Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (IX)
(urmare din ediția 25 martie 2020)
Continuăm, așa cum am promis, cu povestea doamnei deportate ”Mimi” Dengel, doar pentru că era etnic german. Pe tot parcursul întrevederii noastre, Mimi Dengel a păstrat o atitudine demnă. Nu a vărsat nicio lacrimă, nu s-a lamentat, ba a căutat chiar să întrețină o atmosferă de bună dispoziție. ”Ce să fac? Trebuie să-mi țin moralul, cum o făceam și atunci. Căutam să ne amuzăm și noi, ba de una, ba de altă, pentru a nu cădea pradă disperării”.
Chin pentru chin sau căderea în abis
Prin urmare, Mimi ne-a relatat și unele întâmplări amuzante. ”Mitzi era brigadiera noastră. Eram cam șase–șapte într-o brigadă. Ofițerii ruși nu știau să țină planul arhitectonic, îl țineau invers. Mitzi ne explica nouă după plan, că știa foarte bine germana. Am lucrat cu Mitzi la descărcat și la săpăturile pentru fundația caselor, la Ariom 14. Mai erau civilii care răspundeau de șantier. Nici ei nu le prea aveau cu planul. Mitzi înmâna planul invers, cu susul în jos. Ei se uitau și când vedeau că râdem de ei se supărau și plecau. Da´ ce? Numai ei să ne chinuie pe noi? Să-i chinuim și noi pe ei! Hi – hi! Ne mai țineam de șotii și noi”.
Apoi dă curs altei amintiri: ”Uneori mă îmbrăcam în bărbat, îmi puneam mustață, mă strecuram noaptea și trăgeam fetele de picioare. Apăreau la geam ofițerii ruși, alertați de chiotele fetelor. Noi ne strecuram repede în paturi. Prea multe distracții n-aveai. Rușii ne dădeau uneori bilet de voie ca să mergem în alte lagăre, să cunoaștem și alți oameni, dar nu prea ne duceam, că era prea departe. Dar micile șotii nu ne îndulceau prea mult amarul. Se făceau găuri în curtea lagărului, se surpa pământul, că dedesubt se lucra la mină. De 
multe ori am avut de gând să mă arunc în găuri”.
Ce n-a văzut Parisul
Prin ´46, nemții le-au dat ofițerilor ruși niște barăci pentru locuit. Furam lopeți și târnăcoape. Făceam într-o zi o fundație, apoi soseau barăcile. O să vă mai vorbesc despre asta. Erau barăci cu două camere și bucătărie. Ceva ce n-a văzut Parisul! I-am spus odată lui Mitzi: avem toate meseriile”.
Cu ”țapțarapul”
Supraviețuirea era o treabă grea la Krivoirog. Pentru a supraviețui, Mimi a trebuit să mai învețe ceva: ”Rusoaicele ne-au învățat să furăm, când lucram afară, la câmp. Întroduceam cartofi pe cracul pantalonilor, pe mâneci, după care luam pufoaicele pe noi”. Dar nu ajungea să furi cartofi pentru a supraviețui în lagăr. ”Nu am lucrat, după cum v-am relatat, doar la câmp. Și, oricum, figura nu ținea în fiecare zi”. Mimi Dengel a lucrat și la ”autodoroga”, adică la străzi, ”unde săpam șanțuri în care se instalau conducte. Doamne, ce chin și aici! Să sapi iarna, ca femeie, în pământul înghețat! Din păcate, când lucram la șosele, sovieticii nu asigurau necesarul de scule pentru șantier. Iar dacă nu ne făceam norma, nu ne dădeau mâncare. Așa că a trebuit să furăm lopeți și târnăcoape, cum vă spuneam. Sculele le îngropam în curte. Dar se întâmpla să ai ghinion, să le descopere alții și să le ia. Sau le dibuiau rusoaicele când lucram, că mai veneau și ele după lemne. Nu ne-ntreba nimeni de unde avem târnăcoapele. Acolo, dacă nu furai, nu trăiai. Operațiunile noastre purtau numele de ”țapțarap”. Umblam cu țapțarapul, cu furatul adică. Cele care ne indicau de unde să furăm erau chiar… rusoaicele. Când am lucrat la bucătărie – culmea! – nu puteam fura mai nimic. Că furau și ofițerii. Dar tot îi mai fentam. Căutam să-i duc și lui tata. Dar ei mergeau în dormitor și scotoceau. Căutam să-i ajutăm pe deportați. Dacă le dădeam de-un deget, era ceva pentru ei”.
A doua călătorie cu tata
Spre deosebire de majoritatea etnicilor germani care au lucrat în lagărele sovietice, Mimi și tatăl ei au fost eliberați în vara lui 1948 (22 iunie), nu la sfârșitul lui noiembrie 1949. ”Când ne-au dat drumul, ne-au dus repede acasă ca să scape de noi. Gheorghiu-Dej și Ana Pauker s-au înțeles cu sovieticii să le dea drumul celor mai vârstnici. Tata a lucrat în mină, la repararea lifturilor. Era născut în 1900, a murit la la 57 de ani. Avea reumatism la picioare și grave probleme cardiace. A fost internat la <<staționar>>, cum îi ziceam noi infirmeriei. Grav bolnav, tata a zis că nu pleacă fără mine. Comandanții se schimbau ca frunzele. Ultimului îi murise soția și a rămas cu o fiică. Avea ceva milă”. Tatăl a fost dus la locul de îmbarcare, la 30 kilometri distanță de lagăr, dar n-a vrut să se îmbarce. Abia la 11 noaptea, ofițerul de serviciu s-a dus în dormitorul în care se afla Mimi și i-a spus să predea salteaua. ”Pătura și perna erau ale mele. La 11 noaptea mi-a venit rândul. Fratele a venit abia în ziua de Crăciun, în ´48. Când am plecat, mi-au dat 65 de ruble. Ce n-am cheltuit mi-a fost confiscat la graniță. Apucasem să iau niște bomboane. La întoarcere, ne-au oprit la Focșani. Aveam tivul de la fustă cusut cu scrisori de la deportați să le aduc acasă. Bine că s-a terminat, că nu credeam să mai scap vreodată de acolo. Dacă-i întrebam pe ofițeri și pe paznici când plecăm acasă, ziceau: <<Scoro>> și întindeau un cauciuc, <<rizină>>, îi spuneau ei”.
Mai norocoasă decât Dora
Ca și Dorei Dumitru, și lui Mimi i s-au administrat ”anumite injecții” pentru a o steriliza. ”Dar, spre deosebire de biata Dora, asupra mea n-au avut efect. Am fost mai norocoasă. Eu am fată de 51 de ani, Florina. Să știți că la Krivoirog femeile n-au fost abuzate. Dar am avut foarte multe interdicții. Aveam un ofițer tânăr, cam de un metru șaizeci înălțime, parcă-l văd. Scriam și eu câte o scrisoare acasă, dar el îmi spunea: <<Nu mai scrie, că le rupe>>. Fratele meu a reușit să scrie acasă. A ajuns scrisoarea pentru că s-a combinat cu o rusoaică. Așa a aflat fratele meu de noi, că i-a scris mama.
Băiețelul nepoatei, crescut de mine, Andrei îl cheamă, și are șase ani. Îmi fac și eu o ocupație, că dacă aș sta singură în casă m-ar omorî urâtul. Ce să vă mai spun? Am făcut friguri stomacale, un an de zile am zăcut acasă. Făceam temperatură internă. Tata a adus medici de la întreprindere, specialiști germani. Dar le-am dus pe toate. Nu i-aș dori nici celui mai crunt dușman să treacă prin ce-am trecut”.
V-am spus încă o poveste teribilă. Și, mai ales, adevărată.
(sfârșit episodul ”Mimi” Dengel. Urmarea epopeii etnicilor germani din Prahova condamnați la muncă silnică în lagărele sovietice în ediția din 11 aprilie 2020)
A consemnat Leonida Corneliu CHIFU
