Marcel Proust (Valentin Louis Georges Eugène Marcel Proust), considerat unul dintre promotorii romanului modern, s-a născut la 10 iulie 1871, la Auteuil, Franța, unde tatăl său era medic. A fost crescut într-un mediu cultural rafinat și a pătruns de tânăr în saloanele aristocratice ale epocii.
Deși bolnav încă din primii ai copilăriei, a urmat cursurile Liceului Condorcet, după terminarea cărora a fost încorporat la infanteria din Orleans. Revenit în viața civilă, a urmat studii de drept și a obținut o licență în litere, în 1895, la Sorbona, unde a audiat prelegerile ținute de istoricul Albert Sorel și, mai ales, de scriitorul și filosoful Henri Bergson.
Romancier, critic și estetician, Marcel Proust și-a început cariera literară publicând în revistele „Le Banquet” și „La Revue blanche”.
În 1896, la insistențele familiei, s-a prezentat la un concurs instituit de Biblioteca Mazarine pentru un post pe care l-a obținut, dar pe care l-a ocupat sporadic și pentru puțin timp.
Prima carte a lui M. Proust a apărut în 1896, „Plăcerile și zilele”, cu o prefață scrisă de Anatole France, fiind urmată în același an de eseurile „Portrete de pictori”. Din același an, se consideră că datează și schița romanului autobiografic „Jean Santeuil”, pe care l-a terminat în 1899 și care nu a fost publicat decât în 1952.
După moartea mamei, în 1905, M. Proust a renunțat în mare parte la contactele cu lumea mondenă, dedicându-se aproape exclusiv creației sale literare.
În 1907, a început să scrie „În căutarea timpului pierdut”. Imaginea sa asemuită diletantului și mondenului l-au determinat pe Andre Gide să refuze publicarea primului său volum.
Lucrarea publicată în 1913, la editura Grasset, pe cheltuiala autorului, relevă calitățile unui mare analist. Gide a citit volumul și i-a scris lui Proust exprimându-și regretul pentru refuzul de a-l publica și a deschis porțile editurii pe care o conducea pentru următoarele volume scrise de Proust.
Începând din 1917 când „Swann” este reeditat, întreg ciclul „În căutarea timpului pierdut” apare la aceeași editură: „La umbra fetelor în floare” (1918, obține Premiul Goncourt), „Guermantes” (1920-1921), „Sodoma și Gomora” (1922); postum apar: „Prizoniera” (1923), „Dispariția Albertinei” sau „Fugara” (1925), „Timpul regăsit” (1927).
„În căutarea timpului pierdut” a devenit astăzi, după ce a revoluționat epica secolului al XX-lea, o operă clasică fundamentală, comparabilă cu „Comedia umană” a lui Balzac.
Paralel cu elaborarea romanelor, a scris importante texte de critică și teorie publicate în volumul „Pastiches et Melanges” (1919).
Scriitorul, măcinat de boală, și-a trăit ultimii zece ani ai vieții obsedat de ideea că nu va avea timpul necesar pentru a termina romanul „În căutarea timpului pierdut” și, de aceea, a părăsit foarte rar apartamentul în care locuia, situat în centru Parisului. Exegeza propriului său roman îl situează în prezent printre cei mai de seamă critici și esteticieni moderni.
Bolnav de pneumonie, a murit la Paris, la 51 de ani, la 18 noiembrie 1922. (surse: lucrările Dicționar istoric critic — literatura franceză, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982; Scriitori francezi, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978; Dicționar al Literaturii Franceze, Editura Științifică, 1972).
D.D.
