M-am întors înThassos după cinci ani și după o pandemie care le-a cam dat viețile peste cap grecilor din insulă.
Într-un sfârșit de septembrie, când încheiasem o masă spectaculoasa la una dintre cele mai misto taverne și rămăsesem la povesti cu proprietarii – Archondissa e o mică afacere de familie, ca mai toate de pe aici- Anastasis a privit spre mare și o umbră de tristețe i-a umbrit ochii veseli.
“Voi plecați. Pleacă toată lumea. Rămânem singuri aici” s-a plâns și nu,
nu era vorba despre bani,
despre încasări, despre câte mese a avut ocupate in sezon.
Era despre companie. Despre comunicare, despre empatie, despre bucuria grecilor de a avea in jur oameni, de a lălăi cu ei un frappe, un mithos sau o poveste.
“Noi rămânem singuri aici…”
Anul asta, singuratatea li s-a prelungit mult după ce soarele lui aprilie a început să explodeze florile colorate și mugurii pinilor, căci, in mod normal, pe la mijlocul primăverii sosesc in Thassos primii turiști.
Abia la jumătatea lui iunie insula a început să respire din nou. Și, încet, încet, își recapătă răsuflarea.
Pe plaje, in taverne și in magazine se vorbește la greu românește. Pe faleza, esti salutat cu “buna seara”, pe drum și in parcări 7 din 10 mașini au numele de România. Mai sunt câțiva bulgari, câțiva sârbi, putini.
Recunosc, fac parte din categoria celor care nu se dau in vânt in a-și întâlni compatrioții in vacantele din străinătate, dar de data asta am fost încântată.
Uite, uite
Bucuresti, Ilfov, Brașov, Galați, Vâlcea, Neamț, Iași, Arad, iar Bucuresti, Bucuresti, altul de Iași, Prahova, Dolj.
După pandemie, românii țin Thassos în viață
și asta mi se pare foarte misto.
Efharisto, parakalo.
(Oana Costea)
