IN MEMORIAM
Dan Mizrahy – 10 ani de la deces
(Interviu cu interpretul, compozitorul şi muzicologul Dan Mizrahy)
Compozitorul Dan Mizrahy (n. 28 februarie 1926–d. 25 februarie 2010) împlinea, în februarie 2006, 80 de ani. Cu acea ocazie, el a fost sărbătorit la Muzeul Memorial „Paul Constantinescu” Ploieşti, unde şi-a lansat şi volumul autobiografic „Aşa a fost…”, scris pe parcursul a 14 ani.
Interviul care urmează a fost realizat în scurt timp, imediat după încheierea recitalului de la muzeu. Citind ulterior masivul volum, a trebuit să recunoaştem că, dacă am fi fost „înarmaţi” cu această lectură, ar fi rezultat un alt interviu, mult mai amplu. Bogăţia evenimenţială este uriaşă, iar „Pe acest parcurs se află mereu mulţi oameni, multe întâlniri, opriri şi demarări de destine”. Un şirag fără de număr, care, la întrebarea cumplită a unui anchetator de la Securitate, în anii ’50, de a menţiona toate cunoştinţele, a dat un răspuns pe măsură: „Cunosc foarte multă lume…”. La cumpăna târzie a vârstelor, Dan Mizrahy a descoperit că ”viaţa este un lung şir de despărţiri care dor”.
O uriaşă satisfacţie
Reporter: Cum vi s-a părut întâlnirea de la Ploieşti?
Dan Mizrahy: Absolut emoţionantă. A fost marea surpriză a doamnei interprete Camelia Pavlenco, în complicitate cu organizatorii. Primisem invitaţia de la domnul Alexandru Bădulescu cu doar câteva zile înainte. Nu ştiam când s-au pregătit şi ce vor cânta. Am un sentiment de uriaşă satisfacţie.
R.: De ce romanţa?
D.M.: Este dorinţa mea de zeci de ani să scot romanţa din cârciumă şi să o aduc pe scenă. Cum a demonstrat şi doamna Pavlenco astăzi, romanţa nu e un cântec de şpriţ, cu lăutarii la ureche. Romanţa e un cântec românesc, care înnobilează prin lirismul ei, apelează la cele mai frumoase sentimente ale omului.
Un gen muzical de „înaintat în grad”
R.: Eu nu mai intru în localuri unde se cântă „live”, că n-am bani. Dar n-am prea auzit să mai fie localuri în care să-ţi cânte lăutarul romanţe la ureche…
D.M.: Mă bucur că-mi spuneţi asta. Înseamnă că aproape am reuşit să-i redăm romanţei demnitatea, să o aducem acolo unde îi este locul.
R.: Nu asta am vrut să spun. Vroiam să subliniez faptul că în majoritatea localurilor nu romanţe ne e dat să ascultăm acum, nici muzică uşoară în înţelesul bun al cuvântului, ci, de cele mai multe ori, altceva… Poate că n-ar fi întru totul blamabil să-ţi cânte un lăutar profesionist romanţe în local.
D.M.: Cred că nu m-am exprimat foarte bine. Romanţa e un cântec autentic românesc. Romanţa merită scene, radio, TV, concerte. Poate ar fi trebuit să spun: să o promovez, „să o înaintez (cât mai mult) în grad”, să nu fie cântată – dacă este – doar în localuri.
„Voi continua să compun romanţe cât voi trăi”
R.: Judecând după orientarea gustului public, nu constataţi o pervertire a acestuia?
D.M.: Nu mă poate obliga nimeni să ascult ceva ce nu-mi place. Apăs butonul şi am terminat. Cred că am înţeles, însă: vă referiţila o anumită tendinţă. Produse discutabile tind să copleşească piaţa ofertei muzicale. Aveţi în vedere aspectul educaţional al muzicii. Nu ştiu dacă am dreptul să pledez pentru interzicerea unui gen muzical sau altul, cum o fac unii. Dar confraţi de-ai mei, mai atenţi la fenomen şi mai bine documentaţi decât mine, observă o tendinţă spre frivolitate a gustului. Eu consider că la vârsta mea ar fi mai bine să mă abţin de la astfel de judecăţi, pentru că s-ar putea să fiu considerat depăşit ca mentalitate. E o problemă a fiecărei familii şi, fireşte, a sistemului educaţional. Mă refer, înainte de toate, la şcoală.
R.: Nu e în declin romanţa?
D.M.: Nicidecum. Eu voi continua să scriu romanţe cât voi trăi.
R.: Când aţi hotărât să scrieţi romanţe şi câte aţi scris până acum?
D.M.: Prima mea romanţă a văzut lumina rampei în 1969. Am scris 35 de romanţe. 18 dintre ele mi-au fost interpretate la Ploieşti, de Camelia Pavlenco.
R.: V-aţi lansat volumul şi la Ateneul Român. Cum a fost?
D.M.: Minunat. Dar chiar atunci vremea a devenit ingrată. Mare viscol. N-au venit decât jumătate dintre cei pe care i-am invitat. Ceilalţi s-au rezumat să-mi telefoneze pentru a se scuza şi a-mi preciza în ce intersecţii au rămas blocaţi. Mă bucur că toţi sunt sănătoşi. Dar, în ce mă priveşte, am fost foarte emoţionat.
Mai întâi, Gershwin
R.: Ce compozitori preferaţi?
D.M.: Tot ce e muzică de calitate. Dar am cântat cel mai mult Gershwin.
R.: De ce Gershwin? Dincolo de afinităţi.
D.M.: Pentru că publicul meloman – nu numai cel din România – cerea foarte mult Gershwin. Am imprimat tot ce a scris Gershwin pentru pian orchestră şi pentru pian solo. Am scos un dublu CD cu integrala pieselor sale pentru pian în interpretarea mea.
O problemă de Destin sau ”am scăpat vrabia din mână”
R.: Aţi fost un om foarte încercat în tinereţea dvs. Într-o schiţă biografică pe care v-a întocmit-o domnul Petre Codreanu, m-a frapat un amănunt: faptul că, deşi părăsiserăţi ţara în 29 martie ’41, cu destinaţia Palestina, aţi revenit în noiembrie ’45. Vă ademeneau schimbările sociale şi politice care aveau loc în ţară?
D.M.: (după un răgaz de gândire) N-a fost o alegere inspirată atunci. Dar toată familia mea era aici. Supravieţuise războiului şi legilor rasiale. Nu bănuiam ce va urma când am hotărât să mă întorc acasă. Căpitanul de vas – Mauguş se numea – mi-a atras atenţia că se va instaura teroarea sovietică în România. Când am revenit în ţară, am constatat că „scăpasem vrabia din mână”. A fost o problemă de Destin. Apoi, ar mai fi ceva: seara de 9 mai 1945, Ziua Victoriei, în Ierusalim – unde mă aflam – e de neuitat. Se cânta, se dansa, lumea se îmbrăţişa…
Detestaţii din Naţiunile Unite
R.: Cât a durat bucuria victoriei?
D.M.: Şi apoi, euforia a trecut, cum s-a întîmplat şi după 22 decembrie 1989. Am încercat în carte, din pur amuzament, să rememorez ce s-a ales din uriaşul consens care a unit pentru o vreme covârşitoarea majoritate a globului în ideea distrugerii nazismului. Am pornit din Ierusalim. Am început prin a menţiona ura arabilor împotriva evreilor, a evreilor împotriva englezilor, a englezilor împotriva ruşilor, a ruşilor împotriva americanilor etc, etc. Aş fi putut umple cu uşurinţă o pagină. Pe scurt, constatam că „unanimitatea” care a însufleţit o lume întreagă, în vederea atingerii unui ţel comun, a devenit o lume în care oamenii se detestă între ei, fiecare detestând pe toţi ceilalţi şi formând împreună… NAŢIUNILE UNITE!
Nu voi binecuvânta închisoarea!
R.: Domnul Bădulescu mi-a relatat că sunt capitole ale cărţii în care descrieţi anii de detenţie în închisorile comuniste. Mă bucurcă aţi ieşit viu din puşcărie.
D.M. (zîmbind): Şi eu. Nu pot să spun că mă simt reconfortat pentru faptul de a mi se fi luat aproape trei ani din viaţă. Dar nu mă pot acuza pe mine. Şi nu voi binecuvânta închisoarea, ca Soljeniţîn. Mă bucur că muzicologul Petre Codreanu spunea că volumul meu este ca un roman poliţist: după ce începi să-l citeşti, nu-l mai laşi din mână. La fel, omul de cultură Grigore Constantinescu, prefațatorul volumului.
Soarele continuă să răsară de la Est
R.: Mizrahy înseamnă „răsăritean”. V-aţi întors în ţară să vedeţi cum vine lumina de la Fratele cel mare? Cum era acea lumină? Ce aţi simţit?
D.M.: Ce a simţit întreaga ţară subminată de Frate. Deşi Uniunea Sovietelor a apus, soarele continuă să răsară de la est. Puteţi să scrieţi asta.
R.: Ironia destinului a făcut ca, douăzeci de ani după întoarcerea dv., să plece familia, iar dv. să rămâneţi…
D.M.: Da, pentru că mie mi s-a interzis să plec. Apoi, în 1968, a murit tata.
„A fi evreu nu este o ruşine, este o nenorocire”
R.: Ați plecat în ’41, după rebeliunea legionară şi apariția legilor rasiale…
D.M.: Am asistat, încă din copilărie, la o serie de evenimente, relatate în carte, care m-au marcat profund. Am fost învăţat să ştiu că „a fi evreu nu este o ruşine, este o nenorocire”.
R.: Lucrurile s-au mai schimbat între timp?
D.M.: Îmi place să spun că a dispărut acest curent antisemit. Aşa îmi place. Dar nu sunt convins. Cu drag, aş dori să fiu convins.
R.: Consideraţi că regimul antonescian are o vină însemnată?
D.M.: Are toată partea de vină, cât toate zilele. De ce am plecat eu? În vremea lui, legile rasiale se tot înmulţeau. Am fost dat afară din toate şcolile. Altfel, n-aş fi plecat în martie ’41. Pe pagina 1 a paşaportului meu era o ştampilă imensă, de un sfert de pagină, menită să-mi evidenţieze originea. Ce să mai vorbim. Îi invit pe cei care doresc să cunoască mai multe amănunte să citească volumul. M-am străduit să nu omit nimic esenţial.
„Puşkin pe câmp”
R.: Ni s-a mai spus că surprindeți în carte şi unele aspecte comice, anecdotice. Ne puteţi relata una?
D.M.: Înainte de a fi condamnat, am fost anchetat, cum se obişnuia, de Securitate. Anchetatorii m-au somat să nu omit nimic.Nici o întâlnire întâmplătoare, nici un chip pe care l-am văzut în treacăt. Printre altele, am relatat o anecdotă pe care o ştiam de la un tip Burstein, care spusese una cu Stalin. Am fost nevoit s-o reproduc, având grijă ca ori de câte ori survenea numele lui Stalin să nu uit să spun „Tovarăşul” Stalin. Iată cum suna anecdota: În vederea sărbătoririi a 150 de ani de la naşterea lui Puşkin, în Uniunea Sovietică se instituie un concurs pentru cea mai bună statuie care să-l reprezinte. Se prezintă la concurs nenumăraţi artişti plastici, cu tot felul de statui sau busturi, care de care mai bună şi mai originală: „Puşkin pe câmp”, „Puşkin scriind”, „Puşkin citind” etc. Până la urmă, juriul, în unanimitate, premiază statuia reprezentând pe Stalin citindu-l pe Puşkin. (Apoi, după ce compozitorul şi reporterul râd cu poftă) M-am întrebat de multe ori, în ani, dacă „domnul anchetator” a înţeles, şi în ipostaza că da, dacă a savurat acest superb şi atât de reprezentativ banc, care în puţine cuvinte prezenta drama cultului personalităţii.
„Nu regret nimic”
R.: Nu regretaţi nimic, presupun.
D.M.: Nu, nu regret nimic. Puteţi să scrieţi că-mi place foarte mult şlagărul cu acest titlu interpretat de Edith Piaf. Am fost invitat la o emisiune „pe viu”, realizată de o televiziune bucureşteană, şi mi s-au pus şlagărele lui Edith Piaf şi „My way”, cu Frank Sinatra. Mi se potrivesc foarte bine.
R.: Cum se simte artistul la această vârstă?
D.M.: Recunoscător lui Dumnezeu.
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU