“În toamna anului 1942, vine la mănăstire prima fată cu școală, adică cu studii superioare, profesoară licențiată î
n educație fizică. Era cunoscută în țară, susținuse câteva competiții sportive internaționale. Era Maria Iordache (Marieta), dintr-o familie bogată din Nicorești. Lăsase acasă frați și surori. Când a auzit de începutul smerit al vieții monahicești din sudul Moldovei, a lăsat toate ale lumii desfătări și a venit de s-a înrolat în armata lui Hristos, să ducă mai departe greul început. A fost primită cu bucurie, că era o fire bună, modestă, dar fără voia părinților.
Mama ei chiar s-a îmbolnăvit de supărare, prefera să fi fost moartă, decât să o știe în mănăstire, deși erau oameni credincioși. Dacă pentru unii părinți era o cinste, o bucurie, pentru familia Alexandru Iordache era o înjosire (așa considera familia). Când mergea mama sa la cimitir, pe lângă lumânările ce le aprindea pentru cei morți, aprindea o lumânare și pentru dânsa. Era o fire veselă, dar și plină de seriozitate, o bunătate întruchipată. Nu știa să se supere pe cineva, se considera cea mai mică și nevrednică și cea mai din urmă soră. Nu după multă vreme apărea în sobor ca o rază de lumină în întuneric. Fiind mai în vârstă ca celelalte surori și considerată cu mai multă înțelepciune, a fost luată de exemplu în trăirea duhovnicească. Se ruga mult și mai ales pentru întoarcerea mamei sale. Așa de mult se întrista când vedea pe părinții surorilor și credincioșii cu ce dragoste veneau la mănăstire și ai dânsei nu numai de dânsa nu voiau să audă, dar nici de mănăstire, din cauza fiicei lor Marieta. Când porumbul din jurul mănăstirii era crescut destul de mare, se ducea și făcea acolo rugăciuni și mii de metanii. Odată, Pr. Varnava a ieșit din chilie, într-o noapte, și vede în porumb o luminiță că mișca sus-jos. A avut răbdare să stea să vadă ce înseamnă această luminiță – era sora Maria care își făcuse canonul. Mergea la ascultările cele mai grele, deși nu putea, avusese cândva fracturată coloana vertebrală și ca să nu cârtească celelalte surori, de exemplu la secerat, secera în genunchi până sângerau.
Când la bucătărie era vreo mâncare (sarmale) ce trebuia noaptea să fie fiartă pentru a doua zi, toate surorile plecau, se știa că numai sora Maria se oferea să aibă grijă de mâncare, deși ziua muncea greu, sau mergea cu oile pe ger, vânt sau ploaie. Când pleca cu oile, lua în traistă o bucată de mămăligă și de era ger, venea cu ea înghețată tun. Postea zile-n șir, dacă o nemulțumea ceva, niciodată nu se supăra, iar pentru toate împrejurările găsea un răspuns. A cerut îngăduința Măicuței, să nu stea cu obștea la masă și timp de un an de zile se așeza la masă după ce maicile și surorile ieșeau din trapeză, de mânca numai resturile ce le rămânea lor. Dar după cum mâncare nu era îndestulătoare, prea multe firmituri nu găsea.
Cu timpul Măicuța, care știa, și fetele care observaseră această smerenie, lăsa anume pe masă ceva de mâncare. În chilie se învelea noaptea cu vreo pătură, pe motiv că nu avea plapumă adusă de acasă. Aflând familia de aceasta, i-a adus o plapumă de mătase foarte frumoasă și nici atunci nu s-a învelit cu ea, ci a dat-o la stăreție pentru oaspeți, pe motivul că nu se cade călugărului se se simtă bine sub o astfel de plapumă.
Multe și diferite sunt actele de nevoință, de smerenie, ale sorei Maria Iordache, devenită mai târziu Monahia (Maica) Mihaila.
Dragostea mamei și dorul de fata sa cea bună au biruit. Și-a zis în sine că și pe morți îi mai poți vedea după șapte ani deshumându-i, dar pe copila noastră care se roagă neîncetat lui Dumnezeu pentru noi? A trimis vorbă la mănăstire să vine acasă, dându-i partea ce se cuvenea de avere (struguri și vin din anul acela – fiind originală dintr-o regiune viticolă). Bucuria regăsirii a fost de nedescris, însă nu a durat mult, că mama sa, de supărare, s-a îmbolnăvit și a murit de cancer. Maica Mihaila mulțumea lui Dumnezeu de toate și pentru toate, că i-au fost ascultate rugăciunile de apropiere a părinților de bucuriile cerului. Toată viața Sfinției Sale a fost numai sacrificiu, până la sfârșitul vieții care i-a fost mucenicesc. Tot soborul și cine a cunoscut-o îi păstrează o plăcută amintire.”
(Maica Christofora – Sfânta cruce din porumb)
