În amintirea lui Grigore Constantinescu
Seducătoarea „Diversitate…”
Reporter: Într-un serial prezentat pe TVR Cultural intitulat ”Muzica picturii rusești”, cunoscutul regizor și actor Nikita Mihalkov afirma că orice artă tinde să-i semene muzicii. Aveți aceeași impresie?
Grigore Constantinescu: În lucrarea mea de doctorat ”Diversitatea stilistică a melodiei în opera romantică” am pasaje în care transpare ideea aceasta. Referindu-mă strict la epoca romantică, l-am invocat pe Tudor Vianu, care vedea în muzică arta suverană a romantismului. El mai vorbea despre ”muzicalizarea” tuturor artelor romantismului, muzica nemaifiind pentru romantici ”una dintre arte, ci categoria tuturor”. Fenomenul poate fi extrapolat dincolo de epoca romantismului, desigur. După cum a spus la începutul secolului XIX Novalis: „Muzica, Artele plastice și Poezia sunt Sinonime”. (Din interviul nepublicat acordat autorului – septembrie 2018)
Alături de ”Cântecul lui Orfeu” (parţial) şi ”Romantismul în prima jumătate a secolului XIX”, cu care, am spune, formează un triptic, ”Diversitatea stilistică a melodiei în opera romantică” (Editura Muzicală, 1980) este o lucrare, dacă nu de specialitate strictă, cel puțin aparținătoare unui domeniu de erudiţii „înfricoşătoare”, muzica romantică, indicând capacitatea discursivă şi analitică, de fină speculaţie intelectuală, a autorului. Scrisă într-un limbaj limpede, cartea denotă o capacitate disociativă şi interpretativă aparte. Subiectul, să recunoaştem, nu constituie interesul predilect al multor categorii de cititori, nu satisface „aviditatea spirituală” a celor care stau neclintiţi în faţa televizorului şi nici nu badijonează răni din dragoste sau traume provocate de traiul zilnic. Dar autorul (a probat-o adesea în cei peste 55 de ani de activitate muzicală) ştie să capteze atenţia, să persuadeze şi să potenţeze interesul pentru domenii mari ale cercetării și unor cititori care au mai puţine contingenţe cu temele lucrărilor sale.
Cartea, care a reprezentat teza de doctorat a lui Grigore Constantinescu (pe care am putea-o considera, forțând o comparație, Organon-ul său) este construită pe baza unor conexiuni care se stabilesc din interiorul melodiei spre alţi „parametri” muzicali. Sunt analizate relaţiile dintre melodie, ca element reper, şi ritmică, armonie, polifonie, vocalitate, instrumentalism, dinamică şi agogică. Nu sunt uitate nici corespondenţele care se stabilesc intrinsec între aspectul formal muzical şi structura melodiei.
Prin „Diversitatea…”, care vine să completeze analiza dintr-un alt volum, ”Cântecul lui Orfeu”, criticul pune ordine în universul melodic (kosmos-ul) al operei romantice, cu fineţe şi scrupul de dialectician grec. Este, într-un sens şi o “estetică” (sau “poetică” – o ştiinţă productivă la Aristotel) a muzicii romantice, marca Grigore Constantinescu.
Autorul enunţă şi delimitează termenii problemei, la a cărei soluţionare purcede, configurând un temeinic eșefodaj teoretic. Cele trei „rădăcini”, – melodia, opera, romantismul –, corelate organic, sunt veşnice dar într-un continuu proces de transformare. O expunere detailată a procesului ar depăși limitele propuse în cadrul acestor pagini, întrucât istoria melodiei nu e simplă, ba de o mare complexitate, ne avertizează Grigore Constantinescu, care ne amintește că aceasta a fost legată o vreme de recitativ, și abia din secolul XVII încep să se contureze motivele-i caracteristice.
Suveranitatea muzicii
“Introducerea” este recomandabilă şi celor interesaţi de alte domenii – ale artei, filosofiei, gândirii. Autorul stăpâneşte foarte bine domeniul asupra căruia se apleacă. Sunt evidenţiate trăsăturile de bază şi caracteristicile romantismului, uneori prin raportare la alte curente artistice şi ariile lor de iradiere, cum ar fi clasicismul sau iluminismul, curente artistice care creează stiluri, aceastea coexistând sau succedându-se înăuntrul unor cadre culturale mai largi, spaţiale ori temporale. Dacă iluminismul porneşte dinspre Anglia, clasicismul porneşte dinspre Franţa şi Germania, romantismul are o “răspândire mondială”, evadând din ordinea spaţială, temporală sau reală. De-a lungului întregului demers, „amestecul personal” al autorului este evident, redistribuind semnificații și limpezind multe neclarități. Referindu-se la „modul de existenţă” al Romantismului, în subcapitolul “Trăsături şi aspecte caracteristice romantismului”, autorul indică principalele linii directoare, stilistic, tematic şi estetic, în toate domeniile, inclusiv în muzică. Acestea sunt: Istoricul, Spiritul satiric, Ironia, Lirismul, Sentimentul naturii, Nocturnul şi Fantasticul. Criticul este întru totul de acord cu afirmaţia lui Tudor Vianu, după care manifestarea istorică a romantismului ”este produsul unei coincidenţe între o structură permanentă a spiritului uman și anumite împrejurări care o solicitau cu deosebire” (pag. 8). Astfel, el a putut să coexiste în secolul al XVIII-lea cu critica raționalistă. Apoi, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, cu liberalismul politic.
O idee care ne-a atras în mod deosebit atenția se referă la stările de spirit ale romantismului. Astfel, Grigore Constantinescu, în consonanță cu Tudor Vianu, remarcă faptul că individualitatea romantică se exprimă cel mai bine în muzică. Toate artele romantice se ”muzicalizează”, iar muzica ”nu mai este pentru romantici doar una dintre arte, ci categoria tuturor” (pag.11). Astfel, muzica apare ca un ”limbaj inovator”, fără excesele și ”inflamările” literare și poetice ale esteticii romantismului, ”păstrătoarea echilibrului și reprezentantă a unei evoluții armonioase a spiritului uman” (pag.16).
Melodia întâi de toate
În ceea ce priveşte aspectul formal, în paginile 26-27, Grigore Constantinescu, observând că limbajul operei poate fi imaginat ca un tot unitar, foloseşte scheme foarte clare, după principiul priorității categoriilor în funcție de rolul exercitat – dominare sau subordonare. Astfel, din grupurile constitutive, doar grupul Stilisticii este mereu dominant, ca o concluzie firească, finalizatoare, către care tinde opera de artă. Cum se va vedea pe parcursul analizei sale, elementele ce compun acest grup central sunt întotdeauna determinante (și nu determinate) pentru limbajul muzical. Autorul prezintă tabloul acestor grupuri, respectiv Limbajul muzical abstract, Limbajul muzical concret, Forma, Poetica și Stilistica cu ansamblurile lor de relații, din care intenționează să urmărească diversitatea configurațiilor stilistice ale unui singur element – Melodia – ”determinant și determinat al ansamblului dialectic al limbajului operei” (pag.27), aceasta fiind, de fapt, intenția subiectului de cercetare: stabilirea diversității reale a manifestărilor melodiei în opera romantică. Nu fără a ține seama de cele două direcții ale investigării istoriei muzicii: prima – drept succesiune a unor personalități creatoare ce-și aduc, fiecare, contribuția originală în cadrul ansamblului epocii, romantismul fiind și o problemă a conștiinței individuale; a doua – evoluția stilului și limbajului muzical condiționate de valoarea lor prin treptata asimilare a artei de către public, ca receptor al creației, romantismul fiind o epocă istorico-artistică pluridimensională.
O altă preocupare a autorului vizează modul în care apar climax-urile în desenul melodic al genului liric.
Vom mai reține un alt aspect al diacroniei muzicale a melodiei, și anume modalitatea în care aceasta se pliază pe textul poetic. Autorul analizează o serie de aspecte ale semanticii textului poetic în limbile originale ale operelor şi suprapunerea acesteia peste sensul muzical al melodiei. Una dintre concluzii este că stilurile artistice sunt determinate de exigenţele artistice ale fiecărei epoci şi de ideile cu mai mare răspândire, dar şi de modul de viaţă. Melodia rămâne în operă elementul principal, după ce a parcurs un drum lung pentru a câștiga întâietatea.
Spre finalul volumului, autorul se aventurează şi mai îndrăzneţ spre domeniul general al relaţiilor ce se stabilesc între desenul melodic din spectacolul liric şi genurile teatral-muzicale.
Conceptele de „tradiţie” şi „inovaţie” şi cel „naţional” nu lipsesc din profunda analiză pe care autorul o intreprinde în acest volum cu scopul de a clarifica pentru cititorul avizat dar şi pentru cel mai puţin avizat elementele „Diversităţii stilistice a melodiei în opera romantică”.
În încheiere, referindu-se la particularitățile stilistice ce definesc fiecare modalitate specifică limbajului operei romantice, criticul apreciază că ”Stilul este extrem de divers, în continuă metamorfozare” (pag. 197). Faptul este valabil și pentru stilul lui Grigore Constantinescu: niciodată “căutat”, “sclipicios”, ”înzorzonat”, ci divers, apt de metamorfoză, dar unitar, cum sunt şi volumele sale.
Această seducătoare ”Diversitate…” este poate cartea în care Grigore Constantinescu probează în cel mai înalt grad calităţile sale de fin analist, teoretician înzestrat cu o putere de cuprindere enormă pe fraze limpezi, forjate de o înţelegere profundă a fenomenelor, de capacitatea de a aborda complexitatea elementelor muzicale şi… convinge.
Cu greu ne-am putea imagina o replică la această operă a lui Grigore Constantinescu, nicidecum vreun demers – cum ar spune juriștii – “opozabil”.
(A se vedea și ediția de ieri, 21 ianuarie 2020)
Leonida Corneliu Chifu