“Căldură mare, mon cher!”
– Ai dreptate, nene Iancule!
Iată-ne, așadar căutând adăpost împotriva soarelui dogoritor și ostoindu-ne setea literară la răcoarea terasei Adu.
Ședința Cenaclului literar I.L. Caragiale începe ca de obicei cu prezentarea ”Revistei presei”, alcătuită de Ioan Vintilă Fintiș. ”Actualitatea literară” cuprinde nume de referință ale scriitoriilor din România (Nicolae Siladi, Virgil Diaconu și Remus Giorgioni). Ioan Fintiș îndeamnă membrii cenaclului să trimită grupaje de poezii pentru cronici. ”România literară” (nr. 24, 25 și 26) cuprinde Idei evantaie albe pustietăți ale lui Ioan Vintilă Fintiș, alături de cronicile deja consacrate ale publicației USR.
Se dezbat aspecte legate de asemănările și deosebirile dintre ortodoxism și catolicism, pe baza recentei vizite a Părintelui Francisc în România. ”Viața Românească” include în paginile sale o cronică literară a lui Florin Toma referitoare la cartea colegei noastre de cenaclu, Blanca Trandafir :”Drumul cuielor”. Tot din această revistă, domnul Octavian Onea ne lecturează un articol referitor la aniversarea lui B.P. Hașdeu în vremurile comuniste.
Sfintele Rusalii pogoară în mijlocul cenaclului fiorul eminescian autentic. Gândurile noastre surprind clipele efemere cantonate în cei 130 de ani de la trecerea în neființă a marelui poet român. Gabriela Petri ne relatează următoarele citându-l pe istoricul Gheorghe Median: „Avea o voce de aur”. „Cânta foarte frumos. Se ştie puţin despre acest talent al lui Eminescu. Ar fi putut fi oricând un bun solist vocal. De multe ori îi acompania pe lăutari la câte un chef, dar şi rudele îl rugau să le cânte. Eminescu avea o voce blândă, calină şi un zâmbet liniştitor, molipsitor. Asta o spun toţi cei care l-au cunoscut. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în jurul lui”. Mavrodin, vărul său, îşi aducea aminte că Eminescu cânta uşor şi pe stradă: „Era extrem de vesel şi îi plăcea la nebunie muzica. Fredona când venea din plimbările sale în parc”.
La rubrica ”Cel mai recent poem” creațiile doamnelor Luminiței Bratu, Ramona Müller și Blanca Trandafir completează admirabil amiaza literară.
Mihai Ioachimescu ne propune pentru rubrica ”Cronica cinematografică” vizionarea peliculei ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Pornind de la romanul scris piesa a fost jucată admirabil în 1963 la Teatrul National în interpretarea lui Florin Piersic (se spune că rolul indianului a fost superlativul actoricesc al artistului pe scena de teatru) și a lui Costel Constantin. Filmul de referință pentru Oscar și de top în ierarhia cinematografică, este un film american regizat de Milos Forman în 1975. Acțiunea peliculei se desfășoară într-un spital de boli mintale, în care se este internat un proaspăt eliberat din pușcărie, McMurphy (interpretat de Jack Nicholson). Problemele de ordin interior (afective, mintale, sociale) și de ordine interioară (legate de spital, ca instituție) declanșează rupturi, conflicte și izbucniri de revoltă. Similar realității din SUA din acea perioadă, comunismul impunea aceleași rigori și constrângeri pentru cei care își doreau libertatea. Mihai Ioachimescu raportează situația descrisă în film la prezentul României, deloc îmbucurător. Bolile psihice vor constitui un mare procentaj din cele care vor afecta sănătatea populației în viitor.
Rubrica ”Despre suflet” a lui Florin Manole este dedicată către acesta ”sufletului” critic al cenaclului, motorului literar cu combustie internă (aprindere prin scânteie), nimeni altul decât incisivul Marian Smaranda. ”Nici un cenaclu nu poate exista fără critici”.
Timpul determinat dezvăluie conform concepției lui Aristotel respectarea conceptului de posibil, ca fiind ceva știut și actualizat în baza unor valori sau situații asemănătoare. ”Când ceva neasămănător ne afectează încercăm să îl transformăm în ceva asemănător”. Aparența multiplă rezultată din divizarea imaginației și a idealului, dependentă de voința și dorința oamenilor are ca scop recuperarea subiectului uman. În societatea modernă spiritul critic dezvoltă două forme de intelect : pasiv și activ. Raportul dintre rațiune și credință este direct proporțional cu cantitatea simțită în proesul dovedirii uneia sau alteia. Pe de altă parte, credința nu poate fi situată înaintea științei. Nu există o știință despre Dumnezeu. Poți avea doar o experiență despre Dumnezeu, o experiență mistică.
”Christos este linia dintre creat și increat”.
Marian Smaranda consideră că eseul lui Florin Manole este greu de urmărit pe firul Ariadnei. Dihotomia subiectului rezidă între dimensiunea cunoașterii moderne , impusă de știință și credința în ansamblul său, cu tot ceea ce presupune aceasta. Discuțiile converg spre ideea de experiențe personale mistice și revelațiile de natură divină. Intersecțiile verbale comportă conceptele și coordonatele etic-religioase ale fiecărui participant la discuție.
”Eseul săptămânii” ne este prezentat de Teodoru Ghiondea : ”Elemente inițiatice în proza lui Calistrat Hogaș” sau O posibilă interpretare simbolică a ciclului ”În Munții Neamțului”.
Eseul prezentat constituie o interpretare originală a autorului, care ne-a făcut să percepem și din alte unghiuri literare și interpretative creația scriitorului moldav. Călătoria lui Hogaș prin ținturile muntoase al Neamțului ne poartă spre ascensiunea și ordinea verticală a lucrurilor. Considerațiile vizionare ale lui Teodoru Ghiondea reflectă raportarea scriiturii lui Hogaș cu multiple valențe spirituale și inițiatice (hinduism, islamism etc). Sunt impresionante punctele comune pe care autorul ni le descoperă și le analizează în stilul său propriu.
”Pentru o asemenea călătorie un “vehicul de foc” mai potrivit decât Pisicuţa nu se putea afla; creat de Dumnezeu din foc şi aer – calităţi elementare primare superioare – calul este prin excelenţă ghidul cel mai potrivit, călăuza cea mai sugură:; ce să mai spunem despre numele pe care autorul l-a dat calului său : un animal cu un simbolism dezvoltat pe toate registrele cu putinţă şi de reţinut caracterul său contemplativ, in dependent, cu semn de aer, diafan, ca să nu mai amintim legătură cu marii înţelepţi din toate timpurile şi chuiar cu Profetul Islamului. Cine anume este în realitate ne vom întreba spre finalul călătoriei când oamenii pe care autorul îi întâlneşte la trecerea Tazlăului rostesc de două ori cuvântul “pajură”, minunându-se de calităţile excepţionale ale Pisicuţii. Asemănarea cu pajura ne reaminteşte că este simbol al Evanghelistului Ioan, aşa cum pisica este “prezentă la picioarele Domnului Iisus”; reprezintă vizual şi simbolizează un mod specific de cunoaştere şi iniţiere.
Pasăre imperială, regală, simbol al contemplării, semnificaţiile sunt aşa de complexe încât nu ne încumetăm nici măcar să le enumerăm. Semnalăm numai frecvenţa mare cu care autorul mărturiseşte că se lasă condus de Pisicuţă – indicaţie, credem, preţioasă, având în vedere cele constate des de acesta urmare a propriilor decizii:
………Totuşi, o nemărginită şi neputincioasă ciudă mă cuprindea când vreuna din ele (potecile-n.n.), cu apucăturile ei de femeie vicleană, mă purta după voie de nas până la hotarele murelor sau ale ciupercilor ş-apoi deodată, ca şi cum cineva i-ar fi tăiat capul, îşi dădea sufletul şi murea la marginea vreunui desiş, încâlcit şi întunecos al pădurilor…”
Desăvârșirea unui destin este asemenea unei călătorii. La final, dincolo de orizont, năzuința reprezintă depășirea circumstanțelor impuse de viață. Eseul prezentat stârnește pasiunea conversației despre cultura lui Hogaș care avea cunoștinte vaste în diverse domenii. Abordarea are la bază îndemnul lui Vasile Lovinescu adresat lui Teodoru Ghiondea asupra expresiei domnul Arsene. Elementele lui Dante sunt prezente în descrierile lui Hogaș.
”Retras în “Matricea lumii”, pregătit pentru renaştere, el asistă la diluviul animic prin care şi în urma căruia vor răsări “ceruri noi şi un pământ nou” din adâncul Firii şi al fiinţei sale:
Cine ştie dacă creasul cel grozav al împlinirii vremilor de-apoi nu sunase acum şi dacă nu era scris în cărţile oarbe ale ursitei, ca să se aprindă şi să ardă osia nemăsurată a lumilor, de la un capăt pînă la celălalt? Iar temeiurile firii să se prăbuşească şi să umple, cu pulberea lor măruntă întunecimile goale şi fără sfârşit ale haosului negru, din care puterea cuvântului dumnezeiesc le scosese spre fiinţă?”
Regresiunea într-un punct te propulsează în altă condiție superioară. Pelerinajul interior construiește o realitate factuală bazată pe reperele Căii spirituale.
Marian Smaranda ne recomandă să citim din Lovinescu ”Creanga și Creangă de aur” și consideră că : ”La Lovinescu te năucește plasticitatea limbajului. La domnul Ghionea într-un spațiu compact există o atentă și organizată analiză a conceptelor și semnificațiilor, la firul ierbii.”
Finalul aparține ca de obicei, actorului Nicu Drăgulin care ne supune atenției poezia lui Marin Sorescu, ”Dumneata”.
(Ramona Muller)
