În ciuda unui pui de ger ce colinda nestingherit orașul, cel mai recent rendez-vous al cenacliștilor a avut loc la Wokul Magic, în spațiul intim al unui separeu discret, într-o atmosferă colocvială, lipsită de presiunea timpului.
CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE
Rubrica a îngăduit poemelor, pe care nu se uscase încă bine cerneala inspirației, să iasă către lume din atelierele de creație ale autorilor: Adrian Frone (Kalkin, Rămânerea: „Eram demult plecat pe drumul lung, spre înalt, / Un pelerin umil spre locul sfânt, / Cu nimeni nu împărțeam nimic”; În lumină), Luminița Bratu (Decalog în concert: „să nu furi! / a strigat atunci secunda cu numărul 8 / și toate notele au picurat din clapele pianului / lacrimi și sudoare de trup re-născut”), Liana Sprânceană (Ceasul: „Ceas rotund, nebun, pătrat / Ce-am avut și ce-am păstrat?”), Emilia Luchian (Copiii spiralei: „Copilul de piatră stătea neclintit. / În piept adăpostea ale lor spirale, / privea cum se-ntâlneau, fără sfârșit, / marea, lumina și muntele din cale.”; Rugă de piatră și orgoliu, Jăratec și ninsoare, Sigiliul de argint), Amalia Melnic (Operație pe cord deschis: „Mi-ai resetat mecanismele pulmonare și cardiace / când mi-ai zis prima și ultima oară / că mă iubești; / ai rotit ceasornicul și inima / mi s-a oprit pentru un secol”).
Amalia Melnic a primit felicitări pentru recentul Premiu special pentru proza scurtă, obținut cu textul „Tăcerea unei vieți”, în cadrul concursului Universuri Fascinante, organizat de R.R.A.
LECȚIA DE POEZIE – a prilejuit, prin grija lectorului Doina Ofelia Davidescu, o întâlnire cu fascinantul univers al poeziei sud-americane, reflectat în opera lui Mario Benedetti.
Mario Benedetti (1920–2009) a fost unul dintre cei mai importanți scriitori uruguayeni ai „Generației de la ’45”, autor de poezie, proză, teatru și eseu. Format ca jurnalist și profesor, a trăit exilul după lovitura militară din 1973 (Argentina, Cuba, Spania), experiență care i-a marcat decisiv opera; revine în Uruguay în 1985.
Literatura lui transformă cotidianul în spațiu moral: oameni obișnuiți, iubiri fragile, pauze scurte de fericire, exil și memorie. Politicul este filtrat prin viața intimă, fără emfază sau propagandă. Scrisul său, clar și conversațional, refuză eroismul și virtuozitatea sterilă, mizând pe sinceritate, vulnerabilitate și „demnitatea gesturilor mici”.
Adesea etichetat drept „simplu” sau „sentimental”, Benedetti își asumă această simplitate ca valoare estetică și etică. A promovat o poezie „comunicantă”, coborâtă din abstract în viața reală. Foarte citit încă din anii ’60, rămâne actual prin umanitatea și accesibilitatea sa.
Deși nu a primit Premiul Nobel, a fost distins cu importante premii internaționale (Reina Sofía, José Martí, Pablo Neruda, Konex de Platino), iar influența sa este comparabilă cu cea a marilor clasici latino-americani.
Într-un peisaj literar obsedat de originalitate și șoc, Benedetti rămâne un scriitor al aproape-lui: al cuvintelor pe care le-ai putea spune și tu, dar pe care nu le-ai spus încă. De aceea e citit, recitit și iubit. Nu pentru că ar epata, ci pentru că însoțește. Iar uneori, literatura exact asta ar trebui să facă.
Apărarea bucuriei
pentru trini
Să aperi bucuria ca pe o tranșee
să o aperi de scandal și de rutină
de mizerie și de mizerabili
de absențele trecătoare
sau definitive
să aperi bucuria ca și când ar fi un principiu
să o aperi de șocuri și de coșmaruri
de neutralități și de neutroni
de dulcile infamii
și diagnosticurile grave
să aperi bucuria ca pe un drapel
să o aperi de fulgere și de melancolie
de naivi și de derbedei
de retorică și de stopuri cardiace
de endemii și de academii
să aperi bucuria ca pe un destin
să o aperi de foc și de pompieri
de suiciduri și de omucideri
de vacanțe și de extenuare
de obligația de a fi bucuros
să aperi bucuria ca pe o certitudine
să o aperi de rugină și de murdărie
de faimoasa patină a timpului
de umezeală și de oportunism
de proxeneții râsului
să aperi bucuria ca pe un drept
să o aperi de dumnezeu și de iarnă
de majuscule și de moarte
de nume de familie și de regretele întâmplării
și inclusiv de bucuria însăși
11 MINUTE DE ISTORIE
Lectorul permanent, prof. Emilia Luchian, ne-a adus în atenție civilizațiile din Caucaz, cu referire la osetini și, în special, la poziția femeii în cadrul popoarelor caucaziene din antichitate.
Osetienii sunt urmașii alanilor, un popor iranian din Caucazul de Nord. În antichitatea lor, femeile aveau o poziție duală: una scăzută în cadrul familiei patriarhale, dar un statut ridicat în societate, protejat de lege. Ele erau respectate public, considerate inviolabile și beneficiau de autoritate morală în familie și comunitate.
Principala sursă mitologică este epopeea Nartă (Nart Sagas), comparabilă cu Iliada sau Mahabharata, unde femeia apare ca factor de echilibru și inteligență, nu ca figură secundară. Personajul central este Satana (Shatana) – înțeleaptă, strategă și arbitru moral, adesea superioară eroilor masculini, simbol al rațiunii și al memoriei colective. Legendele păstrează, alături de întruchiparea femeii vindecătoare și înțelepte, și imaginea femeilor-războinic, cu ecouri ale mitului amazoanelor, precum și libertatea femeii de a-și alege destinul (de pildă, legenda iubirii dintre Dzeserassae – zeiță, spirit al apelor – și Soslan, erou legendar, în variante diferite și uimitoare).
Violența împotriva femeii era strict interzisă, iar insulta adusă acesteia afecta întreaga comunitate.
În ansamblu, mitologia și tradiția osetină reflectă o civilizație veche în care puterea feminină – morală, intelectuală și simbolică – era esențială pentru coeziunea socială și supraviețuire.
LECTURA DE CENACLU
Cati Rodica Enache, ca protagonistă a serii, a ocupat momentul central al întâlnirii, lecturând fragmentul „Scarpeții” din romanul aflat în lucru. De la escarpins-urile cu pretenții franțuzești la scarpeții modești de pânză ai unei localități de provincie se desfășoară o lume întreagă, populată de personaje inedite și istorii cu parfum de altădată, într-un timp în care luxul cobora rar, iar nevoia făcea parte din firescul vieții cotidiene.
Povestea se derulează în anii cincizeci ai secolului trecut, într-un orășel de provincie (Slănic), atingând și zonele apropiate, iar lupa imaginară a scriitoarei este fixată asupra personajelor și a psihologiei acestora, dezvăluind avatarurile unei căsătorii „din interes” a tinerei și frumoasei Cornelia cu Tică, un negustor de scarpeți – încălțăminte modestă, specifică mediului mai degrabă rural –, cam trecut de prima tinerețe, dar harnic, ambițios și promițător în perspectiva asigurării unui trai cât de cât confortabil tinerei familii.
Cornelia crescuse în sânul unei familii numeroase, cu opt fiice și un fiu mort în condiții tragice după război. Acolo, fetele, așteptându-și rândul la măritat, au fost nevoite să participe, rând pe rând, alături de mamă, la meșteșugul anevoios al confecționării pânzelor, carpetelor și covoarelor la războiul de țesut.
Nepotrivirile dintre așteptările fiecăruia și realitate duc la un deznodământ tragic, din care singura salvată este Cornelia, care reușește să meargă mai departe cu sprijinul apropiat al surorilor. Autoarea nu omite să atragă atenția asupra rolului comunității în derularea și amplificarea conflictului.
Textul are claritate narativă și o bună ancorare într-un realism de epocă, atent la detaliile materiale ca indici sociali și morali. Metafora încălțămintei funcționează eficient ca simbol al aspirației, al decalajului social și al compromisului, iar decorul provincial este valorificat nu ca simplu fundal, ci ca actor colectiv, cu presiuni și judecăți tacite.
Interesul prozei nu stă în spectaculosul acțiunii, ci în psihologia personajelor, mai ales în felul în care destinul Corneliei se construiește la intersecția dintre constrângere economică, așteptări familiale și normă comunitară. Meșteșugul țesutului devine o metaforă discretă a feminității tradiționale și a muncii invizibile care susține această lume.
Fragmentul dă dovadă de o proză matură, cu o sensibilitate bine dozată și fără excese melodramatice, mizând pe forța sugestiei și pe tensiunea dintre speranță și realitate.
Cei prezenți i-au transmis autoarei multă inspirație și spor la scris în elaborarea romanului.
Seara literară a suscitat interes, abundând în discuții și comentarii pe tot parcursul ei. Aprecierile lecturilor prezentate și ale protagonistei au fost entuziaste și sincere.
Au participat: Cati Rodica Enache, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Amalia Melnic, Diana Petroșanu, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Adrian Frone, Dan Simionescu, Dan Constantin.
Invitație, afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Fotografii: Emilia Luchian, Diana Petroșanu, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
„Nu există patriotism fără patrimoniu”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș
