close
Creștinătate

Zâmbind lui Dumnezeu

cuviosulgherontie.com

Părintele Gherontie surprindea mereu. Când cu zâmbetul, când cu un giumbuşluc plin de înţelesuri, pe care-l pricepeai doar dacă-l cunoşteai. Cât se lăsa cunoscut. Cert, venea din altă lume. O lume în care să vorbeşti cu Îngerii şi Maica Domnului ori chiar cu Dumnezeu este obişnuinţă.

Un hâtru în rugăciune şi un rugător în străşnicia sa de om hâtru. L-am văzut dintâi la Tismana, în colţ, ridicând la cer braţele cu firescul unui lucrător la cer. Ştia ce face, deşi uneori se dădea neatent. Predicasem. După Liturghie a venit aşa zglobiu şi m-a potopit cu vorbe. Am făcut un pas în spate şi l-am privit. A tăcut. Cuminte ca un copil pe care l-ai prins că a gustat din dulceaţă. Am tăcut şi eu, apoi ne-am îndreptat spre izvorul de apă din curte. Am băut apă şi am făcut câţiva paşi împreună. Tăcând. Noi. Vorbăreţii. S-a depărtat spre cimitir. Eu am plecat spre chilie, ascunzându-mă din nevoia reală de linişte. L-am descoperit spre prânz, rugându-se pe scări. Mi-a zâmbit. A tăcut. Spre seară l-am auzit povestind fericit despre Maica Domnului, iar maicile, gureşe, zâmbeau cu glas. Noaptea, la priveghere, mi-a părut o clipă că luceşte asemeni unui fildeş încovoiat de lumină, cu braţele uscate ca nişte rădăcini udate de roua lunii. În liniştea altarului Tismanei susura rugăciunea. De pe buzele noastre de oameni pe buzele lui Dumnezeu. Şi Părintele Gherontie ştia.

Ne-am revăzut deseori. I-a adoptat pe prietenii mei asemeni unor ucenici. Ştia să-i colinde prin făgaşurile raiului cu dexteritatea vânătorului încercat. Hăţişurile tristeţii lor nu-i opreau optimismul. Zâmbea cu toată fiinţa lui. Doar noaptea, spre dimineaţă, când totul mergea la culcare îl revedeam fără de zâmbet. Concentrat. Se aşeza ca o crampă pe piatra treptelor ori în pronaosul exterior al mănăstirii. Îl iubea pe Sfântul Nicodim ca pe un frate. Vorbea cu el. Părea că primea şi răspunsuri dragostei sale. Pleca apoi. Dispărea des în vremea aceea. Aflam că e când acolo, când colo. Era o prezenţă… Vorbeam puţin şi ne dăruiam unul altuia câte un zâmbet de încurajare. Dacă surprindea câte ceva în privirea mea, începea să salte în ochii lui o lucire de încurajare. Un copil mare care îţi dădea mereu încredere. Nu. Nu l-am tras de limbă şi nici nu ne-am destăinuit unul altuia, dar ştiam că mă priveşte tot timpul. Când s-a apropiat la spovedit, am înţeles că trecusem un examen nedeclarat. Restul e tăcere.

Poate că, în timp, vom înţelege mai mult din prezenţa lui în vieţile noastre. Cine a apucat să se roage cu el o dată ştie ce zic. Un soi de deschidere de rană peste toate durerile ce le aveai. Un chirurg tandru şi aspru, deopotrivă. Mi-aducea oameni la spovedit şi mă îndemna să nu povestesc mult cu ei. Aveau nevoie de împărtăşanie nu de poveşti – zicea. Ba, uneori, venind la Sibiu, îl surprindeam ascuns după icoana Maicii Domnului şi nu se da dus de acolo. Îl chemam la vorbă şi ridica un deget: Nu acum preacuvioase! Niciodată alt răspuns. Îmi pare rău că ecranul laptopului nu poate surprinde printr-un semn anume mlădierea lui de glas. Mereu alta şi totuşi la fel. Uimea cu o răguşeală de emoţie la rugăciune. Mă lua câteodată pe balconul-cerdac din stânga cimitirului Tismanei şi îmi spunea nume. Multe. Zicea: Binecuvântează să fie primit numele lor în rugăciune! Dacă intra careva peste liniştea noastră, o da pe snoave. Mă tachina cu şiretenia neucigătoare a pedagogului sau muşca dintr-o bucată de pită căzută în mâna lui, în cel mai neaşteptat mod. Se înfuria când era luat de cerşetor. Nu se dădea dus de la Liturghie pentru nimic în lume.

Întâlnirea care însă mi s-a lipit cu totul de inimă a fost în zorii unei Învieri: Părintele Gherontie dând flori copiilor. În spatele lui, cealaltă figură de zâmbet – Maica Antonina. Privindu-i, m-am gândit cât de mare e dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Amândoi şi-au dus degetul deodată la buze şi-au plecat să-şi împlinească menirea. Cuminţi. Ca ei… Când a venit vestea adormirii sale în taina Betleemului, mi-a părut că era încă un giumbuşluc de-al său. Zâmbea ca unul ce-L văzuse pe Dumnezeu de-aici şi-acum Îl întâlnea. Am ajuns la mormântul său târziu, după o vreme în care l-am pomenit cu drag în Liturghie. Ca acum. La mormânt mi-a părut nefiresc să mă întristez. Mi-am adus aminte cum îşi strângea din viaţă zâmbetele pe Crucea purtării lui Hristos printre oameni. Şi am zis din tot sufletul un bucuros „Îngerul a strigat”. Cine i-a fost prieten ştie…

Mă aştept uneori să iasă la iveală. Dintr-un colţ de catedrală sau dintre umbrele castanilor de prin oraş. De cele mai multe ori îl bănuiesc împărţind pâine săracilor. Bucăţi mari de pită caldă – zicea mereu că e visul lui. De aceea, în numele lui, frâng cât pot pită la săraci. E darul lui pentru mine. Al Părintelui Gherontie, zâmbetul cu mireasmă de pită caldă…

Pr. Constantin Necula

(cuviosulgherontie.com)

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.