17 iunie 1889, înmormântarea lui Mihai Eminescu
Înmormântarea poetului Mihai Eminescu, desfășurată pe 17 iunie 1889 la Cimitirul Bellu din București, a fost un eveniment trist și, după cum au mărturisit contemporanii, lipsit de fastul și recunoștința pe care ar fi meritat-o unul dintre cei mai mari poeți ai neamului românesc. Relatările celor care au fost de față sau au scris despre acest moment în anii ce au urmat conturează o imagine dureroasă, cu accente de neglijență și indiferență din partea autorităților vremii, dar și profundă în ceea ce privește suferința celor care l-au iubit.
1. Atmosfera generală – o ceremonie modestă, aproape ignorată oficial
Deși Mihai Eminescu era deja o figură literară de mare anvergură, înmormântarea sa nu a avut parte de onoruri naționale sau de un ceremonial pe măsura importanței sale. Ion Slavici, unul dintre prietenii apropiați ai poetului, avea să scrie cu amărăciune despre acest moment, arătând că Eminescu a fost înmormântat „fără preoți, fără cântece bisericești, fără lumânări”. Slavici remarca lipsa de participare a autorităților și a lumii literare oficiale, care parcă se rușinau sau se temeau de moștenirea poetului.
2. Mărturia Veronicăi Micle – o durere mută și neputincioasă
Veronica Micle, femeia care l-a iubit până la capăt, nu a fost prezentă fizic la înmormântare, dar se spune că după moartea lui Eminescu, s-a închis în durere la mănăstirea Văratec. După doar 40 de zile, avea să-i urmeze în moarte, otrăvindu-se cu arsenic. În scrisorile și poeziile ei se simte durerea imensă față de pierderea lui Eminescu. Acestea rămân o mărturie poetică a unui doliu care nu s-a putut trăi în public, dar care a consumat-o din interior.
3. Povestea drapelului românesc pe sicriu – inițiativă venită din popor
Un detaliu semnificativ vine din evocarea profesorului Nerva Hodoș, care nota că nu statul, ci elevii de la școala normală din București au adus un drapel românesc pentru a acoperi sicriul poetului. Gestul lor simbolic a contrastat cu lipsa de implicare oficială, arătând că cei tineri și modești aveau mai multă recunoștință decât cei puternici.
4. Procesiunea funerară – tăcută, dar apăsătoare
Sicriul lui Eminescu a fost dus pe un car tras de doi cai, iar cortegiul a fost alcătuit în principal din câțiva prieteni, admiratori și foști colegi. Din descrierile epocii reiese că Alexandru Vlahuță, George Coșbuc, I.L. Caragiale, Grigore Ventura și Ioan Slavici au fost prezenți, unii purtând sicriul pe umeri. Ziarul România liberă a menționat a doua zi că doar „o mână de oameni” l-au condus pe Eminescu pe ultimul drum.
5. Fără cruce inițială, fără piatră funerară corespunzătoare
La mormântul lui Mihai Eminescu nu s-a pus inițial o cruce care să-l identifice. De-abia mai târziu, prin efortul societății studențești „România Jună” din Viena, s-a ridicat un monument funerar decent, pe care stă inscripționat versul emblematic:
„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată.”
6. Impresia de final – un destin încheiat în tăcere, dar începutul unei nemuriri
Cei care au fost martori la înmormântare au rămas cu sentimentul că lumea nu înțelesese încă dimensiunea operei și personalității lui Eminescu. Ion Luca Caragiale, deși nu a fost un apropiat al poetului în ultimele sale clipe, avea să spună mai târziu:
„A fost un om cât o lume. Și a murit singur.”
Concluzie
Înmormântarea lui Mihai Eminescu a fost o pagină tristă în istoria culturală a României – nu prin ceea ce s-a spus, ci prin ceea ce nu s-a făcut. A lipsit fastul, dar nu și dragostea sinceră a celor care i-au fost aproape. A lipsit recunoașterea instituțională, dar nu și începutul legendei. Moartea poetului nu a încheiat nimic, ci a deschis drumul mitului și eternității eminesciene.
Via Simțire românească
