză, sub pretexte lumești, să se unească cu Hristos, cu Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care toate le-a făcut: și ogorul, și viețuitoarele, și lumea oamenilor. Dar, în marea Lui bunătate, acestei lumi, zidită din nimic, El îi întinde inelul Lui de logodnă, harul Lui. Îl cheamă pe om la această Cină, adică dumnezeiască Împărtășanie; îl cheamă pentru a-l scoate din lumea morții și a-l uni cu El; El Care unește cerul cu pământul, dumnezeirea cu omenitatea. Se dezvăluie aici păcatul din adânc al omului care se lasă “inspirat“ de demon. Cum vedea Dumnezeu atunci, și mereu în istorie, trăim într-o lume desacralizată, care uită de El. Erau și atunci oameni “puțin credincioși“. Dar astăzi?! S-a și întrebat Mântuitorul: “Când va veni Fiul Omului, găsi-va El oare credință pe pământ?“ (Luca 21,17). Voiau cei de atunci – și voiesc tot mai mult cei de azi – să cineze fără Dumnezeu. La porunca biblică “Din tot pomul din rai să mănânci…“ (Facerea 2,16), Sfântul Ioan Damaschin tâlcuiește: “Prin aceste cuvinte socotesc că a vrut Dumnezeu să spună: Suie-te prin toate făpturile la Mine, Viața cea adevărată“. Dintru început, Dumnezeu toate le-a pregătit pentru Euharistie, pentru Cina Lui. Să nu pierdem acum din vedere acest gând și fapt: Cel Ce rostește parabola ascultată de noi, Cel Ce cheamă: “Veniți la Cină…“, este Același Care la Cina cea de Taină zice: “Luați, mâncați, acesta este trupul Meu… Beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu…“. Cina, masa aceasta divină, este una cu El, este una cu ceea ce este El – Dumnezeu și Om, Dumnezeu unit cu toată făptura Lui și, în chip sublim, cu omul. Pe când omul este ocupat: cu ogorul, cu viețuitoarele, cu femeia; ocupat cu toate acestea, dar fără Dumnezeu, fără Ziditorul lor. Doamne, Tu ești acolo, sus, la originea lor, departe, departe în timp și departe în spațiu, iar noi suntem aici, departe de Tine, în lumea seculară a veacului acestuia. Le avem pe toate și Te-am uitat pe Tine; și fără Tine petrecem cu ele. Ne împlinim poftele prin ele. Cât de tragic! Fără Tine petrecem numai cu cele trecătoare, create din nimic, petrecem în întuneric, “în latura și-n umbra morții“. Știm că Tu ai zis: “Despărțiți de Mine nu puteti face nimic“. În realitate, rămânem cu acest “nimic“, cei zidiți din nimic, din neant. De aceea și auzim nu o dată spunându-se, când cineva își da obștescul sfârșit: “cutare a trecut în neființă“ – în neant; am devenit filosofi ai neantului. Dar ele, cele ale ogorului, viețuitoarele, adâncul, “omul tainic al inimii“, n-au oare glas, nu spun nimic? Nu cumva le auzim? Căci dintru început Adam a fost chemat prin porunca: “Poți să guști din toți pomii grădinii“, cu înțelesul dat de Sfântul Ioan din Damasc: “Gustă din toate un singur fruct: viața Mea“. Nu le auzim noi cum strigă: “noi, omule, suntem pentru tine Împărtășanie, Euharistie. Nu mă întina cu depărtarea ta de Dumnezeu, apropie-te, atinge-ma, primește-mă ca pe un sfânt dar! Pentru că din mine se aduc Sfintele Daruri. Din holda mea – strigă ogorul – se aduce pâinea care e trupul lui Hristos, din boabele mele de struguri – strigă via – se alege vinul care devine sânge divin, al Împărtășaniei!“ Și odată cu glasul lor cheamă Hristos: M-am pogorât din cer, din veșnicie să Mă unesc cu tine și cu cele aduse din nimic, din neant, și pândite de neant, ca să le dau și să vă dau eternitate; întâi de toate, ție, omule, care te rogi în fiecare seară: “Atotțiitorule, Cuvinte al Tatălui, Tu singur fiind desăvârșit, Iisuse Hristoase, pentru multă milostivirea Ta nu Te dezlipi de mine, robul Tău, ci odihnește întru mine pururea, Cel ce ești păstor bun al oilor Tale. Nu mă da ispitei șarpelui, nici nu mă lăsa în pofta satanei, că sămânța putreziciunii este întru mine…“. Da, sămânța putreziciunii și a morții, semănată de demon, prin care el vrea să mă despartă de Tine, să mă despartă de Viața. Pentru care iarăși mă rog către Preacurata, cea care Te-a purtat pe Tine, Viața: “Nepătată, neîntinată, nestricată, pururea Fecioară, a lui Dumnezeu Mireasă, care pe Dumnezeu-Cuvântul cu oamenii ai unit prin prea curată nașterea ta, și firea cea lepădată a neamului nostru cu cele cerești o ai împreunat…“ (din rugăciunile pentru Sfânta Împărtășanie). O, auziți: firea fiecăruia dintre noi! Noi spunem adesea când ne vedem în slăbiciunea noastră, în neputința noastră trupească: “Doamne, sămânța putreziciunii este întru mine“. Deci, când te vezi în slăbiciune, guști parcă sămânța putreziciunii. Când te vezi falnic și măreț, cum zice canonul, te cuprinde ispita trufiei. Și într-un caz și în altul, despărțit de Dumnezeu, ești căzut. Fie ca te smintește măreția, bărbăția, frumusețea cuiva, fie că te scârbește neputința, putreziciunea, care vezi ca e deja semănată de demon. Dar, dimpotrivă, când ești cu El la Cină, atunci te împărtășești. Fie că e cuvântul lui Dumnezeu, care este Dumnezeu, fie rugăciunea (mai ales), în care vorbești cu Cel veșnic, fie Împărtășania. Pentru care și zice Canonul Sfintei Împărtășanii (când citim să ne cutremurăm, să avem teologia rugăciunii, gândirea rugăciunii!): “Paine a vieții veșnice să-mi fie mie prea curat Trupul Tău și prea scump sângele Tău! Tămăduiește toate patimirile mele!“. Iar dumnezeiescul Simeon Noul Teolog spune în rugăciunea lui: “Tu, Doamne, Tu, prin trupul și sângele Tău, mă luminezi și mă faci părtaș cu lumina. Strălucești în mine și mă faci părtaș dumnezeirii Tale, fără pizmuire (adică Tu nu ești pizmaș pe mine, Doamne)“. Adică omul rămâne doar în lumea aceasta; unul lângă ogorul lui, potrivit meseriei, altul lângă viețuitoarele lui, altul cu familia lui, dar fără Dumnezeu. Rămâi în lumea morții. Deși toate dau cuvânt și slavă lui Dumnezeu. Simți parcă întreaga făptură: bobul de grâu, bobul de strugure, cum strigă: “Eu sunt Împărtășanie! Eu sunt Euharistie!“. Căci strigă lanul de grâu: “din mine ia Hristos pâinea și o preface în trupul Lui“ iar strugurele spune: “Din mine, din boabele mele ia Hristos și din vin face sângele Său“. Toate strigă, toate mărturisesc că sunt Împărtășanie. Ele strigă, iar noi nu auzim. Or numai în El e salvarea noastră, viața noastră. Și, dimpotrivă, fără El, rămânem în lumea morții. Căci Dumnezeu – și aici este taina – a creat lumea aceasta, dar și-a logodit-o Lui prin harul Lui. Harul lui Dumnezeu este inelul nostru de logodnă cu Dumnezeu. Și El a devenit Mirele Bisericii (așa Îl numește și Scriptura, și Biserica) spre a ne cununa Lui; și faptele acestea sunt logodnă a Împărăției. Așadar – citim în Scriptură – a trimis stăpânul pe slugă: “Mergi în piețe și în ulițele cetății, și cheamă-i pe șchiopi, pe săraci, pe lipsiți, pe toți“. Și i-a adunat și a venit sluga spunând stăpânului: “Mai este loc“. “Mergi atunci din nou, la uliți și la garduri (adică la cei care, sărmanii, se țineau de garduri ca să poată merge) și silește-i să intre, să mi se umple casa!“. Și sluga i-a adunat. Un cuvânt aici ne cere o judecată și o înțelegere mai adâncă: “Silește-i să intre“. Un mare teolog apusean, pe care din venerație nu-l numesc, tălmăcește acest cuvânt prin “forțează-i să intre“. El socotea la vremea lui că afla aici temei în Sfânta Scriptură pentru a forța pe eretici să intre în Biserică. Adică în afară e silirea, constrângerea, iar înlăuntru se naște convingerea. Acest teolog interpreta Sfanta Evanghelie în chip exclusiv juridic, autoritar, cauționând chiar violența, care anulează voința, libertatea conștiinței, crezul lăuntric, deschizând astfel în istorie calea tragediilor inchiziției. Și e știut că inchizița s-a îndepărtat de la Evanghelie, de la Noul Testament, de la Noul Adam, Care “S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria“ și așa S-a făcut Om; și a poruncit ca întreg lucrul Bisericii în lume să se împlinească numai prin puterea Duhului. De aceea Domnul însuși “cu Duhul lui Dumnezeu izgonea și demonii“ din oameni (Matei 12; 28), nu cu rugul sau cu sabia. Contemporan unei astfel de interpretari apusene, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: “Cel ce ucide un eretic săvârșește un păcat de neiertat“. Și, unanim, Părinții răsăriteni afirmă: “Un lucru nu-l săvârșește Dumnezeu: Nu-ți impune să-L iubești“. Iar Sfântul Ioan Damaschin aduce o nuanță nouă: “În necesitate nu e virtute“. Ceea ce este impus, ca necesar, nu mai e virtute. Dacă folosești forța, atunci nu mai e virtute. Numai în libertate este virtute; de aceea, adaugă Sfântul Vasile cel Mare: “Dacă i-ai luat virtuții libertatea, i-ai luat esența“. În tinerețe, pe la douăzeci de ani, cugetam și eu: “Doamne, nu mai am nevoie de libertate; am nevoie de mântuire. Vreau, nu vreau, mântuiește-mă!“. Mai târziu mi-am dat seama – o dată mai mult – de taina aceasta a Duhului Sfânt și a libertății; numai așa se câștiga virtutea (care înseamnă bărbăție; de la latinescul vir, viri – bărbat). Există însă o “silire“ pe care o accepți de bună voie, despre care Sfântul Ioan Scărarul spune: “Adevăratul creștin e o silire a firii“; și care te învață să adaugi mereu: “zel peste zel, râvnă peste râvnă, foc peste foc“. Iar aceasta, plinind cuvântul Mântuitorului, care zice: “Împărăția cerurilor se ia prin străduință, și cei ce se silesc pun mâna pe ea“ (Matei 1, 12). La Cina Mântuitorului, la dumnezeiasca Euharistie, la împărtășirea din viața Fiului lui Dumnezeu, cu “silire“, cu râvnă și focul duhului ajungem; cu acel foc care mistuie în noi “spinii patimilor“, ai urii, ai orgoliului, cei care ucid comuniunea. Prin acest foc al iubirii sfinte să întâmpinăm acum venirea Fiului lui Dumnezeu în lume! Deci în Duhul Sfânt, în Duhul Adevărului, în Duhul luminii și al iubirii divine este mărturia adevărului. Aceasta a însemnat porunca stăpânului: “Silește-i să intre“. “Căci adevăr zic vouă: Nici unul din cei trei nu va gusta din Cina Mea“. Adică nici unul din cei care au refuzat să ia parte la cina. Repet: în toată făptura e prezent Dumnezeu. Harul e legătura de unire între lumea zidită, creată din nimic, și Cel Ce este Veșnicul Dumnezeu. Și numai legătura mea cu Dumnezeu mă înalță, mă împărtășește pe mine de veșnicia Lui. Și această legătură, împărtășire de veșnicia Lui, eu o dobândesc prin rugăciune (căci eu mă rog Celui Veșnic), prin cuvântul Evangheliei (cuvântul vieții veșnice) și prin dumnezeiasca Împărtășanie, prin participarea, părtășia mea la dumnezeiasca întrupare a Fiului lui Dumnezeu. Un episcop a fost întrebat: “De care fapte se teme diavolul mai mult? Care sunt puterile care îl opresc pe el?“. Și acest episcop mărturisește că i-au răspuns chiar demonii: “Trei sunt puterile voastre, pentru care noi nu ne putem atinge de cel credincios: unul e darul pe care îl poartă el atârnat de grumaz; altul e apa; iar altul e trupul lui Hristos“. Semnul și darul pe care-l poartă creștinii la grumaz e semnul Sfintei Cruci; apa e taina sfântului Botez; trupul e dumnezeiasca Împărtășanie. Cei care se simt loviți, bântuiți de duhurile rele să cugete totdeauna la aceste trei daruri dumnezeiești. Toate cele trei categorii – ogorul, viețuitoarele, omul – așa le vede și le cere Mântuitorul: să fie ca o ofrandă adusă lui Dumnezeu. Să mă simt totdeauna în starea aceasta de oferire, de jertfă. Nu în sensul morții, pentru că jertfa nu e moarte; e moarte numai a răului, a păcatului. Altfel, adânc, moartea este inconștientă; jertfa o săvârșesc conștient. Jertfa e da; moartea e nu; jertfa e lumină, moartea este întuneric; jertfa e profeție, viziune a viitorului, a învierii; profeția morții e groapă. Deci starea aceasta de jertfă, de oferire lui Dumnezeu – așa cum rostim la dumnezeiasca Liturghie: “Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate“; ale Tale sunt, Doamne, și ogorul, și viețuitoarele, și soția sau soțul; dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate – aceasta a vrut să spună dumnezeiasca Evanghelie, în lumina Cinei, Evanghelia care e citită astăzi tocmai pentru întâmpinarea venirii, întrupării Fiului lui Dumnezeu, când creștinii se spovedesc și se împărtășesc. Iubiților, rugăciunea nu trebuie s-o rostim așa, fără cugetare la ea; ci gândit fiecare cuvânt. Această cugetare adâncă e în suflet. Și când eu, cu credință rostesc orice cuvânt al rugăciunii Tatăl nostru – Te simt, Tată, pe Tine, sau când rostesc Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu – simt, conștientizez că Tu ești Fiul lui Dumnezeu Celui viu, iar când mă împărtășesc, realizez că Tu ești Cel Care “ai venit să-i mântuiești pe cei păcătoși…“. Or, cei poftiți la cină din pilda Mântuitorului n-au trăit în adâncul lor această legătură cu Stăpânul care îi chema la masa Lui; ci numai în trup. Și dacă eu îmi îndrept atenția numai către trup, o îndrept către muritor și către moarte. Și dacă eu mănânc doar pâine și vin, și orice din lumea aceasta, fără să simt că e darul lui Dumnezeu, atunci mă unesc cu ce e mortăciune. Și uit parcă, și sunt surd la glasul făpturilor care, cum spuneam adineaori, toate strigă, și bobul de grâu, și bobul de strugure: “Eu sunt menit pentru Împărtășanie“. Să simțim împărtășirea cu veșnicia lui Hristos, iubiților! Sfântul Simeon Noul Teolog, tânguindu-se la o împărtășanie de starea lui sufletească, zice: “Doamne, adeseori primesc Trupul și Sângele Tau, și stiu teoretic că eu mă împărtășesc cu Trup și Sânge, dar eu nu simt, Doamne! Tu, Care ai trecut prin ușile încuiate (deci Tu, al cărui Trup e îndumnezeit), Doamne, luminează-mă cu Duhul Tău cel Sfânt. Înduhovnicește-mă, Doamne! Să simt cu duhul în pâinea și vinul de pe altar, Trupul și Sângele Tău! Înduhovnicite, îndumnezeite, Doamne!… Și așa, din Tine să mă împărtășesc, și așa să trăiesc mereu taina Ta, Doamne, taina venirii Tale. Să simt că Împărtășania este darul eternității Tale, Doamne! Că în toate eu Te văd pe Tine, căci toate prin Tine s-au făcut, și toate sunt un dar, o Euharistie, toate dorind să devină trup și sânge dumnezeiesc“. Și eu însumi să fiu părtaș la Cina Ta, la Trupul și Sângele Tîu, la masa Ta, în casa slavei Tale… Cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, cu rugăciunile Maicii Tale și ale tuturor sfinților. Amin.