Mi-e dor
de Portugalia
pentru aerul ăla de femeie părăsită, dar care seara se îmbracă provocator, iese in oraș cu prietenele,
se îmbată, plânge, râde și se urcă pe mese,
pentru că trăiește,
pentru că e cam arsă de soare, poartă fuste colorate sub care i se văd picioarele desculțe,
pentru vântul care îi încâlcește mereu părul lung,
pentru miradouro unde se dansează între zi și noapte, pentru dramatismul fado-ului din cârciumile întunecoase și aproape sordide și pentru diminețile cu prea multă lumină,
pentru plajele uriașe, cu nisip care la asfințit fură culoarea cerului,
pentru zâmbetele de pe stradă și zgomotele tramvaiului mic și vechi, care se opintește curajos pe pante abrupte,
pentru cel mai bun vin pe care l-am băut vreodată, pentru bacalhau și tarta de lămâie, pentru sentimentul de departe,
de disperare și de bucurie,
porque te segura em seus braços
e diz palavras duras
mas doce,
pentru că-ți vorbește și o înțelegi
pentru că te așteaptă până te întorci,
pentru că te cheamă,
pentru că te întorci.
(Oana Costea)
