“Cine nu putea să meargă, rănit, degerat, bolnav, era împuşcat pe loc cu pistolul mitralieră ce atârna de gâtul fiecărui ceasovoi.”
“Tabloul ăsta nu-mi iese din minte. Aşa de sinistru, mormane de morţi peste tot. Eram tânăr sublocotenent de rezervă, promoţia 1941, regimentul 22 Infanterie Târgovişte. După un marş obositor, de circa 600-700 km, pe un drum de stepă şi căldură înăbuşitoare, am ocupat o poziţie pe linia I a frontului la Don, în sectorul Serafimovici – Kletkaia, în noaptea de 14-15 septembrie schimbând o unitate germană. Ziua cea mare, de care ne temeam, şi care marca înce-putul marii ofensive sovietice, a fost pe 19 noiembrie 1942, ora 7 dimineaţa, printr-un puternic bombardament de artilerie de circa 1 h, de aveam senzaţia că plutesc în norii de praf şi ceaţă ce se lăsase. Trăiam momente de groază, fierbea şi clocotea pământul. Ostaşii întinşi pe fundul tranşeelor se rugau.
Nu după mult timp vedem în faţa plutonului trei tancuri grele ruseşti, ca nişte monştri de oţel, apropiindu-se de reţelele noastre. Ne-a îngheţat inima la toţi. Însă, în loc să înainteze în poziţia noastră, virează la stânga, culcând reţelele de sârmă ghimpată, pentru a uşura intrarea trupelor în dispozitivul nostru. Şenilele tancurilor de la exploziile minelor antitanc, plantate de nemţi în reţelele de sârmă, se rupeau fără ca noi să fi ştiut. Namilele se învârteau pe loc, pe o singură şenilă, fără să mai poată înainta. O explozie de bucurie ne-a însufleţit. Dar, deodată, vedem înălţându-se din poziţia inamică o rachetă cu mai multe umbreluţe colorate diferit. Era semnalul pornirii la atac a infanteriei ruseşti.
Din cauza ceţii, vederea ne era limitată, dar auzeam o larmă de nedescris din poziţia inamicului. Peste puţin timp îi zărim pe ostaşii ruşi, hăulind cât îi ţinea gura cântece de stepă, strigând cu vocea răguşită de la băutură: UHA, UHA, UHA! Eram fără muniţie, fără alimente, nemâncaţi de şase zile, fără posibilitatea aprovizionării pe calea aerului din cauza ceţii care încă persista în întreaga regiune a Donului şi, astfel, în noaptea de 24 spre 25 noiembrie am capitulat.
Eram circa 100.000 de oameni, iar ruşii au început să ne grupeze pe coloane de prizonieri. Ne-au luat în primire ceasovoii (soldaţi sovietici) sever instruiţi de ofiţeri NKVD, care nu aveau voie să lase pe nimeni în urmă. Cine nu putea să meargă, rănit, degerat, bolnav, era împuşcat pe loc cu pistolul mitralieră ce atârna de gâtul fiecărui ceasovoi. Aşa s-a desfăşurat calvarul coloanelor de captivi de război, pe timp de iarnă grea rusească, spre lagărele de tristă amintire din URSS. Lagăre unde frigul, foamea, păduchii, tifosul, distrofia, casexia, muncile inumane au făcut ca majoritatea dintre noi, din lagărul Oranki-Manastarka, să îşi găsească odihna de veci, cu gândul acasă.
Lagărul Oranki era aproape de Munţii Urali. Până în lagăr am mers mai mult pe jos. Ziua mergeam, iar noaptea dormeam în câmp. Eu împreună cu alţi 200 de ostaşi nu am plecat în primele zile, sperând într-un miracol, că va veni contraofensiva să ne elibereze. Dar nu a venit. Am pornit înspre Oranki, iar drumul pe care mergeam era presărat de morţi. A fost un noroc, într-un fel, pentru că ruşii ne lăsau să ne aprovizionăm cu pături, cu bocanci. Până să ajungem în locul de dormit, tăiam la mijloc păturile şi le băgam pe cap, iar peste ele puneam foile de cort. Seara ne adunam câte patru, spate în spate, şi aşa dormeam. De multe ori, dimineaţa, găseai câte un mort din ăia patru. Crăciunul lui ’42 l-am petrecut într-un sat mare, Libidiansk. Aici, pereţii şi tavanul erau negură de păduchi, a dat şi tifosul în noi. În cele din urmă, ne-au îmbarcat într-un tren, ne-au încuiat bine şi nu ne dădeau apă şi mâncare decât atunci când le venea cheful. Comandantul trenului era un ucrainean înrăit pe români. Uneori, când îşi aducea aminte, ne dădea nişte peşte sărat, dar fără apă. Un kil de apă era mai grozav decât foamea pe care o aveam! Am ajuns apoi la Oranki, cel mai mare lagăr de ofiţeri şi deţinuţi politici din Rusia. Era chiar noaptea de Bobotează, chiar de ziua mea, de Sfântu’ Ion. La 10 km de lagăr, în Gara Iagoda, o treime dintre noi erau morţi, restul degeraţi. Ne-au luat cu săniile de acolo şi ne-au băgat în baie. Aici am picat toţi când am dat de căldură. Frigul ne topise. Pe atunci aveam 24 de ani.
Prin mai-iunie ’43 a început propaganda comunistă. A venit Ana Pauker cu Bodnăraş pentru a forma divizii de voluntari. Însoţiţi de ofiţerii superiori NKVD, ne adunau pe toţi prizonierii în mijloc, ridicau o scenă îmbrăcată în roşu şi îşi începeau propaganda de recrutare. Adunau toate brigăzile, de pe unde eram, de la pădure, la drumuri, din grădină, ca să ne propună să ne înscriem în divizii de voluntari. Dacă refuzam, ne spuneau că o să ne putrezească oasele în lagăr. Acum s-au format cele două divizii, “Tudor Vladimirescu” şi “Horia, Cloşca şi Crişan”. S-au înscris mai toţi. Eu am refuzat. Eram un novice, însă mă aflam într-un grup de oameni adevăraţi, cu o reală aversiune faţă de comunişti. Ana Pauker le promitea că vor conduce ţara, şi mai toţi oportuniştii sau cei care se simţeau prea slăbiţi pentru a mai suporta regimul ăsta s-au înscris.
În prima divizie, “Tudor Vladimirescu”, s-au înscris mai mult ostaşii. Pe ostaşi i-a făcut mai uşor să se înscrie, dar apoi ofiţerii s-au înscris în divizia “Horia, Cloşca şi Crişan”, care a plecat din lagăr în ’44. Divizia “Tudor Vladimirescu” a plecat din lagăr în octombrie ’43 pentru antrenamentele şi instructajul cu ofiţerii ruşi de la Gorki. Din când în când, mai veneau ofiţeri bine îmbrăcaţi, foşti prizonieri cu noi în unitate, ca să vadă şi să ne arate cum au ajuns şi ce avantaje au. Unii erau deja comisari politici, trimişi de la comisariat pentru fiecare naţiune în parte care se afla în lagăr. Veneau ca să ne transmită mesaje. Cei din “Horia, Cloşca şi Crişan” erau informatori. Turnau ce se întâmpla în dormitoare, un sistem de turnătorie care s-a format aici. Erau formaţi şi politic, şi militar, iar trupele astea au venit în ’44 în România ca să se ocupe de servicii şi să organizeze diviziile din ţară.”
Învăţătorul Ion Anastasescu, veteran de razboi
prizonieri romani si italieni
sursa foto: Dan Stefan🇷🇴️ 🏴
(Sursa: preot Teodor Ciurariu)
