În cursul unui război pe care Imperiul Roman l-a purtat împotriva perşilor, în anul 298, împăraţii de atunci, Diocleţian şi Galeriu au hotărât să îndepărteze din armata romană pe toţi aceia care erau creştini.
Sfinții Mucenici Nicandru și Marcian au trăit în secolele III – IV și au fost ostaşi în armata romană în legiunile de la Dunăre şi îşi îndeplineau serviciul militar la Durostorum (Silistra de astăzi), în provincia romană Moesia Inferior. În cursul unui război pe care Imperiul Roman l-a purtat împotriva perşilor, în anul 298, împăraţii de atunci, Diocleţian şi Galeriu, au hotărât să îndepărteze din armata romană pe toţi aceia care erau creştini, considerând că aceştia nu luptă cu destulă vitejie pentru a apăra hotarele sau integritatea Imperiului Roman.
Astfel, în cetatea Durostorum au mărturisit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi au suferit pentru El moarte martirică doi ostaşi din armată romană şi anume Marcian şi Nicandru. Aflându-se că sunt creştini şi recunoscând ei înşişi acest lucru au fost aruncaţi în închisoare şi îndemnaţi să nege pe Hristos şi să jertfească zeilor.
Refuzând aceste îndemnuri la apostazie au fost supuși la chinuri, ca să se lepede de credința lor: au fost înțepați cu sulița, pârjoliți în foc, puși pe cărbuni aprinși și bătuți cu toiegele, apoi li s-a turnat apă sărată peste rănile deschise și au fost târâți prin cioburi ascuțite, zdrobindu-li-se astfel fețele, însă nu au renunţat la credinţa creştină, ci au rămas statornici în credinţa lor şi l-au mărturisit în continuare pe Iisus Hristos. Astfel, din dispoziţia imperială în ziua de 8 iunie 298, li s-au tăiat capetele.
Astfel, cei doi Mucenici ai lui Hristos şi-au primit cununa cea neveştejită a măririi, pentru tăria credinţei lor.
Tradiția spune că Nicandru era tatăl unui copil și că soția lui, Daria, l-a așteptat timp de 10 ani să se întoarcă de pe câmpul de luptă (ceea ce n-a împiedicat-o să înțeleagă și să prețuiască jertfa mărturisitoare a bărbatului ei).
